Ultimul Documentar Vizionat
 

sper ca nu exista deja un topic pe tema asta. din cate am cautat eu se pare ca nu.

Monty Python - Almost The Truth (The Lawyer's Cut)

a must pentru fanii Python, dar si un bun start pentru cei care cunosc mai putin celebrul grup de umor englezesc. documentarul cuprinde 3 discuri cu biografia grupului, a fiecarui membru, interviuri cu membrii in viata si cu alte personalitati, totul garnisit, of course, cu secvente din scheciuri si filmele Python. o gramada de lucruri interesante de aflat, de exemplu ca Zeppelin si Pink Floyd au finantat filmul Monty Python and the Holy Grail, ca Gerge Harrison si-a pus casa gaj pentru filmul Life of Brian, plus multe altele din culise sau direct de pe scena.

http://www.youtube.com/watch?v=6NdrZoldiHQ

Exista undeva o constiinta universala :) nu-s decit 5 minute de cind am vorbit de Holy Grail si ziceam ca trebuie sa-l revar diseara.

dupa ce am vazut documentarul am adunat toate discurile de la Holly grail pana la Fawlty Towers, sa le revad pe toate. :)

Am revazut toate FT relativ de curind, cu copilul, ne propuneam sa vedem doar 2 pe seara si nu era niciodata de ajuns, urmau rugamintile: hai inca unul :)) nu zic cine pe cine ruga.

Religulous (2008)

mi-am zis "hai sa-l vad", ca am auzit o gramada trancanindu-se despre el.
well, m-am oprit dupa vreun sfert de ora. nu sunt religios, ca sa puteti zice ca m-am scandalizat, nici ateu, daca eram m-ar fi indignat. filmul se adreseaza ateilor ageamii (as zice).
ce nu-mi convine e ca, pe de-o parte, filmul e reductionist in conceptie, religia e un fenomen foarte complex care nu se reduce la doar la chestiunea pe care documentarul o pune, religia fiind vazuta doar ca bad science. iar pe de alta parte e tendentios. e in genul farselor care erau la moda la protv pe vremuri, alea facute de Gaitza, interviuri cu oameni de pe strada, de care se face misto ca sunt ignoranti. nu mi se pare comic deloc.

Eu am vazut Ethos. Nu spune lucruri pe care nu le gasesti si in alte documentare mai vechi, dar e mai digerabil (nu e arid, dar nici nu se duce prea mult in stilul Michael Moore, desi are exagerarile lui). Despre cum banii dicteaza in societatea noastra, despre cum ajungem sa consumam mai mult decat ne trebuie de fapt si altele de genul asta.

Mi-a placut ca apare Chomsky si spune ca America nu e o democratie, ci o plutocratie. Lucru adevarat dar parca nu repetat suficient de des, ceea ce nu-l face un adevar acceptat de catre toti (chiar daca inteles numai de o parte).

Comsi-comsa
 

Outlander, comsi-comsa

Helvetica(2007)-7/10->Un documentar fascinant,dar mult prea lung.Mergea mai bine ca mediu-metraj.

vreai și eu să văd helvetica :((
neapărat, zilele astea
dada, am mai auzit noi...
ultima mea relație cu un doc s-a consumat săptămâna trecută

îl cheamă Los Angeles Plays Itself de Thom Andersen și povestește despre cel mai filmat, dar și cel mai puțin fotogenic oraș al lumii, despre aversiunea hollywoodului față de arhitectura modernistă, despre faptul că un sfert de oră pe platou este surogatul oricărei realizări în america.
foarte fain. cred că e și pe yt.

probabil nu l-aş fi amintit aici dacă , la sfîrşit, nu ar fi apărut keith harmon snow, jurnalist independent, reporter de război, sexos de meserie şi ghimpe în coastă de vocaţie. snow, care e real, apare la sfârşit, din apă (ce, numai tipii au un clenci pentru tipe ude? :)) ), cu zîmbetul acela absolut derutant, glumind pe seama crocodililor şi a peştilor cu trei perechi de dinţi din apele congoului. să-l fi văzut #:-S ... aş vrea să am vocea lui bacall, ca să-i zic baby, if you need anything, just whistle. poate să fac un curs de infirmieră şi să plec voluntară în africa? dar mi-e teamă că nu ne vom sincroniza: cînd vin eu în africa, el să plece în afganistan sau insulele solomon.. ce păcat ar fi. în acelaşi timp, cum cele cîteva minute de grabă neruşinată împingeau filmul spre sfîrşit, încercam să calculez cam în ce măsură meditaţia unui personaj din soljeniţîn ar cuprinde adevărul. zice aşa:

supermasculii lui hemingway sunt fiinţe care nu s-au ridicat pînă la om, hemingway are miză mică (la asta, oleg o să mîrîie cu siguranţă că nu a citit nici un hemingway, ba chiar va sublinia cu mîndrie: în armată, n-aveai de unde, şi nici în lagăr nu era.) ... iar cu femeia oamenii au încurcat şi mai rău lucrurile. drept culme a feminităţii a fost declarată Carmen. a fost declarată drept cea mai feminină, femeia care caută activ plăcerea. dar ea este o falsă femeie, este un bărbat travestit.

întrebarea este: intră snow în categoria aia de next-to-humans, cărora pasajul de mai sus le contestă dreptul de alegător şi de a avea permis? nu cred, mai ales pentru că tipul pare să aibă oareşcare talent de fotograf şi nu face scufundări cu sticla de kahlua la brîu. :D

apropo de fotografie, filmul porneşte de la premiza că fotografia bună, calitativă artistic, făcută pe seama sărăciei din diversele zone ale lumii, e cea care ocultează sărăcia. e un moment ironic în film în care directorul unei plantaţii congoleze merge la un vernisaj, de unde cumpără cîteva portrete remasterizate, atent re-clarobscurizate ale propriilor săi muncitori, despre care ştie că au copii malnutriţi, că muncesc cîte 10 ore pe zi, etc. dar la cît sunt de frumoase fotografiile, te mai pui să-ţi aminteşti şi realitatea din spatele ei? frumosul e un soporific care mîngîie, pansează. snow face şi el fotografii, la fel de poetice, surprinse însă cu răbdarea estetului, nu cu revolta militantului. or, poezia vizuală şterge tocmai conţinutul dramatic, cel care ar trebui să poarte spectatorul peste prăpastia indiferenţei. singurul sentiment cu care rămîi este: ce mişto e sărăcia, ce aproape de natură sunt oamenii ce o îndură. ce aproape de esenţe te plasează boala, ar fi zis nietzsche. cît de departe de mobilizare este autosuficienţa sătulă a unui extaz estetic, nu?

expediţia în congo e iniţiată de un artist, renzo martens, din olanda. acesta merge prin lume şi îi învaţă pe oameni că să fii sărac e cool, că sărăcia este exportabilă la fel ca petrolul, cacao, diamantele. într-un fel, aşa şi este: jurnaliştii acreditaţi în zonele fierbinţi din toată lumea iau 50 de dolari pe fotografie şi mai mult. ca şi de pe urma unor bunuri mai palpabile, ca aurul sau fildeşul, populaţia nu are nimic de cîştigat de pe urma faptului că e fotografiată. regizori involuntari ai unor situaţii mai mult sau mai puţin brutale, oamenii se lasă prinşi în poză pentru că aşa s-au obişnuit. atunci martens, văzînd breşa aceasta de bunuri neimpozabile, hotărăşte să ilumineze. şi la propriu, şi la figurat. îşi fabrică în olanda nişte neoane, care să formeze inscripţia please, enjoy your poverty! şi începe să umble din sat în sat cu ea. de cele mai multe ori, odată aprinsă instalaţia, oamenii se pun pe dansat şi lecţia de self-improvement se duce dracului. într-o localitate, sosind pe lumină, martens reuşeşte să-şi expună filosofia: de ce să nu facă africanii propriile fotografii, pe care să le vîndă agenţiilor străine? găseşte un studiou improvizat într-un chioşc de lemn, în care rolele de film spînzură ca nişte cîrnaţi şi, prin cîteva calcule inocente, îi convinge pe fotografi că a face poze pentru o publicaţie europeană e mai lucrativ decît să faci acelaşi lucru pentru nunţile şi înmormîntările locale.

bineînţeles, martens trece fîlfîind peste cîteva bube destul de grave, dar de la înălţimea de la care priveşte el lucrurile eczemele par roze, iar vaietele cor de îngeri. chiar crezînd în bunul sălbatic, nu e obligatoriu ca bun să însemne şi bun la făcut fotografie după standardele de excelenţă ale unor ziare străine, mai ales în lipsa unei şcoli sau a experienţei de a face şi altceva decît a eterniza situaţii convenţionale în poze convenţionale; rolele, poate zecile de role pe care e musai să le strici, pentru ca măcar două-trei poze să iasă bine; lipsa electricităţii, a internetului, a cumpărătorului; unde mai pui şi scepticismul celor care nu se lasă fotografiaţi dacă nu văd un badge, dacă nu se asigură că li se face o poză pentru ca aceasta să fie transmisă mai departe, în chip de ştire, sau spre sensibilizare. care sensibilizare? a se citi vînzare sau expunere în chip de fotografie de artă şi meditaţie asupra beneficiilor unui lifestyle minimalist, atunci cînd nu e reportaj despre viol, masacru sau foamete. africa nu poate exista decît călare pe o alternativă: fie frumuseţe eterică, rurală, fie baie de sînge.

martens e un revoluţionar destul de anemic. cînd trece printr-o mlaştină, fredonează o melodie înălţătoare, care răbufneşte apoi într-un soundtrack purtînd tot patosul survivalist al unei bucăţi gospel. se filmează întruna dintr-un unghi care să-i pună în valoare ochii albaştri, îndreptaţi vizionar spre un viitor în care puritatea intenţiilor va tranşa viţelul de aur şi-l va întinde generos pe masa la care vor ospăta popoarele dezrobite. martens are delicateţea şi fermitatea în ispită a unui pustnic: cînd nu-i iese nimic din ce şi-a propus, pentru că socoteala de acasă şi cea din tîrg nu s-au potrivit, el se ceartă pe sine, umil, pentru vanitate. vanitatea de a-şi fi dorit să schimbe ordinea divină, cea în care unii sunt sortiţi suferinţei, iar alţii exportului cu toptanul sau fotoliului din piele cumpărat din jaf şi trafic de arme. duamnie feri să-şi reproşeze că a venit total nedocumentat în africa, bazîndu-se doar pe inspiraţia sublimă de la duhul sfînt. bună şi aia, dar..

culmea prostiei este într-un sat în care martens dă sfaturi localnicilor să nu mai fie supăraţi pe sărăcie, să nu mai lupte împotriva ei, să o accepte, că le va fi mai bine. el va pleca, dar se va simţi mai bine ştiindu-i împăcaţi cu soarta. idiot, dureros, insultător. există gradaţii ale penuriei la care cred că aceste sfaturi sunt nu absurde, ci inumane. a sfătui pe cineva care are o casă, doi cartofi pe zi şi ceva apă să se resemneze este, nah, treacă meargă. a da acelaşi sfat unora care nu au nimic mi se pare caz de boală psihică. probabil de aici clivajul schizofrenic al filmului: martens este autentic interesat doar de aspectul teoretic al întregii combinaţii, felul în care o lume deschisă, expusă, reală este ascunsă de reprezentările noastre despre ea. el vrea să facă un film la fel de expus ca şi lumea pe care o expune. la nivel umanitar însă, filmul pare mult mai preocupat să studieze suferinţa lui martens, pentru ca prin acest studiu insistent să ajungă şi la suferinţa celor care i-au provocat acea suferinţă. studiez ecoul nenorocirii pe fizionomia mea, ca să-mi fac o idee despre nenorocirea al cărei ecou îl resimt. foarte narcisist, if you ask me. eu nu îi neg lui kant dreptatea că la obiect în sine nu am acces, ci doar la reprezentarea mea despre el, dar nici nu îmi studiez mimicile în oglindă ca să văd ce bine îmi stă cu aura compasiunii pe frunte, iar în funcţie de instensitatea aurei să-mi notez în carnet tabele seismografice, din care să deduc cît de naşpa a fost de fapt evenimentul ce a generat-o.

chiar dacă expune nişte detalii demoralizante, de genul că 90 la sută din donaţiile către africa se întorc în ţările din care provin, pentru că o mare parte din bani se duc pe facilităţile tehnice ale prezenţei făcătorilor de bine pe continent, la sfîrşit vezi că martens e ca paraziţii pe care îi critică: a venit, şi-a făcut numărul, şi-a plimbat apoi filmul prin galerii şi expoziţii, doar în europa,a cules aplauze, inclusiv pentru optimismul său de artist sponsorizat, a reuşit să aducă neoanele înapoi în ţară şi chiar şi lada în care le-a dus în africa. Enjoy your poverty! devine un titlu de împrumut, o fraudă, praf în ochi şi şut în cur. şi cică e deja la al treilea episod al întregii vrăjeli.

2 ştele.

pî.sî. morala: de pe urma sărăciei extreme poate beneficia oricine, cu excepţia săracilor înşişi.

mai bine-ti postai commentul in rubrici saptamanale :D

adică unde? eu mă prind mai greu :D

malombra, glumesc! n-am rabdare sa-l citesc pe de-a intregu'.

a, asta era :))
cred că io.s de vină. în încercarea de a fi cît mai precisă, folosesc mai multe cuvinte decît e nevoie. pentru un film de 2 stele, e cam mult, nu?:)) măcar de era unul care chiar merită efortul. dar poate merită, l-a achiziţionat nuş ce muzeu, a avut puzderie de proiecţii, o fi bun , dar nu i-am prins eu şpilul. :D

The Ambassador

Mads Brugger, un jurnalist danez dezvolta pe bune o afacere de contrabanda de diamante din Africa. Mads filmeaza cu camera ascunsa discutii cu sefi de servicii secrete si mita de zeci de mii de dolari data unor ministri si oficiali. E unul din cele mai distractive documentare pe care le-am vazut, mai ales ca personajul principal e un tip inteligent si imoral care isi risca pe bune viata si cu siguranta urmareste diamanatele cel putin la fel de mult ca si realizarea documentarului in sine.

Beautiful young minds - Un documentar despre studentii englezi care se pregatesc pentru olimpiada internationala de matematica. In fiecare an se organizeaza o tabara in care sunt invitati cei mai buni 20 de matematicieni din tara, dintre care se selecteaza 8, iar la final doar 6 participa la olimpiada internationala. Realizatorii documentarului se concentreaza asupra personalitatii catorva dintre ei, mai ales a doi care au forme diferite de sindrom Asperger, un autism combinat cu inteligenta foarte ridicata in anumite domenii. E disponibil si pe Youtube aici

''Side by side '' -2012 - documentar despre cele 2 formate din cinematografie : pelicula si digitalul . In timp ce pelicula a ajuns la apogeu si se pregateste de pensionare , formatul digital este abia la pubertate . Documentar interesant pentru ca popularizeaza niste tehnici destul de necunoscute pentru noi astia care cascam ochii pe diverse ecrane .


http://www.youtube.com/watch?v=aFGJY_NJwwg

Saru'mana,bremen! Chiar ma intereseaza subiectul,asa ca il adaug pe watchlist.

mergeti sa va documentati!

http://dilemaveche.ro/sectiune/film/...xandru-solomon
http://oneworld.ro/2013/l/ro/

Da, eu am fost deja la Shoah, cel mai lung film pe care l-am vazut intr-o sala de cinema. Cele 9 ore si jumatate pe nume "Shoah" au fost o experienta prin care e musai sa treci o data in viata. Un film extraordinar de puternic. E un film radical ca forma, ca alegere estetica, sute de detalii construite exclusiv din marturii, zero imagini de arhiva. E daca vreti fix opusul lui "Autobiografia lui Ceausescu" care era 100% imagini de arhiva, asta e 100% marturisiri. Il recomand mai departe, e un film peste care nu trebuie trecut.


Pe de alta parte, nu pot sa folosesc cuvantul "recomand" pentru ca recomand inseamna ca eu l-am vazut deja si mi-a placut, dar o sa ma duc miercuri seara la "The act of killing", un documentar despre masacrul indonezian vs indonezian. Schema e un fel de Argo 2012 indonezian, are la baza un film fictiv folosit de documentaristi, in loc de eliberare de ostatici scopul fiind marturisirea genocidului. I-au bagabontit rau pe unii, criminali de razboi civil, ca o sa-i faca eroi cu ajutorul unui film, adevaratul film fiind ceea ce se intampla intre scene, marturisirile. A facut senzatie la Berlin 2013.
http://oneworld.ro/2013/l/ro/actul-de-a-ucide-129/

"The act of killing" e probabil e cel mai îngrozitor film pe care l-am văzut în viața mea. E un documentar care va face carieră, va genera scandal, va scutura o țară, va fi considerat o capodoperă. Eu n-am mai văzut niciodată un documentar cu o asemenea structură și de o asemenea intensitate. Repet, e o capodoperă care va cutremura pe orișicine. Deocamdată audiența filmului e de ordinul miilor de spectatori (a fost plimbat pe la câteva festivaluri), când audiența va ajunge de ordinul milioanelor și se vor genera discuțiile va fi ceva fascinant de urmărit, până la ce nivel poate ajunge puterea unui film foarte puternic.
Eu deja cred că am un ”number one” pentru cel mai bun film pe 2013.

Mai e o proiecție pe 16 Martie, 17:00, Studioul Horia Bernea și cred că în lunile următoare va fi din ce în ce mai ușor de găsit.

iata ce spun despre el doi dintre cei mai mari documentaristi:
“I have not seen a film as powerful, surreal, and frightening in at least a decade… unprecedented in the history of cinema.”

– Werner Herzog

“Like all great documentaries, The Act of Killing demands another way of looking at reality. It starts as a dreamscape, an attempt to allow the perpetrators to reenact what they did, and then something truly amazing happens. The dream dissolves into nightmare and then into bitter reality. An amazing and impressive film.”

– Errol Morris

abia astept sa apara in dvd.

Citisem si eu acum vreo luna review-ul la The act of killing pe Indiewire,care mi-a starnit interesul.Patiently waiting for it to come out now.:P

Am vazut doua documentare in ultimele saptamani.

Primul e The imposter,care are o poveste asa de ridicola incat n-ai zice ca s-a intamplat cu adevarat.
E excelent filmat/editat si chiar daca marea dezvaluire vine de la inceput,iti mentine atentia pe toata durata sa,adaugand tot timpul cate ceva nou care sa ii dea un aer de mister aproape in stilul lui Hitchcock.

Al doilea e Bully,care desi arata efectele devastante pe care le au batausii asupra celor slabi in scoli,nu a reusit din punctul meu de vedere sa fie atat de revelator tinand cont ca bullying-ul e o problema destul de mare in America.
As fi preferat sa vad cum si-au rezolvat copiii problemele cu batausii,nu sa-mi arate familiile indurerate a caror odrasle s-au sinucis din cauza asta.

Aduce un pic a santaj emotional si nu e motivant pentru cei care sufera de abuzurile astea in scoli,pentru ca nu li se ofera niste modele sau exemple bune despre cum sa le creasca niste "cojones" si sa ia masuri impotriva celor care ii asupresc.

Am uitat să spun că cei din București care aleg să se ducă sâmbătă la film (recomand, de neratat) au ocazia să vadă varianta director's cut de 159 de minute. Varianta care va rula prin cinematografe sau la TV va fi cea de 115 min. Nu știu nimic de DVD, a fost o întrebare din sală, organizatorii festivalului au spus că scoaterea unui DVD va fi în funcție de impactul la nivel global, e un film puternic care nu se știe în acest moment ce reacții va produce.
Paradoxul unui astfel de film e că, deși mie mi s-a părut de 1000 de ori mai oribil decât o ficțiune sângeroasă sau horror (puteți să treceți aici orice din mainstream - Tarantino, Antichristul, Salo), forma în care e spusă povestea, amestec de bolnav cu kitsch cu grotesc, permite totuși filmului să fie rulat la TV chiar și în prime-time (sau după 10 seara). Filmul e cu niște indivizi reali care în mod real fiecare în parte a omorât cam 1000 de oameni, bucată cu bucată, prin torturi a la ”Reservoir dogs”. De asta spun că e un film mai oribil decât orice ficțiune așa-zisă sângeroasă care știi că e jucată de niște actori și se termină odată cu genericul.

The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear - stilistic, in ce priveste retorica discursului ca document audio-vizual, e jenant si jingitor – asa, ca pentru semidocti sau semiautisti (scuze anticipat eventualilor fani). Nu e nimic cu profunda valoare informativa in imaginile pe care sunt mulate comentariile verbale ale naratorului sau intervievatilor (principalii vectori de transmisie a ‘mesajului’), in felul in care acestea sunt montate, sau in felul in care se raporteaza coloana sonora muzicala la ele. In proportie cvasi-integrala, ideile care merita recoltate se puteau regasi si intr-un ipotetic eseu newyorker-ist in care filmul ar putea fi transpus. Probabil le-ar fi stat chiar mai bine acolo. Desi spoiala multicolora si policorda in care sunt ‘conspirate’ aici pare sa faca experienta perceptiva mai antrenanta, sa-ti capteze mai mult atentia, in realitate plusul ala de atentie consumat nu e canalizat pe lucrurile care conteaza, pe ideile exprimate in discursurile propriu-zise ale personajelor (off sau on-screen), ci se risipeste in van in directii divergente (sabotandu-ti astfel principala misiune care consta in a pune cap la cap ideile care se presupune ca alcatuiesc edificiul tematic al filmului). Desi, sincer sa fiu, am vazut si antipodul pozitiv al abordarii documentariste. Am vazut Koyanistqaatsi, Baraka si Samsara - lucrari de un purism cinematografic poetic absolut… si nu dau pe-afara de spiritualitate nici acestea. Nu stiu daca e vorba de un handicap inerent limbajului filmic, sau daca doar aceste cazuri particulare au fost handicapat (nu in sensul ALA!) articulate. Dar sa trecem peste ifosele carcotase si fastidioase… Teza filmului e noua de cand lumea. Masele sunt manipulate. Pentru ca trebuie manipulate, de altfel. Cel putin asta este opinia intelectualui-filon a politicii amploaite de demnitarii neoconservatoristi de la carma Americii (si a lumii), filosoful Leo Strauss – a carui pozitie de o condescedenta mizantropica stipuleaza incapacitatea constituenta a vulgului de a gestiona in directii salutare social dulcea povara a autonomiei intelectuale, si, pe cale de consecinta, ca acestuia ii trebuie inculcate (de sus!) o conceptie de un maniheism grosier asupra ‘starii afacerilor’ - de la politic la moral, si de la national la global. Dar… in lumea tot mai secularizata si dezabuzata post WW2, tot mai impietrit de sceptica in fata promisiunile ideologice cu continut pozitiv-constructiv, singura solutie pare a fi ideologia negativa, ideologia fricii, coercitia si controlul prin amenintarea cu latenta permanenta, omniprezenta si iminenta a terorii si haosului. Dupa anihilarea Caracatitei Rosii, din care si-a extras subzistenta Razboiul Rece si himera proiectiei exacerbat-distorsionate a fenomenului cu care erau nutrite si strunite masele, trebuia cautat un nou tap ispasitor si izbavitor. Acesta avea sa-si gaseasca – poetic de convenabil :| – inacarnarea in persoana lui Osama, a asa-zisei retele jihadist-subversive puse pe tot soiul de sotii funebre care aveau sa fie circumscrise generic sub denominatia de Noul Terorism al Radicalistilor Islamici (cum i-ar fi zis si Gorzo probabil). Now, filiera intelectuala din care s-a nascut ideologia gurului musulman, ni se spune, isi are obarsia in conceptiile unei personalitati-pandant celei a lui Leo Strauss, atat filosofic cat si cronologic – Sayyd Qutb, daca am retinut corect numele ala de neretinut. Tovaras simetric de scepticism fata de liberalismul desantat occidental si a inrauririlor nefaste social ale acestuia, si sustinator ardent al reasumarii unei preceptistici puriste, simpliste si dogmatice. La fel ca si Strauss, dar spre deosebire de pragmatismul cinic si meschin care motiva proferatiile primului, egipteanul era el insusi un aderent autentic la doctrina. Long story short, ca m-am plictisit, reteaua Al-Qaeda, care se presupunea a fi de o amploare www-ista si de o sofisticatie logistica asemenea ingineriei spatiale, era o gogorita nerusinata iar ‘razboiul contra terorii’ – doar o dialectica amiabila si asumata cu morile de vant. Sau gen.

Federico, nici nu mă mir că_Caracatiţa Roşie nu-ţi inspiră nimic, de vreme ce nici Gulagul nu ţi se pare relevant. probabil pentru că nu se toarnă în fiecare an un film despre el, ca despre Auschwitz. cu alte cuvinte, apreciezi ca relevante virtuţile propagandei, în sens de accente ale mediilor mainstream.. deh, fiecare cu criteriile lui.

_Am vazut Koyanistqaatsi, Baraka si Samsara - lucrari de un purism cinematografic poetic absolut…_

mă abţin.

Din ce piatra seaca ai scos inferenta asta, Malombra? Tu stii mai multe despre mine decat las eu sa se inteleaga prin ce scriu pe forum? Hmmm... :-?
Ce este? Filmele alea nu sunt puriste cinematografic sau nu sunt poetice?:))

topicul cu cartea citită, dacă nu mă înşel.

dunoo, pentru mine frumuseţile-tip care îşi dau cu oţet pe la nas nu miros a poezie. e un umanism prea ne-specific acolo, prea de-responsabilizant, prea general-fetişisto-abrutizant, să-i zic. experienţa se consumă acolo, este esteticul comod care nu.ţi cere nimic.

Te inseli. Nu neaparat in privinta topicului (sincer sa fiu, nu mi-amintesc sa fi facut vreo referire de genul) dar in privinta relatiei mele cu Caracatita Rosie. Ma crezi ca cand am citit ultimul capitol din Stalinism for All Seasons a lui Tismaneanu aproape ca mi-au dat lacrimile? :-O

PS: Am vazut dupa ce am terminat filmul comentariul tau de pe mubi. Asta e problema de fapt, nu? Trebuia sa m-abtin la faza asta: asa, ca pentru semidocti sau semiautisti, nu? :D Ma abtin retroactiv, daca se poate... :P

am editat mai sus. multe din filmele pe care le-am văzut nu mai sunt capete de afiş. nici nu ştiu ce oi fi scris pe mubi. dar nu exclud ipoteza cu autismul şi semidoxa, nimeni nu e prefect.

Ah, si eu care credeam ca esti mare fan si acum vrei sa-mi iei gatul fiindca le-am facut sarace cu duhul...
Poezia e ritm, si tine mai mult de felul in care filmeaza si monteaza autorul decat de continutul imaginilor. Zic eu.
:))

Că tot sunt la topicul acesta.. Am văzut ieri ABC Africa, documentar despre Uganda regizat de Abbas Kiarostami. De fapt, regizat? Termenul pare să-şi extindă semnificaţia cu elasticitatea inadecvată a unei rochii mai mare inutil cu două numere. Uganda e una din ţările cele mai lovite de HIV şi război civil. Femeile de acolo formează o organizaţie, UWESO. Aceasta le asigură training de business skills, de întrajutorare, de economie şi implicare în creştere orfanilor. Acum problema mea nu este cu subiectul filmului, ci cu “produsul kiarostami”. Eu sunt, posibil, marcată de alt fel de a face documentar. Agnes Varda, Chris Marker, Village people radio show, Geyrhalter, Dvortsevoy et alii îmi arată un tip de document vizual care reclamă, oricîtă fidelitate faţă de “real” ţi-ar cere genul, o sistematizare, chiar o direcţionare global a ansamblului spre un anumit ţel. Ţel semantic, bineînţeles, care se confundă cu modul în care autorul interpretează ce vede. Rămîne după montaj ceea ce favorizează ilustrarea acelui filon teoretic la care ajunge regizorul. Nici Benning nu cred că e străin de un nucleu hermeneutic recurent. Şi apoi, din stil nu scapi, vorba lui Blaga. Fie că faci artă, fie că nu, te mişti în perimetrul unui stil, care te precede, te in-formează, e categorie abisală, de neşters. Stilul e personal, dar categoria stilului e universală. Ca să ai ochi albaştri, trebuie mai întîi să ai ochi, deşi nici ochii nu pot fi altfel decît într-o ipostază particulară: albaştri, verzi, negri. Abuziv, m-aş lua după Haeckel (parcă) şi aş vorbi de o filogenetică şi de o ontogenetică: toţi oamenii au ochi, dar nu toţi oamenii au ochi căprui. Ochii căprui se înscriu astfel într-o genetică regională, determinată de factori ereditari.

Aici ajungem la “produs”. Femeile cu spirit civic din Uganda îi scriu lui Kiarostami, rugîndu-l să vină în Africa şi să se implice în proiectul de mediatizare a tribulaţiilor locului, convinse fiind că un nume sonor ca al lui va sensibiliza exponenţial comunitatea mondială, măcar şi arătînd lumii că există mişcări locale de ameliorare a stării de fapt şi nu doar o aşteptare apatică a ajutorului din afară. Din ce se vede şi din ce s-a mai văzut şi pînă acum, situaţia e catastrofală. Problema e că ceea ce se vede acum nu se deosebeşte cu nimic de ceea ce s-a văzut şi pînă acum, că e un reportaj neutru, fragmentar, chiar impersonal, în care Kiarostami e văzut filmînd cu o cameră de mînă. Atît. Kiarostami a făcut la început multe scurtmetraje educative, în cadrul unui institut iranian pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor şi adulţilor. Stil sobru, situaţii pe alocuri înduioşătoare, mesaje care merg rectiliniu, fără pitstop, pînă la spectator. E obişnuit deci să se ocupe şi de subiecte didactice.

În ABC Africa, Kiarostami îşi lasă numele să fie folosit ca un brand. Implicarea lui în film pare să fie minimă, nu face nimic cu materialul, pentru ca acesta să-i semene. Probabil de aceea e nevoit să fie filmat la rîndu-i, ca să i se aducă aminte spectatorului din cînd în cînd despre cine este vorba şi de ce ar trebui să mai stea pe scaun măcar 10 minute în plus. Acolo unde opţiunile estetice şi spirituale ţi se văd la tot pasul, nu mai simţi nevoia să apari şi fizic în cadru, mîna păpuşarului se vede în organizarea peliculei, e redundant să i se facă un snapshot din profil, care să apară la generic sau în prolog. A se înţelege: nu-l acuz, faptul că-şi lasă numele să fie asociat unui proiect pe care nu şi l-a ales singur, faptul că din auteur devine benevol siglă, de dragul unei cauze cu care solidarizează umanitar, mă reţine să spun că putea face mult, MULT mai mult cu materialul, pentru ca acesta să fie mai puţin un reality show şi mai mult concentrarea potenţelor mobilizatoare ale cazului Uganda într-un fascicul de raze care să bată, concertat şi asiduu, la poarta conştiinţei fiecărui spectator. Omul îşi împrumută numele şi gata. I-au cerut să-l folosească, el s-a lăsat folosit. Sau nu? Asta te face să te întrebi dacă pot fi făcute filme la comandă. Vorbesc de filme pe care ţi le asumi integral, nu de făcături. Deschiderea la tot e un mit. În fond, de ce ai avea nevoie de ea? Orcium e imposibilă, s-a acumulat atîta cultură, istorie, antropologie pe acest pămînt, că simpla enunţare a unui “vreau să cunosc tot” denotă imbecilitatea necunoaşterii propriilor limite. Cîtă nobleţe de intenţii poate exista în ignorarea elementarităţii unui fapt amar: că limita nu e doar un postulat filosofic, o încuiere “burgheză”? Dar limita prezintă şi alt avantaj funest: acela de a fi invocată pentru distrugere: dacă tot nu putem cunoaşte integral, nu e mai bine să eliminăm din lucruri. Dacă se fac mai puţine, lucrurile devin mai susceptibile de a fi cunoscute integral. Nimic mai fals. Împuţinarea artefactelor nu reduce complexitatea. Dar la fel de adevărat pare să fie că transplanatrea în orice mediu nu pare să aducă recolte mulţumitoare, pe universalitatea umană se suprapune o grefă de non-universalitate, de construcţii locale cu care se poate să nu rezonezi. Cu alte cuvinte, stilul e categorie universal umană, dar avatarurile individuale sau de comunitate ale stilului pot sau nu pot genera legături, articulaţii. Asta se întîmplă cu ABC Africa: Kiarostami nu se “leagă” deloc cu acel mediu, e ca girafa în taiga.
2 din 5 – un punct în plus pentru effort.

p.s. office wordul meu editează mereu, potrivindu-mi cuvintele după vocabularul englez. de ex.: cînd scriu efort , mi-l rescrie ca effort. ştie cineva cum pot să-l dezvăţ de asemenea năravuri? de nuia nu înţelege, măgarul :-S

Malombra, deci, cu alte cuvinte: all quiet on the middle-eastern front... :)) >:)

(nu trage, ca glumesc; sunt fan Kiarostami)

Ma amuza cum Malombra scrie cate 3 pagini despre filmele care nu-i plac si nimic despre cele pe care le considera bune. :P

The Abyss (2013) de Verner Herzog
trebuie sa ai ceva special, ceva ce nu se invata, nu stiu cum poate fi numita aceasta calitate pe care o detine Herzog. tine de priceperea de a se apropia de oameni in mod spiritual, ca sa zic asa, o combinatie de sinceritate, onestitate, compasiune si profunda intelegere a firii umane. fie ca e vorba de rudele victimelor, fie ca e vorba de condamnati, fara a fi intruziv cum sunt alti documentarisi, el reuseste sa ii faca pe interlocutori sa retraiasca evenimentele prin care au trecut, ceea ce rezulta intr-o intensitate foarte puternica, o tensiune extraodinara. filmul nu e doar studiul cazului celor doi tineri care, cu 10 ani in urma, au omorat o femeie in casa ei si inca doi adolescenti, pentru a fura o masina, fiind condamnati dupa judecata, unul la inchisoare pe viata, unul la moarte prin injectie letala. e mai mult decat atat. vorbeste intr-un plan mai general despre America contemporana, in mod particular de Texas. ceea ce se descrie in film pare ca nu se poate intampla decat acolo. dupa ce vezi documentarul de fata, si daca ai vazut si The thin blue line al lui Errol Morris, nu-ti mai faci planuri de calatorie in Texas vreodata. pare a fi cu totul alta lume acolo. oamenii, in ciuda progresului tehnic, traiesc parca, din punct de vedere al mentalitatii, in vestul salbatic. unele scene sunt de-a dreptul suprarealiste pe alocuri. incepand cu interviul preotului confesor al condamnatilor, cu 35min inaintea unei executii. acesta incepe sa bata campii, povestind cum urmareste el iarba si veveritele atunci cand joaca golf, percepand asftel viata ca o creatie divina. la care Herzog, pentru a-i taia macaroana, ii spune: "vorbiti-ne va rog de o intalnire cu o veverita!". apoi aflam ca tanarul condamnat la inchisoare pe viata are un tata condamnat, de asemenea, la inchisoare pe viata,precum si un frate, si acela in inchisoare.
pentru femeia ai carei mama si frate au fost ucisi in tripla omucidere descrisa in documentar, necazurile nu au venit singure. intr-o perioada de cativa ani a pierdut toata familia, prin accident, sinucidere, cancer. ceva ce nu stiam, cica exista o categorie de "roadies", tinere femei, fane ale celor condamnati la moarte, On the death row, sau ale celor condamnati la inchisoare pe viata. le scriu scrisori, se duc in vizita, se indragostesc, se casatoresc, fac copii cu ei, desi nu pot avea relatii intime.

Da, o smerenie care frizeaza sfintenia, am observat-o si eu. Si la Jarmusch am detectat ceva asemanator de izbitor prima oara cand l-am vazut intr-un interviu. Dar sa nu abuzam.
Ma uit si eu la film acum...

Iar apropo de Texas, chiar citeam si ma uitam zilele astea la The Ascent of Money (de autorul lui The West and The Rest -- prietenii stiu de ce :)) ) si era promovat tinutul ala tot ca un fel de bolgie economica.

Vin de la The Act of Killing... Dracu stie cum am ajuns de la cinema in tren si din tren acasa A fost proiectat aici in cadrul Human Rights Watch Film Festival. Am descoperit din greseala proiectia din seara asta, care a fost a doua din cadrul festivalului si ultima din Londra pana la vara cand, pare-se, va avea o lansare oficiala aici. Am avut si norocul chior sa fie proiectie in prezenta regizorului cu o sesiune de Q&A la sfarsit

Bun....in primul rand sunt curioasa daca la proiectia din Bucuresti (varu?) s-a ras isteric in sala. Aici s-a ras. Eu n-am inteles exact motivul...adica filmul permitea unele zambete dar fiind "in film" si fiind conectat la contextul in care acele faze se petreceau nu aveai cum dracu sa razi. Cel mult un zambet amar asa... Sau poate-s eu lipsita de umor?

Despre film. Sunt de acord cu tot ce s-a zis despre el. Este un film care va avea un impact foarte mare in viitorul apropiat. Din cate-a zis regizorul la sfarsit, deja un dialog despre genocidul din indonezia a fost deschis implicit. Lumea, in sfarsit, dupa 40 de ani, incepe sa reactioneze si sa vorbeasca despre ce s-a intamplat atunci. Cred ca filmul are mici probleme de story-telling (asa am simtit pe alocuri) dar nu are ca miza o documentare istorica a faptelor asa ca partea aia nici nu conteaza. Nu e un flaw din start, banuiesc. Asa, tipul asta, Joshua Oppenheimer, a inceput lucrul la filmul asta prin 2003, dupa spusele lui, era implicat in ceva organizatii din astea de drepturile omului si intrase in contact cu destui de multi oameni care-au fost victime ale celor intamplate in Indonezia in ani 1965-1966. Si-au vrut sa faca un fel de documentar prin care sa spuna povestea genocidului doar ca, puterea fiind detinuta de aceeasi oameni, nu gaseau metoda potrivita pentru o deconspirare. Ma rog, cuiva i-a venit ideea sa vorbeasca cu cei care-au facut crimele. Se stia ca isi considera faptele o realizare si se mandresc cu ele. Amwar Congo, "perosnajul" principal a fost al 41-lea criminal cu care regizorul a intrat in contact. A zis ca absolut toti erau mandri de faptele lor cand le povesteau si cand il duceau sa ii arate imprejurimile si locurile in care omorau oameni, erau oarecum tristi ca n-au adus mai multi "prieteni" si "recuzita" ca sa puna in scena faptele. In fine, filmul e de fapt un montaj al unor sketchuri puse in scena de Amwar si oamenii lui, scene in care ei descriu exact cum si unde si-au torturat si, mai apoi, omorat victimele.

E ingrozitor de privit modul in care ei rememoreaza experientele alea ingrozitoare, cu zambetul pe buze de parca e realizarea vietii lor. Eu m-am intrebat neincetat...ce fel de oameni sunt astia? Ce se intampla cu lumea asta? Dupa care a venit sfarsitul... Si genericul de final si au fost listati toti cei care-au participat la realizarea filmului. Si jumatate erau trecuti ca anonimi. Si chestia asta m-a pus instantaneu fata in fata cu o realitate si mai dura. Lucrul asta nu e de domeniul trecutului, se intampla si azi. Oamenii aia umbla pe-acolo de nebuni, in liberatate... Si-atunci, daca inca-s liberi, daca nu sunt "declarati" ca fiind in afara legii cum sa se poarte altfel? Normal, cineva care e prins si condamnat pentru actele sale, va fi smerit, isi va cere iertare, nu va face din crima lui o realizare. Dar cel care "functioneaza" in limitele unei legi chiar si atunci cand ucide cu sange rece? Ala de ce si-ar cere iertare? Pentru ce? In plus, daca arati ca regreti asta inseamna, automat, ca recunosti c-ai facut ceva rau. Or, cum poti trai cu tine zi de zi recunoscandu-ti chestia asta? Mi se pare ca cineva din public a zis chestia asta la un moment dat, nu e inuman ce fac oamenii aia, ci, din contra, e cel mai uman lucru cu putinta. Prin uman inteleg, aici, specific omului. Si la sfarsit, cand ai inteles lucrul asta, ce-ti mai ramane? Esti pus si tu fata in fata cu tine si iti dai seama cate "minciuni" din astea iti spui ca sa poti trai cu tine zi de zi. Nu stiu, pe mine filmul asta m-a marcat tare si l-am vazut mai mult ca pe o oglinda a noastra, a oamenilor decat ca pe un manifest al drepturilor omului. E si asta, evident, dar e mult mai mult decat atat.

Cred ca as putea scrie la nesfarsit despre el, despre scene din el, despre ce-am simtit in timp ce-l vedeam, despre reactia din sala... O sa mai spun doar ca regizorul a fost intrebat de relatia pe care, implicit, a dezvoltat-o cu omul care a omorat familiile unor prieteni apropiati. A zis ca si-a promis lui insusi ca-i va trata ca pe niste oameni, nu ca pe niste dusmani. Si a zis ca a fost surpins ca a dezvoltat o relatie foarte apropiata cu Amwar si ca e un om extrem de grijuliu si bun la suflet. Si ca i-a fost teama cand i-a aratat rezultatul final ca Amwar se va simti tradat dar ca, spre surpinderea lui, barbatul s-a declarat foarte multumit si a spus ca exact asa isi si inchipuia rezultatul final. A fost un soi de exorcizare si pentru el? e destul de infricosator sa te gandesti ca poti gasi circumstante atenuante in cazul asta Sau ca poti empatiza cu asemenea personaj. Dar omului ii poti citi cumva durerea pe fata in timp ce spune anumite lucruri Si parca iti dai seama ca incearca sa seminta pe el....si ca exhibitionismul asta e un fel de mecanism de aparare, pentru ca adevarul e prea groaznic ca sa-i poti face fata. Gata, ma aopresc ca, probabil, nu e foarte interesant ceea ce aberez eu aici pentru cei ce nu l-au vazut inca. Nu stiu cine naiba va avea rabdare sa citeasca ditamai textul. :)

Ah, mai voiam doar sa spun ca regizorul spunea ca un dvd va fi lansat doar la anul prin februarie, parca. Deci daca aveti optiunea, mergeti sa-l vedeti la cinema. E un film care, in opinia mea, e musai de vazut. Unul din filmele mari de anul asta.

As, si Herzog, Errol Morris si Zizek apar cu multumiri speciale in creditele de final. Herzog si Morris au ajutat, se pare ca, cu idei de montaj.Iar Zizek scrie intens despre filmul asta si l-a inclus in cursurile pe care le preda el...pe unde preda. :) Gata!

Twinsen, am spus şi eu chestia aia mai demult. dezarticulările se văd şi se articulează mai lesne, probabil de aia.

Malombra, deci, cu alte cuvinte: all quiet on the middle-eastern front..

păi ăsta nu e decît un film de kiarostami. nu ştiu cît e de quiet, elia suleiman e de altă părere.. la fel sirianul the dupes. a, dar stai, am uitat că tu ai probs cu filmele care minimalizează pericolul islamic. >:)

Da, si la noi s-a ras. Si eu am izbucnit in ras la anumite faze, de exemplu secventa ireala cu vizita ministrului sportului pe platoul de filmare. Desi le-as descrie mai curand ca niste pufnituri si niste icnete nervoase decat un fel de ras din ala sanatos din toata inima la un film nesanatos. A fost mai mult asa, un ras dispretuitor si oripilant.

M-am uitat la The Robert Rodriguez's Ten Minute Film School.Sunt cateva scurt-metraje documentare, dintre care in primul, cred ,(sunt mai multe versiuni pe net) arata ce tehnici de de montaj, filmare,sunet etc, a folosit Rodriguez pentru minimalizarea costurilor cand a realizat El Mariachi.Foarte,foarte interesant!
De fapt, cam toate documentarele din serie sunt interesante :D

De cand sunt in lipsa cronica de laptop personal, am bantuit mai intens cinema-urile. Am fost la One World Romania si m-au dat pe spate cu filmele aduse.

Am vazut The Law in These Parts, un documentar facut de un israelian cu interviuri luate unor fosti judecatori militari despre cum teritoriile ocupate au fost controlate prin legile create pentru ele ca sa acopere cumva abuzurile politice. Decorul a fost minimalisto-simbolist asa, cu un birou si un scaun de lemn, uzate, cu un ecran in fundal pe care se proiectau imaginile de arhiva filmate de armata israeliana inca de la inceputul ocupatiei din 1967. Cu putine exceptii, fostii judecatori intervievati erau umani, fara o perspectiva moralizatoare exagerata, intelegand si actiunile lor, pana la un anumit punct, dar si cutremurandu-te putin la gandul abuzurilor practicate.

Si am mai fost la Ai Weiwei: Never Sorry -un documentar despre Ai Weiwei, un artist activist din China, foarte simpatic si simplu, care ataca sistemul intr-un mod natural si de bun simt. Una dintre actiunile prezentate si care mi s-a parut mie draguta a fost organizarea unei petreceri cu ocazia demolarii atelierului pe care si-l construise. Intrucat autoritatile se asteptau la proteste, Ai Weiwei a zis ca mai bine da o petrecere, ca tot nu se astepta politia la asa ceva. Bine, e adevarat ca a servit nu stiu ce fel de mancare cu un soi de crab al carui nume se aseamana cu nu stiu ce porecla folosita pentru a-i numi peiorativ pe cei din sistem.

M-am uitat si eu. Nu mi-a inselat asteptarile. Nu ca valoare, ca format.
Ce ganduri m-au lovit: dintr-un punct de observatie instabil si detasat, 'confesiunea' lui Kiarostami se poate lua ca (inca) o declaratie de scepticism si pesimism fata de posibilitatile ratiocinatorii ale omului. De aceea el abordeaza materia prima de 'studiu' neincercand sa impuna sensuri. Nu o macelareste si dispune de ea in formatiuni silogistice, nu mapeaza realitatea pe structura demonstratiilor matematice. Sigur, strict vb, nimeni nu face asta (in cinema), dar Kiarostami isi declina mai radical decat altii aspiratiile pentru asemenea atitudini. Nu adopta politica unui ritos uite asa si pe dincolo, astea-s faptele care conteaza si astea (pe care le voi omite) sunt alea irelvante , ci una laissez-faire-ista, ii lasa realitatii sansa de a-si expune ea singura pledoaria. Binenteles, se fac si taieturi de montaj, se fac trieri reductionsite ale materialului, dar intr-un mod neobisnuit de timid. 'Logica' lui Kiarostami este o logica de subzistenta -- cauta rostul scenelor in ansamblul discursului pe masura ce le filmeaza, nu le insiruie conform unui program predeterminat.
PS: Dupa vizionare abia am vazut si parerea lui Scorsese lipita in capul posterului. Interesant...

Traducere: a facut o incropeala. Vezi, se poate si simplu. :))

Iar in legatura cu cele doua filme cu omoruri aduse-n discutie pe pagina precedenta: n-am ceva mirobolant de original de spus (vorba aia, do I have an original thought in my head?), iar The Act of Killing nici nu l-am vazut, dar ideea lui Gorzo despre Pozitia Copilului care cica e ce-ar-fi-soap-opera-daca-ar-beneficia-de-o-inteligenta-dramaturgica-de-prima-mana mi-a inspirat ideea ca filmele astea sunt stirile de la ora 5 pentru intelectualii pretentiosi. Nu zic ca asa e, sau ca asa cred ca e, doar mi-a trecut prin cap si o mentionez fara a insinua ceva. Also, in timp ce ma uitam la filmul lui Herzog nu puteam sa-mi scutur din cap vorbele lui Cristi Puiu emise cand Aurora era inca calda: eu nu stiu cum gandeste un criminal si nici nu vreau sa stiu. Si ma gandeam. De ce ma uit eu la asa ceva? Cum are de gand autorul sa propuna ceva util, edificator, educativ etc. cu naratiunea respectiva? Da, e irezistibil de fascinant sa privesti in adancul ochilor acelor creaturi, dar nu stiu daca e cel mai sanatos lucru la care ti-ai putea supune psihicul/sufletul.

Twinsen, hai sa facem un pact. Eu incerc sa ma exprim mai simplu de-acuma (doar de dragul tau, bineinteles) iar tu incerci sa mai diluezi tupeul asta bascalios si condescendent. Ok? Altfel o sa ma vad nevoit sa-ti pun crampoanele pe tibie data viitoare.

Now,now,Feddy! Remember what happened to Pepe after this little incident?You wouldn't want to get suspended,would you?:))

Vai, Feddy, doar nu ai vrea sa te extragi din extazul logoreic in mundaneitatea unor suturi la gioale. :( Mareea de elocventa pe care o reversi pe forum aduce uneori pe tarm si cate o sticla cu o harta a comorii. ;) Alteori aduce doar o cizma gaurita. :))

I guess that means we're through, chief.
Ghost90 incepuse sa se plictiseasca singur acolo...
But don't worry... :-*

Relax, dude. :) Mai si radem si glumim, e un forum aici, nu Curtea Constitutionala.