2046 vs. O melissokomos vs. Exotica vs. All About Lily Chou-Chou
 

Meci: (B5. Wong Kar Wai) 2046 vs. (B5. Th. Angelopoulos) O melissokomos vs (B6. Atom Egoyan) Exotica vs. (B6. Shunji Iwai) All About Lily Chou-Chou

Rezultat: 4 - 2 - 1 - 1

Perioada de votare: 24 octombrie 2011 - 30 octombrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Oho, ce saptamana! Am vazut deja toate filmele si cred ca e mult de descoperit pentru fiecare aici. All About Lily Chou Chou pentru cei care vor originalitate. 2046 pentru romantici. Exotica pentru amatorii de fete frumoase. O melissokomos pentru iubitorii de film "de arta". Nu vreau sa anticipez, dar cred ca va fi cel mai tare meci din tot concursul.

Exotica

One of my all time favourites. S-ar strecura poate şi într-un top 10 personal, dacă ar fi să încropesc unul. Îmi amintesc cînd am văzut filmul pentru prima dată, la PROTV, la o oră destul de indecentă, într-o noapte înstelată, camera invadată de albastrul marin de pe ecran.8-> But I’m loosing my train of thoughts here. Anyway... Prima dată am trăit experienţa la nivel senzorial. Apoi, a doua, a treia, a patra oară lucrurile au devenit mai complexe. Talking about the movie here, not about what I was doin’ in a certain night, in a certain room and in a certain light. When her tits popped out from under that white schoolgirl shirt.8-> Damn. Everybody knows...
La modul cel mai serios vorbind acum, nu vreau să-mi veniţi cu păreri de genul – e un film despre traficul cu ouă de papagal şi l-am abandonat după 15 minute.X(
După cum spuneam, e un film care necesită cel puţin o revizionare, pentru a-i pătrunde cît de cît complexitatea. Trebuie să treceţi prin lasciv pentru a ajunge la cerebral, adică.:D Lucky you, first timers!B-)
E greu să vorbeşti despre un film ca ăsta, deoarece rişti să fii prozaic. E un film care mai întîi se simte şi apoi se buchiseşte. Un film despre pierdere, voyeurism şi observaţie, singurătate, inocenţă, despre „comerţul” cu sentimente. Pentru că în Exotica personajele, în majoritatea cazurilor, îşi cumpără trăirile/amăgirile. Tatăl, ce şi-a pierdut fiica, o reînvie pentru 20 de dolari şi o rememorează pentru 5. Desigur, în ultimul caz, există o latură perversă fiindcă există o tentă sexuală, complet ignorată însă de personajul lui Bruce Greenwood (care-l interpretează pe respectivul tată). El vine în acel club de striptease în scop terapeutic. Mia e stripteuza inocentă. Inocenţa asta are două faţete în localul respectiv – e o inocenţă kinky, care stîrneşte clienţii, pe de o parte, şi o inocenţă pură, aceea a fiicei pierdute, pentru tată. Personajul interpretat de Mia Kirshner poartă şi ea greutatea propriului trecut în spate, provenind, pare-se, dintr-o familie abuzivă şi găseşte în Francis tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Astfel, între cei doi se înfiripă o relaţie destul de stranie, o intimitate în public. Ceea ce-l scoate din sărite pe Eric, cel care-i priveşte voyeuristic de după oglindă. Fiindcă, în filmul ăsta fiecare studiază pe cineva. Francis pe Christina, Eric pe cei doi, Zoe, patroana localului, pe Eric. Everybody knows (something), cu excepţia noastră, care aflăm pe parcurs, puţin cîte puţin, cum stau lucrurile. Apoi este Tracey (Sarah Polley), cea care întruchipează inocenţa veritabilă şi, din acest motiv, este aleasă de către Francis ca mijlocitor în încercarea sa de a o păstra fizic în viaţă pe fiica sa. Dar, la un moment dat, aceasta refuză să mai facă pe baby-sitter-ul, because „there is no baby to sit”.
Nu o să insist pe poveste, pentru că e mai bine ca fiecare să descopere singur ce şi cum, şi n-aş vrea să stric plăcerea dezvăluirilor. Pentru că nimic nu e ceea ce pare la început, personajele îşi dezvăluie complexitatea scenă cu scenă în cadrul unui story original şi elegant. O experienţă senzuală şi hipnotică, un film esenţial, cum ar spune cineva...

Exotica e un film pervers, lucru nu neaparat rau. In elegantul club de striptease omonim, fete stilate danseaza si se dezbraca pentru doar 5 dolari, ceea ce e la fel de credibil ca si restul povestii. Brown, un barbat care si-a pierdut in mod tragic fiica si sotia, vine la Exotica pentru adolescenta Christina, care pana de curand lucrase ca baby-sitter a fiicei sale. Am mentionat ca filmul e pervers? :) Eric, fostul prieten al Christinei si DJ-ului clubulul ii intinde o capcana lui Brown si reuseste sa-i interzica intrarea in club, ceea ce ii trezeste instinctele criminale ale acestuia. Intre timp avem un alt fir narativ care nu duce nicaieri despre un propietar de magazin de animale implicat in trafic cu specii interzise. Exotica merita vazut doar pentru scenele din interiorul clubului, dar cum acestea sunt aproape jumatate din durata, aberatiile din restul filmului devin tolerabile.

Windom, nici macar finalul ala cand se duce sa-l omoare pe Eric si apoi vezi Doamne ce concidenta, afla ca el i-a descoperit fiica moarta si se imbratiseaza, nu te-a facut sa cringe-uiesti un pic? E atat de fals. Si cati ani au trecut de cand i-a murit fiica? Nu pot fi mai mult de cativa, dar Christina a devenit dintr-o fetita complexata cu fata de tocilara, o stripteuza superba si sigura pe ea? Si lesbiana pe deasupra, desi fimul zice ca a avut o relatie cu Eric? Toti reprezentantii statului canadian care vin sa-l controleze pe Thomas ajung sa-l insele si sa-l santajeze?

Oricum, sa zicem ca un film artistic nu trebuie sa fie neaparat credibil, lucru cu care sunt de acord, desi ajuta sa fie... Insa cu ce ramai dupa Exotica? Tu spui ca e despre "pierdere, voyeurism şi observaţie, singurătate, inocenţă". Din cauza ca nu cunoastem nici fiica nici sotia, pierderea nu poate fi perceputa cu adevarat. Il vedem pe Brown ca e deprimat, dar nu e nimic deosebit sau original aici ce n-am vazut in alte o suta de filme. "voyeurism şi observaţie" - corect, in sens pervers. Singuratate? Da, dar genul de singuratate care isi plange singura de mila, singuratatea egoista si obtuza care e atat de obsedata de propriile probleme, incat nu are vreo intentie sa priveasca in jur si sa ofere ceva altei persoane. Inocenta.. pervertita in mod destul de ieftin. In esenta pentru mine Exotica e un film care are cate ceva de zis despre singuratate si perversiune, dar nu genul de singuratate care sa-mi trezeasca simpatie.

Filmul e perceput drept „pervers” doar dacă n-ai reușit să treci de aparențe. După cum am spus, relația dintre Francis și Christina n-are nimic pervers, dimpotrivă. E o oază de decență în mijlocul acelui bîlci al deșertăciunilor (și uite cum devin eu moralist doar de dragul explicațiilor:D ).

Scopul acelui sub-plot nu e nicidecum „să ducă undeva”. Rolul său e acela de a formula niște idei care să întregească „the big picture”, să îmbogățească sensurile întregului.

Coincidențele ar putea să pară forțate, însă acesta nu e nicidecum un punct negru pentru film, avînd în vedere că ele au un scop precis în structura plotului, constituind un mijloc de livrare a ideilor. Da, ar fi fost extrem de confortabil ca Francis sa se razbune și într-adevăr, scena respectivă m-a făcut să cringe-uiesc putin. Dar în sens pozitiv. Pentru că faptul că Eric i-a găsit fiica a devenit un lucru mult mai important pentru Francis decît interzicerea accesului la o himeră. Da, Christina se transformă, parcă, peste noapte, însă și lucrul ăsta are o explicație - din nou, e vorba despre inocență, mai precis despre pierderea ei. Iar trecerea de la ghiozdanul real la substitutul său din club nu se putea realiza altfel decît concentrat în acel sub-plot, fiindcă filmul nu e doar despre căderea în ispită a Christinei.
Referitor la Thomas, acei „toți” sînt doar 2 și da, ambii îl șantajează, pentru că șantajul, în film, e o cale de a ajunge la satisfacție.

Am vazut 2 filme din acest meci, 2046 si O melissokomos si nu cred ca o sa apuc sa ma ocup si de celelalte saptamana asta. Dar vreau zic 2 vorbe despre filmul grec, care e unul din favoritele mele all-time. L-am vazut acum cativa ani, pe TVR Cultural, pe cand eram liber si cu timp de filme sambata seara. M-a atras spre el faptul ca il are pe Marcello Mastroianni in rolul central si e scris de Tonino Guerra, un scenarist urias, care a schitat capodopere pentru Tarkovski, Fellini sau Antonioni. Pentru mine si acesta e o bijuterie. Nu vreau sa mai folosesc cuvantul minimalism pentru ca deja it's been worn to death dar nu pot sa integrez filmul in ansamblul operei lui Angelopoulos fara sa fac referire la marime. La regizorul grec marimea conteaza. E obsedat de ea. Filmele lui, majoritatea lor, se vor epopeice, parabolice, tin sa proiecteze destine individuale in Mit si Istorie. Si de aceea sfarsesc prin a irita putin. Nu poti sa nu fii fermecat de scope dar nici nu poti sa nu te gandesti la megalomanie. Ei bine, cu O melissokomos treaba sta cu totul altfel. E un film mic, restrans, simplu, fara scopuri marete si fara lectii de istorie. E despre un om care dupa nunta fiicei sale si tacita separare de sotie isi ia ce i-a mai ramas (albinele) si o porneste in migratia de primavara, in ceea ce pentru el va fi calatoria spre cimitirul elefantilor. Aerul "mioritic" al calatoriei capata un caracter initiatic invers, un bildungsroman pe rewind, e un drum nu catre crestere ci catre descrestere, catre dezbracarea de ce il lega de lume, catre dorita impacare cu el insusi (mai degraba decat cu toti si toate) inainte de sfarsit. Dar asta e deja o cheie de vizionare, pentru ca sfarsitul nu e explicit si nu e nici macar suficient sugerat pe parcursul filmului. Fata pe care o intalneste si care il insoteste buna parte din calatorie e generic speranta unei renasteri dar asta e o pista falsa pe care filmul m-a purtat cu eleganta. Ea e de fapt mana pe care oricine simte nevoia sa o tina in clipele finale. Care nu coincid intotdeauna cu moartea fizica.

Poate ca scriu asta pentru ca vreau sa strig: "Sunt aici!" - All About Lily Chou Chou

Multora le-a placut Love Letter-ul lui Iwai, insa au fost si opinii ca e prea simplu sau prea idealist. Ei bine, acum aveti ocazia sa judecati daca Iwai e doar un regizor de filme placute sau un autor adevarat, pe nedrept necunoscut in vest. All About Lily Chou Chou e un film "altfel" din toate punctele de vedere, iar asta e clar de la inceput, cand camera pluteste hipnotic peste un baiat aflat in mijlocul unei campii onduland, de un verde intens. Muzica eterica a lui Lily Chou Chou se revarsa in castile pe care le poarta si noi o ascultam impreuna cu el, in timp pe ecran alterneaza mesaje postate pe internet de fanii cantaretei . E poezie si catharsis in epoca digitala.

Swallowtail a devenit de prima data de cand l-am vazut, in urma cu mai multi ani, filmul meu preferat. Prin urmare, cautand imediat alte filme ale lui Iwai, am plonjat direct in All About Lily Chou Chou si m-am izbit de cu totul altceva decat ma asteptam. Eram confuz, realizam ca vizual e un film exceptional, dar eram dezamagit de aparenta sa opacitate. Apoi, zi dupa zi dupa vizionare s-a petrecut ceva ciudat, simteam cum All About Lily Chou Chou continua sa existe in mintea mea, in subconstient. Nu mi s-a mai intamplat niciodata de atunci ceva asemanator. Curand am simtit ca *trebuie* sa-l revad, era o nevoie puternica de a regasi ceea ceea nu intelesesem, dar ma marcase. A doua oara, a fost o revelatie si a devenit definitiv o parte din mine. Chiar si acum, dupa ce l-am tradus in limba romana, l-am vazut de multe ori si cred ca l-am inteles in cea mai mare parte, tot continua sa fie proaspat si sa ma fascineze la fiecare revizionare.

Povestea cuprinde mai multe personaje si nu e prezentata in ordine cronologica, dar am sa incerc sa o rezum aici. Hoshino si Hasumi sunt doi adolescenti, care se cunosc in momentul in care devin colegi la liceu si la clubul de kendo. Amandoi sunt fani ai cantaretei Lily Chou Chou si fara sa stie ca se cunosc in viata reala, posteaza mesaje pe un forum dedicat acesteia, unde Hasumi e "Philia" si Hoshino e "blue cat". Hoshino e inteligent, are note bune si provine dintr-o familie bogata, lucru care ii atrage invidia colegilor. Dintr-o scena reiese chiar ca ar fi fost persecutat in trecut, la scoala generala.

In timpul vacantei de vara, Hoshino trece de doua ori pe langa moarte, ceea ce il marcheaza puternic, iar cand revine la liceu, e o alta persoana. Cuprins de ura, devine batausul sef a clasei si organizatorul unei retele de prostitutie in care isi foloseste colegele. Acestea sunt agresate si filmate in ipostaze jenante, apoi sunt obligate sa iasa cu clienti. Hasumi e fortat la randul sau de Hoshino sa participe la activitatile retelei, ajungand astfel sa o pazeasca pe una din colegele sale, Shiori Tsuda, care se indragosteste de el. Hasumi insa iubeste pe o alta colega, Kuno, o muziciana talentata si o fata cu personalitate puternica, care rezista agresiunii lui Hoshino si chiar se tunde cheala pentru a nu putea fi folosita. Dezgustata de ea insasi si vazand ca Hasumi nu o iubeste, Shiori se sinucide. Hoshino sfarseste injughiat de Hasumi, dupa un concert a lui Lily Chou Chou.

Ca imagine, All About Lily Chou Chou e fara indoiala cel mai bun dintre filmele lui Iwai, care are in acelasi timp un ochi incredibil pentru actori. Aproape toti tinerii carora le-a oferit rolurile principale erau niste debutanti necunoscuti si toti au ajuns actori faimosi ulterior. E un film care merita vazut in conditii cat mai bune si care dupa cum spuneam nu numai ca rezista la multiple vizionari, dar chiar le cere. Muzica e si ea excelenta si joaca un rol esential in crearea atmosferei. Povestea lasa in schimb unele semne de intrebare. E posibil ca Hoshino sa se schimbe atat de brusc intr-un delicvent inrait? Unde sunt adultii in momentul in care se ajunge la infractiuni grave? Cu toate acestea efectul inefabil a lui All About Lily Chou Chou e foarte puternic. Originalitatea sa e e greu de contestat, eu unul nu ma pot gandi la nici un film care sa ii semene macar pe departe. E un film al crizei adolescentine hiperbolizata, un strigat de durere existential care va rezona cu cei care au suferit la varsta aceea si nu numai.

P.S. Urmariti si genericul de final.

Eu am avut impresia ca nu Hasumi e "Philia", ci tipa aia de se uita insistent la mar inaintea concertului. Hasumi parea sa nu inteleaga ce-i cu marul cand i l-a dat Hoshino si nici mai tarziu nu pare sa se uite la mar cu o altfel de intelegere, adica ca si cum ar fi stiut despre ce e vorba. In schimb tipa aia se uita din prima direct la mar si nu-si lua ochii de pe el.

PS: Momentan doar o scurta impresie: m-a surprins placut filmul :P Mi se pare cu mult peste Love Letter.

Pe la inceputul filmului il vedem pe Hasumi cum scrie la calculator si pe ecran apare "I'm Philia, site manager". La concert Hasumi urmareste cu privirea marul, dar se retrage cand il recunoaste pe Hoshino.

O melissokomos

Wow, într-adevăr un film deosebit. Privind prima parte, nu credeam că o să aibă un asemenea impact emoţional. Părea un film domol şi cuminte, trist şi melancolic, al cărui minimalism era impus de eroul principal. Mi-a adus aminte de scena din The Straight Story în care Alvin o întîlneşte pe acea adolescentă fugită de acasă şi îi ţine o lecţie de viaţă. Spyros, însă, nu e animat de asemenea intenţii nobile, singurul lucru de care-i este frică e ca nu cumva să fie contaminat cu viaţă de către tînăra-i companioană. Dar, parcă, parcă, mai există o parte din el care şi-ar dori să fie reanimată. Fiindcă viaţa pare să fi uitat de el, omul a depăşit acel punct critic (probabil odată cu pensionarea) pînă unde aceasta îşi are domeniul. Acum e o stafie care-şi bîntuie propria casă, speriindu-şi familia. Nu-l mai animează nimic şi singurul lucru care-l ghidează (şi care mai contează) sînt albinele şi rutina dictată de acestea (de altfel, la început, albinăritul e singura activitate demnă de a fi trecută în jurnal). Apoi apare juna asta şi prima sa reacţie e să se închidă în sine, să se retragă în cocon, să nu rişte o reînviere căreia nu i-ar mai putea face faţă.
Intervin două lucruri însă care-l fac să reconsidere totul – vizita pe care o face unei epave mai ruginite decît el şi în care îşi întrevede viitorul (foarte) apropiat şi partida de sex dintre cei doi tineri, care, de asemenea, îl bulversează. Şi atunci răbufneşte. Există cîteva astfel de momente în film, în care vulcanul erupe, resemnarea nu mai poate fi ţinută în frîu şi pasiunea rupe chingile – atunci cînd intră cu maşina în restaurant, atunci cînd tipa îl muşcă de mînă (ăsta mi s-a părut a fi cel mai intim act dintre cei doi), ori cînd o devorează, asemenea unui vampir, pe scenă. Acolo se petrece triumful şi decăderea finală. Fiindcă contaminarea de care vorbeam se produce pînă la urmă, cu consecinţe tragice. Spyros a lăsat în urmă faza descoperirii de sine şi s-a trezit singur în morbida zonă a amăgirilor. Şi, într-adevăr, n-a mai putut face faţă...
Cadrele finale sînt din categoria celor care-ţi rămîn întipărite pe retină multe zile după vizionare, the haunting kind...

De ce nu poate fi ca înainte? - 2046

2046 e construit in jurul personajului principal, Mr. Chow, acelasi ca in filmul In The Mood For Love, ajuns acum scriitor de literatura usoara pentru ziare. Om de lume si barbat atragator, desi nu mai e tocmai tanar, Chow atrage in jurul sau multe femei. Relatia cea mai semnificativa e cea cu o animatoare in localuri de noapte, Bai Ling, care ii devine amanta si tovarasa de bautura. Bai se indragosteste de Chow, care tine la ea, dar pana la urma intelege ca a devenit incapabil sa iubeasca cu adevarat.

Intre timp, Chow o cunoaste pe Jing-wen, fiica propietarului case in care sta si descopera in ea o egala pe plan intelectual, iar potrivirea intre ei ii releva ghinioanul de a nu fi intalnit-o la momentul potrivit, pentru ca Jing-wen apartine deja unui alt barbat. Descompunerea emotionala a lui Chow e aratata si printr-o relatie cu o jucatoare profesionista de carti, care are acelasi nume, Su Li-zhen, ca si singura lui iubire adevarata din trecut. A doua Su Li-zhen se indragosteste de Chow si il salveaza dintr-o perioada de depresie in care pierduse multi bani la cazinou, dar sufera stiind ca de fapt acesta cauta ceea ce nu ii poate oferi, dragostea lui originala.

2046 e o experienta senzoriala, o creatie vizuala deosebita din partea lui Kar Wai Wong, insa nu asta ma face sa-l revad iar si iar, ci rafinamentul sau emotional. E un film de dragoste, dar in acelasi timp a maturitatii depline si ratate, a constiintei faptului ca, din ghinon, cautarea iubirii care sa dea caldura existentei s-a incheiat fara succes.

Exotica

Al doilea Egoyan pe care-l vad dupa Calendar si trag concluzia ca asta chiar e pervers. :) (Glumesc)
Toate scenele alea cu reconstituirea din Calendar sunt leitmotiv in opera lui cinematografica? Adica omul nu poate sa se impace cu anumite trairi si trebuie sa le reconstituie ca sa le inteleaga mai bine? Si daca tot le reconstituie trebuie sa fie toata treaba cat mai kinky? La regizorul asta totul e la mana a doua? Ca vad doua filme si in ambele se reconstituie: pervers, voyeristic, manipulator.
Asa stie el sa faca filme?
Sincer filmul asta mi-a placut cat s-a jucat cu mintea mea, cam prima ora, cat se creaza legaturile intre personaje, cand totul pare ca n-are nicio noima, cand simti ca e ceva pervers si nu stii chiar ce (cel mai la indemana e sa ti se para ca Brown e pedofil, ca se duce in club sa isi faca incalzirea si finalizarea o face cu blonda aia mica :) nah perversiuni sa le bagi in urmatorul film! nea Egoyan), pe DJ l-am ghicit care-i treaba cu el.
Cand adevarul iese incet-incet la suprafata, am fost cam dezamagit. Niste fetisuri cat de cat acceptabile social pentru o poveste care cam scartaie si e cam cusuta cu ata groasa. :)
De data asta sunt de acord cu Twinsen si blamarea coincidentelor si cand incearca sa despice firul in 4 ca sa demonstreze cusatura. Si mie mi s-a parut cusatura.
Si povestea ca povestea, dar cel mai mult m-a deranjat tonul filmului. E o aglomerare atat de mare de personaje chinuite si sfasiate sufleteste (toate) ca in loc sa empatizezi cu ele si sa te chinuie si pe tine (daca atatia oameni sunt mutilati sufleteste, n-ar trebui sa aiba un efect de genul asta si asupra ta?) tot intregul ajunge sa ti se para peltea. Balta. Prea mult chin banalizeaza povestea. Atata chin sufletesc sfarseste in mediocritate.
Pacat ca tempoul primei ore a fost foarte bun, dar pe urma ce i-a iesit e departe de capodopera. E un film decent, cu multe trepte peste un Palermo Shooting, dar in niciun caz un film esential pentru mine.
Sa ridice mana sus cine s-a identificat sufleteste cu chinurile si trairile personajelor din filmul asta? Eu nu.


Mai am doua chestii de spus, care n-au prea mare importanta:
Primul e ca mi-a placut cromatica filmului, scenele din club, tonul general de albastru omniprezent si in club si magazinul ochelaristului, e multa migala in mizanscena.
Al doilea (care chiar nu are importanta pentru film) e ca mie nu-mi place deloc cantaretul (ca romancierul n-am avut ocazia pana acum) Leonard Cohen. Dar deloc. Si declarand asta public risc sa mi-o fur rau de tot si sa fiu linsat de oricine inseamna intelectual fin in Romania. Nu ai cum sa fii intelectual rasat in Romania, de la Cartarescu la ALS si alte zeci de nume si sa nu iti placa L. Cohen. E practic blasfemie. Ori eu nu inteleg de unde fascinatia, chiar fanatismul asta pentru Cohen. Mi se pare insipid, inodor, incolor. Neplacandu-mi Cohen, nesuferindu-l, sa folosesti Everybody knows ca sa scoti in evidenta ca fiecare personaj stie ceva, un secret, o felie, o maslina mi s-a parut o gaselnita ieftina. La prima mana, nu la a doua mana, cum ii place lu' dom' Egoyan sa le zica. :) Sorry.

PS offtopic:
Perversitatea din Exotica e joc de copii de gradinita in comparatie cu ce va sa vina in Wayward Cloud-ul lui Ming Liang. Dar sa nu anticipam. :)

Aici nu prea am inteles, te referi la Egoyan sau la Francis?

La Egoyan ca regizor. Ca pattern de a povesti.

Nu cred ca patternul respectiv trebuie aplicat asupra regizorului, el trebuie privit mai degraba ca un leitmotiv, o modalitate de a descrie caractere, pe care si-a insusit-o și care-i conferă originalitate. Nu trebuie neaparat sa identificam autorul cu filmul.:)

O melissokomos arata excelent vizual, are actori buni si totul e irosit pe o poveste ratata. Actiunea e centrata pe personaje, care nu sunt dezvoltate, nu sunt credibile, dar sunt aratate adeseori fie priving grav in gol (mosul), fie emitand istericale (fetiscana), clisee tipice ale filmelor de "arta". Cum poti sa faci un film despre declinul unei vieti, fara sa o prezinti cat de cat asa cum a fost? Nevasta il respinge pe Spiros. De ce? Nu stim. Copii se indeparteaza de el. De ce? Nu stim. Realizatorii par sa creada ca ar trebui sa-mi para rau pentru Spiros, dar cine e el de fapt? Un necunoscut care merge cu albinele si care are un crush pe o fetiscana, altceva nu prea reiese din film. Iar fata e si mai zero barat ca personaj, daca se poate asa ceva. Nu stim nici cine e, nici de unde vine, nici ce vrea, absolut nimic. E doar un obiect amoros si sexual pentru Spiros. Nu vreau sa fiu exagerat de critic, dar repet, pentru mine scenariul e de departe ceea ce conteaza cel mai mult la un film. Ii recunosc meritele estetice si tehnice a lui O melissokomos, dar nu pot sa-i iert doua ore de plictiseala.

All About Lily Chou-Chou

In afara de faptul ca m-a plictisit ingrozitor, filmul asta mi-a transmis...ciuciu. Si cind te intinzi pe 2 ore jumate, trebuie sa ai ceva de zis, cit de cit consistent, nu doar o poveste a la Liceenii Rock'n'Roll, pe care sa o invelesti intr-o perdea de fum (cu scolari in cucuruz ascultind muzica la casti si un Debussy pe coloana sonora, care se potriveste ca nuca in perete cu restul) si sa-i zici arta. Iar aberatiile alea virtuale zamislite de generatia Mirc m-au disperat de-a dreptul. Mi-am pierdut complet interesul pe la jumatate si ultima parte am urmarit-o pe pilot automat, experimentind o permanenta stare de confuzie.

P.S. Daca mai bagati filme d'astea in turneu, pregatiti niste Blu-Ray-uri la linia de finish, ca altfel nu mai fac asemenea eforturi...

Eram sigur ca n-o sa-ti placa :))


Mi-ai adus aminte de faptul ca Gloria a zis ca o sa faca ceva reclama. A fost si am ratat-o eu? Ca n-am vazut nimic legat de asta. Cat despre selectie... ce sa-i faci, atunci cand incerci regizori noi nu poti avea certitudinea ca o sa-ti si placa. Pana la urma sunt destui carora nu le-a placut Tsai, nu-i poti multumi pe toti :P Mie mi-au placut ambii pana acum, nu foarte mult, dar mi-au placut.

Win, sintem "in sync" cu abureala/aiureala asta. L-am vazut aseara, noroc ca am mai trebaluit prin casa in timpul asta altfel orele alea erau complet irosite. Eu una imi iau mina de pe regizorul asta, e prea imatur, trateaza doar subiecte legate de adolescenti si nici alea eficace.

Oricine imi explica despre ce e "All about...", nu povestirea faptelor, a big kiss. :-* Nu neg ca imaginea mi-a placut pe alocuri, muzica hmmm, in afara de Debussy a mai fost ceva muzica :-/ Copiii ar fi interpretat si mai bine daca ar fi avut finalitate interpretarea lor :) iar mesajele alea timpite $^%#%$#$@ eram tentata sa-l opresc dupa 2 minute dar a fost si un exercitiu de vointa ;)

In primul rand, vreau sa spun ca ma bucur ca lumea e interesata de meciul asta. Mi-era teama ca nu o sa se bage prea multa lume la un meci intre patru filme... Oricum, sper sa nu isi aleaga fiecare cate un favorit si sa avem iar egalitate.

In al doilea rand, timpul meu incepe sa fie limitat, asa ca am sa incep pe scurt cu cele doua filme care nu ma pasioneaza asa de mult.


Exotica
Acesta este un Egoyan tipic si unul dintre cele mai reusite filme ale sale. Structura filmului nu este iesita din comun si alterneaza in continuu intre mai multe povesti, intretaiate de cateva flashback-uri. Insa, spre deosebire de alte filme de genul, nu putem anticipa prea bine prin ce sunt legate toate aceste personaje, iar in momentul in care lucrurile devin brusc clare, exista un fel de soc cathartic, moment pe care Egoyan stie sa il fructifice, chiar daca pana atunci filmul este mai degraba incoerent si pueril. Altfel, am apreciat jegul (sub)urban recreat in acest film, al carui look se remarca, in primul rand, prin scenografie si apoi prin imagine. Desi o mare parte din actiune se petrece intr-un night club si fiecare personaj pare sa aiba o fixatie sexuala, "Exotica" nu este un film care sa incite. Din contra, cele mai multe scene sunt economicoase la capitolul nuditate si in nici un caz nu trezesc poftele spectatorului (unele sunt chiar destul de dificil de privit). Si, bineinteles, o mentiune pentru actori, in special Bruce Greenwood.


O melissokomos
Filmul asta vrea de la mine sa cred ca Mastroianni este un apicultor grec mustacios pe nume Spiros. It's a bit of a stretch, dar cu toate acestea Mastroianni este pivotul acestui film. Nu vrea sa il subestimez pe Anghelopoulos, care cu siguranta s-a straduit multa vreme sa construiasca matematic toate cadrele lungi ale filmului, dar acestea sunt (voit!) impersonale. Pe chipul lui Mastroianni putem citi, insa, toate frustrarile, dezamagirile si suferintele acestui om, a carui viata pare sa fie conectata la destinele personajelor din tragediile antice si dependenta de sanatatea roiului de albine pe care il plimba dintr-o parte a tarii in alta.

E despre mai multe lucruri, dar in primul rand despre durerea uriasa provocata de un mediu care te distruge psihic inca din copilarie/adolescenta. Probabil ca sa il simti pe deplin trebuie ca cineva sau ceva (sistemul social de exemplu) sa te calcat in picioare in momentul acela. E despre afirmarea personalitatii, despre lupta de a respira cand cineva te stranguleaza, despre eul tau adevarat care striga "Sunt aici!", in fata fortei care incearca sa il domine si descompuna.
In primul rand, e o bataie de joc sa "trebaluiesti prin casa" cand te uiti la un film de arta. Ori te uiti, ori nu te uiti.

In al doilea rand poate imi explici cum Love Letter e "doar despre adolescenti", cand 90% din scene sunt intre adulti. Sau cum ar trebui sa trateze "eficace" subiectele legate de tineri. Banuiesc ca nu stii ca Iwai a fost si e un idol pentru tinerii japonezi. All about Lily Chou Chou a fost un succes urias de box office in Japonia, terminand anul pe locul 3 ca vanzari de bilete. Cand reusesti sa ai un astfel de impact cu un film dificil si artistic, care nu are nimic in comun cu un blockbuster, eu zic ca esti destul de "eficace"...

Am vazut "2046". Un film ermetic, destul de dificil de decriptat, nu sunt sigur ca l-am inteles in totalitate, dar din cat am putut eu sa dibuiesc... THE FAT ONE ATE' EM ALL. :-?
Deci da, eu cred ca filmul e mai confuz decat permite limita legala. (Apropo, sunt asa multe filme dificile in turneu asta, sau sunt eu mai greu de cap? ) Prima nemultumire. A doua, mult, mult mai mare e lagata de narator. M-a scandalizat de-a dreptul. WKW a uitat ca-i in cinema si l-a luat condeiul pe dinainte. Imaginile, da, sunt frumoase, insa nu spun foarte multe. Mare parte din ce trebuiau sa spuna acestea, WKW ni le spune pe sleau. Si astea intra pe ureche si ies pe alta. Pt mine cuvintele in cinema sunt apa chioara, trec prin mine ca gasca prin apa, nu ma ating neam. Atunci cand sunt folosite ca aici (cu rol de a avansa naratiunea si de a transmite sentimentele personajelor) caci sunt locuri in care cuvantul are o functie in primul rand muzicala, atmosferica (ca-n The Tree of Life, ca sa dau un ex. recent) si acolo e suportabil. Alta chestie care nu mi-a placut e ca s-a abuzat de muzica. Si nu de oricare tip, ci de ala cel mai rau - ala manipulator, care-ti zice ce sa simti, telenovelistic. In rest, lucru pt care e celebru, partea tare a filmului e vizualul. Culorile vii, incadescente par ca sunt pe punctul de a se varsa una-n alta in orice moment. Dar chiar si aici tot scartaie ceva; nu sunt (nu peste tot, dar de prea multe ori) imagini care sa spuna povesti, sunt doar exercitii de lumina si culoare. Mda, cred ca incep acum sa-mi dau seama ce parere am despre film. :"> Dar: filmul are, totusi, un inefabil puternic uneori. E un pasaj pe la jumatea filmului in care incepe sa ruleze pt a doua oara melodia latino "Siboney" care mi-a dat niste fiori pe sira spinarii de o itensitate si de o aroma pe care n-am mai simtit-o niciodata turneul asta. Cu aia am ramas eu din film. Chiar imi vine in minte de multe ori senzatia aia de atunci.
O mica mentiune: am inceput filmul cu gandul la cateva idei pe care le retinusem din eseu lui als despre film (care nu se gaseste pe net ;) ) din "De ce vedem filme" , printre care ca am avea de-a face cu un fascinant studiu asupra memoriei, dar bien'nteles... nici vorba sa fi detectat asa ceva in directia asta.

PS: secventa din "Adaptation" de la seminarul de scenaristica; e despre notiunea de voci-over. ;) De la sec 00:54. http://www.youtube.com/watch?v=_VseQe4TFsg

Este despre "the way of nature" asa cum e enuntat la Malick.
Este despre Brad Pitt cand era el mic.

Twinsen, pare interesant ce scrii aici, dar mie nu mi-a transmis nimic de genul asta filmul. Poate pentru ca e prea fragmentat, poate ca e messed-up asa cum e mintea adolescentilor in ziua de azi si vrea sa se plieze pe mintea lor, nu stiu, dar filmul nu are cap si nu are coada si ce mi se pare mai grav e ca nu-i gasesc nici o morala. Tot ce li se intimpla tinerilor, lucruri grave, care ar trebui sa-i scoata din ale lor, sint acceptate cu resemnare fatidica. Strigatul lor "sint aici" nu pare sa depaseasca limita eterica, asa cum o numesc ei.


Te asigur ca n-am pierdut nici o scena si nici o replica, exista butonul "pause".


Ii numesti tu sau altii adulti dar ei tot adolescenti erau; in comportament, prin lipsa responsabilitatilor. Am scris la vremea respectiva ce mi-a placut la film, scene, etc, probabil pentru ca si eu am o fire adolescentina.

Un film preferat de-al meu, intre toate genurile, nu neaparat intre filmele cu adolescenti e Breakfast club. Din filmul ala am inteles ceva si mi se pare ca trateaza foarte serios zbuciumul interior al tinerilor, le defineste personalitatile, practic deschide lumea interioara a unui adolescent in fata tuturor. Sint multe alte filme cu adolescenti care mi-au placut, unele mai usurele, gen Say anything sau Can't buy me love. E adevarat ca sint cu altfel de adolescenti, dar eu nu ma leg de caracterul tinerilor din film, ma leg de faptul ca regizorul nu l-a definit. Nu reiese de ce sint cu totii asa messed-up, de ce fura, de ce se lasa exploatate ca prostituate fetele, cum de sint lasati sa plece de-acasa la 13-14 ani pe bani furati. Din cauza ca scenele nu-s destul de fluide am avut si dificultati sa recunosc personajele. Cind mi le arata pentru fractiuni de secunda, fara sa le vad intreaga fizionomie, cum sa inteleg ce vrea sa transmita regizorul cind nu-s sigura pe cine vad in fata mea?


Nu ma mira ce spui. Un alt film care probabil e considerat succes, Time, nici ala nu mi-a placut si mi s-a parut la fel de imatur. In copilarie ma fascina totul despre Japonia, acum cred ca nu prea sint capabila sa-i inteleg, desi un autor universal cum e Kurosawa l-am inteles perfect.

2046 e legat de In the Mood for Love. 2046 e anul spre care urca trenul imaginar al personajului interpretat de Tony Leung, in dorinta de a gasi linistea. in fapt calatoria proiecteaza trecutul personajului intr-un viitor in care spera ca toate lucrurile neimplinite (iubirea care il duce constant in camera de hotel 2046, in In the Mood for Love) isi vor gasi alinarea. ceea ce te deranjeaza in ceea ce priveste folosirea cuvintelor e parte din mise-en-abime-ul gindit de WKW. personajul scrie o carte despre viitor, cartea sa e deja filmul pe care-l vedem (cuvintele scriitorului se materializeaza instantaneu in imaginile de pe ecran), iar filmul e o transpunere a memoriei (si perceptiei personajului) in istorie cinematografica in care timpii (trecut, prezent si viitor) se suprapun si instituie timpul narativ. constiinta umana e deja cinematografie/cinematografia e deja constiinta umana, cam asta imi pare a fi ideea pe care o sustine WKW aici.

Si pentru ca tot ne-am legat mereu pina acum de logica actiunii personajelor, am si eu o nelamurire legata de AALCC. Episodul Okinawa. Tipul ala trece pe linga moarte iar experienta asta il transforma intr-un thug? Huh?:-/ Si-a reconsiderat baiatul intreaga existenta prin botezul ala si a ajuns la concluzia ca viata nu valoreaza doi bani daca nu esti peste ori golanas?
Si inca o chestie pe care n-am inteles-o deloc, cu ce anume le avea la mina pe fetele alea de le obliga sa se prostitueze?

Nu e doar experienta Okinawa. In alta scena se mentioneaza falimentul financiar al familiei sale. Din discutia cu Hasumi, cand petrec noaptea in aceeasi camera, reiese ca se simtea izolat si atacat de ceilalti. In legatura cu fetele se pare ca avea inregistrari video cu caracter mai mult sau mai putin erotic cu ele, iar pe alta parte erau si platite pentru ceea ce faceau. Da, as prefera si eu sa fie mai logic, dar 80% din filmele din turneu sunt la fel sau si mai putin credibile.
Kuno nu se resemneaza ci lupta cu Hoshino. Iar Hasumi il ucide, la propriu. Asta e resemnare?
Nu observi in Kuno un simbol a rezistentei prin cultura si prin vointa de a nu ceda in fata prostiei si raului? Nu ai remarcat ca fata care se prostitueaza se sinucide? Ca binele invinge la final, senzatia de eliberare, de lumina intensa care invadeaza imaginea?

Pai atunci ce-i cu gestul ala de martira de a se rade in cap pentru a scapa de „supliciu”?

A ucide pe cineva pe la spate nu e lupta si nu e nici moral, nu inteleg, ar fi trebuit sa-l admir pe copil pentru curajul lui?

Despre Kuno iar, nu pot numi lupta prostia, adica sa te lupti dupa ce ai fost proasta cu 5 minute mai devreme.

In fine, imi pare rau, dar chiar nu vreau sa mai scriu nimic despre film, am scris prea mult despre un film care nu mi-a placut si ma deranjeaza sa continui sa-l analizez pentru ca nu vad nici un cistig pentru mine sau pentru altii in cazul de fata.

Cred ca am vazut eu alt film... Kuno era una din prostituate? (apropo de ce a zis Windom) Nu era cea talentata la muzica? Si despre ce prostie e vorba? (apopo de ce a zis anaemona) Sincer mi se pare ca a fost singurul personaj care a stiut sa-si pastreze demnitatea pe intreaga lungime a filmului.

Ok Liviu, trebuie sa explic. Kuno e cea care cinta la pian, da. Prostia a fost cind a intrat in hangarul ala chemata de nu stiu cine. Ajunge in zona aia oarecum dubioasa. Baiatul ii spune sa intre inauntru si el ramine afara (nu era resemnare in cazul baiatului? ma rog, s-a razbunat mai tirziu). Pe masura ce se apropie de loc isi da seama ca nu-i tocmai buna treaba dar continua sa mearga si sa intre in hangarul ala. Asta nu e prostie?

All about Lily Chou Chou

L-am desfiintat pe Iwai cand a fost vorba de Love Letter, dar acum trebuie sa fiu sincer si sa imi pun cenusa in cap pentru ca All about Lily Chou Chou chiar mi-a placut.
Mi se par un pic nedrepti Windom si anaemona de data asta cand l-au expediat si ridiculizat pentru ca nu e un film din categoria "Liceeni rock'n roll".
Nu are nimic de a face cu cinemaul de destindere, de consum, se departajeaza clar de povestile cu adolescenti facute la Hollywood.
Ceea ce vreau sa zic e ca nu mi s-a parut deloc un film inept de aruncat la cosul de gunoi.
Nici nu pot sa zic ca e o experienta cinematografica esentiala, nu o sa ajunga pe lista filmelor mele de suflet, dar in tonul discutiei de data asta sunt de partea lui Twinsen cand a argumentat despre ce e vorba: nu vreau sa arunc acuma cu clisee rostite pompos cum ar fi "e vorba despre cum mediul inconjurator influenteaza personalitatile firave", "e o poveste despre formarea si deformarea ireversibila a caracterelor in stadiul lor incipient de adolescent" etc etc.

Desi cam despre asta e vorba si regizorul isi face bine treaba, ba chiar construieste povestea cu o tehnica de filmare foarte interesanta, camera de filmat pare ca pluteste, curge printre personaje cu aceeasi lentoare si naturalete cum am vazut scenele cu adolescenti din Tree of Life. Totul pare fluid, curgator, chiar si atunci cand perspectivele se schimba din obiectiv in subiectiv, nu stiu daca ati remarcat ca in poveste este intercalata inclusiv camera de vacanta a pustilor in Okinawa cu atata naturalete ca nu deranjeaza ochiul ca cel care spune povestea nu mai e regizorul ci chiar unul dintre pusti. Mie jongleriile astea imagistice mi-au placut, le consider de finete si fac diferenta intre filmul de consum si filmul cu pretentii mai ridicate.

Scena din parcare a furtului banilor dintre bandele de pusti care are ca rezultat excursia pe insula e admirabil filmata. Foarte misto. Spike Jonez? Beastie Boys - Sabotage, anyone?

Nici inserturile din mIRC, cum le ziceti voi, nu m-au deranjat deloc, ba chiar le gasesc o gaselnita interesanta si originala in augmentarea personajelor. Ganditi-va numai la diferenta dintre o persoana in viata de zi cu zi si personalitatea lui virtuala, ascunsa sub un pseudonim. La generatia actuala de tineri de multe ori anonimatul virtual elibereaza niste energii pe care niste adolescenti timizi, introvertiti si in formare nu au curajul sa le exprime in viata reala. Cum discuta cei doi pe net reliefeaza o latura a personalitatii care e inhibata de imaginea lor de pe ecran. Mi se pare o chestie in plus si necesara si ingenios adusa in discutie.
De ce inserturile de text din 2046 ar fi mai de bonton si mai argumentate, iar cele din All about Lily Chou Chou sunt pur si simplu stupide? Eu chiar cred ca ambele au o functie a lor clara si aduc plus valoare constructiei.

Intr-adevar Iwai nu se apropie nici pe departe de Wong Kar Wai ca valoare de regizor, ca cinematografie, ca experienta senzoriala, ca ce vreti voi.
Un film cu pretentii de arta (nu vorbim de BD la mare si la munte, ca pe alea le-am vazut de zeci de ori) trebuie sa aiba un impact urias asupra mea, sa fie o capodopera incontestabila ca sa merite o revizionare, iar in cazul acestui film nu o sa fac precum Twinsen, adica sa-l revad.
La revizionari in cazul meu alta e lista: In the mood for love, Chungking express, Im lauf der Zeit, El espiritu de la colmena, Days of heaven, The thin red line etc
Dar intr-adevar All about Lily Chou Chou e altceva fata de Love Letter, arata ca stie carte, cum se zice in popor. Vorbind strict de filmul asta, il plasez in zona cinemaului de auteur, adica un regizor cu un stil propriu, si ca povestitor si ca tehnician.

Oau, gionloc, ai ridicat la fileu niste idei de o pretentiozitate cat casa poporului. :) Tu chiar ai trait, simtit chestiile astea in timpul filmului (pt ca asta e tot ce conteaza, nu?) , sau sunt doar rodul unei hermeneutici glaciale postludiale? Pt ca pt mine, sa poti fi urnit afectiv si efectiv de o idee de o asemenea abstractiune intra in top 10 minuni ale lumii.
Dar, revenind la film, nu, n-am vazut filmul din perspectiva asta (tot ce se intampla descinde din carte) si sunt un pic socat. E un loc comun asta in interpretarea generala a filmului? (ca eu n-am citit mai nimic despre el). Sau e doar interpretarea ta? Iar acum ca ma gandesc, o chestie pe care nu sunt sigur c-o-nteleg e: cum au legatura cu cartea evenimentele care ocupa cea mai mare parte a filmului, aventurile lui Tony Leung (care au loc in trecut, anii ’60)? Pt ca eroul cartii nu e jucat de acelasi actor ca scriitorul (exista o identificare simbolica, poate?), si e cam aiurea sa-i atribui lui amintirile pe care se presupune ca acesta le recupereaza in viitor, daca acestea (amintirile) se centreaza pe o persoana diferita. Sau n-am inteles eu bine? Sau amintirile lui Chow nu provin chiar din carte, ci doar se desfasora in paralel cu aceasta, pt ca vor fi fost declansate de constientizarea autorului ca povestea pe care-o scrie e despre el la urma urmei, ca personajul fictiv e alter-egoul sau…? WTF!! De ce am senzatia ca pun cele mai gresite intrebari posibile? Daca nu, e un semn al esuarii filmului. Cand incepi sa-l maimutaresti pe Sherlock H. ca sa-ti dai seama la ce ai asistat nu cred ca-i in regula.
Anyway, I’m really getting in the mood for rewatching 2046 cu dicutia asta….

nu stiu daca e un loc comun in interpretarea filmului. nu stiu nici ce a scris leo despre film si am cartea acasa (m-au interesat alte eseuri de acolo).

referinta la cuvinte/carte/film asa cum am descris-o in mesajul anterior e prezenta pe ecran, e un moment in film in care vedem cum literele devin cuvinte, iar cuvintele parasesc foaia si, intr-un iures colorat, se transforma in tren, care zboara in viitor. iar inceputul arata clar - lucru ce devine si mai clar pe parcurs - ca avem de-a face cu un chow fictionalizat si cu un chow in carne si oase, ambii naratori. amintirile sint ale lui, traite de el si de personajul ala din tren (alter-ego-ul sau, proiectia sa), robotul ce retraieste iubirea si durerea sa pentru personajul lui maggie cheung.

memoria, trecutul povestile de dragoste, astia is lianti narativi clari la WKW. daca ii vezi toate filmele o sa ii prinzi imediat. in 2046 sint urme si din primul lui film recunoscut in vest, days of being wild (povestea cu Lulu). jocul memoriei e vizibil si din faptul ca pe ecran e un puzzle, povestile vin in serii care trebe refacute pentru a avea coerenta. memoria se deschide ca la proust. si la lynch e la fel.

relatia perceptie/memorie/imagine (sau constiinta-cinema) e dezbatuta pe larg in filosofia secolului xx si xxi - barthes, derrida, deleuze, stiegler, inspirati de husserl :)

2046

Segmentul cu androizii nu mi-a cazut deloc bine la stomac. Parca domnul WKW ne trinteste direct in fata - I'm the ultimate artsy-fartsy motherfucker, eat this! Iar faza cu frigul si cu recomandarea de a stringe pe cineva in brate pentru a te incalzi mi s-a parut de-a dreptul lame. De asemenea, omul pare sa bata moneda pe romantism pina la uzura si epuizare, completa si totala. E singurul filon exploatat, restul, inclusiv TIMPUL ca leitmotiv, par a exista doar pentru a sustine conceptul respectiv.
Tony isi rememoreaza permanent iubirea pierduta, incercind sa o redescopere in compania altor domnitze (toate una si una). Ele par a fi singurele care lacrimeaza si sufera, Mr. Chow si-a invatat deja lectia. Ceea ce cauta el acum pare a fi un fel de erotism intelectual, fara implicare emotionala ori sexuala. Asta e unul dintre atuurile filmului, de altfel, modul in care ne prezinta o senzualitate fara...finalitate (a permanent intellectual hard-on:D ). WKW se pricepe foarte bine la asta, ne ofera o coapsa dumnezeiasca si o mina care o acopera, intr-o secventa languroasa, de un erotism mai puternic decit orice futai. Omul stie ca beyond post-coital tristesse lies nothing...
Recunosc, m-a dat gata Casta Diva, una bucata muzicala that gets me every time:"> (la fel s-a intimplat si la Mihalkov). Poate ca-i vorba de sentimentalism (un pic) nerusinat, dar eleganta reuseste sa ocoleasca gratios kitschul in cazul de fata.
Spre deosebire de Lily Ciuciu, aici simt ca o revizionare ar imbogăti experienta. Even if it’s only about love…

Vot: Egoyan

gionloc,

Am revazut filmul aseara incercand sa tin cont de functia anamnetica a naratorului si sa privesc tot filmul la trecut, si s-a schimbat un pic privelistea; nu m-a mai deranjat la fel de tare voiceoverul. Dar la nivelul urmator - sa subsumez filmul cartii - nu pot sa trec. Nu pot sa concep cum s-ar plia filmul pe teoria ta si, sincer, nici cred ca are rost sa incerc. Importanta e senzatia din timpul vizionarii, nu munca intelctuala depusa dupa. Fie ca nu-s eu suficient de sagace, fie ca e WKW pre confuz, nu mai conteaza. In principiu, cel mai tare ma deruteaza cum se face trecerea de la personajul lui wkw, la personajul personajului lui wkw.
intr-adevar, se mentioneaza verde-n fata asta la un moment dat; nu retinusem detaliul dupa prima vizionare
aici e problema; Chow-surogatul nareaza o singura data, in primul segment al filmului si e singurul care o face din interiorul cartii. Chow-adevaratul pare ca povesteste din exterior, iar cartea pare sa fie deja terminata in momentul naratiunii sale; chiar el marturiseste identificarea cu personajul pe care l-a zamislit, iar faptul ca pomeneste de personaj inseamna ca se delimiteaza de el. Personajul nu poate fi constient de constienta autorului sau fata de el. :-/
Da, si als insitsta mult pe el. Chiar isi deschide eseul "motto-izandu-l" cu un citat din Proust. :)

Da, filmul asta nu doar ca are scris "ARTA" pe frunte... e umplut pana-n picioare de tatuaje de o ostentatie aidoma personajului din Palermo Shooting :D cu stampila "ARTA". Dar n-o spun pe un ton reprosator, imi place chestia asta la film. :)

2046 duce mai departe ideea care a aparut si in Days of Being Wild: o poveste de dragoste, chiar si una de foarte scurta durata, la prima si ultima vedere, poate fi atat de intensa incat te va bantui pentru o perioada foarte lunga, posibil toata viata.
Mie-mi plac la WKW tonurile tomnatice din incaperile, scarile, pasajele dintre cladiri, care sunt in pragul decaderii, unde personajele isi pierd iluziile si visurile. Desi personajele nu transmit foarte direct modul in care isi traiesc tristetea, disperarea, regretele, gasesti tot felul de detalii de a arata ca lucrurile nu sunt chiar atat de ordonate si calme cum par din exterior (de exemplu, tapetul de la hotel). Imaginile astea statice mie imi par foarte expresive, transmit mai mult decat orice insiruire de evenimente, dialoguri etc. Stilul lui WKW imi place maxim!

Exotica. Nu ma asteptam ca un film care combina traficul de oua de pasari cu o homosexualitate timida, uciderea unui copil cu streatpease-ul ca terapie, sa aiba o poveste coerenta si suficient de credibila. Mi-a placut suprapunerea de personaje si de scene care capata sens treptat pe parcursul filmului.
Si nici ideea nu e rea : tindem sa ne inselam asupra oamenilor pentru ca ne grabim sa tragem concluzii mai mult pe baza aparentelor, fara sa avem rabdarea de a-i asculta si intelege pe ceilalti si de a accepta ca putem gasi modalitati excentrice de a ne impaca pe noi insine cu experientele dureroase din trecut.
Cat despre neverosmilitatea sumei de 5 dolari pe care trebuie sa o platesti pentru un dans privat, nu cred ca Egoyan a vrut sa fie credibila. Eu am inteles ca acesti 5 dolari derizorii evidentiaza ideea ca atunci cand primesti bani pentru ceva, nu te mai gandesti neaparat la absurditatea lucrului pe care ti se cere sa-l faci. Pana la urma, banii justifica orice, dau o aparenta de normalitate unor cereri bizare pentru ceilalti, dar care au un sens simbolic pentru cel care are nevoie de ele pentru a face fata unei situatii dureroase (de la streaptease-ul unei fete cu o copilarie plina de abuzuri –mai mult sugerate in film, pana la babysitting-ul cu un copil care a murit de ceva timp).

Fata de celalat film, All about Lily Chou Chou mi s-a parut mult mai bun. Adolescentii astia care incearca sa se defineasca, se identifica si ei cu persoane celebre, au comportamente de revolta antisociala, sunt niste personaje reusite. Imaginile sunt frumoase, cam asa imi imaginez si eu romanele lui Haruki Murakami. Si pentru prima data mi-am dat seama ca pot exista japonezi hipioti. Foarte dragut, la asta nu m-am gandit niciodata…

Nu ma asteptam ca O Melissokomos sa aiba un subiect atat de… personal, sa nu mai vizeze un intreg popor, o intreaga generatie, istoria sa nu mai influenteze neaparat vietile personajelor. Mi-a placut ideea unui barbat in varsta, singuratic, a carui viata familiala este in ruine, nu mai are aproape nici una dintre persoanele la care tine sau a tinut, si care are o ultima ocazie de a se simti « viu » in intalnirea cu o femeie mult mai tanara, care traieste clipa si care stie ca in momentul in care se va lega de cineva viata ii va deveni mult mai trista (asa am inteles eu scena de la restaurant in care ii cere sa o lase sa plece). Mi-a placut acea relatie pasagera, de atragere-respingere, dorinta de a experimenta viata si dorinta de a fi fericit macar o ultima data, refuzul de a te resemna ca totul se limiteaza la a avea grija de familie, de stupi, de albine, de procreere, de moralitate, de respectabilitate etc. Fata incearca sa amane cat mai mult posibil sa ajunga intr-o asemenea situatie, iar Spyros incearca sa recupereze chiar si o bucatica din ce era inainte.

Ezit pentru vot intre 2046 si O Melissokomos. Ma mai gandesc pana duminica.

una dintre cele mai misto poze din una dintre cele mai misto secvente din film

2046

L-am vazut acum cateva luni pentru prima data, l-am revazut azi in acelasi loc, intr-o solitudine ce tine de factori externi despre care nu vreau sa intru in detalii. In ambele cazuri mi s-a parut o experienta delicios-dureros-cutremuratoare, filmul asta merita vazut si revazut, dat stop, ingerat cu lingurita ca mousse-ul de ciocolata.
Filmul e privit ca o sora mai putin fermecatoare a lui "In the mood for love". Pretextul e continuarea povestii lasata intr-un punct mort (al iubirii) de "In the mood for love". Chiar si personaje din "Days of being wild" se perinda trecator prin cadru. De fapt e un compendiu al tuturor motivelor celorlalte filme ale lui WKW. Atat vizual cat si tematic: imposibilitatea si cruzimea iubirii, melancolia, oameni care isi duc zilele puratandu-si inima grea, traindu-si viata in inima lor si nereusind prin contactul cu lumea reala sa-si potoleasca lumea care e in inima lor. Memoria inimii versus timpul lumii fara memorie (100 hours later, 1000 hours later, doesn't matter). Pe asta isi sustine WKW constructia.

Daca e sa extrag esenta filmului, despre ce e vorba (ma feresc sa folosesc cuvantul ideea, pentru ca e un film ce se adreseaza primordial inimii), sa-l epurez de toate amestecurile cromatice in care-l invaluie WKW, nu e nevoie s-o zic cu cuvintele mele, pentru ca explica Mr Chow mai bine decat o pot face eu, intr-o scena de ti se ridica parul de pe brate cand ii auzi vorbele peste Casta Diva divina featuring Angela Gheorghiu: ;)

Love is all a matter of timing. It's no good meeting the right person... ...too soon or too late. If I'd lived in another time or place... ...my story might have had a very different ending

Mai vreau sa mai zic asta:
Daca tema e aceeasi a memoriei iubirii neimplinite si vizual constructia e la fel de spectaculoasa, de ce 2046 e considerat de majoritatea filmul inferior lui In the mood for love?
Unde se pierde din magie?
Raspunsul meu la intrebarea asta consta intr-o alegere estetica facuta de WKW, despre care am citit. Si in In the mood for love cei doi protaginisti au filmat scene in care tandretea era explicita: saruturi, mangaieri, contact fizic. Ca intr-o arta poetica, WKW le-a suprimat pe toate la montaj. Decizie regizorala geniala luata intr-un moment. Tandretea povestii s-a construit exclusiv prin sugerare: priviri, urcari-coborari pe scari in spirala, muzica latino versus gesturi inghetate, stiti tot arsenalul.
Fix explicitarea, pasul in plus aratat in tandrete trage 2046 in jos. Rujul intins pe fata lui Su Li-zhen. Furoul lui Bai Ling. Farmecul lui Wong Kar Wai scade cand patul scartaie si oamenii se zgarie. Zic eu.

In rest nu am ce sa reprosez acestui film. E unul dintre filmele pentru care iubesc filmele, face parte din specia aia analizata in alt topic a "filmelor care e de ajuns sa te satisfaca vizual ca sa conteze deplin"

Aia nu sunt hipioti, aia sunt cyber-punkisti cica, am citit eu pe imdb. :D

Eu cred ca lipsa de omogenitate trage 2046 in jos, obiectiv vorbind. In the mood for love era mai simplu si astfel mai usor de tinut sub control. 2046 are mai multe fire narative si tematice plus scenele SF, care nu se intergreaza prea bine cu restul. Dar eu unul tot iubesc 2046 mult mai mult ca In the mood for love.


In ceea ce priveste votul meu, mi-a fost foarte greu sa aleg intre All About Lily Chou Chou si 2046. Pana la urma nu am putut alege pe baza filmelor. Amandoua insemna imens pentru mine, le-am revazut de multe ori si e ca si cum ai fi pus sa alegi unul din copiii tai in defavoarea celuilalt. Am observat insa in cadrul concursului ca e mai bine sa vezi un film de top a unui regizor mai putin titrat, decat unul secundar a unui regizor faimos. Cele mai bune filme a lui Wong nu mai sunt in concurs. Fie ca v-a placut sau nu, All About Lily Chou-Chou a fost cu siguranta o surpriza dupa Love Letter. Swallowtail ar fi o alta surpriza si cred ca una foarte placuta. There's still a lot of excitement left in Iwai, asa ca votez pentru el.

Vot: All About Lily Chou Chou

All About Lily Chou-Chou
Acesta este un film extraordinar.
Desi, recunosc, primele 30-40 de minute mi-au testat rabdarea. Chiar am intrerupt filmul in acel moment si m-am culcat mai devreme. Insa a doua zi, la reluare, mi-am dat repede seama ca filmul e mai mult decat pare si ca e foarte posibil sa fi interpretat gresit ce am vazut pana atunci.
"All About Lily Chou-Chou" spune, in paralel si nu in ordine cronologica, mai multe povesti cu aceleasi personaje. Pe de o parte, este viata lor "reala", plina de "angoasa existentiala" si prietenii care se destrama, dar nu fara un pic de fantezie (personaje "magice", intalniri cu moarte, predestinari si altele..) Pe de alta parte, cateva dintre personaje traiesc si in universul paralel al unui grup de discutii de pe internet dedicat fanilor cantaretei Lily Chou-Chou (absenta din film, de altfel). Mesajele dintre ei (si dintre altii necunoscuti noua) curg pe ecran in contrapunct cu evenimentele pe care le vedem si par sa spuna o cu totul alta poveste. "Lily Chou-Chou" este un film foarte dens, cu multe layers, in care nicio replica si nicio imagine nu sunt folosite fara rost, fiecare adaugand cel putin un nou detaliu. Si totusi, filmul are un flow foarte bun si regret doar ca nu am reusit sa ma uit la el dintr-o singura bucata.
Cel mai mult ma intriga faptul ca nu stiam nimic despre acest Iwai inainte de turneu. Cele doua filme ale sale pe care le-am vazut pana acum sunt foarte tari (desi n pare sa fie parerea prevalenta). La fel ca "Love Letter", "All About Lily Chou-Chou" este un film despre cateva personaje in cautarea propriei identitati si diferitele canale prin care aceasta poate fi gasita. Filmul de fata mi se pare mai pesimist si mai ambiguu decat de "Love Letter", dar cred ca si acesta este unul dintre motivele pentru care mi-a placut mai mult si cred ca este unul dintre filmele pe care mi-ar face placere sa il revad peste cativa ani si sa descopar lucruri noi pe care nu le-am gasit de prima data.


2046
"2046" este unul dintre filmele mele preferate si, de asemenea, unul dintre filmele pe care le consider printre cele mai bune facute vreodata. Ultima data cand l-am vazut a fost acum vreo 2 ani, cand asamblam topul deceniului. Desi am vazut multe filme bune si foarte bune in acea perioada, cu acelasi scop, "2046" tot parea sa fie cu un inch deasupra celorlalte.
Filmul este o continuare directa a lui "In the Mood for Love", dar este un film de sine statator. Mai mult de atat, este o sinteza a ceea ce Wong-Kar Wai a facut in intreaga sa cariera, proiectata undeva intr-un viitor care pare foarte indepartat, dar imaginat din trecutul personajului lui Tony Leung. Regizorul "se joaca" cu cronologia, cu imaginile si cu genurile cinematografice. Partial science-fiction, drama/comedie romantica si melodrama in dulcele stil clasic, "2046" este un film plin de melancolie (cum sunt toate operele lui Wong Kar Wai, de altfel) despre dragoste pierduta, trecerea timpului si imposibilitatea de a relationa cu alte persoane si cu orice altceva in general.
Dar cu ceea ce ramanem dupa acest film sunt imaginile extraordinare ale lui Chris Doyle, care - sub constrangerile regizorului de a filma in format 2,35:1 - se depaseste pe sine insusi, care pulseaza in ritmul unei locoane sonore extraordinare, fie ca este vorba de muzica originala care aduce a tango a lui Shigeru Umebayashi, de "Norma" cantata de Angela Gheorghiu sau de vocile lui Nat King Cole sau Dead Martin. "2046" transforma realitatea de mai multe ori la rand si ne invita astfel sa descoperim cinema-ul aproape de la 0 si modul in care acesta ne moduleaza imaginatia. Putin filme au aceasta ambitie si putine o fac atat de bine.


Vot: 2046





P.S.: Imi pare rau daca nu am fost foarte coerent mai sus. Ora e tarzie si imi este destul de greu sa vorbesc despre filme care m-au impresionat atat de mult.

M-am tot ferit de Exotica pina acum, nici eu nu stiu de ce, poate pentru ca l-am asociat cu "lust", asociere involuntara in mintea mea, legata doar de nume si locul de desfasurare poate pentru ca ultimul film vazut, Adoration, mi-a lasat un gust amar si am zis sa-l evit pe Egoyan, macar un timp. Dar aseara am fost pregatita sa-l infrunt. Ce inspiratie din partea mea :) Daca nu era trecut de miezul noptii cind s-a terminat i-as fi dat drumul din nou fara nici o intrerupere.

E adevarat ca filmul e foarte egoyanic, dar rezultatul e dintre cele mai bune, o placere din punct de vedere vizual si emotional. Mi-a placut cum s-a jucat Egoyan cu mintea noastra, dindu-ne noi informatii legate de personaje cu lingurita, dupa ce, la inceput, prezentind informatia trunchiata, ne facuse sa imprimam cu totul alta imagine in minte. Ne-a pus practic sa retusam, sa stergem si sa redesenam in minte fiecare personaj de mai multe ori, pina am ajuns la forma finala. Un exemplu, care nu e unul din personajele principale, fratele lui Francis, e atit de subtil conturat. La inceput se refera la el ca la tatal lui Tracy, inainte sa apara in peisaj, ca si cum ar fi o cunostinta oarecare, apoi discutia de pe balcon in care plutea ceva incomod in aer desi amindoi pareau foarte degajati, plus felul cum erau pusi rind pe rind in cadru, ca si cum ar fi o ruptura intre ei desi filmarea era in plin soare fara nimic ascuns, apoi il vedem pe Harold in scaunul cu rotile, aflam ca sint frati si in final amanuntul socant legat de moartea sotiei. Atita minutiozitate, gradare, pusa intr-un personaj secundar mi-a placut la nebunie.

Mi-au mai placut atmosfera, luminile, culorile, trecerea de la interior la exterior, culorile complementare, galben/verde/albastru exterior in special, iti limpezesc mintea, te relaxeaza dupa imaginile si atmosfera mai incarcata si vizual si emotional din club, dar chiar filmarile interioare in tonul albastrui nu au nimic rece in ele. In mod deosebit mi-a placut melodicitatea tuturor dialogurilor; fara sa fie filmat cu incetinitorul, felul molcom dar nu lalait in care sint purtate toate dialogurile parca te transpun in alta dimensiune, in care totul e mai lent, parca e o terapie colectiva in care te transpune autorul. Pina si jegul (sub)urban, cum spunea minirep mi s-a parut terapeutic, adica filmat in asemenea lumini ca nu m-a deranjat deloc, din contra, eu chiar stiind cum arata acest jeg in realitate am fost foarte placut surprinsa sa-l vad cu totul altfel prin intermediul lui Egoyan, parca emanind caldura. Poate e doar o perceptie distorsionata de-a mea, o fi, dar chiar si in cazut asta, pentru mine, tot e total deosebit de alte filme, chiar filmele lui.

The sweet hereafter e inca preferatul meu, dar Exotica e la foarte scurta distanta de el.

aia care i-au dat posterul la inceputul filmului? nu se poate! aia sunt hipioti toata ziua....

"Riri Shushu no subete"

Sweet-jesus-mother-of-god-fiu-lu-mnezo-si-sapte-sute-de-icoane!! Palermo Shooting Reloaded! Pfoai de steaua mea, nici nu mi-a trecut prin cap ca n-o sa-mi placa filmu’ (dupa fericitul antecedent penal al Iwai numit Love Letter) daramite sa-mi displaca-n halu’ asta… Imi zagazuiesc cu greu cascada de imprecatii care mi se agita tumultuos in gat ‘cos I don’t wanna hurt any feelings around here, si m-as fi abtinut de tot daca nu aveam de gand sa vad si celelalte filme si sa si votez. Nimic nu mi-a placut la filmul asta. Poate doar primul cadru cu baiatu’ in oceanul de verdeata cereala si cu camera planand malickian inspre el (desi nu poti sa nu te-ntrebi: ce cauta domnisoru’ acolo?); si prima oara cand apare Debussy urmand sa fie reluat ad nauseam pan’ la final, si dand senzatia tot mai mult, pe minut ce trece ,ca a gresit adresa.
Mi-a dat o senzatie de amatorism ceva de speriat; o insiruire de imagini agregate aleator intr-o masa lipsita de inteligibilitate si coerenta, amorfa dpdv artistic (adica nu pare ca pleaca de la o idee anume, sau duce la una – ca in filmu’ asta chiar e vorba despre ceva, ca autorul chiar vrea sa transmita ceva). Senzatie de amatorism de youtube sprijinita sarguincios de digitalul imaginilor...
La fel ca si anaemona, am avut probleme constante cu identiicarea personajelor (desi mi se-ntampla destul de des asta cu filmele asiatice), abia hat tarziu ajungand sa incerc cate-un deja-vu fata de un (1) personaj (baiatul cu marul). M-au enervat si interstitiile ocupate de chat-uiala transpusa literar pe ecran - prea mult spatiu si prea putine relevanta si interes (plus ca: ei erau copii care vorbeau, nu? Ce spun ei acolo cateodata… Eminescu ar fi crapat de ciuda). Bine’nteles, in afara de plictiseala filmul nu-mi inspira mai mult decat un sul de hartie igienica, poate doar absurditate (una neasumata de autor): scena cu baiatul obligat sa se masturbeze, scena cu baiatul dezbracat si tavalit prin mlastina, scena dinspre final cu o fata si-un baiat care se intorc impreuna de la scoala pe un drum de camp si se opresc si ea intra-mbracata intr-un rau jegos, episodul Okinawa - aici chiar am simtit ca fimul a deraiat iremediabil, m-a pierdut definitiv (mi-a adus aminte de secventa cu bursa din L’Eclisse intr-o anumita masura, da’ acolo, la Antonioni era un absurd clar asumat, era un mister tematic care intriga; aici reactia mea a fost doar: what-the-fuck-are-you-serious… plus o mica pauza in care m-am ridicat sa fac 10 flotari!! :-O I know… )

Sorry, Twinsen, dar chiar trebuia sa fac asta. Sunt doua ore jumate din viata aruncate pe geam si tre' sa mi defulez nenorocirea. Sper ca suntem baieti mari, si nu-i nevoie sa luam nimic personal.

Mda, nu cred c-am inteles la ce te referi aici - ca avem o poveste in poveste (carte in film)?
aici chiar n-am nicio idee... La ce te referi?

S-ar putea sa fie si ce zie varu (greu de verificat), mai mult decat probabil ce zice Twinsen, dar si mai mult decat atat, io cred ca ermetismul submineaza succesul filmului. Dar, da, si partea cu androidul e slaba (desi mie-mi plac foarte mult din sectorul ala al povestii imaginile cu trenul, si inceputul). Mai e si naratorul - (Nu mai tin minte, In the Mood a avut.?) e ca o supapa de evacuare lasata deschisa, prin care filmul pierde multa tensiune. Mie nu mi-a placut niciunul din ele in mod deosebit, dar il prefer pe 2046 - e mai spiritual prin imagistica... aerul de otherworldliness pe care-l caut la un film, de care pomeneam intr-un post recent.


LE: cred ca ar fi util ca de data asta (si in meciuri cu mai mult de 2 combatanti) sa se voteze pe puncte ca se faciliteze departajarea: adica 4 puncte pt filmul preferat, 3 pt al doilea preferat, samd.. Nu?

Deci nu sunt singurul care s-a gandit la asta :D Alte pareri? Facem asa? Sau incepand cu urmatorul meci aflat in situatia asta? Ce nu-mi place la ideea asta e ca un film votat de mai multe ori primul poate sa fie eliminat. Eventual un prim criteriu e numarul de voturi pe locul 1, iar apoi numarul total sau nr de loc 2 etc.


Exactly my thoughts. :D

Am vazut si eu toate filmele si ma aflu printre putinii, din cate se pare, carora le-au placut toate 4. Votul meu e destul de previzibil, oricat de mult m-ar fi surprins celelalte, 2046 e unul din filmele mele favorite, e stilul de cinema care imi place cel mai mult si mi-e foarte greu sa votez impotriva lui. Am sa revin cu parerile despre toate dupa ce revad 2046 pentru ca aveam in plan de mult timp o revizionare.

LE: Si nu-s de acord cu Twinsen. Eu consider toate celelalte 3 filme ramase de la WKW peste Lily Chou-Chou (nu stiu ce sa zic de Swallowtail, oricum am sa-l vad chiar daca e eliminat Iwai, dar sincer nu prea ma mai intereseaza sa vad altceva de la el in afara de asta, cel putin pentru moment), chiar daca si eu consider In the mood for love si 2046 mai bune. E si o diferenta de stil, am auzit persoane care prefera Chunking Express sau Fallen Angels.

Si hăl mai preferat, să zicem, ăla de capătă 4 puncte trebuie să fie neapărat unul singur? Sau pot să am două preafericite de 4 si un preferat de 3?:D

'ti-ntinde om-un deget si tu apuci toata mana
da' nu ti-e rusine un pic obrazului? X(

nu serios: ideea e sa simplificam procesul de desprindere a unuia din concurenti (avand in vedere ca-s voturi putine). dac-am face cum zici tu nu ne-ar ajuta prea mult, cred :)

Hai sa facem asa, cu 4,3,2 ;) , 1 chiar de la meciul asta.
Mai am de vazut grecescul deseara si votez si eu saptamana asta.


Wong Kar Wai-ul meu preferat e Chungking express :)

Si mie-mi place Chungking Express mai mult decat 2046. Dar mai putin decat In the Mood...