Turneul Forumistilor: Liviu ne propune Songs from the Second Floor
 

Film: Songs from the Second Floor

Propus de: Liviu

Perioada de votare: 17 iunie 2012 - 23 iunie 2012

Oricine vede filmul poate vota fie Thumbs up fie Thumbs down, cu conditia sa comenteze alegerea. Pentru Thumbs down e suficienta vizionarea primelor 60 de minute.

Handicap...
 

Mi-ar fi de folos o subtitrare...

Alege de aici: http://subscene.com/Songs-From-the-S...les-51236.aspx

THUMBS DOWN

Dacă asta înseamnă film de artă serios, prefer să stau departe de așa ceva. Plictisitor. Nu-i contest valoare cinematografică, dar totuși dacă faci un film plin de simboluri și chestii d'astea fancy, trebuie să faci pe cel care-l urmărește atent. Numai asta n-a reușit cel de față, cu mine. Să nu uităm de cadrele luuuungi. Urăsc cadrele lungi. Oricine a avut ideea de a focaliza același lucru mai mult de 15-20 secunde merită ignoranță.

Filmele recomandate de rvn au reușit cumva să te țină în priză, să te facă atent și nerăbdător să vezi ce se mai întâmplă. Aici nu e cazul. Am urmărit doar 32 de minute.

Nu cred ca asta ai vrut sa zici, dar ti-a iesit autocritica. Da, sa nu-ti placa cadrele lungi doar pentru ca sunt lungi e oarecum ignoranta. (cauta cuvantul in dictionar ;))

Ma asteptam la reactii de genul asta si inca astept in continuare mai multe. In general stiu si persoanele carora o sa placa sau nu filmul. Chiar m-am gandit de multe ori sa-l schimb din cauza asta si sa pun ceva mai friendly, dar modul asta de gandire nu prea mi se potriveste.

PS: Daca printr-un miracol filmul asta trece mai departe o sa propun un Bela Tarr sau un Tsai Ming-liang cu dedicatie :P (glumesc)

il iubesc pe Tsai.

chuckyfan, tocmai pentru a evita plictiseala in turneul asta am redus la doar o ora durata de vizionare pentru a putea vota negativ. Jumatate de ora e ok ca sa oferi o parere, dar prea putin pentru un vot.

nu-i supărare dacă nu mi se ia votul în considerare/

Songs from the Second Floor este unul dintre cele mai bune filme facute la trecerea dintre milenii si cred ca se identifica cu acest moment mai bine decat oricare alt film facut pana acum. Roy Andersson a dat prima lovitura a carierei sale cu primul sau lungmetraj, "A Swedish Love Story" din 1970, un film pe placul publicului, dar care a fost urmat de excelentul, dar controversalul "Gilliap" ('75), care la acel moment a fost un esec de public si critica. Andersson s-a refugiat apoi in lumea spot-urilor publicitare, semnand intre timp si doua scurt-metraje de impact: "Something Happened" si "World of Glory". Stilul inconfundabil in care a fost creat "Songs from the Second Floor" deriva din "Gilliap" si aceste doua short-uri: fiecare scena este compusa dintr-un singur cadru static, amestecul de suprarealism si umor negru, tonul pesimist care cuprinde filmul pe masura ce acesta inainteaza.
Tin minte ca am vazut undeva filmul de fata descris ca fiind un mix intre Bergman si Monty Python. Exista trimiteri directe pentru ambele referinte si cred ca filmul nu se putea explica mai bine. "Songs from the Second Floor" este un film care nu se poate povesti. El trebuie experimentat "la fata locului", iar eu am fost norocos sa-l vad proiectat intr-o copie excelenta la TIFF acum multi ani. Sunt inca fascinat de structura laxa a acestui film, de modul in care filmul ne prezinta mai multe fire narative care par sa se petreaca in acelasi timp intr-un oras "extraterestru", undeva in pragul apocalipsei. Acest decor (creat in mare parte in studio) este exploatat la maxim, iar unele cadre ale filmului - prin jocurile de perspectiva - seamana cu picturi dintr-un muzeu de arta moderna.
"Songs from the Second Floor" trebuie vazut la pachet cu "Du levande"/"You the Living" (2007), urmatorul film al lui Roy Andersson, in care acesta continua experimentele in domeniul formei si stilului cinematografic, apropiindu-se de capatul acestei directii creative. Sunt foarte curios cum o sa fie urmatorul sau film, deocamdata intitulat - irezistibil - "A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence".


A HUGE THUMBS UP

" - Does anyone know how to get out of here? - No."
 

Jesus was crucified because he was a nice guy.

Andersson ne prezinta un univers gri, cu oameni implacabili, impenetrabili, incapabili de a relationa cu ceilalti. Toti sunt niste morti vii, intr-o lume putreda: albi ca varul, arata de parca si-ar fi petrecut intreaga existenta intr-o cutie (desi se vrea a fi suprarealist, filmul e foarte aproape de ce se intampla in zilele noastre).
„Este timp pentru toate” ii spune unul din personaje sotiei, in timp ce aceasta incearca sa-l convinga sa-si petreaca ziua cu ea, nestiind ca tocmai acea zi va fi ultima in compania in care lucrase timp de 30 de ani. Scena in care este concediat este de asemenea edificatoare pentru societatea in care traim si relatiile sef-subaltern: isi implora seful cazandu-i la picioare, cuprinzandu-i genunchii, in timp ce acesta ii arunca o ultima privire dispretuitoare, inainte sa se indeparteze.
Oamenii sunt atasati de material, de obiecte neinsufletite, trecand cu vederea suferinta celorlalti: unul din personaje ramane cu privirea pironita pe crosa de golf care se rupsese, un barbat este batut in plina strada, trecatorii ramanand impasibili la strigatele sale disperate dupa ajutor, singurul respectat si adulat este un general care tocmai implinise 100 de ani, senil si imobilizat intr-un tarc cu gratii de fier, vizitatorii si personalul spitalului fiind convinsi ca senilitatea este un pret acceptabil in schimbul averii stranse.
Arta este si ea desconsiderata: unul din personaje se lamenteaza la un moment dat, incercand sa emotioneze agentii de asigurari care il cercetau pentru frauda: „I have two sons, one of them is seriously ill...he’s lost his mind, writing poetry made him nuts”...se pare ca poetul n-a inteles ca scopul suprem in viata este „sa vinzi ceva care sa adauge un 0 la cifra profitului”.
Deloc surprinzator, singurul care indrazneste sa spuna lucrurilor pe nume, si caruia ii pasa de soarta aproapelui, este un cersetor, un om care nu este legat de bunuri materiale.
Pentru fiecare din personaje situatia in care se afla pare fara iesire, se consoleaza doar cu faptul ca soarta este cea care alege, oamenii sunt absolut neputinciosi.
Singura solutie (fara succes, evident) de a iesi din acest impas, pare sa fie jertfirea unei fetite (sacrificarea viselor, a sperantei, a inocentei, pentru a obtine o situatie materiala prospera), care este pregatita dinainte, explicandu-i-se ca ea nu are experienta necesara sa inteleaga, trebuie sa se conformeze dorintei celorlalti.
Religia nu putea sa lipseasca din acest peisaj sumbru, profanul este mai presus de sacru: in momentul in care unul din personaje cauta indrumare in biserica, doi clerici ii resping vehement lamentarile, expunandu-si propriile probleme; „How could I be so stupid? To think you can make money on a crucified loser!” isi exprima nemultumirea un alt personaj, vanzator de crucifixe, a carui afacere n-a functionat.
Per total, au existat cateva teme demne de luat in considerare, dar prefer alti regizori care, dupa parerea mea, abordeaza intr-un mod mai interesant subiecte de asemenea factura: Jacques Tati, Jens Lien (cu al lui „Den brysomme mannen »), Jean-Pierre Jeunet, si lista poate continua.
Thumbs down (in afara concursului, sper sa nu deranjeze interventia)

Nu Tarr.Please.Acolo abandonez din primele 20 de minute.
Tsai Ming-liang nu am vazut insa pare sa aiba un vibe mai energetic si mai interesant decat Tarr.
Mie mi-a placut "You,The Living" si voiam sa vad SFTSF de ceva timp so thanks!

L.E.: L-am vazut.Sunt la fel de inciudatit (intr-un sens bun) ca la "You,The Living".Nu e plictisitor deloc.E un film fascinant despre cum se poate descompune incet-incet sufletul uman,trist,iar cateodata poate sa il si amuze pe spectator cu felul lui de a trata absurdul.Nu mai spun ca Andersson creaza niste tablouri de-ti pica fata la propriu.

THUMBS UP cu felicitari,filmul meu favorit din turneu de pana acum.

Oh my god.

Am vazut 12.5 minute. Cum o sa rezist restul de 47.5?

Ti-a hackuit Dido contul?

E suport psihologic sa impartasesti momentele de mare suferinta cu altii.

Tu ai facut regulile, acum joaca dupa ele. :P

Pai tocmai asta a si fost ideea, ca o ora e posibil de suportat aproape orice film, cu atat mult daca o imparti in mai multe zile. Mai am 21 de minute, dupa care sper sa pun un comentariu mai relevant decat lamentarile de pana acum :))

T., sper ca nu cronometrezi absolut tot ce faci ca apoi sa notezi intr-un carnetel.

@Namaste - Ma bucur ca ti-ai facut timpul sa scrii mai mult despre film, dar mi se pare ca lipseste de acolo o parere personala la ce ai etalat. Nu ti-a placut de ce? Pentru ca ti se par altii mai buni pe tipul asta de film? Asta n-am inteles la tine :P (mie JPJ mi se pare mult sub Andersson :D)

Cum a zis MinRep, filmul asta merge la pachet cu Du levande. Daca v-a placut SFTSF trebuie vazut si celalalt, daca nu, trebuie evitat. Si intr-adevar e foarte delicios titlul urmatorului film :D

Ma gandeam ca e posibil ca ce am scris sa fie interpretat ca lipsit de subiectivitate. Nu e chiar asa. Am enuntat temele care mi s-au parut interesante (cred ca e evident din tonul pe care l-am adoptat).
E un film bun, dar nu suficient de bun incat sa-l recomand si altora (o umila parere, nu porni lapidarea :P). Motivele sunt variate: intr-adevar, cum remarca si Twinsen, nu reuseste sa tina spectatorul lipit de ecran, e realizat intr-o maniera care pe mine nu m-a atras, nu mi-a spus nimic nou din niciun punct de vedere: al prezentarii, al construirii personajelor, al temelor abordate, etc. Si nu cred ca de vina e subiectul, dupa cum spuneam mai sus, sunt alte filme de genul asta care impresioneaza.
In plus, i-am acordat thumbs down pentru ca thumbs up-ul ar trebui sa cantareasca mai mult decat o nota de trecere (un 5, 6 sau chiar 7). Thumbs up presupun ca ar trebui sa primeasca un film care impresioneaza si care impulsioneaza privitorul sa-l impartaseasca si cu altii.
De asemenea, sunt de acord cu ideea ca o ora nu este de ajuns pentru a-ti forma o parere avizata. Ori vezi tot filmul ori renunti la a comenta pe marginea lui.

@Namaste - Sunt de acord cu tine in ceea ce priveste thumbs up/down, desi pe mine ma intereseaza mai putin asta si mai mult ce ai de spus despre film. De asta am vrut lamuriri pentru ca lipseau explicatiile apropo de motivul pentru care nu ti-a placut (destul). Mersi pentru raspuns :D Ma declar multumit :P

Mi-a plãcut pendularea filmului între farsã și dramã, o apocalipsã de tot râsul, în care toţi se autodistrug, dar în imagini metaforico-sarcastice. Tonul filmului nu este sumbru, deși umorul e pe alocuri încântãtor de sinistru (nenea șeful de la început când dã ordine de mãcelãrire a angajaţilor din sarcofagul ãla de-l bronzeazã, iar pe fundal se aud pescãruși), însã unele elemente sunt chiar sensibile (scena în care ea cântã la fluier cu mâinile lui). Intr-o lume de zombies sau clovni, unde poezia te face nebun, unde te consumi în cozi interminabile de mașini, iar violenţa rasialã este ignoratã, toate speranţele și bucuriile noastre depind exagerat de mult de partea financiarã (pânã și popii se îngrijoreazã de evoluţia bursei) pentru cã, pânã la urmã, participarea asta la mașina de fãcut bani ne mãnâncã cea mai mare parte din timp, din energie, din emoţii, din sufletul nostru pânã la urmã, dându-ne iluzia unui sens în viaţã de a cãrei superficialitate devenim conștienţi abia când toatã construcţia asta artificialã se duce de râpã. Mi-au plãcut și mesajul și imaginile filmului.

Thumbs up

Vazusem ieri o ora si un pic din film, nu stiu de ce nu pot da inainte ca sa-l vad tot, si nu am chef sa-l vad din nou de la capat .

Per total , filmul e realizat interesant , dar nu atrage. Are cateva idei interesante, dar niciuna destul de clara. Nu prea mi-am dat seama ce vrea sa transmita filmul, cu toate ca are cateva scene frumoase. Cadrele statice sunt atragatoare la inceput, dupa un timp devine monoton. Conversatiile par toate aleatorii , sau mult prea complexe ca sa-ti dai seama despre ce e vorba. Cred ca regizorul s-a pierdut in propria lui simbologie . Pe mine personal ma depaseste, din ce am resuit sa vad... tot filmul pare sa fie compus din cateva random acts care incearca sa descrie societatea moderna, cu o usuoara critica a capitalismului , mai mult de atit nu am reusit sa captez.

Thumbs Down.

Gospodina hacker...
 

Intoleranta maxima...se cunoaste ca nu ai ajuns inca la maturitatea si intelepciunea necesara pentru a respecta parerea celorlalti!

My best to Goering
 

Incep cu o mica nelamurire. Care e diferenta (in domeniul filmelor) dintre suprarealism si absurd? Am intalnit (aici) de doua ori termenul de "suprarealist" atribuit filmului , dar nu mi se pare ca are foarte multe in comun cu suprarealismul din Un Chien Andalou, de exemplu. Am cautat pe Wikipedia cate ceva despre absurd si chiar daca se refera la teatru mi se pare ca se potriveste exact stilului acestui film: "Teatrul absurdului ionescian – după cum se poate afla și din Note și contranote de Eugen Ionescu (1962) – își revendică neputința diferențierii dintre comic și tragic".
De fapt originalitatea filmului deriva exact din amestecul asta ciudat de drama si comedie, pe de o parte, si stilul unic de filmare, pe de alta parte (eu cel putin nu am mai intalnit nici un film compus 99% din cadre fixe). Mie mi-au placut cadrele astea imobile din mai multe motive: iti transmit o stare de paralizie si neputinta care, probabil, stapaneste si personajele acestui film. Iti ofera ocazia sa acorzi mai multa atentie detaliilor (foarte puternice cateva dintre ele:un Iisus caruia ii s-a desprins un cui leganandu-se caraghios pe cruce, de exemplu). Ii ofera regizorului sansa sa se joace putin cu tine: scena in care aproape toate personajele isi indreapta privirea spre fereastra ca sa se convinga daca o cladire se misca sau nu inspre ei. Ai vrea sa te convingi si tu de adevar dar nu poti. In sfarsit, regizorul chiar stie sa se foloseaca cu maxima eficienta de decor.
As vrea sa mai vorbesc putin despre umorul filmului, care are subtilitatea aia specifica umorului rusesc dar nu cred ca are rost sa incep sa insir alte scene care mi-au placut. E suficent sa zic ca filmul a reusit ceea ce multe comedii pur-sange nu au putut sa faca: m-a facut sa rad la un dialog.
Asa ca trec la partea tragica. Religia e moarta: daca nici macar la aniversarea a 2.000 de ani de la nasterea "luzarului" nu poti sa faci o afacere profitabila din vanzarea de cruci atunci Iisus isi merita locul in maldarul de gunoi unde e aruncat la sfarsit. Nu mai pacalesti pe nimeni cu miracole, nici macar cu simularea lor, deci fiti atenti atunci cand va oferiti voluntari pentru vreun truc "magic". De arta se mai ocupa doar nebunii, si probabil doar alti nebuni sunt in stare sa o inteleaga. Materialismul stapaneste peste toate dar nu asta e "harta si busola" despre care vorbeste un personaj, asa ca nu e de mirare ca toti par pierduti si dezorientati. Poate ar trebui sa fiu nemultumit de faptul ca regizorul nu propune nici o solutie dar experienta mea cu artisti cu pretentii de Mesia nu e foarte placuta asa ca ma declar multumit de modul in care Roy Andersson a surprins realitatea unei lumi in deriva.
Thumbs Up pentru film si pentru comentariul Anielei, e preferatul meu de pana acum.

Namaste, te rog sa clarifici daca vrei sa votezi. Reamintesc ca nu e necesar sa fii inscris in concurs pentru a putea vota.

N-am fost atenta la aspectul asta, credeam ca trebuie sa fii inscris in concurs. Poti sa iei in considerare si votul meu. Mersi. :)

Filmul catatonic
 

Sa luam de pilda titlul - corect ar fi "Cantece de la alt etaj" si nu "Cantece de la etajul doi". Mai gresesc si englezii cand traduc, nu doar noi...

Filmul e presarat cu umor negru, chiar putin over-acted, si plin multe insertii pe cat de bizare pe atat de inutile daca n-ar fi metafore. Poate ca sunt chiar metafore (vezi renuntarea la credinta in final), dar poate sunt simple decoruri menite sa produca diversiuni si cadem noi in capcana supra-interpretarii....

Ce sa mai spun? Ca e putin grotesc, eliptic, cu cateva puseuri suprarealiste, de la corul de opereta din autobuz la batranul amiral senil ce-si primeste omagiile pe plosca la misterioasa scena cu tineretea sacrificata. Impresia e ca naratiunea, cu reveniri si intortocheri ce se dovedesc fara un sens anume, se ramifica in toate directiile, anarhic si imprevizibil. Previzibila sau nu, sa luam scena cu scamatorul care traforeaza un voluntar. Ei bine este stranie, dar nu reusesc sa-i gasesc un sens altul decat ca se asorteaza cu alte scene nu mai putin absurde.

Totul e pe cat de criptic si rupt de un context intelibibil pe atat de static. Parca am vedea la nesfarsit o sala de asteptare in care linistea e rupta doar ed versurile fiului nebun - "iubit fie cel ce sade". Lent, fara contur clar ci doar cateva elemente de sustinere (un blocaj de trafic sau o demonstratie a unor oameni care se autoflageleaza) filmul da impresia ca nu are un centru de greutate. Si chiar nu are, pentru ca probabil nu are nevoie.

Hors concours - Thumbs up - doar pentru ca e straniu. La limita...

Nu sunt sigur ca inteleg bine intrebarea, dar... nu exista suprarealism fara absurd. E esential. E caracteristic. Nu tot ce e absurd e si suprarealist. Dar tot ce e suparealist de regula include absurdul. In orice arta, nu doar cinematografica, de la "Un chien andalou" la "Girafa in flacari". Acelasi suprarealism in doua arte difierite, cu acelasi artist manifestandu-se: Dali.

Nu poti detasa si defini stilul in moduri diferite in functie de arta unde-si gaseste expresia. Stilistica isi regaseste aceleasi aplicatii si metode de exprimare in oricare din arte. Manifestarea desigur e specifica artei unde e folosita drept formula...

Songs from the Second Floor reprezinta o viziune cliseistica si limitata asupra lumii. Cand am de a face cu o asemenea mizerie, nu ma mai intereseaza aspectul vizual sau regia sau altceva. Un peste vechi, gatit elegant pute la fel de mult si e la fel de stricat.

Bun, filmul nostru debuteaza cu povestea tragica a unui angajat care de 30 de ani a muncit cu abnegatie si apoi e concediat fara mila. Putem presupune ca in astia 30 de ani n-o fi fost platit, nu-i asa? Oh, nu, a venit precis din bunatatea inimii sale la servici! Putem de asemenea presupune ca pana la 50+ de ani ar fi putut sa realizeze ceva in viata, ca sa nu fie nevoit sa se milogeasca in genunchi ca sa isi pastreze serviciul, nu-i asa? Oh, nu! Vina pentru situatie e exclusiv a ticalosului de patron care se bronzeaza intr-un solar.

Apoi aflam ca "e binecuvantat cel care se aseza". Ia te uita! Inseamna ca saracul nostru om concediat are un noroc fenomenal, acum poate sa se aseze si sa fie binecuvantat. Doctorii care trateaza bolnavi ar putea si ei sa se aseze jos si sa-i lase sa boleasca. Agricultorii si crescatorii de animale care produc hrana noastra ar putea si ei sa stea jos. Sunt sigur ca existe multe alte semnificatii profunde in aceast indemn repetat obsesiv.

Oamenii insa nu vor sa stea jos, toti merg in aceeasi directie. Oamenii care dupa cum am avut ocazia sa vedem azi nu se pot intelege nici cat dintr-un film ar trebui vizionat, ca sa nu mai vorbim de politica sau religie, in filmul nostru merg toti in aceeasi directie. Fascinant...

Si ca tot am vorbit de religie, iata ca domnul Roy ne ofera parerea sa patrunzatoare si asupra acestui subiect. Avem un om care merge la biserica si se plange de problemele sale, iar preotul in loc sa-i ofere un suport moral ii vorbeste de problemele pe care le are la bursa. Se intampla asta in vreo biserica? Very unlikely. Spune asta ceva despre religie? Very unlikely. Si atunci care e sensul intregii scene? Nici una, la fel ca tot filmul, e doar o viziune stupida asupra unor realitati care de fapt sunt foarte interesante si complexe.

Zeno, ai dreptate la al doilea paragraf, paranteza cu "in domeniul filmelor" e cam inutila. La primul nu sunt asa de sigur. Cred ca tu te referi la absurd gandindu-te la definitia termenului din DEX (caz in care, din nou, ai dreptate, suprarealismul e absurd de cele mai multe ori-chiar intotdeauna). Ori eu ma refeream la absurdul, categorie estetica (nu cred ca exista un curent al absurdului). Iar ceea ce este specific absurdului nu se intersecteaza neaparat cu ceea ce este specific suprarealismului. Ma rog, poate cineva mai avizat o sa ne lamureasca.
Nu stiu daca e o discutie potrivita pentru topicul asta, dar o sa dau si citatul asta (mi-e greu sa il traduc ): "Absurdist fiction is a genre of literature, most often employed in novels, plays or poems, that focuses on the experiences of characters in a situation where they cannot find any inherent purpose in life, most often represented by ultimately meaningless actions and events. Common elements in absurdist fiction include satire, dark humour, incongruity, the abasement of reason, and controversy regarding the philosophical condition of being "nothing." Works of absurdist fiction often explore agnostic or nihilistic topics." Iarasi, sunt cateva asemanari cu stilul filmului, cel mai tare sare in ochi partea cu umorul negru.

Intr-adevar, asa ceva nu se intampla prin biserici. Ce-i drept, garantat nu prin ale noastre. La noi se vorbeste despre cresterea benzinei, a EUR-ului, despre fusta scurta a turistei venite sa faca poze la altara etc... Un lucru insa merita punctat: filmul e artificial si exagerat, cu scopul unic de a "rascoli", apeland la o serie de clisee identificate ca fiind probleme comune ale societatii contemporane.

Bottom line: Prost jucat? Nu conteaza, nu e un film de "acting". Exagerat? Cum altfel, doar e suprarealist. Obositor de lent? Da, pentru ca Roy A. mizeaza pe o reteta sau formula (tehnica?) folosita in multe filme de arta. Artificial? Da, fara discutie (cred). Interesant? Pana la urma da, cu toate neajunsurile sale.

Garantat, nu exista.


Nu am privit exclusiv matematic relatia dintre cele doua, asemeni unor incluziuni sau intersectii. Mai degraba sa zicem in spiritul absurdului, ca suprarealismul fara absurd ar fi ca un stapan fara caine. Andaluz, fireste...


Treaba asta se adanceste tare, intr-adevar, dar simplificand putin cred ca putem spune fara riscul de a gresi ca absurdul este pur si simplu un ingredient folosit intr-o serie de genuri/curente din care cel suprarealist e poate cel mai relevant (dar probabil nu singurul).

Mie asta-mi suna a existentialism de la o posta, nicidecum a suprarealism.

ce-şi face omul cu mîna lui se numeşte civilizaţie urbană paranoic de organizată. am văzut filmul demult, într-o vreme cînd şi idealul meu era o umanitate cu margini decupate egal, cu atenţie, cu o funcţionalitate sporită şi nevoi spirituale minime. ca să funcţionăm, trebuie să fim utili, iar utilitatea nu poate fi cunatificată decît monetar. cîştigi, deci exişti, şi cu cît cîştigi mai mult, cu atît exişti mai autentic. nu pentru că îţi permiţi mai multe, ci pentru că, la fel ca în ideologia calvină, cîştigul e semnul graţiei. de atunci a trecut ceva vreme şi mi-au mai crescut nişte şuruburi în plus. apoi, filmul acesta a însemnat sfîrşitul unei ere: la sfîrşitul celei de-a treia vizionări, compul mi-a crăpat definitiv şi senzaţia a fost ca şi cum un imens acvariu de sticlă mi se spărsese drept în faţă , dar mie îmi venea să rîd. în fond, se întîmpla ce voia filmul să se întîmple: plesnea un ecran prin care vezi şi simţi lumea, chiar dacă HD.
ţin minte cîteva chestii:
*paloarea descompusă a cadavrelor vii faţă în faţă cu şomajul, oamenii care supravieţuiesc într-o moarte clinică activă şi respectabilă, pînă cînd sunt daţi afară din job;
* maşina aia mică (de lux? nu mă pricep) împinsă la deal de nişte indivizi - glorioasa noastră industrie contemporană, care produce chestii de 2 lei, ca să cumpărăm iar şi să fim iar utili celor ce produc chestiile de 2 lei ;
* chelnerul acela cu figura unui animal subteran, transparent, mirat, îmbrăcat în cămaşă şi pus să servească la masă :)) ;
* minimuzeul în aer liber al figurilor de ceară din staţia de autobuz - ce le lipseşte sunt căştile de ipod, alea albe, semn al unor yuppies progresişti ;
* hristoşii atîrnînd, pe care i-am văzut ca pe o aluzie îndepărtată la ashes and diamonds al lui wajda, însă fără tonul, deşi poate cu sensurile grave de acolo - aici religia nu e decît un obiect de trafic, pantomimă;
* metropola şi necropola ca noţiuni interşanjabile;
* culorile, amintind de balthus, leonora carrington, lucian freud;
* ce cred că le lipseşte oamenilor din acest film e un diagnostic mortal, ca să-i catapulteze în "viaţă". însă andersson preferă să ţină sigilată această portiţă, îi face să se comporte cu calmul disperat al celor în stare de asediu, fără ca asediul să existe, este epuizarea nervoasă a celor care au construit, au ajuns la capătul construcţiei şi acum nu mai ştiu ce să facă cu ea, în condiţiile în care relaţiile dintre membrii muşuroiului clădit cu atîta rîvnă sunt încă în fază uterină. nu e ca în y tu mama tambien, unde una moare şi atunci se decide să facă de toate, doar pentru că moare, căci dacă nu ar muri nu ar putea face faţă trezirii post-euforice, 'cause deep down, e la fel de inhibată ca cei doi tipi care continuă să traiască jenaţi şi probabil dîndu-şi seama că au fost traşi pe sfoară. la andersson totul este despre cum să treci onorabil printr-o agonie, rămînînd absurd de moderat, sceptic faţă de soluţii providenţiale gen moartea ;
* deliciul surprinzător de a vedea cîteva spargeri de nori în această sagă funcţionărească, dintr-o urbe la fel de impersonală ca cea din blindness - cu hîrtiile în faţă, un tip cu machiajul întins meditează la soartă // un tată desensibilizat pînă la nebunie, pe care nici eşecul nu mai reuşeşte să-l resensibilizeze, e urmărit de morţi, de remuşcări, de o culpă istorică (nazismul) ca ecou al culpei sale personale // referirile la spînzurarea mashei bruskina, pusă în scenă în film, deşi comunismul ar fi oferit material exterminator mult mai bogat // şirul lung de episcopi - vreo legătura cu episcopimea la fel de numeroasă din age d'or al lui bunuel ? // barbarii civilizaţi care pleacă în vacanţă cu juma de apartament după ei şi se dau de ceasul morţii dacă au uitat uscătorul de păr acasă :| .
* în fine, filmul e posibil o critică, dar atît de dezabuzat-cinică, fără spume la gură, ironic convinsă de capacităţile sale limitate de a schimba macazul istoriei, că prin asta seduce. nu-ţi pune nici o torţă în mînă, pentru că torţionari se găsesc pe toate drumurile. iar poezia lui tomas nu mi se pare o odă necondiţionată adusă luzerismului, parazitismului, squattingului şi trăitului pe seama ajutorului social. e mai degrabă dezbărarea de scop, elogiul neîmplinirii nu ca lene, ci ca plăcerea de a face fără a fi obsedat de fructul actelor tale, plus o încercare de a separa fericirea de satisfacţie, suprapuse în gîndirea comună, de piaţă.
deci, măcar şi pentru faptul că mi-a plăcut atît de mult, atunci cînd l-am văzut prima oară =====>>


app, ţin minte o fază cu o casă care merge pe şine sau ceva de gen, şi un cuplu, el emo, în casă. e de aici sau din du levande?

E din Du levande si scena are loc in imaginatia tipei. Daca am inteles eu bine si vrei sa zici ca el era emo cred ca te inseli, barbatul era un fel de model tipic de rocker si atat. Ea era mai degraba emo pentru ca plangea constant dupa el, desi nu-l cunoscuse personal decat pentru cateva minute, iar apoi (poate si inainte) are comportament stalker-like.

a, da? no, modelul tipic de rocker pentru mine arată altfel :D . ţin minte un tip machiat parcă şi tipa care ţine un discurs într-un bar şi mai era unul cu o trompetă. în fine, nu e din songs, asta voiam să ştiu.

aaaa, ce dilema. eu ma gandesc asa: absurd = Kafka, suprarealism = Marquez. acum, in domeniul filmelor nu stiu, in literatura lucrurile sunt nitel mai clare. Si Marquez nu e absurd, e doar suprarealist. Cred ca suprarealismul are regulile lui, unde notiunea de absurd sa zicem ca nu prea exista, trebuie luat ca pur si simplu diferit.
Absurdul se raporteaza mereu la realitate, ceea ce il si face absurd. Nu vine sa adauge ceva realitatii sau sa propuna o alta, ci accentueaza aspectele ilogice ale realului pentru a sublinia absurdul unor elemente pe care, din obinsuinta, le luam asa cum vin. cred...

In literatura Marquez nu e considerat suprarealist, opera lui e incadrata in ceea ce se numeste "realism magic", adica se creeaza un spatiu din asta (Macondo la Marquez) care iti poate parea familiar, poate fi satul din copilaria ta de la bunici, dar personajele dintr-un spatiu real fac chestii care le scoate din sfera realului, au o insusire ciudata, traiesc 144 de ani (exemple date de mine, nu preluate de la Marquez), mai stiu eu ce traznai.

In literatura suprarealistii sunt reprezentantii curentului ala de avangarda care scriu dupa un dicteu automat, asa cum se manifesta fluxul memoriei, nu creeaza un set-up realist, ce scriu ei poti asocia cu un vis, cu elucubratiile unui nebun, cu mintea unui copil, se pierde orice urma de realism etc.

In cinema, Purcarete face filme cum scrie Marquez, dar nu-i suprarealist. :P

Neasteptat din partea mea...
 

Thumbs up!!!
Uimitor,nu?
Filmul asta e atat de dramatic ca te lasa cu un gust amar in gura...Ce suprarealism???Uitati-va in jur si veti gasi scene asemanatoare la orice pas!L-am urmarit destul de greu deoarece nu stapanesc foarte bine engleza (subtitrarii...) dar ritmul lent al cadrelor m-a ajutat de data asta dandu-mi timp sa aprofundez ceea ce vedeam,auzeam dar mai ales intuiam!
Scena cand sotia,in capotul descheiat si cu toate cele atarnind incearca sa atraga atentia sotului...mi-a amintit ca-mi povestea o colega mai in varsta ca nu s-a dezbracat niciodata complet in fata sotului sau alta:cand voia sa faca sex el arunca cu caciula spre ea si daca aceasta ii arunca obiectul tatonarii inapoi insemna ca nu e cazul in seara aia...
Secventa cu generalul paralitic e de-a dreptul rizibila si mi-a adus aminte de un banc,nu stiu daca are vreo legatura dar il zic:
Cineva a jucat la Loto toata viata lui si nu a castigat niciodata nimic...Ajuns pe patul de moarte,cand i se tinea lumanarea vede un nepot alergand si strigand:
-Bunicule,bunicule ai casigat!Premiul cel mare!Ce vrei sa faci cu banii?
-Apai dragul mosului pune sa se faca in mijlocul orasului o toaleta publica gratuita sa vina toti si sa faca ceva in norocul meu...
Aruncarea fetitei in prapastie e facuta de catre un calau femeie...de parca ar conta...
Cei doi cantand la flaut...oare mai exista???
Gramada de crucifixe...
Un fel amestec de scurt metraje, cu subiect comun si anume examinarea societatii de astazi, care zguduie şi dărâmă. Toate secvenţele, aparent haotic sudate, au o anume coerenta şi densitate, cărând în ele mesajul filmului la fel de bine cum o face el însuşi, ca întreg. La fel de uluitor este şi faptul că cele mai multe dintre scene (dacă nu chiar toate) sunt amestecuri aproape sinistre de tragism şi comic,dau de gandit si repet,lasa un gust amar...

La Purcarete nu m-as baga sa comentez. Dar Marquez, chiar daca la el nu este o destructurare a limbajului atat de marcata ca la suprarealistii "puri", pentru mine ramane un suprarealist. E adevarat ca nu este suficient de egocentrist pe alocuri si, uneori, pastreaza o coerenta a povestirii, dar exploateaza foarte mult dimensiunea onirica si subconstientul ca sa ma mai deranjeze faptul ca, totusi, porneste de la elemente reale.

Coerenta mi se pare constanta la Marquez, chiar si atunci cand stilul e mai dificil ("Toamna Patriarhului", poate "Generalul in labirintul sau"). Sau poate n-am inteles exact ce vreo sa spui...


Nu sunt sigur ca inteleg unde bati, ai putea detalia putin ideea?

Oricum, eu sunt de acord cu varu si n-as putea nici macar sa-l pun la limita (sa zicem inferioara) a suprarealismului. Totul e infipt atat de bine in real incat doar unele chestii minore dau acea doza de magic.

L-am vazut duminica trecuta si am tot amanat sa scriu ceva despre el pentru ca vroiam sa-l mai vad o data, atat de mult m-a impresionat.
Cum nu mai e timp, o sa votez si poate discutam mai mult pe parcurs.
Pentru mine e genul de film care apare foarte rar, un film dintre alea care te uluiesc: nu stiai nimic despre el, il vezi, te da pe spate, ai de-a face cu o capodopera, impulsul e ca incepi sa citesti despre el, sa cauti tot despre el, il revezi si il revezi pentru ca sigur ti-a scapat ceva sau o scena e altceva decat ce ai crezut tu ca inseamna prima data.
E un film cu o forta a imaginii uluitoare. Imaginea subjuga ideea pana cand ideea abia mai rasufla discret. Nu cred ca e un film facut cu scopul ca ideea sa sara in ochi ci ca imaginile sa lucreze cu mintea ta pana cand poate ideea iese la suprafata si daca nu iese, nu-i bai. Sa iau un exemplu: scena din taxi, militarul cu taximetristul. Exista o febrilitate in fiecare cuvant pe care-l scoate militarul, gafaie, se grabeste, trebuie sa ajunga la general la aniversare, a scris si un discurs, de fapt stai, chiar se apuca sa tina un discurs taximetristului "About being human year after year... This is how I see it: life is time and time is a strech of road. That makes life a journey, a trip. Yet in order to tavel you need a map and a compass. Otherwise you wouldn't know where you were. And our map and compass are our traditions, our history, our heritage."
Si tot discursul asta e rostit intr-un cadru aseptic, urban, depersonalizat, compus foarte adanc, in sensul conceptului de "adancimea cadrului" daca ati citit cartea lui Gorzo, concept despre care a scris si Bazin, se intampla lucruri si in fata, si in dreptul, si in spatele colonelului. Peste vorbele lui: "life is time and time is a strech of road" se misca sacadat, organizat, un grup de corporatisti in formatie. Fiecare are un bici-franghie groasa in mana, toti au pe cineva in fata si in spate, ca-n viata, toti fac un pas in fata, ca-n viata, toti primesc un bici pe spinare de la cineva din apropierea lor, ca-n viata, in timp ce dau si ei un bici cuiva care se afla in fata lor ca-n viata, din cand in cand se mai opresc sa-si traga rasuflarea si din cand in cand isi mai dau un bici singuri, ca-n viata. "That makes life a journey, a trip." Si-n timpul asta ei se misca incet, si masina se misca incet, si toate masinile din jur se misca incet si desi tu te-ai inflacarat si te-ai entuziasmat peste masura, ai facut de fapt doar cativa iarzi. Care-i ideea? Exista o idee, tot ce am spus eu pana acum sunt idei construite cu imagini, dar nu cred ca filmul e facut ca ideea asta sa sara in ochi ci imaginile sa sugrume ideile.

Fata de s-a discutat pana acum:
O spun amical, sper sa nu fie suparare, dar cred ca la filmul asta Twinsen missed the point prin felul in care mintea lui s-a raportat la mintea regizorului, nu trebuie sa judeci toata treaba cu "daca ti-am dat bani, ce (mortii ma-tii, limbaj de anumiti patroni RO :P ) mai vrei, de ce te tarasti ca un melc?" ci la un nivel un pic mai sus, ca societatea e cladita pe "ti-am dat banii si odata cu faptul ca ti-am dat bani ti-am inoculat si ideea ca tu de fapt traiesti, cand de fapt tu nu traiesti deloc, pentru ca nu faci nimic efectiv pentru tine, traiesti ca sa functionezi in sistemul asta iti dau bani-functionezi pentru mine ca sa-ti dau bani ca sa functionezi pentru mine ca sa-ti dau bani si ca Everything has its day sa facem altceva e o mare minciuna" Mi se pare ca Malombra s-a apropiat mai mult de filmul asta prin ce a scris ("cîştigi, deci exişti, şi cu cît cîştigi mai mult, cu atît exişti mai autentic. nu pentru că îţi permiţi mai multe, ci pentru că, la fel ca în ideologia calvină, cîştigul e semnul graţiei.").

Scena cu sacrificarea copilei, iarasi am intuit niste chestii, dar pe urma am mai citit si nu mi-a sarit in ochi ultima fraza de aici: "This scene and the whole of this movie is about how every parts of the society has become subservient to the economy and growth. No values is left, our God is the economy. Thats the reason for the child sacrifice, to improve the economy, just like our ancestors sacrificed humans to appease the gods. In this scene you have to the left the church, to the right people from the university, and the red stuff in the background is the Trade Unions and Labor Party." Si nu stiam cine a a fost Masha Bruskina. :P
De asta spun ca nu e un film pe care sa-l expediezi rapid si nu ajunge o singura vizionare. Ajunge insa sa te impresioneze la prima vizionare ca sa revii la el din diverse unghiuri si felurite stari de spirit (ale tale, personale sau ale lor, personajele).

Evident ca THUMBS UP pentru cel mai bun film propus pana acum.

Lol.

De ce sa munceasca taranii sa cultive legume si sa stearga balegarul dupa animale? Nu e mai simplu sa stea jos si sa fie sa fie iubiti / binecuvantati / minunati? Se pot scrie niste poezii minunate despre foamete.

De ce sa-si sacrifice doctorii 20 ani de viata ca sa studieze si nu mori de apendicita? Nu e mai simplu sa stea jos si sa fie iubiti / binecuvantati / minunati in timp ce tu te zvarcolesti pe jos cu infectia mancand din intestine?

Vai ce sistem groaznic, in care avem timp sa stam confortabil pe net cu alunele si Cola alaturi si sa dezbatem diferentele subtile intre absurd si suprarealism. Ce opresiune, fratilor!

Pot sa-ti contra-argumentez si asta, cu piramida lui Maslow, desi cred ca ne cam indepartam de discutia despre filmul propriu-zis.



Normal ca nu poti sa traiesti fara sa mananci si sa te vada cineva daca esti bolnav, dar Maslow considera aceste nevoi pe primele trepte in ierarhia de nevoi umane.
Uitatul la filme (si comentatul lor) pe ce nivel al ierarhiei nevoilor o fi? :-/

Citez pentru ca mi-e lene:


Daca un sistem e cladit sa suprime ultimul nivel, ce se-ntampla? Pai poate sa iasa un film de genul asta, pe tema asta.

Adica iese un film jignitor la adresa religiei, un film care isi bate joc de traditiile militare? Nu cumva filmul asta incalca un nivel mai important a piramidei si anume "Esteem"?

Si daca societatea suprima ultimul nivel atunci de ce domnul Roy a putut sa faca acest film, sa-l prezinte in public sa-l vanda si sa primeasca distinctii si bani pentru el?

T, eu nu inteleg cum se face ca de fiecare data esti singurul care vede probleme ale filmului unde ceilalti vad orice altceva. Si in turneul celalalt s-a intamplat aceeasi chestie. Nu mi-o lua in nume de rau, dar cred ca asta vine dintr-o idee conform careia spectatorului trebuie sa i se serveasca pe tava totul intr-o modalitate care sa-i placa fara sa depuna efort, ori asta e imposibil. Daca ne-am ghida dupa asta am ramane cu aceleasi gusturi din copilarie si n-am evolua aproape deloc. Parerea mea e ca spectatorul e dator regizorului sa depuna efortul de a-i intelege filmul cel putin in aceeasi masura in care regizorul e dator spectatorului sa faca un film care sa-i placa.

A incerca sa intelegi filmul cuiva presupune si sa-l vezi de la un capat la altul fara intrerupere. Din experienta proprie vorbesc ca un film intrerupt des sau pentru mai mult de cateva minute e o experienta ratata. Odata ce ai ajuns sa intrerupi filmul ala fara a fi constrans de vreo problema iminenta inseamna ca tu deja ai renuntat la a incerca sa-l intelegi si la a-l privi cu buna-vointa. Unde are loc prima intrerupere nefortata acolo s-a pierdut si firul.

Daca n-as fi ajuns sa gandesc astfel nu mi-ar fi placut niciodata regizori care acum imi plac foarte mult ca Tsai Ming-Liang, Nuri Bilge Ceylan, ba chiar Wong Kar Wai ffs! Prima data nici macar nu as fi putut numara de cate ori am interupt In the mood for love. N-am ramas cu nimic dupa prima vizionare. Acum e filmul meu favorit all-time de vreo 4-5 ani! Asa am facut si cu filmele lui Weerasethakul si acum sunt aproape sigur ca daca as revedea Syndromes and a Century ar urca enorm in lista mea.

Sunt sigur ca voi (ca nu numai lui T. ma adresez, ci mai tutor celor care au probleme cu filmele lente, cu cadre lungi... alea artsy) nu priviti lucrurile asa cum zic eu, probabil credeti ca filme de genul asta sunt chiar proaste si nu merita efortul de a le vedea de la un cap la altul si de a scoate ce-i mai bun din ele. Eu va rog totusi sa retineti ideea asta si sa nu mai interupeti filmele din 5 in 5 minute. Daca tot o faceti macar opriti-va dupa prima intererupere, de acolo oricum nu mai are sens sa va uitati. Incercati totusi sa priviti filmul cu maxima atentie, interes si buna-vointa... la drumul lung ajuta. Si daca inainte sa incepeti filmul nu va simtiti in stare sa faceti asta nu va uitati deloc la film, faceti-o cand aveti starea potrivita.

PS: Daca vreti continuati-va discutia, nu trebuie sa ma bagati in seama. Tineti minte ideea asta intr-un colt al mintii si cand o veni timpul incercati sa o puneti in practica macar de cateva ori. Merge, e bine, nu merge... asta e.

Pff. Traitor ! [-(

You can join the dark side too! >:)

And your point is? Ca asa afirmatia suna un pic personal. De fiecare data mi-am argumentat opiniile si am fost deschis la discutie.
Nu, Liviu. Ambele afirmatii sunt incorecte. Regizorului ii e imposibil sa faca un film care sa placa tuturor spectatorilor. El alege ce fel de film face si spera sa placa audientei careia i se adreseaza, iar daca place si altora, cu atat mai bine. Dar intodeauna o sa fie destui carora n-o sa le placa.

Spectatorul nu e dator cu nimic, doar sa plateasca biletul/DVDul in masura in care poate acest lucru.
Iar eu din experienta proprie vorbesc ca nu mi-am schimbat aproape niciodata parerea despre un film care nu mi-a placut in primele 30 de minute. Ca a fost intrerupt sau nu, a contat intodeauna putin pentru mine, ba inca mi s-a intamplat sa intrerup intentionat filme care imi placeau mult, ca sa imi ramana si pe maine, ca o delicatesa. Oamenii sunt diferiti, nu merg toti in aceeasi directie, ca in Songs from the Second Floor. Nu stiu de altii, dar pe mine nu ma intereseaza cat de lungi sunt cadrele. Caut ca filmul sa-mi transmita ceva, fie ca sunt 5 explozii pe minut sau un cadru de 10 minute. Ceea ce detest de obicei sunt filmele-tablou, care uita ca cinema-ul nu e un doar mediu vizual ci are o componenta la fel de importanta ideatica (nu ma refer la Songs...).
Hmm, ti-ai pus si problema ca poate filmul in sine mi-a creat o stare de respingere? Sincer pe mine m-a dezgustat si am expus deja motivele. Dar in loc sa raspunzi la argumente, tu vorbesti despre cadre lungi si faci presupuneri mai degraba hazardate despre persoanele carora nu le place filmul.

Ok, imi cer scuze. A fost o scapare din partea mea.

O mica corectura la ce am scris mai sus, a fost scris repede si s-a strecurat o greseala: regizorul nu are obligatia sa faca un film care sa placa spectatorului, ci un film care sa-i poata oferi ceva.