Cinemagia Forum - Eternal Sunshine of the Spotless Mind

Cum maine la TIFF unii dintre noi (nu si eu) vor avea ocazie sa asiste la premiera filmului „Eternal sunshine of the spotless mind” in Romania iar ieri „TVR1” a avut bunavointa sa difuzeze in miez de noapte „Adaptation/Hotul de Orhidee”, m-am gandit ca ar fi un moment potrivit pentru a posta pe acest forum cateva ganduri legate de Charlie Kaufman si filmele sale, in special de ultimul dintre ele.

Nu o sa ma apuc acum sa povestesc actiunea filmului. Totusi daca nu l-ati vazut, cel mai bine ar fi sa nu cititi nimic din ceea ce urmeaza. Urmeaza niste pareri neavizate, cam lungi si plictisitoare, despre acest film.

Am fost indeajuns de neinspirat incat sa citesc acum ceva vreme un scenariu pentru un film care inca nu aparuse pe ecrane si nici macar nu avea de gand sa apara prea curand. Din nefericire, scenariul mi s-a parut, oarecum previzibil, extraordinar de bun. Se numea, ati ghicit, „Eternal sunshine of the spotless mind”.

Daca nu stiati (desi ma indoiesc), scenariul pentru „Eternal sunshine of the spotless mind” este scris de Charlie Kaufman.

Charlie Kaufman, pentru cei care au deschis televizoarele mai tarziu, este autorul filmelor de lungmetraj „Being John Malkovich”, „Adaptation”, si a putin cunoscutelor, dar la fel de lungmetraje, „Human Nature” si „Confessions of a dangerous mind”. Autor poate parea mult spus pentru un scenarist de Hollywood, dar in acest caz particular se potriveste cum nu se poate mai bine. De regula, scenaristul este la Hollywood arhinecunoscut, exceptand cazul in care scenaristul este totodata si regizor. Filmele sunt privite ca apartinand regizorului, scenaristul facand mai mult figuratie prin generic, impreuna cu alti necunoscuti la fel de notorii.
Cu toate acestea, in cazul de fata, lucrurile stau putin altfel. Regizate de Spike Jonze, BJM si Adaptation sunt, pentru majoritatea cunoscatorilor, filmele lui Kaufman.

Eu unul am ramas fascinat vizionand (din greseala) BJM. Nu ma asteptam la ce s-a intamplat acolo, asa ca socul a fost cu atat mai mare. Iar cand mi-a venit ideea sa ma interesez de acest film pentru a-mi astampara curiozitatea crescanda capatata dupa vizionari repetate, primul amanunt care m-a interesat a fost sa aflu cine a scris scenariul pentru film si ce altceva a mai facut el in viata.

Este drept ca faima lui Charlie Kaufman se datoreaza in buna masura filmului Adaptation (Hotul de orhidee). Nu ca ar fi acesta vreo capodopera, insa ar fost greu sa nu il remarce lumea cand unul din personajele principale al acestui film este un scriitor pe nume Charlie Kaufman, care asuda din rasputeri (la propriu) sa scrie scenariul filmului pe care-l urmarim. Si daca nu era de ajuns doar atat, in film mai apare si un alter-ego al alter-ego-ului, Donald Kaufman (fratele geaman al lui Charlie Kaufman, personaj fictiv, care a reusit totusi performanta de a fi nominalizat la Oscar, impreuna cu fra-su, pentru cel mai bun scenariu adaptat).
Adaptation nu m-a lasat in cea mai buna stare posibila. Ceea ce s-a intamplat in ultima parte a filmului m-a facut sa urasc acest film. Cu toate acestea, este unul dintre filmele mele preferate. Adaptation este un film extraordinar despre cum s-a facut un film prost, filmul prost fiind din pacate chiar Adaptation (Silly, isn’t it?).

Atat BJM cat si Adaptation l-au avut ca regizor pe Spike Jonze. Ambele s-au bucurat de un succes considerabil. Nu acelasi lucru se poate spune si despre Human Nature, prima colaborare intre Kaufman si Michel Gondry. Human Nature (aparut in 2001, inainte de Adaptation si dupa BJM) a fost un dezastru din punct de vedere financiar (nici critica nu a fost mai blanda cu el). Este greu de spus cine este vinovat pentru insuccesul numit Human Nature: Kaufman-pentru scenariu, sau Gondry-pentru regie (ar mai exista si o a treia varianta sau chiar o a patra)
Oricum, dupa un asemenea esec, un nou proiect Kaufman-Gondry parea ciudat. Ceea ce nu se prea stie este ca Gondry ar fi vrut initial sa regizeze BJM. Cam greu de infaptuit, pentru ca se ocupa altcineva de a aceasta (Spike Jonze). Gondry, pana in acel moment cunoscut pentru scurtmetraje, fie acestea videoclipuri (Protection-Massive Attack, majoritatea Bjorkurilor, si altele), fie spoturi publicitare foarte premiate, i-a propus lui Kaufman o idee de scenariu (destul de banala in sine, vezi si puzderia de filme cu subiect asemanator aparute in ultima vreme), preluata de la un prieten artist, Pierre Bismuth: cineva iti trimite o scrisoare in care esti anuntat ca ai fost sters din memoria sa. Cum de la o simpla idee spusa intr-o fraza si pana la transpunerea intr-o pelicula e cale lunga, Gondry a trebuit sa se multumeasca in momentul respectiv cu un alt scenariu de-al lui Kaufman. Asa a aparut Human Nature.

Intre timp, scenariul pentru film a fost scris, iar Eternal sunshine a ajuns sa fie turnat, undeva pe la inceputul anului 2003. Initial era programat sa-si vada spectatorii in toamna anului 2003. In cele din urma, a iesit pe ecrane (nu in Romania) in martie 2004.

S-a intamplat ca transpunerea cinematografica a scenariului „Eternal sunshine of the spotless mind” sa nu-mi placa. Intr-adevar, poate asteptarile prea mari pentru acest film si faptul ca am vizionat un screener au contribuit in acest sens. Aveam asteptari exagerate de la Eternal sunshine of the spotless mind si asta pentru ca aveam impresia ca a fost cel mai bun scenariu pe care l-am citit eu vreodata. Ar fi avut o oarecare relevanta acest fapt daca as fi citit cel putin 100 de scenarii (sau macar 50) pana sa ajung la el. Dar nu citisem decat vreo 2 sau 3, intamplator scrise toate de Kaufman.

Sa luam pe rand cateva din nemultumirile legate de acest film, nu intotdeauna in ordinea importantei:

Cea mai mare nemultumire o constituie modul in care a fost regizat. Nu ma pricep in domeniul asta (cum nu ma pricep nici in celelate), insa, dupa parerea mea, principalul vinovat pentru modul in care arata filmul este Michel Gondry. Giumbuslucurile lui Gondry au distrus un scenariu bun, lasandu-ma sa admir aproape doua ore de incoerenta, subtila si placuta uneori, dar frustranta si dezamagitoare per ansamblu. Filmul a semanat cu un vis nesemnificant si incoerent (genul pe care nici macar nu ti-l amintesti cand te trezesti), cand ar fi trebuit sa fie un cosmar induiosator, foarte puternic si mult prea greu de uitat.
Impresia care ma stapanea privind acest film era aceea a vizionarii timp de doua ore a MTV-ului (nu asta romanesc): o insiruire de videoclipuri, inegale ca valoare si ca stil, intrerupte de calupuri de publicitate asemenea videoclipurilor. Imagini plicitisitoare, lipsite de valoare, urmate de sclipiri greu de anticipat, care se pierd mai apoi in complicatii vizuale inutile, deturnandu-mi atentia de la ceea ce ar fi trebuit sa ma intereseze cu adevarat. Dupa doua ore de MTV nu ramai cu prea multe.
Pe alocuri, Gondry reuseste sa creeze momente emotionante, dar prea putine si prea scurte, filmul ducandu-se de foarte multe ori in balarii (sau „off the map”, pentru a ma exprima altfel).
Se poate argumenta ca incoerenta pe care o aduc eu in dicutie este indispensabila filmului, in ideea ca pana la urma acesta nu este decat visul lucid al unui personaj (Joel) care este nevoit sa uite tot ce a trait printr-un proces dureros de anamneza. Dar nu despre o astfel de incoerenta este vorba in Eternal sunshine, ci mai degraba depre una a trairilor.

Daca ar fi fost regizat cum trebuie, filmul asta ar fi fost dementa. Asa cum il vedeam eu, era de o intensitate insuportabila, neexistand pauza, doar curgere in amonte de amintiri, neuroni si sinapse dezintegrandu-se, timp sters, calatorind o ora si jumatate in mintea lui Joel aflata in descompunere constienta. Un film care m-ar fi lasat in urma vizionarii intr-o stare de nervozitate intelectuala sora cu dementa fizica. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat. In schimb, din motive care-mi scapa, filmul a fost in unele momente, in care chiar nu ar fi fost cazul, ingrozitor de lent, inexpresiv, si, mai grav, lipsit de toate momentele emotionante existente in primul draft al scenariului.

Viata ca-n filme sau filme ca-n viata!
Una din obiectiile aduse filmului de mai toti cei carora filmul nu le-a placut este ca personajele sunt construite de asa maniera, incat nu exista empatie in randul privitorilor pentru ele. Asta in cel mai bun caz, pentru ca unii de-a dreptul urasc cele doua personaje (in special pe Clementine), considerandu-le niste fiinte ratate care nu-si gasesc locul intr-un film, oricare ar fi el.
Chiar daca nu mi-a placut filmul, nu prea sunt de acord cu aceasta obiectie. Este adevarat ca in film personajele nu mi-au spus aproape nimic, dar in varianta scrisa personajele mi s-au parut cel putin interesante.
Filmele (si in general cam tot ceea ce inseamna literatura) fac din plin apel la narcisismul privitorului, fortandu-l pe acesta sa se identifice cu „eroii”, cu personajele pozitive. Cum fiecare dintre noi are tendinta egocentrica de a se considera inzestrat cu foarte multe calitati (morale si de alta natura), este normal ca majoritatea produselor fictionale sa prezinte astfel de arhetipuri ale vitejiei, bunatatii si bla-bla-bla-ului suprem. Pana acum ceva vreme, rare erau exceptiile in care nu apareau astfel de „eroi”. De ceva vreme, si din ce in ce mai des, se gasesc si alte tipuri de eroi, pe care niste minti luminate i-au numit „antieroi”. Au existat dintotdeauna astfel de „antieroi”, numai ca scopul principal al existentei lor virtuale era de a starni hohote de ras.
„Antieroii” actuali, desi provoaca uneori amuzamentul, se comporta foarte ciudat: la fel ca si „eroii”, ei fac apel la narcisismul privitorului, care se identifica fara prea mari impotriviri cu acesta. Cum este posibil asa ceva? Dintr-un exces de constiinta (de sine), si poate de pierdere a unei referinte morale (raul si binele ducandu-se care-ncotro), individul modern (sau mai degraba postmodern) a incetat sa se mai identifice cu „eroii”, care au devenit niste imagini inaccesibile, departe rau de ceea ce se considera ei a fi sau ar putea fi. Ma indoiesc ca generatiile anterioare erau mai putin ratate decat cele actuale („Suntem cu totii mai mult sau mai putin niste ratati”, ca sa-l citez rupt din context pe Cioran), dar macar aveau ignoranta placuta de a se vedea altfel decat ar fi trebuit.
Astfel, este relativ usor de inteles motivul pentru care Joel Barish si Clementine Kruczynski nu sunt pe placul multora dintre privitori. Sunt personaje atipice si potential antipatice: Joel este un introvertit mediocru iar Klementine, a fucked-up girl fara prea multa personalitate (cu tot cu parul ei intens colorat si schimbat in functie de vremea de afara).
Cine este atent la filmele lui Kaufman, observa ca personajele sale se incadreaza cu succes in categoria de „antieroi” (si nu intamplator): Craig Scwartz in BJM, Charlie Kaufman in Adaptation, Chuck Barris in Confessions of a dangerous mind si, in cele din urma, Joel Barish si Clementine Kruczynski in Eternal sunshine of the spotless mind (singurul antierou veritabil ramine totusi Craig Schwartz).
Nu intamplator, pentru ca scenariile lui Kaufman sunt o reactie la excesul de personaje si intamplari exemplare prezente in majoritatea filmelor de la Hollywood. Elementul nociv al acestor productii identificat de Kaufman este legat de perpetuarea unor iluzii a caror infaptuire improbabila este cautata mai apoi in realitate. Presiunea pe care astfel de filme o exercita asupra oamenilor este imensa, tendinta de imitare a povestilor exemplare (de dragoste sau de alta natura) fiind irezistibila. Orice relatie este privita prin prisma celorlalte perfecte imaginate in filme. Dar „[...] life isn’t like that. It just isn’t.” si tocmai de aceea se ajunge in situatia de a fi mereu frustrat de neimplinirile garantate de filme.

Kate Winslet si Jim Carrey s-au achitat fiecare cum a trebuit de rolurile avute. Jim Carrey a reusit unul dintre rolurile lui foarte bune iar Kate Winslet a reusit cu succes sa dea impresia unei fucked-up girl. Cu toate acestea cuplul Kate Winslet si Jim Carrey a jucat prost, in sensul ca nu mi-au dat impresia unei legaturi afective intre cei doi nici macar in momentele de inceput ale relatiei. Si n-ar fi trebuit sa fie vreo problema. Cele doua personaje sunt complementare, asa ca atractia reciproca ar fi parut naturala. Poate ca alti actori in locul lor ar fi reusit ceva mai bine sa creeze atmosfera.

Din ce am vazut, Eternal sunshine of the spotless mind este filmul cel mai bine primit de catre critici si, mai ales, de catre spectatori. A facut deja ceva bani incat sa-si acopere cheltuielile de productie si promovare estimate la 30 mil. $ (20. mil productia si 10 mil $ promovarea). Se pare ca majoritatea spectatorilor, spre deosebire de mine, a ramas fascinata de acest film. Imi pare rau ca nu mi s-a intamplat si mie.