(Bela Tarr) Werckmeister Harmonies vs. Seppuku (Masaki Kobayashi)
 

Meci: (A21. Bela Tarr) Werckmeister Harmonies vs. Seppuku (A22. Masaki Kobayashi)

Rezultat: 4 - 1

Perioada de votare: 28 ianuarie 2013 - 24 februarie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Seppuku

Filmul acesta a fost superb. Mi-a placut totul al el, incepand de la poveste, la interpretari, la modul in care este filmat, structura narativa, atmosfera pe care o creeaza, muzica lui Toru Takemitsu s.a.m.d. Am vazut deja in turneul asta mai multe filme japoneze, fiecare diferite, fiecare intr-un alt stil, fiecare cu preocupari diferite. "Seppuku" este mult mai aproape de Kurosawa decat de Mizoguchi. Regizorul sau pare sa fie un tip destul de bine imersat in genurile traditionale nipone (desi nu pot sti sigur acest lucru - singurul alt film al sau pe care l-am vazut este "Kaidan", o antologie de povesti cu fantome).

"Seppuku" incepe cu un samurai fara stapan care se prezinta la resedinta clanului Iyi manifestandu-si dorinta de a comite un onorabil harakiri in curtea acesteia. Consilierul clanului il avertizeaza inainte, povestindu-i despre un alt samurai care a venit cu ceva timp in urma manifestand aceeasi dorinta, insa fiind de fapt o incercare de a face rost usor de ceva bani, motiv pentru care a si fost pedepsit. Samuraiul nostru pretinde ca intentia lui este de a se sinucide, insa inainte de a duce la capat ritualul, incepe sa isi povesteasca viata, dezvaluind legatura dintre el si razboinicul care s-a prezentat anterior si "deconspirand" ipocrizia conducatorilor clanului Iyi.

Ca film narativ, nu cred ca se poate pretinde mai mult de la "Seppuku". Povestea sa este universal accesibil, la fel ca si tema onoarei (razboinicului si nu numai) care este dezbatutua printre randuri in acest film. Stilistic, nu se indeparteaza foarte mult de tehnici bine testate ale genului: povestirea in rama, dutch angles intense premergatoare luptelor, participare activa a decorurilor si naturii (iese in evidenta ultimul duel pe care Tsugumo il povesteste, care este precedat de o plimbare printr-un cimitir, apoi enhanced de un vant naprasnic.

"Seppuku" a fost un fel de surprinza pentru mine. Ma asteptam sa imi placa, pentru ca imi plac in general filmele cu samurai, dar nu ma asteptam sa dau peste un film care sa se poate lua la tranta cu capodopere marca Kurosawa precum "Seven Samurai" sau "Yojimbo".

Werckmeister Harmonies

WH era singurul dintre filmele importante ale lui Tarr pe care încă nu-l văzusem, iar plăcerea a fost cu atît mai mare cu cît a fost vorba de prima vizionare.
Este foarte greu să vorbești despre un asemenea film, să-l analizezi, pentru că n-ai absolut nicio șansă să exprimi în cuvinte experiența de care ai avut parte. Nu ai o poveste pe care să o poți lua la puricat, nu ai good vs evil, personaje cu care să simpatizezi sau fire narative pe care să le despici în patru. E o experiență care transcede simplul act al vizionării unui film, pătrunzînd în anumite compartimente ale subconștientului în care o asemenea formă artistică foarte rar are acces.
Avem cam 145 min de film, împărțite în 39 de shot-uri. Shot-uri care au mai mult de-a face cu noțiunea de timp decît cu povestea propriu-zisă. Poveste care nu prea există...
La fel ca Tarkovski, Tarr sculptează timpul. Fiecare cadru este minuțios și elegant pus în scenă, desăvîrșit prin imagine și coloana sonoră. Unele shot-uri durează 10 minute. Tarr nu ne arată cum trece timpul, concentrînd ore sau zile în minute, cum se întîmplă în cinema-ul convențional. Ne arată, în schimb, cum experimentează personajele timpul respectiv. Ar putea să ne arate 10 zile din viața unui personaj în 10 minute, preferă în schimb să ne transpună în realitatea respectivului personaj, pentru a o experimenta alături de el timp de 10 minute. În care se poate sau nu să se întîmple ceva... Arta lui Tarr constă în îmbogățirea celor 10 minute de realitate, de multe ori banală, cu suflu și magie cinematografică.
La fel ca în Satantango, la fel ca în Turin Horse, personajele sînt surprinse, de foarte multe ori, executînd activități cît se poate de banale, „în timp real”. Cu toate acestea, nu te plictisești nicio clipă. Și asta fiindcă ochiul camerei de filmat surprinde normalitatea „anormal”, într-un mod care-ți transmite ceva, îți spune că sub aparenta banalitate se ascunde ceva care ar putea să fie destul de semnificativ.
Există și în WH, la fel ca în The Turin Horse, o amenințare care plutește în aer, un omniprezent sentiment fatidic, dincolo de aparenta normalitate. De unde vine această amenințare? Nu știm. Știm doar că, la un moment dat, liniștea pașnicului cătun este tulburată de sosirea unui circ (?) ambulant a cărui piesă de rezistență o constituie o balenă, piesa de rezistență din actul creativ al divinității, ajunsă acum într-o stare deplorabilă, aflată, pare-se, la cheremul unui Prinț, a cărui principală menire pare a fi aceea de a merge din sat în sat și a otrăvi spiritul comunității. Brusc, spiritele se agită, un spital e luat cu asalt (dementială scevența), iau naștere grupuri de impunere a legii...
Totul este prezentat din punctul de vedere al personajului principal (dacă se poate numi așa), Janos, un tip care pare a fi, în același timp, idiotul satului și omul care știe mai multe decît restul. El este cel care pune în scenă eclipsa la începutul filmului, e cel care inspectează balena (e singurul care face asta, din cîte știm) și e martorul cripticei discuții dintre proprietarii acesteia, pentru ca, în final, tot el să fie cel care va eșua, rupt de realitate, pe un pat de spital. Să fie asta o urmare a contactului cu balena, o consecință a persecutării sale de către proaspăt formatul comitet de impunere a ordinii? Putem doar să ne dăm cu presupusul. S-ar putea să nici nu existe o explicație. Și nici nu contează, pînă la urmă. Omul n-a fost, pînă la urmă, decît un martor, extrem de pasiv, al infiltrării acelor „armonii” din titlu în pașnica existență a comunității, existență bazată, pînă atunci, pe simplitatea tonalităților primordiale, a non-existenței variațiunilor. În momentul în care acestea se insinuează în sînul comunității, sub forma balenei plasate în piața centrală, aceasta, la fel ca o piatră aruncată în mijlocul unui lac, va agita apele, constituind un catalizator pentru dezintegrarea socială. Se conturează aici o latură religioasă a filmului, fiindcă avem de-a face, pînă la urmă, cu variațiuni pe tema „păcatului cunoașterii” - în momentul în care nu te mai multumești cu simpla armonie dintre două tonalități și cauți să intri în posesia tuturor „variațiunilor”, vei deschide cutia Pandorei...
Dintre multitudinea shot-urilor magnifice care ni se perindă prin fața ochilor, cel puțin 3 mi-au rămas adînc întipărite în memorie - sosirea balenei, scena de la poștă cu monologul funcționarei și secvența devastării spitalului...

... si prima scena ("Cosmogonica") as adauga eu. Parca imi amintesc si acum trosnetul lemnelor in soba (parca am zis si la Damnation: dintre toti regizorii Tarr mi s-a parut ca stie sa asculte si sa folosesca cel mai izbitor muzica naturala a lucrurilor), imaginea difuza, vocea scazuta a protagonistului, miscarea corpurilor, soundtrackul lui Vig ... daca ma intrebi sa-ti zic un opening shot care m-a marcat din tot ce am vazut ... cred ca asta imi sare primul in minte.

O capodopera a anilor 2000 e Werckmeister.

Seppuku

Într-adevăr, o surpriză extrem de plăcută.... După atîtea vaiete, zîmbete tîmpe și ochi înlăcrimați, finally un clasic japonez cu coaie...
E foarte greu pentru noi să înțelegem și să acceptăm anumite concepte și valori sacre pentru cultura japoneză, cum e și această sinucidere rituală. Seppuku evidentiază foarte bine bine importanța, gravitatea, sacralitatea unui asemenea act. Mi s-a părut extrem de interesant transferul responsabilității actului de la ronin la casa care urma să-l găzduiască. O onoare și, în același timp, o povară... Sînt noțiuni cu care filmul jonglează de la început pînă la sfîrșit.
Filmul începe cu prezentarea scenei care va găzdui drama, prin cîteva cadre sobre, distinse. Totul e imaculat, impune respect. În final, sîntem martorii pîngăririi respectivului sanctuar, la propriu și la figurat, prin trădarea conceptelor sacre de către șeful clanului, pentru salvarea aparențelor.
Deși are peste 2 ore, filmul nu plictisește deloc, în primul rînd datorită structurii narative care ne dezvăluie, treptat, pe măsură ce filmul avansează, că lucrurile nu sînt tocmai ceea ce par a fi, păstrîndu-și, prin asta, prospețimea.
Teribilă scena sinuciderii lui Motome cu sabia de bambus...

Probabil cel mai puternic meci din turneu, avem două filme de nota 10, tough choice... O să-l aleg totuși pe cel care mi-a plăcut mai mult.

Vot: Tarr (dar sper să meargă și Kobayashi mai departe)

Werckmeister harmonies

Imi amintesc ca, vazand "The Turin Horse" la TIFF, am incercat sa numar din cate cadre este compus filmul. Evident, la un moment dat m-am pierdut si cred ca am iesit cu unul sau doua in minus fata de cele 30 ale filmului. "Harmoniile Werckmeister" este compus din 39 de shot-uri, la o lungime aproximativ egala, deci in consecinta este ceva mai fast-paced. Poate ca nu pare o diferenta atat de mare, dar se simte. "Werckmeister..." parca curge ceva mai bine decat "The Turin Horse", insa nu chiar la fel de bine ca "Satantango", care desi are aproape 7 ore poate fi usor urmarit in aceeasi zi, in doua reprize (cu conditia sa chiar nu ai altceva mai bun de facut).

Oricum, filmele lui Tarr se remarca prin structura lor (fiind compuse exclusiv din cadre-secventa, care vor acoperi in total o perioada de timp destul de limitata) si prin tema Apocalipsei, care pare sa ameninte perpetuu aceasta Ungarie atemporala in care se petrece actiunea filmelor sale. Sunt cateva simboluri excelente in acest film, precum uriasa balena moarta purtata din sat in sat de un circ ambulant, pretext de zazanie intre cetateni si imagine a unui Dumnezeu mort, esuat. De asemenea, printul deformat, pe care il vedem doar ca o umbra, insa cu un alai de supusi care sunt gata de distrugere la cel mai mic semn al sau, poate fi interpretat ca viziune asupra oricarui dictator a carui influenta s-a intins deasupra campiei Panoniei in ultimul secol.

Personajul principal, un tanar scolit si aparent mai luminat decat consatenii sai, pe care incearca sa ii invete in prima secventa sa nu le fie frica de Univers, lupta impotriva superstitiilor si paranoiei care cuprinde incet-incet tot satul. Pana si el devine insa partas la nebunia care se dezlantuie, iar aparitia sa misterioasa la sfarsitul cadrului in care supusii fideli ai printului rascolesc un azil de batrani si arestarea sa ulterioara, acuzat de participare la acest raid, il pun intr-o lumina mai mult decat ambigua.

Ca toate filmele lui Tarr, "Werckmeister Harmonies" este bleak, pesimist, agitat, dar resemnat in fata unui Univers rece si necrutator.


Vot: Kobayashi deocamdata... dar imi rezerv dreptul de a-mi schimba votul mai tarziu..

Seppuku

Da...cred ca e o chestiune de gust. Eu nu pot fi nicicum impresionata de un film clasic japonez. Ceva nu se suprapune. Banuiesc ca e cultura total diferita si mi-e foarte greu sa-i inteleg...si sa empatizez. Nu ca asta e sopul meu suprem cand vad un film...dar banuiesc ca, intr-o anumita masura, trebuie sa pricep starile si ratiunile personajelor. Asa-mi trebuie daca am refuzat sa citesc Shogun-ul cand am fost mai tanara. In sfarsit... Filmul nu mi-a displacut dar nici nu m-a impresionat peste masura, n-a avut acelasi efect pe care l-a avut asupra lui MinRep si-al lui Windom. Mi-a fost destul de greu sa "intru" in film. Tot timpul aveam impresia ca ceea ce se intampla pe ecran mi-e total strain. De la povestile samuraiului-tata pana la lupta pentru supravietuire a samuraiului-sot. Ultimele 40 de minute m-au prins mai tare, insa. Probabil pentru ca s-a adus in prim-plan discutia aia despre ipocrizie si pastrarea unei anumite etichete in numele onoarei pentru ca, de fapt, aceasta pastrare a unei traditii consumate, reprezinta, in mod ironic, anularea oricarei forme de demnitate. If that makes any sense at all... (in capul meu are sens...). In fine, mi s-a parut pe aceeasi scara cu Life of Oharu, deci, undeva la 3 stelute. Cred ca n-o sa ma mai fortez sa-mi placa cinematografia clasica japoneza. O sa ma resemnez cu gandul ca, desi ii pot aprecia o anumita calitate artistica, nu e pentru mine. :)

De mult nu mi-am mai luat asa o teapa cum am patit cu Seppuku. Prima jumatate de ora o fost mai mult decat decenta asa ca am zis sa-l vad tot. Si apoi o inceput melodrama cu galeata. Femeile si copii se imbolnaveau si mureau ca mustele. Cele mai evidente clisee se inghesuiau una pe alta care sa apara pe ecran. Dar vai mie, ca ce era mai rau nu venise inca. La final era revenge drama starring mosulica care n-o mai luptat de 16 ani, dar infrunta cu sabia sa vreun milion de razboinici plus niste maestrii pe care isi aplica skill-urile de frizer. Cred ca o perioada luuuunga de acum incolo n-o sa mai rezista sa vad filme japoneze vechi. :|

Astept momentul cand o sa-ti iei teapa invers, prima jumatate de ora sa fie slaba, iar restul de film sa fie extraordinar. Oh wait, it's never gonna happen. :P

Just kidding, dar avand in vedere toate discutiile noastre prin turnee i had to do it, ti-ai asezat singur terenul :D

Ai remarcat si partea cu "de mult" din propozitie? :) Inseamna ca in majoritatea covarsitoare a cazurilor, filmele care mi-au placut sau macar le-am considerat ok in prima parte, nu m-au dezamagit in a doua. Evident, e posibil ca, la fel de rar, un film care nu-mi place deloc initial sa fie foarte bun la final, dar ar fi absurd sa vad 99 de ore de film pe care sa le urasc, pentru o ora de film care sa ma surprinda placut.

Werckmeister Harmonies

Absurdul mi se pare cuvantul de ordine in filmul lui Tarr. Scena (superba) a mimarii eclipsei in carciuma, sosirea balenei intr-un container de marfuri, indignarea iscata de balena si de print (pe care, de altfel, nu-i vede nimeni), urmarirea postasului cu elicopterul sunt imaginile care dau cadrul general al absurdului. Mai interesant, nici o nenorocire nu se intampla decat in masura in care e anuntata in prealabil. Catastrofele care se abat asupra oraselului au loc intotdeauna dupa ce au fost deja descrise, sugerand ca ele se petrec, de fapt, in mintea oamenilor. Asa as interpreta si scena din final, cu ochiul mort al balenei contempland piata goala: nimeni nu vede, dar nici o paguba, caci nu-i nimic de vazut.

In schimb, totul e de vazut in Werckmeister Harmonies. A fost o revelatie pentru mine, si sunt o multime de imagini care o sa-mi ramana cu siguranta pentru mult timp in minte. Cele doua cadre succesive cu dansurile pe muzica lui Strauss (Thule si politistul, apoi copiii) sunt dintre cele mai reusite pe care le-am vazut. Nota 10, fara dubii.

Ioi, daca asta ti s-a parut melodrama, bine ca n-ai vazut Naruse. :P Acolo sa vezi morti din alea subite cat cuprinde. Oricum...cred ca japonezii au vaicarelile in sange, cred ca de-aia mi-e si mie destul de greu cu filmele astea clasice ale lor. Mie Sepukku chiar nu mi s-a parut melodramatic. Acuma nu stiu daca am ajuns la concluzia asta prin comparatie cu celelalte. Foarte posibil.

Nici vorba. As spune chiar ca sunt un popor extrem de stoic. Japonezii au suferit un soc psihologic imens in al doilea razboi mondial si ulterior au avut mari probleme economice, de aici poate nevoia unui catharsis prin filme precum cel de fata.

Stiu, am mai trecut peste asta o data sau de doua ori. Era doar o mica glumita acum. :D

Revenenind la film, mie nu mi s-a parut melodramatic, sigur, intinde putin coarda la un moment dat, dar e in limite acceptabile. Cat despre cinemaul japonez clasic, si eu am simtit ca de multe ori pica in melodrama, chiar si regizori mari precum Kurosawa sau Mizoguchi. Pana si excelentul Ikiru, doar ca acolo m-am lasat dus de melodrama si chiar mi-a placut foarte mult. In schimb Kurosawa pastreaza niste limite decente din punctul asta de vedere in filme precum Seven Samurai, Rashomon, Throne of Blood, Ran, Dersu Uzala, High and Low si altele.

Daca e un regizor care mi se pare ca nu exagereaza acela e Ozu, filmele lui par intotdeauna atat de delicate si echilibrate. In schimb povestile sale aparent simple s-ar putea sa nu atraga prea mult, asa cum mi s-a intamplat si mie la inceput. Dupa ce am vazut vreo 3-4 filme de-ale lui m-am indragostit de stilul sau si, in ciuda faptul ca niciodata nu ma da foarte tare pe spate, ma intorc tot timpul cu cea mai mare placere la el.

Nu stiu daca la Kurosawa se poate vorbi neaparat de melodrama - mai degraba mie mi s-a parut suparator la un moment dat un anumit tip de maniheism - personaje bune fara nuante si rele fara nuante. Asta se vede mai ales in unele filme de tinerete (Shubun, Duel tacut), dar si in Barba rosie. Ikiru da, chiar are o doza de melodrama, dar, cum ai spus si tu, nu e greu deloc sa i-o treci cu vederea.

Mie imi e foarte greu sa inteleg de unde fixatia pe perioada clasica a cinema-ului japonez. Chiar ii credeti pe criticii aceia care pun Tokyo Story intre primele 10 filme facute vreodata in lume? Lasati la o parte listele lor si porniti in propria voastra explorare, nu numai a cinematografiei japoneze, ci a cinematografiei in general. O sa descoperiti filme ca Ohikkoshi (link) care e mai bun din toate punctele de vedere decat Tokyo Story, dar de care nici macar n-au auzit asa-zisii "experti". Unde e Paprika in topurile lor? Nici macar n-ar stii de unde sa-l apuce, asa ca mai bine punem un film prafuit si "clasic" cu samurai, nu? Mai bine o melodrama trasa de par, decat un film cald si emotionant despre oameni gen Rajio no jikan.

Ma uit la turneu si vad doar "regizori mari". Dar de unde stiti ca sunt cu adevarat regizori mari? I-ati vazut pe aia "mici"? Sunteti capabili sa argumentati de ce acestia ar fi mari si ceilati ar fi mici? Daca da, jos palaria. Dar daca nu, atunci va traiti experientele de cinefili prin lentilele altora. Si e pacat dupa parerea mea.

Era o discutie chiar interesanta pana cand ai inceput sa te agiti, again. As you do :) Nu inteleg de ce tot timpul trebuie sa fii asa combativ si de ce nu te poti relaxa ca sa putem purta o discutie faina si constructiva. Nu tre sa ne certam, se poate si altfel. Flower Power, de-alea....

faraimaginatie, tu spuneai ca ti-a fost greu sa intri in filmul asta. Una din ideile pe care le exprimam in mesajul meu era ca nu trebuia sa te fortezi. Daca ai vazut ca nu te prinde, shift-del. Astfel aveai la dispozitie 2 ore libere in care puteai sa citesti pe net despre cinematografia japoneza si sa selectezi alte filme care ti se pare interesante. Si in loc ca la final sa zici pe forum "mda, m-am fortat 2 ore sa ma uit sa filmul asta clasic si mda e bun asa, dar nu e pe gustul meu" ai putea ajunge sa deschizi un thread nou in care sa ne impartasesti ca ai gasit un film fain de tot si sa ni-l prezinti. Mie mi se pare o sugestie constructiva, nu o cearta.

Intr-adevar, in general se tine departe de melodrama, in afara de Ikiru, mai e prezenta intr-o doza mica doar in I live in fear si Dodes'ka-den daca mai tin eu minte bine.

@Twinsen - Cum am putea sa propunem regizori pe care nu-i cunoastem? Ii alegem si noi dupa sonoritate, i-am propus pe cei de care am auzit. Fiind atat de apreciati e si normal sa fim curiosi si sa vedem ce-i de capul lor. Ca unora nu le plac e alta treaba. Mie imi plac Kurosawa, Teshigahara, Kobayashi, Mizoguchi dintre cei propusi si mi-au placut cateva filme de Imamura, desi per total ultimul nu ma prea incanta. De Naruse eram curios si oricum o sa-i mai dau o sansa.

Eram sigur ca nu-ti place Tokyo Story, dar daca nu-ti place tie inseamna ca nu trebuie sa vedem Ozu? Paprika nu mi-a placut in mod special, practic orice film de Ozu mi-a placut mai mult. Probabil nu prinde un top personal de 50-75 de filme japoneze. Gusturile sunt diferite si unii chiar apreciaza acei regizori clasici care-ti displac tie atat de mult. Tu stii deja ca marea majoritate a participantilor in turneele astea au gusturi foarte diferite de ale tale. Ce te face sa crezi ca titlurile enumerate de tine ar fi mai bine primite? Daca cineva nu are experienta in cinemaul japonez de unde ti s-ar parea mai normal sa inceapa? De la aia apreciati de critica de film sau de la niste necunoscuti, total aleator? Aia care-i vad acum pe clasici si nu-i plac o sa se reorienteze pe viitor si o sa-i incerce si pe cei de care zici tu sau pe altii, dar trebui sa incepi de undeva si nu poti s-o faci aleator.

Uite, vezi? :) Modul in care spui ceva face totul.
Ideea e ca eu daca am inceput un film, nu-l pot lasa. Am o tendinta usor masochista sa-l vad pana la capat. Si, de multe ori, asta s-a dovedit a fi un lucru bun. De exemplu, si in Sepukku, mie cea mai interesanta parte ca idee mi s-a parut ultima, de fapt, ultimele cam 40 de minute (poate exeptand scena de lupta care mi-a parut usor fortata pe alocuri). Nu regret ca l-am vazut. Absolut deloc. Singurul film din turneul asta pe care chiar regret ca l-am vazut, pana acuma, e This Land is Mine. Ma rog...acolo era Renoir, am zis sa-l incerc...si i-am dat mult prea multe sanse. In fine... In alta ordine de idei, nu vad nimic in neregula sa spui despre un film ca poti sa-l apreciezi ca si valoare artistica dar ca nu a fost tocmai pe gustul tau. Eu nu pot spune nicio clipa despre Kurosawa ca e un regizor slab. Cred ca mi s-ar prabusi acoperisul la casa, doamne iarta-ma. Dar nu-i pe gustul meu. A avut filme care mi-au placut. dar, in general, subiectele pe care le abordeaza nu sunt interesante pentru mine. Si uite, poate chiar as mai incerca un film de Mizoguchi si de Teshigahara...desi nu m-au dat pe spate niciunul din alea doua. Dar mi-au starnit oarecum curiozitatea. Pentru mine cinematografia japoneza era total necunoscuta. Si normal ca incep cu regizori pe care mi-i recomanda toti c-ar fi buni... Nu am inca deschis apetitul incat sa ma apuc sa caut singura. Apai unde ajungeam daca le abandonam pe toate dupa 30 de minute? Le aruncam undeva la colt si nici nu ma mai atingeam veci de ele. Deci ma bucur ca nu am facut-o. Nu stiu...eu inca sper sa dau de flilmul ala care sa ma dea pe spate. Daca nu-l gasesc pot oricand sa revad Rashomon. :) Si o sa le incercam chiar si pe alea recomandate de tine. Na...sa nu zici ca nu primesc sugestii dintre cele mai variate.

De la ce il intereseaza pe el insusi. Daca iti place muzica rock poti sa cauti filme despre subiectul asta. Intri pe google si cauti "japanese movies rock music". Prima pagina gasita e asta cu o lista de 14 filme despre subiectul asta. It's that simple! Pe mine de exemplu ma interesa cultura japoneza contemporana, asa ca am inceput de la filme care aveau legatura cu asta, indiferent ce parere aveau criticii despre ele. Dupa aceea am incercat si filme de Kurosawa, Ozu sau Mizoguchi si mi s-au parut ok, dar mult mai putin interesante. By the way, Tokyo Story e unul din filmele mele preferate din perioada aia.
Avand in vedere ca filmele pe care le-am propus la turneul celalalt, au primit peste 80% voturi favorabile, inclusiv de la participanti comuni cu turneul asta, imi vine greu sa cred ca am avea gusturi fundamental diferite. Nu sugeram sa inlocuim filmele din turneul asta cu cele propuse de mine, sugeram ca mi-ar placea ca fiecare sa aiba incredere in propria sa cale prin cinematografie. Nu sa urmeze orbeste recomandarile criticilor sau ale vreunui forumist. Cred ca pe forum exista o anume atitutudine de reverenta nejustificata fata de "nume mari", ilustrata prin atitudini precum "Eu nu pot spune nicio clipa despre Kurosawa ca e un regizor slab. Cred ca mi s-ar prabusi acoperisul la casa, doamne iarta-ma.". Ei bine, eu as putea numi multe filme japoneze care sunt infinit mai interesant regizate decat de exemplu Tokyo Story si atunci ma revolta faptul ca regizori excelenti sunt ignorati doar pentru ca nu stiu ce critici pun Ozu si Kurosawa in topuri. Ca sa vezi, de 50 de ani nu o mai aparut nimeni sa-i intreaca. :-?

Eu daca as fi facut chestia asta cu oprit filmul dupa 30 minute sau as fi renuntat la un regizor dupa un singur film nu as fi vazut vreo 3 sferturi din filmele care acum sunt printre preferatele mele. In the mood for love e unul dintre ele, Tsai nu prea mi-a placut initial si acum i-am vazut toate filmele si abia ma abtin din cauza timpului sa nu le revad pe toate, Angelopoulos la fel si abia astept sa-i termin filmografia, Tarr la fel, primul experiment l-am avut chiar cu Werckmeister si m-am oprit pe la jumatate. L-am vazut ca lumea dupa jumatate de an si mi-a placut enorm, iar apoi i-am luat si celelalte filme mai importante la rand. Sokurov e in aceeasi situatie, la Ceylan nu m-a prins foarte tare prima jumatate de ora din Distant, dar pana la sfarsit a ajuns sa fie unul din preferatele mele. Hou, Jarmusch, Kiarostami si altii au fost cam in aceeasi situatie. N-as mai termina cu exemplele, ideea e ca o parte importanta din ce iubesc foarte mult in cinema nu m-a atras prea mult din prima.

Revenind la autori japonezi, poate daca turneul asta merge bine vom continua si data viitoare vom trece la regizori de la noul val japonez incoace, incepand cu Oshima si ajungand pana la Kiyoshi Kurosawa, Koreeda, Sono sau altii mai putin cunoscuti.


Te-ai gandit ca poate ne interesa cinemaul japonez clasic? :P

In fine, hai sa trecem peste asta, eu chiar sper ce am zis putin mai sus, ca vom mai avea alte editii ale turneului si ca vom putea descoperi si alti regizori japonezi.

E de inteles, dar chiar tu ai spus ca "cinematografia clasica japoneza, desi ii pot aprecia o anumita calitate artistica, nu e pentru mine.". Iar eu iti sugeram sa nu mai iei filme pe care ti le recomanda "toti" pentru ca risti sa ajungi exact la rezultatul asta. Un film care e pentru toti, nu e pentru nimeni in particular, e rar sa te atinga cu adevarat. Ti-am dat un exemplu cat de usor e sa cauti pe google. Ceea ce sugerez e doar un mod diferit de abordare a alegerii filmelor.

Pe de alta parte turneul asta e o ocazie sa comentam impreuna niste filme, deci sugestia mea sa nu te uiti pana la final la un film propus in el a fost deplasata si mi-o retrag.

Twinsen...eu nu inteleg de ce nu poti accepta ca se poate sa nu te-omori dupa un regizor dar, totusi, sa fii constient ca e foarte important pentru ceea ce a devenit cinema-ul acuma. Mi s-ar parea aberant ca cineva sa zica despre Kurosawa ca e un regizor prost. Eu acolo faceam o gluma nevinovata, o autoironie cam prafuita. Ia-o ca atare...

LE: Inteleg ce vrei sa zici si o sa dau candva o sansa si altor regizori. Poate o sa descopar ceva comori ascunse. Partea proasta e ca pe mine nu ma incanta absolut deloc cultura japoneza contemporana...

Poti sa exprimi cum s-a petrecut transformarea asta? Adica ce ai inteles sau ce s-a petrecut incat sa-ti schimbe complet modul in care i-ai perceput.

Seppuku (traducere libera)

Prima perspectiva: la castelul clanului Iyi se perinda o multime de ronini saraciti care, pentru a capata cativa banuti, incearca sa-si induioseze gazdele spunandu-le ca vor sa-si faca harakiri. Din punctul de vedere al conducatorilor clanului, situatia e foarte grava, fiindca se arunca in derizoriu tot ce are un samurai mai de pret: onoarea. Pentru a se da o lectie tuturor cersetorilor mascati, e ales un tanar ronin. Amagit ca va fi ajutat, acesta e in final obligat, in numele demnitatii castei, sa se tina de cuvant si sa-si ia viata.

A doua perspectiva ne e oferita de un samurai mai varstnic, Hanshiro Tsugumo. Pe scurt, el le spune celor din clanul Iyi: nu cumva exagerati cand sunteti atat de drastici? Cand condamnati fara a judeca? Pentru ca, iata, tanarul constrans la sinucidere nu era un escroc, ci un tata disperat – aici e redata istoria tanarului, care, in paranteza fie spus, mie nu mi s-a parut deloc melodramatica. Dimpotriva, am avut impresia ca regizorul a sesizat pericolul caderii in lacrimogen si l-a evitat prin scurtarea la maxim a povestii si contrapunctarea ei de cate ori a fost posibil.

Bine, par sa-i raspunda lui Hanshiro capeteniile clanului, tu ne-ai spus o poveste emotionanta, si ne pare rau pantru tanarul tau prieten. Dar noi nu am procedat gresit. Noi trebuie sa aparam cu orice pret onoarea samuraiului, practic edificiul pe care se sprijina casta. Ca mai apar si accidente de parcurs, e regretabil, dar linia trebuie tinuta cu strictete. Iti intelegem durerea si te compatimim, dar in nici un caz nu puteam face altfel.

Urmeaza momentul cel mai important al filmului: cele trei cozi aruncate in fata samurailor. Miza se ridica brusc. Daca pana acum lupta de idei se dusese intre omenesc si onoare, acum este pusa in discutie chiar aceasta din urma. Li se arata samurailor cum trei dintre ei, cei mai capabili in lupta, au incalcat fara scrupule codul bushido. Altfel spus: ati ucis in numele demnitatii, dar demnitatea voastra e doar o vorba goala. Nu avem pe ce sa ne mai certam. Tanarul care de dragul familiei si-a uitat rangul si onoarea va este clar superior; l-ati omorat pentru un singur cuvant, iar cuvantul asta nici macar nu are pentru voi o semnificatie reala. Demonstratia e simpla si clara, de necombatut. E evident ca Hanshiro trebuie omorat – uneori adevarul e mai dureros decat orice afront. Pentru prima si singura data in film, apare o scena de lupta, care si mie, ca si altui comentator de pe forum, mi s-a parut aiuristica: samuraiul pensionat facand ravagii printre dusmani si trebuind sa fie, in cele din urma, impuscat.

Si finalul, cu seful clanului in prim-plan, si cu o noua perspectiva: da, onoarea samurailor nostri s-a dovedit lipsita de continut. Dar ea nu e o vorba goala. E pur si simplu o forma. Si, cu sau fara continut, forma asta trebuie pastrata. E tot ce are casta noastra, tot ce ii trebuie ca sa supravietuiasca. Daca ea n-ar supravietui,
1. Kobayashi n-ar putea face in 1962 filmul Seppuku
2. S-ar pierde o discutie interesanta despre filmul japonez pe forumul Cinemagia.


Concluzie: un film foarte bun, alert (eu nu m-am plictisit nici o clipa), pe un scenariu de mare complexitate, excelent interpretat.

M-a luat valul si am uitat de vot.
E greu, ambele filme au si mestesug, si emotie. O sa aleg mestesugul mai mestesugit, deci

Vot: Tarr

Nu știu de ce-l vedeți voi pe Hanshiro ca pe-un pensionar scos din circulație, omul e încă în putere, dar nu asta e lucrul important... Cîteodată e nevoie de puțină exagerare in order to make a point.
De ce înfruntă H o hoardă întreagă și nu doar 4-5 indivizi? Fiindcă e „the last stand”, pe de o parte, adică ieșirea din scenă a eroului, iar pe de altă parte, secvența respectivă e menită a sugera slăbiciunea adversarului, un adversar care timp de 2 ore l-a copleșit practic pe H cu demonstratii de fortă și control. Și pe măsură ce H taie-n ei ca-n brînză, noi avem răgazul să urmărim reacțiile conducătorului clanului.
În ceea ce privește uciderea sa prin împușcare, e și ăsta un gest cu tîlc - pușca e arma lașului, nu? Bravii ostași ai clanului nu-l pot dovedi pr H în luptă dreaptă, prin urmare recurg la această ultimă soluție. Din nou, urmăriți reacția conducătorului clanului cînd se aude împușcătura...

Hanshiro spune chiar el ca n-a mai luptat de 16 ani - asta se cheama pensionar cu acte-n regula (nu si cu pensia la zi, in cazul nostru). Pur si simplu, scena mi s-a parut fortata, deloc in ton cu filmul.

In ce priveste restul argumentelor tale, inclin sa-ti dau dreptate - mai ales la treaba cu pusca, privita asa are sens.

M-ar bucura daca as primi un raspuns, Liviu. :D Chiar daca e doar "nu pot sa-mi explic de ce".

Mai astepta putin, am venit acasa vreo cateva zile si n-am net-ul chiar la dispozitia mea. Incerc sa ma ocup de chestiile necesare intai. Aici o sa revin oricum, ca vreau sa zic si ceva despre filme. Pe WH sper sa-l si revad, in schimb la Seppuku cred ca o sa vorbesc putin din amintiri.

Werckmeister Harmonies

L-am revazut acum vreo saptamana...ce sa mai zic de el din ce nu s-a spus? Am impresia ca stalex si Windom si MinRep au scris despre el mult mai bine decat as putea-o face eu acuma. E, cu siguranta, unul din filmele alea care ramane cu tine mult dupa ce l-ai terminat. Am si visat cu scena din spital dupa ce l-am vazut; scena care e, de fapt, preferata mea. Mi se pare de o forta incredibila. Si felul cum se incheie scena asta... nu stiu daca exista multe mai bune in toata istoria cinematografiei (din ce-am vazut eu, biensur). Imi place in mod special sentimentul ala de melancolie care-i domina si filmul asta si cum lumina la el de multe ori lucreaza impotriva camerei. Parca lui Tarr nu-i prea place de spectatorii filmelor lui si vrea sa-i alieneze oarecum. In sfarsit, muzica mi-a placut enorm. Am alea doua melodii compuse de Mihaly Vig de o saptamana pe repeat.

Votul meu merge la Tarr. Cred ca e filmul preferat din turneu, pana acuma.

Mda, iar stau prost cu timpul. Am avut cateva zile pline cu mai multe nopti nedormite (mai urmeaza inca una), deci n-am reusit nimic din ce mi-am propus, in special sa revad WH.

Imi pare rau ca trebuie eliminat un regizor, mai ales pt ca ultimele runde chiar nu m-au impresionat, iar aici mi se pare o intalnire a doua capodopere. Sepukku face parte din ce are mai bun de oferit cinemul japonez, e un film bine construit, cu interpretari pe masura si mai ales cu o poveste care incepe simplist si se transforma intr-o excelenta lectie de onoare. Din pacate pentru Kobayashi concureaza cu una din capodoperele lui Tarr, unul din favoritii mei, mai ales din perspectiva de continuator al unui tip de cinema pe care-l iubesc enorm, cinema dezvoltat la maxim de Tarkovski, in care curgerea timpului e elementul esential. As vrea sa scriu mai multe despre WH, merita efortul asta, dar nu o pot face fara o revizionare, e prea complex ca sa vorbesc din amintiri. Am sa spun insa ca scena azilului mi se pare una din cele mai frumoase vazute pe ecran, favorita din filmele lui Tarr, un maxim care pentru mine nu poate fi intrecut, fiind dincolo de bariera comparatiilor. De fiecare data cand o vad nu se poate sa nu curga o lacrima pentru cat de mare mi se pare scena respectiva. Sigur, ea e urmata de scena din inceput, de cea cu balena, de foarte multe scene din Satantango, Damnation si Turin Horse.

Vot: Tarr.

@Twinsen - Scuze, dar s-ar putea sa mai tina ceva timp, e o perioada deloc potrivita pt mine, maine am un examen, vineri altul si mai mare.

LE: Si ca s-a zis de filme favorite mai sus, e clar favoritul meu din turneu. Uitandu-ma prin toate filmele propuse mi-e greu sa cred ca o sa apara ceva mai pe gustul meu.