(Atom Egoyan) Calendar vs. Love Letter (Shunji Iwai)
 

Meci: (A11. Atom Egoyan) Calendar vs. Love Letter (A12. Shunji Iwai)

Rezultat: 5 - 5

Perioada de votare: 29 august 2011 - 4 septembrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Love Letter e un film de vazut din placere. Nu pentru ca e facut de un regizor clasic, nu pentru ca e profund filozofic, nu pentru ca altcineva il considera important. Uita-te la primele 20 de minute, opreste-l daca nu-ti place si gata. Dar am o presimtire ca ii va prinde din plin pe multi dintre cei care il incearca pentru ca Shunji Iwai are o atingere magica pe care n-am mai intalnit-o la nimeni altcineva.

Love Letter e o poveste de dragoste in care protagonistul e mort de la inceput si nu pentru ca ar fi vampir! ;) El continua sa traiasca in constiinta a doua femei: logodnica si o fosta colega de liceu (jucate de aceeasi actrita). E un film construit din impletirea trecutului cu prezentul, iar in mana lui Iwai aproape fiecare scena prinde propria viata si se duce in directii neasteptate. Cele trei personaje principale nu se intalnesc niciodata in prezent, dar asta nu le impiedica sa comunice, in moduri surprinzatoare. Love Letter e un film luminos, de o melancolie delicata, e introducerea perfecta in lumea lui Shunji Iwai.

Love Letter

E prima mea intilnire cu Shunji Iwai si am ramas placut impresionat. Am reusit sa ma atasez de personaje intr-o masura mai mare decit in cazul A Time to live, a time to die, poate si pentru simplul motiv ca am descoperit mai multa emotie in filmul de fata, emotie pe care nu trebuie sa o cauti, sa o descoperi, deoarece ti se ofera singura. Nu doar prin trairile personajelor ci si prin poezia cadrelor, prin fascinatia imaginilor combinate cu o coloana sonora pe masura, toate acestea reusind sa emotioneze fara sa derapeze in melodramatism (cu citeva exceptii).
Interesanta folosirea aceleiasi actrite pentru a da viata la doua personaje aflate la capetele diferite ale aceluiasi telescop, privind, prin timp, din propriile perspective, spre viata personajului masculin aflat undeva la mijloc si care, intr-o masura mai mare sau mai mica, le-a influentat existenta.
Hiroko devine Itsuki (F) prin utilizarea aceleiasi actrite, prin mijlocirea scrisorilor avind posibilitatea de a cunoaste un Itsuki (M) necopt despre care nu stia nimic, in vreme ce Itsuki (F) e nevoita sa-si lepede acea candoare a copilariei prelungita in maturitate, odata ce aceste transfer emotional realizat prin intermediul scrisorilor se produce. Moartea devine un concept tot mai palpabil pentru Itsuki (F), in vreme ce, in sens invers, inocenta pasiunii adolescentine aduce o raza de lumina in doliul prelungit al lui Hiroko.
La prima vedere filmul poate parea doar o poveste de dragoste lacrimogena insa este mai mult decit atit, este un film despre acceptarea ideii de moarte, un studiu pe marginea procesului anevoios de vindecare spirituala, de recuperare emotionala. And a really pleasant surprise.

Frumos film, multa inocenta, naivitate, inclusiv la batrinul de 75 de ani, probabil o caracteristica a natiei, cel putin intr-o perioada mai indepartata. As fi curioasa sa aflu exact perioada in care se petrece actiunea, anii 70', 80'? doar pentru o paralela cu civilizatia vestica si felul in care se comportau tinerii de virsta celor din film in vest. Imi dau seama ca si amplasamentul actiunii conteaza foarte mult, oamenii dintr-un orasel micut sint diferiti de cei din marile orase, cel putin marea majoritate.

M-am tot intrebat de ce a folosit regizorul aceeasi actrita (excelenta interpretare) si raspunsul a venit abia cind Akiba a povestit cum a invitat-o Itsuki pe Hiroko sa se intilneasca, din prima clipa in care a vazut-o, el care niciodata nu invita nici o fata.

Absolut superba ultima scena, muzica, trecerea de la starea copilareasca, de veselie permanenta care o caracterizeaza pe Itsuki (F) la emotia puternica, descoperirea sentimentelor pe care le-a avut Itsuki (M) pentru ea.

Imi pare rau ca n-am vazut filmul pe ecran mare, o mare parte din atmosfera creata de peisaje se pierde in fata TV-ului, mai ales ca nu am fost niciodata interesata sa am un home cinema. :(

Glad you liked it. :) Adevarata poveste de dragoste e cea dintre cei doi Itsuki si nu stiu in ce masura poate fi considerata lacrimogena avand in vedere cat de subtil e construita. Hiroko il iubeste pe Itsuki (M), dar pentru el e de fapt inlocuitoarea lui Itsuki (F).
Actiunea se petrece la mijlocul anilor '90. Daca o sa intre in concurs si All About Lily Chou Chou atunci o sa ai un soc, e cu totul alta fatada a societatii japoneze si a regizorului insusi. Iwai nu face documentare ci creeaza un univers artistic, care are ce-i drept o baza in caracteristicile natiei.

Am vazut ambele filme si am sa revin mai tarziu, dar momentan as vrea sa intreb daca a citit vreo cineva cartea lui Proust. Se aseameana cumva filmul cu In cautarea timpului pierdut?

Am citit "In cautarea timpului pierdut" acum mult timp, peste zece ani. Din putinul pe care mi-l amintesc, nu semana prea mult cu Love Letter.

Concret n-au nicio legatura, dar se aseamana prin tema abordata: trecutul, memoria, amintirile...

cu siguranta vorba aceea :"cate curti atatea obiceiuri" este adevarata...
am vazut "Calendar" si cu ocazia asta,din nou opera unui regizor deosebit.
punctul lui forte este imaginea,atat cat am putut sa-mi dau seama din primul film al lui pe care-l vad si sper ca si celelalte patru din turneu sa merite osteneala.....

Calendar

Cronica destrămării unei relaţii, transpusă pe ecran într-un mod cu totul şi cu totul deosebit. Povestea este construită pe trei paliere narative, detaliile ne sînt dezvăluite treptat, discret, dîndu-ne peste cap procesul de raţionalizare a firului narativ. Trecutul ne este înfăţişat prin intermediul unui aparat de fotografiat (observator pasiv) şi a unei camere de filmat (voyeur). Obiectivul aparatului foto ne dezvăluie o Armenie extrem de pitorească, frînturi de istorie narate de un „ghid” extrem de binevoitor, atît în interesul ştiinţei cît şi (SPOILER!!!!!) în interes personal. În spatele obiectivului avem un tip destul de badăran, mînat, la prima vedere, strict de interesul profesional. Exista apoi trecutul filmat cu camera. Imaginea este complet diferită. Aspectul de carte poştală a dispărut, lăsînd locul unei singure nuanţe de albastru. Aici interesul ştiinţific, profesional nu mai există, contează doar relaţiile dintre cele trei personaje. Fata este filmata insistent, ai impresia, la început, că urmează să se înfiripe o idilă între ea şi fotograf, pînă îţi dai seama că lucrurile stau exact invers – relaţia se destramă. Iar întregul proces e surprins de ochiul fotografului/cameramanului. Foarte interesantă scena cu turma de oi şi semnificaţia acesteia, care ne este dezvăluită doar spre final.
Al treilea fir narativ se desfăşoară în prezent, unde asistăm la o serie de cine romantice(?) extrem de...curioase. De fiecare dată, altă fată, alt dialect, altă lună în calendar (în acelaşi timp şi poartă spre trecut). Fotograful încornorat priveşte acum spre trecut, analizînd, cu relativă detaşare, dezintegrarea relaţiei amoroase.
Un film deosebit, în care se conturează deja elementele ce vor deveni un trademark al regizorului – mister, poezie, simbolistică, metafore, dezvoltate şi îmbogăţite ulterior, pe parcursul carierei.

Vot: Calendar

Calendar

Intr-adevar un film special. Nu cred ca am mai vazut ceva in genul asta ca idee cel putin. Ce mi s-a parut mie foarte interesant e analogia dintre prezent si trecut, cum personajul principal recreaza cumva intr-un mod masochistic destramarea relatiei. Personajul pare sa doreasca a realiza cum a putut asista la aceasta tragedie personala fara sa fie constient de asta. Fiecare intalnire decurge exact la fel, cu o femeie care, exact dupa ce cameramanul toarna ultima picatura de vin, are o convorbire telefonica in care pare sa poarte discutii de natura emotionala/cumva sexuala daca nu ma insel (n-am avut sub cu ce ziceau ele, dar dupa limbajul corpului parea destul de clar). In acest timp personajul principal sta cu spatele, la fel cum practic statea cu spatele si ignora ce se intampla intre sotia sa (pe atunci) si traducatorul armean, la fel ca in masina prin multimea de oi. Pe langa ideea originala (sper sa nu ma insel) filmul beneficiaza si de niste imagini superbe. Uneori mi-a adus aminte de Tarkosvky sau de Days of Heaven.

Love Letter

Un film frumos, emotional, fara sa cada prea mult in melodrama. Personal mi-a placut mai mult partea de trecut, cand cei doi care imparteau acelasi nume erau inca tineri. Cred ca o prefer pentru naivitatea personajelor. M-a emotionat scena din final, dar nu a reusit deloc sa o faca cea in care logodnica tipa spre munti (banuiesc ca ar fi trebuit sa aiba efectul asta). Scena din final in care bunicul ii povesteste despre copac mi s-a parut ca nuca in perete. A venit de nicaieri si s-a terminat prea brusc subiectul respectiv. In rest mi-a placut, e un film destul de sincer pentru genul sau.

Fara dubiu, desi as fi fost curios sa vad si alte filme de-ale lui Iwai (o sa vad oricum Swallowtail Butterfly), votul meu merge la Calendar.

Si mie. Dar stii prin ce? Prin look-ul... calauzei (sic!). Bine, si printr-o usoara aroma de sacru care imbiba atmosfera numai prin simpla prezenta muta a bisericilor in peisaj, dar si prin muzica si chiar prin constiinta faptului ca ne aflam pe taramuri orientale, depozitarele sacrului prin excelenta. Mi-a placut si mie pitorescul scenelor de pe teren si acalmia pe care o induce impasibilitatea obiectivului, insa exista si o nota sinistra cumva, in felul in care se descompune o relatie si se infiripeaza alta. Totul se produce extrem extrem de lent si subtil, dar in acelasi timp tot pe-atat de implacabil. Si incornoratul pare sa sesizeze si el ce se-ntampla dar e neputincios pe de-o parte de bariera limbajului de care e handicapat fata de ceilalti doi, pe de alta de interesul profesional care-l tine lipit de echipamentul foto (that is to say: de propriul egocentrism). Curioasa coincidenta ca ambele filmele de fata curg pe doua planuri temproale, in ambele avem un prezent botit de regrete si nostalgii.
Partea asta a filmului n-am inteles-o si am cam urat-o. Care-i faza cu telefonul?


"Love Letter" daca n-ar fi avut atata vorbaraie (offline-monologala ca sa precizam, pt ca cu dialogurile n-am nicio problema – vezi Rohmer, Linklater) ar fi fost perfect. Inteleg ca conceptia in sine a filmului (ideea cu scrisorile) nu se putea dispensa de ea, dar tot m-a enervat. In rest, cum s-a mai spus, filmul e radios - vizual, muzical, ritmic, faptic, "ideologic". Asiaticii astia mie mi se pare ca au ceva angelic in fizionomia lor. Nu stiu ce e... ochii, finetea tenului, muzicalitatea idiomului, dar imi lasa asa impresia de rasa superioara, mai pura decat celelalte si-ntotdeauna i-o placere sa-i contemplu.
Am avut ceva dificultati in a pune cap la cap evenimentele care-mi treceau pe dinainte-n anumite moment, si cred ca mi-ar placea si mai mult daca l-as revedea. Chiar ar fi frumos s-o fac candva. Relatia dinte cele doua fete mi-a amintit de "La Double Vie de Veronique" prin inefabilul mistic pe care-l incearca in anumite aspecte (paradoxal desi exista impresia ca ele comunica din unviversuri paralele, se simte o conexiune intre ele supra-materiala mai puternica decat intre doua persoane care-si fac veacul sub acelasi acoepris) insa nu egaleaza palpabilul acela aproape intimidant pe care il imprima polonezul spiritualului in capodopera sa.
Multe scene bune in film, dar mi-au placut mult inceputul (inmormantarea) aproape toata portiunea retrospectiva, cand Hiroko incearca sa ia legatura (directa) cu Itsuki dar n-o gaseste acasa, cea cu lesinul si drumul spre spital, visul-halucinatie de prin prima parte a filmului, cand Isuki is viziteaza scoala si se-ntalneste cu o fosta profesoara si aceasta incercand s-o localizeze in memorie incepe sa enumere numele elevilor sai.

Votez cu "Love Letter".

Pare ca personajul principal incerca sa recreeze ce s-a intamplat in Armenia. In prezent iubita e inlocuita cu o prostituata(?). Ea pare sa poarte discutii de dragoste (sort of) in timp ce acesta e in preajma, presupunand ca ar fi neatent. Tipele tot timpul par sa vorbeasca in limbi diferite, pe care barbatul nu le cunoaste, asa cum s-a intampla cu sotia sa si "calauza". Cum sotia a ajuns sa-l paraseasca pentru celalat barbat el presupune ca acestia purtau discutii de natura asemanatoare celor din convorbirile telefonice. La inceput credeam ca intalnirile sunt pe bune, iar el face ceva gresit si tipele isi pierd interesul, dar pe parcurs chiar si natura discutiilor telefonice pare a fi mai clara si prea evidenta pentru ca personajul principal sa nu zica nimic. In plus, parca ar fi lipsit de sens filmul daca nu s-ar vrea aceasta analogie, lucru pentru care si il repeta de atatea ori.

Dupa cum am zis si in mesajul de mai sus, scena cu telefonul, cand "iubita" pare sa poarte discutii de dragoste, e asemanatoare scenei din masina cand treceau prin turma de oi. Cameramanul nu-i atent la cei doi care se tineau de mana in spatele sau, incapabil (sau poate impasibil) sa observe cum relatia sa se dezintegra in timp ce alta se infiripa, totul sub nasul sau.

Calendar - Stii senzatia aceea pe care o aveai la scoala cand primeai lucrare la matematica si nu stiai cum sa rezolvi problema pentru ca nici nu ai invatat si nici nu poti sa o deduci? Trebuie totusi sa faci ceva si atunci iti vin in minte tot felul de teoreme si chestii vechi, pe care mintea ta, cautand fervent, dupa o vreme incepe sa le asocieze cu problema, desi de fapt nu au nici o legatura. Apoi lucrarea se intorcea cu un 2 scris cu rosu. Ei bine, daca in loc de matematica ar fi fost film, atunci erau sanse sa se intoarca cu un 10 si felicitari pentru originalitate.

Cam asta e Calendar, filmul care vorbeste despre biserici fara sa spuna nimic, vorbeste despre Armenia fara sa spuna nimic, are o scena care se repeta de vreo 20 de ori si e la fel de seaca. Tot acest nimic e la fel de original ca tablourile alea care contin doar un cerc si un punct si in fata carora criticii stau fascinati ore in sir dezbatand semnificatia punctului si relatia sa cu cercul. In afara de imagine, singura lui calitate e ca e scurt, ceea ce a redus semnificativ sansele sa arunc cu ceva in televizor. De departe cel mai prost film pe care am avut nefericirea sa-l vad pana acum in turneu (am mai crezut de vreo doua ori ca nu se poate mai rau, dar m-am inselat amarnic...).

Vot: Love Letter. E infinit mai greu sa faci un film ca Love Letter in care sa transmiti niste emotii sincere, fara sa cazi in melodrama, fara sa cazi in banal, fara sa cazi in depresie, decat sa filmezi un mustacios care bodoganeste la infinit in armeana niste povesti fara sens in timp ce niste femei "misterioase" au conversatii "simbolice" la telefon. Mie unul imi vine greu sa-mi imaginez cum poate exista o comparatie...

Desi subiectul abordat (atipic) este unul dureros, destramarea unei relatii, parca nu am resimtit angoasa, la fel ca in urma vizionarii unor alte filme de gen (Blue Valentine, de exemplu), poate si din cauza modului ingenios in care Egoyan a gandit structura filmului. La aceasta lipsa a compasiunii a contribuit si atitudinea personajului principal, nu foarte simpatic, ba chiar iritant, pe alocuri.

Abia la final am realizat ca acele asa zis intalniri sunt doar niste puneri in scena, desi pe tot parcursul lor m-am gandit ca-i ceva in neregula, dupa ce ii spune uneia dintre ele sa se opreasca ( Ok, you can stop now).

Foarte faina imaginea, intr-adevar, anumite cadre aduc aminte de Days of Heaven, dar si muzica este foarte bine incadrata, ce pare a deveni un personaj important al filmului.

@Twinsen, tu nu accepti subtilitatile si pace. La tine conteaza doar ceea ce se vede si se spune pe ecran. Nu vrei sa-ti imaginezi nimic, pentru tine un baiat nu iubeste o fata decit daca i-o spune pe sleau, ca de citit in ochi ori in gesturi e imposibil. Daca regizorul nu ne spune CLAR, atunci nu-i valabil. Si deoarece consideri astfel, reduci totul incercind sa-l faci insignifiant si ridicol. Aici avem un mustacios care se uita la o biserica, la Tarkovski avem 2 gagii ce se plimba cu drezina vreo 3 ore si tot asa...
Mie mi-a placut Love Letter, am afirmat-o clar, dar intr-o intrecere a banalului intre cele 2 filme, nu stiu care ar iesi invingator. Si nu vreau sa spun ca Love Letter e un film banal, in sens peiorativ. Mai degraba "obisnuit", in comparatie cu Calendar. Filme precum LL am mai vazut (si asta nu-i o critica la adresa filmului neaparat). Filme precum Calendar, mai rar. Si nu ma refer aici la poveste, ma refer la alte aspecte.

E a doua oara cand spui asta si in modul in care o formulezi acum, suna de parca ai vorbi cu un verisor de la tara. E o diferenta uriasa intre subtilitate si egoism. Subtilitatea ascunde un sens care poate fi gasit de spectator, fara ca acesta sa fie expert in viata si opera regizorului. Egoismul e tendinta de a te vedea numai pe tine - la regizor se manifesta prin a face filme care sa aiba sens doar pentru el (sau nici macar...), iar la privitor prin a se vedea pretutindeni propriile sale idei in filme si nu numai (cu multa indugenta asta poate fi numita si imaginatie...).
Poate n-ai observat, dar in Love Letter, Itsuki nu-i spune niciodata fetei ca o iubeste. Si totusi mi-a placut foarte mult filmul. Poate o sa ai ocazia sa vezi All About Lily Chou Chou a lui Iwai, care din intamplare a fost tradus in romana de mine, acolo probabil setea ta de subtilitate va fi satisfacuta...
Imi spui te rog niste filme ca LL? Cat despre Calendar, viata e plina de lucruri ciudate, dar asta nu insemana ca sunt utile sau frumoase sau ca avem ceva de inteles din ele.

Scuze, o sa editez.

Pai sa ne uitam numai la toate iubirile astea elegiace made in Asia. Si nu e vorba numai de poveste aici, dupa cum spuneam, ci de un mod diferit de a face cinema.

Cum adica sa aiba sens doar pentru el? Sens adica logica, sens emotional sau...? Logica mi se pare ca are, un sens emotional pentru spectator poate n-are, nu in sensul in care are Love Letter. E un film mai rece, lucrurile se privesc cu o anumita detasare. De altfel personajul principal e cam antipatic, prin urmare e mai greu sa rezonezi cu el. Faptul ca nu te poti implica emotional ca in LL nu inseamna ca filmul e inutil. Cand zic ca nu te poti implica emotional ma refer la personaje, pentru ca pe langa ele mai e si implicarea emotionala legata de imagine si sunet, iar aici filmul sta ceva mai bine, mai ales la imagine. Dar filmul e mai cerebral, asa cum sunt multe alte filme. De exemplu niciodata n-am rezonat emotional cu personajele lui Bergman, dar ador modul in care sunt prezentate ele.

N-ar trebui sa spun asta, dar va rog sa mentineti un dialog civilizat :D Vorbesc mai mult preventiv.

Am vazut Calendar si ma declar multumit de gagicile cu care lua masa Egoyan .Totusi si Arsinée Khanjian nu-i de lepadat chiar daca s-a indragostit de Dorel ala.

Eu m-am uitat la multe din "iubirile astea elegiace made in Asia". Nici una nu seamana cu Love Letter ca si poveste. De altfel Iwai e un japonez atipic, modul in care isi critica propria natie in Swallowtail Butterfly de exemplu e foarte neobisnuit. Una din multele calitati a lui Love Letter e ca nu sta si boceste dupa protagonistul mort, ci se concentreaza la fel de mult pe cei vii, cu un simt al umorului si o radianta care denota un anume optimism si dragoste de viata. Iwai are un range emotional absolut remarcabil, ilustrat de exemplu in scena de de start cu comemorarea, in care trece in mod natural de la doliu, la perspectiva romantica a vizitei prietenilor la mizeul noptii, apoi la imaginea tragi-comica a amatoriilor de sake si surpriza finala cu mama care se preface bolnava, dar de fapt e mult mai bine dispusa decat pare. Si asta e viata! Oameni diversi, care au fiecare propriile trairi, uneori le afiseza, alteori nu iar Iwai la randul sau ii prezinta uneori direct, alteori foarte subtil. Mie mi se pare mult mai real si mult mai emotionant decat zece femei care rostesc fraze necunoscute in aceeasi scena reptata iar si iar si iar si iar si iar si iar si iar si iar..
In cazul lui Calendar, lipseste orice fel de sens, logic sau emotional. Daca fotograful si traducatoarea sunt apropiati de ce nu se vede deloc asta cand filmeaza impreuna? Care om din universul asta cheama fete sa recreeze la nesfarsit aceeasi scena, care sa-i aduca aminte in mod metaforic de ce s-a intamplat? La ce foloseste sa vedem de nenumarate ori exact aceeasi scena? La ce folosesc momentele nesfarsite in care mustaciosul vorbeste in armeana si noi asteptam traducerea stiind ca oricum va fi vorba de o legenda banala? Puse cap la cap, scenele cu telefonul si cu povestile ininteligibile in armeana, sunt cam jumatate din film, care e oricum scurt (slava domnului!).

Calendar e mult mai mult decit o relatie destramata, oricum destramarea ei s-a produs cu mult inainte de excursia propriu-zisa. E vorba de alienare prin pierderea culturii, e vorba de prezentarea a doua societati, o societate rece in care vedem cine regizate, decor interior auster si o societate in care oamenii cinta in strada si se imbratiseaza desi nu se cunosc.

Dupa mine tema principala a filmului e lipsa de comunicare, intre 2 oameni, intre generatii, intre culturi. Egoyan nu a vrut sa faca un film artistic, nici macar un documentar, pur si simplu a vrut sa puna "pe ecran" niste aspecte care-i privesc in special pe cei care nascuti intr-o anumita cultura ajung sa traiasca in afara ei, adica filmul e facut in special pentru comunitatea armeana din diaspora, dar la fel de bine e facut pentru orice alta comunitate din diaspora. Incepe cu pierdera limbii, fotograful a vorbit armeana in copilarie dar a pierdut-o, nu ni se dau explicatii de ce, apoi dificultatea de a creste un copil in doua culturi diferite, de a alege una si in final renuntarea de a mai avea un copil si continua cu incapacitatea de a rezona cu locurile din care se trage, cu istoria locurilor.

Aproape fiecare scena vorbeste despre fotograf, il defineste ca spectator, fara dorinta de comunicare, fara dorinta de explorare, axat 100% pe munca lui, desi capabil de emotii, alegind sa si le reprime. Egoyan pare sa spuna : uitati-va la el, asa vreti sa ajunga copiii vostri? Pe de alta parte cred ca autorul e fascinat de cei care-si pastreaza cultura; femeile care se perinda in casa lui provin din culturi diferite si singurul element comun e ca inca vorbesc la perfectie limba materna desi sint integrate intr-o alta societate.

Mi-au placut multe scene, una e cea in care fotograful il asculta pe batrinul care nu se mai opreste din vorbit, alta e cea in care sotia ii traduce intrebarea soferului : « nu vrei sa stii ce simt pentru sotia ta?« si raspunsul lui care spune ca «imi pasa unde se va ajunge, am pierdut ceva drag mie si vreau sa stiu ce parere are el ». Raspunsul lui mi se pare ca si cum ar vorbi despre un obiect, nu o fiinta iubita. Toata pasivitatea lui e enervanta, dar din scenele filmate in casa si scisori ii descoperim sensibilitatea.

Poate imi explica cineva de ce una din femei a intors medalionul ala atirnat in bucatarie, era un medalion, ceva religios?

Pe ansamblu, filmul e dureros pentru mine, nu-i gasesc o valoare artistica chiar daca muzica si imaginile sint superbe, nu mi-a trezit emotii, doar aceleasi intrebari si nelinisti pe care mi le-am mai pus de destule ori. Pentru generatiile desradacinate poate isi atinge scopul, pentru ca daca n-au avut-o pina acum, poate acum li se trezeste dorinta de cunoastere a radacinilor, de apartenenta spirituala, care din pacate se pierd de cele mai multe ori iremediabil intr-o societate in care oamenii sint invatati de mici sa comunice intre ei doar la nivel superficial. Din cite am inteles filmul a fost foarte mediatizat in comunitatile armenesti din Canada cel putin.

In afara de sofer si actritele care au jucat scena telefonului Egoyan si sotia lui nu mi se par actori. Ea nu-mi place defel, in nici un film, dar asta nu ma face sa nu vad valoarea filmului, chiar daca am vorbi numai si numai de relatia dintre cei 2 soti, care trebuie sa recunosc ca e la fel de bulversanta ca si impactul gap-ului cultural.

Twinsen, n-o lua in nume de rau ca vezi filmele in mod diferit fata de altii. Filmul japonez e foarte sensibil, emotionant si poate fi inteles de oricine care are putina afinitate artistica. Mi-a placut pentru ca e simplu, fara fasoane. Filmul lui Egoyan este si el fara fasoane, e foarte direct, as zice chiar prea direct, pina acolo ca as fi preferat sa vad mai mult accent pe interpretarea artistica, dar intr-un fel se adreseaza altei audiente, si daca nu esti in acel grup spre care tinteste e nevoie de mai multa experienta de viata ca sa-l intelegi asa cum ti-l prezinta.

"In cazul lui Calendar, lipseste orice fel de sens, logic sau emotional. Daca fotograful si traducatoarea sunt apropiati de ce nu se vede deloc asta cand filmeaza impreuna?"

Pur si simplu sint oameni care asa traiesc, desi sint impreuna nu sint apropiati :)

Mie mi se pare la fel de emotionant filmul lui Egoyan, doar ca exprima emotia total diferit. Toate scenele repetitive sint fundalul pe care el se analizeaza si dupa mine lasa sa se intrevada emotia, doar ca nu se manifesta in concordanta cu ea.

"Calendar' este un film despre o relatie destramata pe fondul intoarcerii la origini.Armenia este tara natala a parintilor lui Egoyan si el a simtit nevoia,probabil din cauza faptului ca traieste intr-o tara straina(Canada) sa arate celor de-acolo si lumii intregi, bogatia spirituala a locurilor de unde provine,sub forma unui calendar cu superbe fotografii ale celui mai valoros tezaur:bisericile vechi.calatoria prin trecut il poarta pe fotograf si pe sotia lui,translator, prin locuri care aproape n-au avut de-a face cu civilizatia si ca urmare imaginile surprinse de obiectivul aparatului de fotografiat nu sunt deloc stilizate,e natura pura(varf de deal sau de munte) pe care se ridica,impunatoare,biserica..
o luna din an inseamna o fila din calendar in care privesti fotografia si nu intamplator,calendarul este asezat pe perete in dreptul telefonului la care se vorbeste pe fundalul trairilor din prezent.ambele sunt elemente de legatura cu trecutul,sunt cele care ii amintesc de fosta sotie si relatia destramata ca sacrificiu pentru realizarea acestei minunate calatorii.prezentul ne da ocazia sa vedem persoana din spatele obiectivului, folosind ca pretext pentru a ne prezenta particele din filmul acestui sfarsit si inceput de relatii,experienta unor noi intalniri cu diverse femei,apartinand in mod ciudat unor natii diferite.de fiecare data decorul este simplu,o scena repetata obsedant din acelasi punct de final al unei cine romantice dar care se intensifica emotional cu fiecare luna din calendar care se scurge, revenind si mai puternic in mintea fotografului imaginile cu sotia sa,in timp ce convorbirile telefonice din hol ale femeilor devin interminabile si estompate,semn ca el inca nu se poate dezlipi de trecut.
mi-a placut mult filmul „filmului”,adica acele imagini cu Arsinee in miscare.in rest, muzica si angoasele lui Egoyan sunt subtile.trebuie doar sa incerci sa privesti prin obiectiv odata cu el si sa intelegi ca oricat ai pribegi in alta tara, radacinile tale sunt acolo unde te-ai nascut.

Cred ca e o mare diferenta intre artistul Egoyan si personajul interpretat de Egoyan. Nu mi se pare a fi vorba de nici un sacrificiu din partea fotografului. Dupa cum o afirma chiar el, pentru el calendarul este doar munca, munca dictata de altii, nu a ales el ce sa arate lumii, ci altii. Foarte probabil sa fi fost influentat in a acepta respectivul contract de sotia lui, pentru ca ea e cea care simte nevoia sa aiba radacini, sa-si cunoasca radacinile.

Relatia celor 2 e inexistenta de la prima imagine. El e preocupat de munca lui iar ea in final gaseste o motivatie destul de puternica, influentata si de noua experienta, ca sa se rupa. Chiar dupa ruptura vrea sa comunice cu el, dar se loveste de impasibilitatea lui, de incapacitatea lui de a-si exprima sentimentele.

Cinele nu mi se par deloc romantice :)) chiar m-am tot intrebat ce au in farfurii, resturi de prajituri?

Ca fapt divers: Egoyan trebuia sa faca filmul cu banii de pe un premiu primit in URSS (1 milion ruble), asa s-a hotarit sa faca filmul. Intre timp Armenia s-a rupt de URSS si el nu putea folosi banii decit filmind pe teritoriul Rusiei. Visul lui era sa faca un film despre armeni pe teritoriul Armeniei, asa ca a incercat sa aiba alta finantare, fara succes. Filmul e facut cu un buget de 80 mii dolari, filmat in 10 zile, cu armata in spatele lor.

Atentie, poate contine spoilere !!!!!!!!, nu cititi polologhia mea daca vreti sa vedeti filmul in tihna. :)


Calendar

O ciudatenie de film.
E un film cu o structura inedita ca matrioscele rusesti, construit inteligent, cam asta e si marele lui merit. Imi amintesc ca am fost odata la un film si un critic de film a facut o mica prezentare inainte de proiectie si zicea ca el cand se uita la un film prima intrebare pe care si-o pune este "din perspectiva cui e filmul asta? cine 'povesteste' filmul?"
E din perspectiva unuia dintre personaje tot filmul? Filmul are mai multe personaje si pe parcursul derularii perspectiva trece din interiorul unui personaj la interiorul altui personaj, perspectiva ramanand totusi la nivelul 'persoana 1'? E din perspectiva regizorului, adica 'persoana a treia'?

Ori daca iti pui intrebarea asta simpla, elementara, 'cine povesteste filmul?' in cazul lui Calendar raspunsul e un pic mai complex. Avem Trecut si Prezent.
Trecutul e un 'film in film' si perspectiva pare a fi eminamente a personajului cu camera de filmat. E o experienta personala, directa, pe care el o inregistreaza oarecum obiectiv, brut, nu exista o manipulare a realitatii, a ceea ce se intampla intre sotia lui si mustacios. Tot ceea ce ne arata camera de filmat e naturaletea a doi oameni ce impartasesc o limba comuna in cadrul natural unde se manifesta acea limba. Singurul lucru 'nenatural' ce tine de Trecut e insasi prezenta personajului din spatele camerei din 'filmul in film' .
E nevoie ca femeia sa ii traduca naturaletea dialogului cu mustaciosul sau cu alti armeni, fiecare replica, interventie a celui din spatele camerei e poticnita, nelalocul ei, da cu bata in balta cam de fiecare data, face gafe, tradeaza o clara imposibilitate de a comunica.
De ce?
Pentru ca in aceasta poveste pe care el o inregistreaza el e dezradacinatul, cel care poarta tarele unei culturi din care a esuat, traieste in alta tara decat tara culturii lui si nu mai vorbeste limba stramosilor, cum femeia si mustaciosul o fac.
Cam asta e Trecutul din film, 'povestit' obiectiv de o camera de filmat ce are rolul unui 'film in film'.

Prezentul
Scenele din Prezent, care alterneaza cu cele din Trecut sunt toate intr-un spatiu inchis si impersonal dintr-o tara oarecare (ok Canada), dar oricum un spatiu strain scenelor din Trecut. Toate scenele sunt repetitive, aproape trase la indigo, si il implica pe cel care in Trecut era in spatele camerei si mereu alta femeie din alta cultura. Sincer, de-a lungul acestor scene am avut aceeasi senzatie ca @omul ca e dating pe bune si nu simulacru. Am 'muscat-o' si eu. :)
In toate scenele se observa clar astea doua aspecte. Primul: cat timp femeia discuta cu barbatul, ceea ce ar trebui sa fie vraja, seductie, atractie intre barbat si femeie ca la dating esueaza de fapt lamentabil in gafe penibile si stinghereala si lipsa de comunicare.
Al doilea lucru se intampla cand fiecare femeie se duce sa vorbeasca la telefon. Atunci are loc o transfigurare a fiecarei femei, care oricum e foarte frumoasa (toate mi s-au parut femei frumoase in felul lor) si la telefon foloseste limba ei materna si redevine naturala si pasionala si sopteste vorbe dulci in limba ei cu cel de la celalalt capat al firului. Langa telefon e chiar calendarul, un fel de 'martor', de obiect ce apartine naturalului, firescului.

Astea fiind faptele, cine 'povesteste' de fapt filmul asta, despre ce e filmul asta?

Eu zic ca nu e un film despre destramarea unei relatii de cuplu sau cel putin nu asta e tema principala, nu asta a vrut sa scoata Egoyan in evidenta.
Eu zic ca cel care 'spune' filmul e chiar Egoyan regizorul din spatele intregului film si foloseste toata aceasta constructie cu matriosce de 'film in film' si toate personajele astea si povestea din Armenia si secventele cu femeile ca per total sa scoata in evidenta fix dezradacinarea de care pomenea Anemona a omului care a ales un alt spatiu geografic decat cel natural propriei sale culturi. Si ruptura interioara, drama inevitabila care vine din a trai intr-un alt spatiu decat cel natural propriei tale culturi.

Cam asta am simtit eu la filmul asta, care e 'spus' mai ciudat si foarte inteligent construit.

O sa vad si filmul asiatic si votez. :)

probabil ai dreptate, cunoscand mai bine detalii despre viata regizorului.
dar, chiar daca altii au dictat ceee ce sa realizeze el tot a avut trairi intense vis-a-vis de chestiunea aceasta,trairi care se simt si din imagini si modul cum a filmat,inclusiv expresia de tristete de pe figura lui, de regret, atunci cand ramanea singur in timpul convorbirilor telefonice.poate acelea nu insemnau neaparat regretul dupa relatia cu sotia lui..
din cate am inteles,Egoyan e nascut in Egipt,deci crescut si educat intru-un anume mediu, de parinti care aveau la randul lor mentalitati si alta educatie,fiind la randul lor in exil.din start e vorba de imbinarea a doua culturi si educatii diferite,pe care el o resimte si in noul loc unde a fost "adoptat".
mi se pare legitima intrebarea lui Twinsen: ce rost aveau acele cine cu femei diferite care sporovaiau in limba materna? tu zici ca nu erau romantice.eu zic ca da,cel putin la nivel de intentie. o sticla cu vin rosu si prajitura(de fiecare data ceva cu aspect dubios si moale,poate din bucataria armeana) sunt premisele unei astfel de intalniri care de fiecare data nu se termina decat stanjenitor(de ce intotdeauna scena se repeta incepand de la ultima gura de vin din pahar?).faptul ca placerea lui cea mai mare era sa le asculte pe ele vorbind in graiul matern nu e o forma de romantism?

Scuze ca n-am scris pina acum, dar ultimele mesaje scrise de mine, toate contin SPOILERE.

Fotograful isi da friu liber emotiilor in prezent, si da, felul in care filmeaza in afara pozelor pe care trebuie sa le faca tradeaza emotia pe care o avea inca din trecut dar era incapabil s-o exprime. Dar nu e emotie vis-a-vis de locuri, de origini. Isi iubeste sotia, e clar, ea e in centrul tuturor imaginilor, numai ca are o mare problema in comunicarea cu sotia lui si cu oricine. Egoyan ni-l prezita pe fotograf ca rezultat al dezradacinarii, atentia e fixata in special asupra lui, dar intentia regizorului nu e atit sa prezinte o relatie destramata cit care sint consecintele unei culturi destramate.

Cinele nu mi s-au parut romantice pentru ca erau regizate. Am remarcat de la inceput ca sint false, ca fetele sint stinjenite, dar nu intr-un sens sentimental iar el, normal se purta foarte placid, ca tot timpul in spatele aparatului de filmat sau fotografiat. Emotiile lui se intrevedeau dupa ce fata pleca de la masa si se refereau la intimplarile din trecut, ori asta nu-i cina romantica pentru mine. N-am putut sa-mi dau seama ca sint regizate decit la a treia si mesajele lasate de agentia care i le trimitea, la inceput nu le-am inteles, pina la mesajul in care i-a zis ca fata stie 3 limbi si se poate schimba de 3 ori, a fost chiar amuzant. A fost al doilea moment amuzant, dupa batrinul armean. :) Chiar am remarcat ca fetele au jucat foarte bine.

Rostul cinelor cred ca era sa incerce sa descopere ce a pierdut, legatura cu limba lui materna, cu cultura si implicit pierderea sotiei.

eu zic ca n-ar trebui sa ne ferim de spoilere. mi se pare normal ca intr-un asemenea cadru sa se vorbeasca deschis si la obiect.pana la urma,aici e un fel de sezatoare,de cenaclu.o sala de "autopsie" ca sa fiu in ton cu domnul moderator.cei care vor cu adevarat sa vada filmul si sa participe la turneu,o pot face chiar daca citesc inainte ce scrie aici. oricum, una e sa afli dinainte ce parere are x sau y si alta e sa-ti formezi propria viziune dupa ce-l rumegi tu.important este sa nu ne lasam influentati si sa aducem bune si interesante argumente.
cred ca suntem aici sa invatam despre film,nu sa ducem cine stie ce lupte sau concursuri cu miza materiala. pe mine ma impinge de la spate placerea de a vedea filmele interactiv,chiar si la nivelul asta si banuiesc ca si voi,ceilalti participanti,aveti acelasi motiv principal...

Inca un film confidential care nu vrea sa spuna nimic, nici supus la tortura.:)
In opinia mea filmul este in primul rand despre apartenenta la o cultura, despre cat de puternica este aceasta apartenenta(mai puternica decat o relatie de cuplu), si despre imposibilitatea de a trai simultan in doua culturi: nevoia/necesitatea omului de a face o alegere. Asta a facut ea in final, a trebuit sa aleaga, a realizat ca nu apartine culturii occidentale.
Se intelege ca cei doi aveau o relatie cat de cat normala in Canada. Insa in Armenia totul se schimba. Schimbarea nu este in modul lui de a fi. El ramane la fel, are un contract de indeplinit si vrea sa-l duca la bun sfarsit. A angajat un sofer, nu un ghid si n-are chef sa lase camera pe dealuri sa i-o fure cineva. Insa ea devine deodata alta persoana, are alte valori, e total fermecata de acest spatiu spiritual, caruia ii apartine, si de reprezentantul lui, soferul-ghid. Fotograful ii devine strain. El, desi are aceiasi origine, in realitate nu mai apartine acestui loc. Nu-i intelege semnificatia, istoria, sacralitatea. Egoian transpune aceasta idee punandu-l pe fotograf off cadru in toate scenele de flash-back. De asemenea sunt remarcabile - in afara de imaginile superbe cu vechile biserici - puntile sonore (sunetul dintr-o scena continua in scena urmatoare) cu care autorul creeaza o legatura intre prezent si trecut, dand o senzatie de continuitate care accentueaza ideea de rememorare. Ceea ce pare la inceput o coincidenta, chestia ca fiecare fata simte nevoia sa telefoneze dupa ce se termina vinul, e cumva explicabil si banal: fetele de la compania de escort girls probabil aveau anumite reguli, sa nu telefoneze in timpul mesei sau ceva. Insa acest bolero e doar un fundal pentru ceea ce se intampla in celelalte scene din trecut sau, daca vreti, un ritm pe care se canta melodia.

Sper sa se downlodeze si celalalt film pana maine, sa pot vota si eu.

Citind threadul asta, imi amintesc de ce m-am facut programator. :D E un domeniu in care de obicei vezi clar care analiza e mai aproape de realitate. La filme in schimb se pot bate campii cu gratie, iar daca in discutia cu altii exista intrebari care nu-ti convin, le ignori pur si simplu, pentru ca tu "simti" ca ai dreptate. :)) Sau gasesti tot felul de "portite", gen "da am zis aia dar de fapt insemna altceva". Si da, arta e subiectiva, dar interpretarea ei e bine sa fie legata si de logica, altfel intram intr-un taram in care dialogul nu are sens. Scuze de paranteza. :p
In primul rand, nu vedem nimic din societatea din care vine fotograful. Sper ca nu consideri ca cina aia aranjata e o ilustrare a societatatii canadiene. Din Armenia, vedem niste biserici, care sunt prezentate de parca ar fi fost construite de supra-oameni si ar contine o intelepciune uriasa. In mod convenabil, nu aflam nimic din intelepciunea aceea, cu exceptia unor povesti despre un rege care se indragostise de niste misionare crestine. Oh si mai e ceva despre alegerea locului bisericii in functie de Energia pe care o emana! :-? Daca tu numesti asta prezentarea a doua societati, insemana ca avem concepte total diferite despre ce insemana a arata o societate. Hei, asa pot sa vina si niste cameramani straini in romania, sa filmeze Castelul Bran in timp ce balmajesc despre Dracule si voila, societatea romaneasca!
In psihologie asta se numeste proiectie. Adica banuiesc ca si tu ai legatura cu o diaspora si atunci iti proiectezi propriile tale propriile tale sentimente si ganduri asupra filmului, dandu-i mult mai multa semnificatie decat are de fapt. Ceva de genul, mi-am iubit mult bunica, a fost o femeie extraordinara, buna, puternica, inteleapta si daca o data vad o femeie batrana pe strada care seamana cu ea, exista tendinta de a simpatiza cu ea si de a crede ca si ea are calitati asemanatoare, desi de fapt nu stiu nimc despre ea.
Daca apartenenta e atat de puternica, atunci nu pleci in Canada. Daca era prea mica si a fost dusa de parinti, atunci automat apartenenta slabeste de-a lungul anilor prin distanta. Iar majoritatea oamenilor pe care ii stiu eu isi iubesc mai mult sotul/sotia decat tara lor.

Twinsen, pai spune ca esti programator :) glumesc, glumesc.

Nu vedem chiar mura in gura societatea armenilor, dar vedem destul; asa cum am mai spus, pentru mine e reprezentativa scena cu barbatii care cinta in mijlocul drumului. Cinele regizate nu sint reprezentative pentru societatea canadiana dar reprezentative sint relatiile mai austere dintre oameni, interactiunile la nivel superficial, nu stiu, cred ca microbul asta se imprastie mai peste tot prin lume la ora actuala, dar inca sint oaze in care oamenii interactioneaza altfel, in unele societati.

"In psihologie asta se numeste proiectie. Adica banuiesc ca si tu ai legatura cu o diaspora si atunci iti proiectezi propriile tale propriile tale sentimente si ganduri asupra filmului, dandu-i mult mai multa semnificatie decat are de fapt."

Nu imi proiectez nimic, doar ca il inteleg putin diferit.

Originally Posted by Mercutio:
In opinia mea filmul este in primul rand despre apartenenta la o cultura, despre cat de puternica este aceasta apartenenta(mai puternica decat o relatie de cuplu)

Nici eu nu-s de acord cu asta decit pe jumate, adica da, apartenenta la o cultura iti influenteaza relatiile, dar pe de alta parte lipsa apartenentei culturale si influenta unei societati iti modeleaza caracterul iar modelul fotografului prezentat de Egoyan cred ca vrea sa fie un fel de critica la pierderea valorilor culturale. Dar pot sa si gresesc :) Daca intre cei doi ar fi existat o relatie adevarata ea nu putea fi destramata de o indepartare culturala, sint de acord cu Twinsen.

Mi-am amintit de ultimul moment al filmului, mesajul pe care i l-a lasat sotia pe telefon in care povestea scena traversarii turmei de oi, cum armeanul i-a atins mina si ea i-a strins-o apoi il intreba daca era atunci acolo, daca acum e acolo. Mi-a placut mult scena si mi s-a parut definitorie pentru relatia lor, o relatie in care el era absent.

Oricum nu vreau sa se creada ca disec mai mult decit e cazul filmul asta, i-am vazut o valoare, dar nu sint atasata de el, chiar muzica atit de bne aleasa nu mi-a produs emotii pentru ca in afara imaginilor exterioare totul mi s-a parut plat.

Calendar are o valoare cognitiva, Love Letter o valoare emotiva, la tehnici de realizare nu ma pricep; as vrea sa le dau la amindoua sanse se mearga mai departe :)

stiu ca sunt off,dar stiu,am auzit si am fost chiar martora la destramarea unor cupluri,in care desi partenerii se iubeau foarte mult si aveau acea "relatie adevarata",cu copii si tot tacamul,in final au esuat tocmai din cauza acestor diferente culturale, de mentalitate, obiceiuri,pastrarea tradititiilor,mai ales diferente de apartenenta la o anumita religie,care nu sunt deloc de neglijat.
pe de alta parte,sunt si destule cazuri cand aceste lucruri n-au contat deloc si in interiorul familiilor compromisurile au facut ca relatiile sa dureze si sa se "uniformizeze' cultural...
deci,pana la urma,cred ca si Twinsen si Mercutio pot avea dreptate,depinde cum a privit lucrurile Egoyan si ceea ce a vrut el sa transmita privind prin propria experienta de viata ca emigrant.

Turma de oi simbolizeaza tot apartenenta. La o cumunitate, la un popor, la o semintie. Soferul o ia de mana ca si cum ar fi fost o oaie ratacita pe care vrea sa o redea turmei. Iar ea traieste un soi de bucurie a regasirii. Asa mi se pare mie, but of course, e doar interpretarea mea.

Frumoasa interpretarea :) dar daca sotul ei era "prezent" ar mai fi fost ea o oaie ratacita?

La inceput vedem turma de oi filmata de parca camera a fost lasata pornita si uitata asa. Turma invadeaza cadrul si ramine acolo citeva momente bune, nu vedem nimic altceva. A doua oara cind apare, ii vedem pe cei doi de mina. Ochelarii de cal, valul de pe ochi a disparut, iar cel care filmeaza vede in sfirsit ceea ce la inceput nu observase fiind mult prea preocupat cu altceva...

Calendar
Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.
„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

Love Letter
De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.

Vot: Love Letter

"love letter”
un film ce emana delicatete si puritate de la prima pana la ultima imagine.delicatetea vine din expresivitatea personajelor si din inocenta specifica varstei lor.puritatea, am asociat-o cu albul zapezii care nu putea sa lipseasca din decorul hibernal superb in care Iwai isi plaseaza mare parte a povestii.
iubirile adolescentine sunt rareori tentatii pentru regizori, fiindca spectatorul are tendinta,la randul lui, sa creada ca filmul este o mica melodrama dedicate pustilor de liceu.sincera sa fiu,era sa cad si eu in capcana asta si chiar incepusem sa fiu convinsa ca ma aflu in fata unui film lipsit complet de subtilitate,un fel de siropel de orez de data asta,dar aparitia celor doua fatete ale personajului principal i- a imbogatit fantastic de mult originalitatea si potentialul meditativ asupra mortii si continuarii vietii dupa moarte in constiinta celor care jelesc si pastreaza amintirea vie. semnificatia acestui tur de forta cu care dragostea se incapataneaza sa persiste chiar si dupa moarte. sentimentul imposibilitatii despartirii de persoana iubita este foarte complicat si dureros,mai ales daca disparitia acesteia este brusca,asa cum s-a intamplat si in cazul lui Fujii,dar Hiroko si-a alinat tristetea si dorul trimitand o scrisoare in “rai”la care raspunsul n-a intarziat sa apara.mi-a placut enorm aceasta punte de legatura intre cele doua personaje Itsuki si mai ales relatia speciala care s-a creat intre cele doua fete prin impartasirea amintirilor, ca pretext pentru corespondenta lor.datorita acestui lucru, am avut permanent impresia ca momentul comemorativ plasat la inceput, s-a continuat prin intermediul acestor scrisori pana la final,cand, Hiroko,aflata la capatul calatoriei sale cu Akiba, se elibereaza de durerea pierderii lui Itsuki intr-o scena (aceea in fata muntelui), foarta reusita ca incadratura si incarcatura emotionala.
dealtfel,tot filmul exceleaza la capitolul emotie transmisa din tot ce inseamna compozitie artistica:imagine,muzica, trairi ale personajelor si scenariu,datorita caruia ajungem sa cunoastem personajul principal numai prin intermediul iubitei, vazute de Iwai in doua ipostaze fermecatoare si la propriu si la figurat.
“love letter”,nu este doar o banala poveste de dragoste intre doi adolescenti,curmata tragic prin moartea baiatului, este un tablou destul de reusit al mediului social si al sistemului de invatamant in care tinerii din Japonia se formeaza. astfel,eu ii atribui filmului lui Iwai o si importanta componenta educativa si poate si un mod de intelegere (cel putin pentru mine asa a fost) a rigurozitatii si traditionalismului cu care japonezii isi traiesc viata.

Votul meu: Iwai. filmul lui dovedeste universalitate. asta nu inseamna ca nu mi-a placut Egoyan,dar de data asta, asiaticii au avut un reprezentant pe cinste.

Am reusit si eu sa vad filmul Love Letter. Spre final a trebuit sa ma fortez. In mod sigur nu fac parte din categoria de adresabilitate a lui. Fara ofensa pentru cei carora le-a placut, dar mie mi s-a parut prea telenovelistic. S-a tot spus pe aici ca filmul transmite emotii. In loc sa ma emotioneze, tot ceea ce mi-a transmis la tot pasul a fost mesajul autorului "vreau sa fii emotionat". Cum, nu te emotioneaza aceasta tanara care deplage moartea logodicului ei si ii trimite scrisori in rai? Nu te impresioneaza prietenul ei sticlarul, atat de generos (de altfel in filmul asta toti sufera de o generozitate gretoasa) si intelegator cu ea? Nu esti miscat de felul in care fosta colega de liceu, in loc sa-si vada de sanatate umbla cu bicicleta prin ger sa fotografieze terenul de sport si sa scrie scrisori acestei dragi prietene necunoscute? Nu esti atins de curajul bunicul care e in stare sa-si dea viata s-o care in carca pe nepoata la spital? Ei bine, nu. De ce? Pentru ca tot mecanismul acesta de stors emotii si lacrimi, ce-mi aduce aminte de vechile filme indiene, e unul simplist. Se bazeaza pe o poveste neverosimila plina de coincidente si pe caractere inautentice cu probleme si suferinte false. Scenele acelea din liceu sunt atat de puerile, liceenii aceia parca ar fi fost de clasa a 3-a. Scena in care colega de liceu cade cu termometrul in mana dupa care ni se sugereaza ca va muri in mai putin de o ora, e atat de patetica. Cum de stiau ei ca va muri intr-o ora?
Scena in care logodnica raposatului incearca sa "comunice" cu acesta din urma, aflat pe lumea cealalta, prin strigate disperate de durere, cu muzica dulceaga in crescendo, le depaseste pe toate in ridicol. Anaemona zicea ca e multa naivitate in filmul acesta. Eu as spune ca e prea multa naivitate. Singurul lucru de remarcat e imaginea, in special compozitia cadrelor din natura. In scenele de interior, in schimb, se foloseste o luminozitate puternica, excesiva, un fel de ceata luminoasa inconjurand personajele, dandu-le o aura ca de basm, ca si cum nu erau destul de induiosatoare deja.


Votez cu Calendar!

deci,nefacand parte din categoria de adresabilitate , nu te-a miscat.in schimb, facand parte din cealalta tabara, a exilatilor, filmul lui Egoyan te-a uns la suflet.
ce legatura are asta cu calitatile filmului? si cu 'naivitatea'?

:)) Sa nu spui ca nu ti-a placut nici scena cu dinamul (bicicleta). :)

binenteles ca mai sunt cateva scene pe ici pe colo care nu sunt proaste. dar filmul trebuie judecat pe ansamblu, nu? scena cand coboara el cu bicicleta si ii pune ei punga in cap mi-a placut cel mai mult.

Calendar mi-a tinut atentia vie cu modul in care a trebuit sa refac povestea despartirii celor 2 din franturile de amintire asa cum trec prin capul fotografului.
Mi-a placut, de asemenea, ideea ca locurile acelea frumoase sunt reduse, in final, la un calendar pe care oricum il arunci dupa 1 an, netransmitandu-se nimic din istoria si simbolistica lor.
Desi s-ar putea sa exagerez, dar si situatia artistului care este prins in munca lui si pentru a o face bine se unilateralizeaza cumva, nu mai are timp si energie pentru alte aspecte ale vietii (inter-relationale, istorice etc.), este un mesaj interesant al filmului.

Povestea din Love Letter este una frumoasa, delicata, cu unele detalii interesante, dar filmul nu m-a impresionat in mod deosebit in modul in care este realizat, iar sfarsitul mi s-a parut artificial.

Votez pentru Calendar.

E foarte ok daca nu a rezonat emotional cu tine. Dar faptul ca autorul a vrut sa transmita niste emotii intr-un film de dragoste, e cam greu de criticat, nu? E ca si cum te-ai plange ca sunt impuscaturi intr-un film de actiune.

De asemenea cred ca nu faci distinctia intre "telenovelist" si "nerealist". O telenovela are un fir epic cliseistic, o impartire simplista in personaje bune/rele si o oarecare doza de vulgaritate. Filmul lui Iwai e delicat si original din multe puncte de vedere. E nerealistic, dar de asta ne uitam la filme artistice si nu la documentare.

Nu toti liceenii sunt Generatia Pro. Genul asta de inocenta exista din plin, si nu doar in Japonia ci inclusiv la noi in tara. Bunicii sau chiar parintii unora dintre noi au trait astfel de vremuri.

[quote=Twinsen] Conteaza modul in care redai acele sentimente, mijloacele de expresie folosite, daca sunt sau nu convingatoare. Intr-un film de Bergman personajul principal joaca sah cu Moartea. Scena e facuta in asa fel incat nu sari imediat sa inchizi tv-ul pentru ca asa ceva nu e realist. Realismul nu trebuie confundat cu realitatea. Am citit undeva ca un bun critic trebuie sa stie sa disocieze intr-un film istoria de forma. Istoria, redusa la esential, a acestui film nu-i chiar de aruncat. Ar putea fi chiar interesanta. O tanara nu se poate impaca cu gandul pierderii logodnicul ei. La doi ani de la accidentul in care acesta a murit, tanara afla de existenta unei alte femei din viata lui. Intra in contact cu ea si aceasta ii realteaza povestea lor de dragoste adolescentina, fapt care da o noua dimensiune acestui personaj absent. Acuma incearca sa-ti imaginezi putin cum ar fi fost pusa in scena istoria asta de un autor ca Bergman, Kubrik, Kurasawa sau alt autor de seama, si poate ai sa intelegi ce vreau sa spun.

Iwai chiar reuseste sa dea o noua dimensiune acestei povesti banale a iubirii adolescentine.
ca sa simti emotia, trebuie sa deschidere ca s-o primesti, sa simti ca ceea ce se intampla pe ecran este ceva cu care tu poti face o legatura,oricat de mica, cu fapte,intamplari, pe care le-ai trait sau sentimente de care nu esti strain...
daca acest lucru nu este realizabil, e clar ca filmul nu te satisface. e ceea ce am simtit si eu in cazul filmului argentinian, dar am recunoscut faptul ca are cateva calitati de apreciat.
ori ce spui tu, Mercutio, este adevarat pana la un anume punct, acela cu disocierea...
poti s-o faci numai cu mintea (atentie, nu e o regula sa fi programator), sau o poti face cu doua organe interne in acelasi timp: mintea si inima. daca cordul da semne ca a crescut putin tensiunea,inseamna ca s-a simtit emotia.in schimb,daca e necesara folosirea scobitorilor pentru a sustine pleoapele, nu e cazul sa mai consumam curentul electric degeaba. filmul acela nu ne-a atins. si nu e o nenorocire. daca ne-ar placea tuturor aceleasi lucruri am fi plictisitori. pana si Bergman,Kubrick si alte genii au hulitori.de ce? eu cred ca e o intrebare buna.

Da, chiar este interesanta. Doar ca nu este relatata pe gustul tau. Pe de alta parte filmul e mult mai subtil decat pare, ma intreb cati din cei care l-au vazut au inteles ca esenta lui e tocmai dragostea aia adolescentina, din care vedem doar vreo zece minute. Amandoi Itsuki au ramas blocati in acea iubire, el gasind o inlocuitoare in Hiroko, ea oarecum la nivel subconstient. Dar se pare ca e mai interesant sa analizam modul in care se toarna vinul in pahar in Calendar, decat efectul pe care il au iubirile din adolescenta in viata noastra ulterioara. :-?

e vorba de senzatia aceea de imposibilitate de a te detasa de persoana disparuta brusc din viata ta. s-a intamplat ca in cazul lui Love Letter sa fie vorba de o iubire postadolescentina,dar cred ca aceasta senzatie, foarte dureroasa, este valabila indiferent de varsta..e un sentiment atat de dureros si de real,incat cine a avut parte de asa ceva in viata, se poate regasi cumva in filmul lui Iwai. la un moment dat, Akiba ii spune lui Hiroko ca este vremea sa-l lase pe Itsuki sa place, sa se desprinda de el. este ceea ce ea nu putea inca sa faca,fiindca nu era pregatita sufleteste.probabil,inca nu accepta faptul el nu mai traia.
sunt sentimente poate greu de inteles pentru unii, dar nu ne putem impaca imediat cu moartea.uneori e nevoie de timp sa ne convingem ca e ireversibila.
asta am inteles eu ca a vrut iwai sa transmita,dincolo de toate naivitatile si stangaciile din film..

Love Letter

L-am vazut si din pacate fac parte din targetul descris de Twinsen care ar fi trebuit sa se opreasca din vizionare dupa primele 20 de minute. :D L-am vazut totusi pana la capat, cu regretul de nu fi fost atins mai deloc de poveste
Am citit ce au scris cei dinaintea mea si respect gusturile oamenilor cu mai multa experienta cinefila ca mine (Windom, anaemona, MiniRep etc.), dar data asta sunt de partea lui Mercutio.

S-o spun pe sleau, filmul asta mie mi s-a parut o abureala frumos filmata. Singurele merite de apreciat ale filmului sunt chiar imaginile frumos construite, dar chiar si asa Iwai mi se pare destul de putin inovator in planul asta, la distanta mare in urma unui Wong Kar Wai de exemplu. Si nu numai in ceea ce priveste imaginile si muzica, chiar felul de ajunge la inima ta mi se pare fara finete, facil.
Tot dorea Twinsen ca "interpretarea filmului e bine sa fie legata si de logica".
Pai hai sa aplicam logica si verosimilul unui astfel de film si sa vedem daca e o abordare fair. Eu zic ca daca reuseste sa-ti placa un film ca asta trebuie sa te supui unei manipulari cam grosolane si cam la mult neverosimil.

Declansatorul, declicul, punctul in care filmul incepe sa se miste (adica de la minutul 20 incolo) e atunci cand domnisoara Hiroko Watanabe trimite o scrisoare catre un loc unde a stat un mort, scriind mortului, adica raposatul logodnic. Un gest de altfel foarte logic prin care sa declansezi o poveste si in plus domnisoara Hiroko Watanabe reprezinta tanara mai matura, cea care a trecut prin niste traume serioase, nu ca domnisoara adolescentina Itsuki Fujii, care pe tot parcursul filmului e copilaroasa nevoie mare.
La gestul logic de a scrie mortului se intampla gestul si mai logic de a primi o scrisoare de raspuns si domnisoara Hiroko Watanabe e aproape sigura ca raspunsul e direct din rai. Noroc ca are domnisoara Hiroko Watanabe un vlajgan pe langa ea si impreuna fac apel la ratiune si la investigatie si descopera ca scrisoarea nu e chiar de la raposat ci de la o fiinta foarte vie care poarta acelasi nume cu raposatul si care a copilarit cu raposatul. Total verosimil, intre noi fie vorba.
Fac aici o marturisire in public de a nu fi un bun cunoscator al culturii japoneze si ii cer parerea lui Twinsen (care pare a fi avut un contact mai stans cu aceasta cultura) si sa imi spuna si mie cat de verosimil e la japonezi ca un baiat si o fata sa aiba fix aceleasi nume si prenume. Ca in cultura occidentala n-am prea auzit, nu cred ca poti sa faci un film cu Ion Popescu care sa fie si barbat si femeie. Aici s-ar putea sa fie o subtilitate care sa ma depaseasca.
In fine liantul dintre povestile celor doua femei pare a fi raposatul care a trecut de la una la alta, domnisoara Hiroko Watanabe amintindu-i de iubirea copilarioasa si nefructificata cu Itsuki Fujii. Aici mi se pare verosimil, e posibil in viata ca un barbat sa se indragosteasca de o femeie ca ii aminteste lui de o fosta mare iubire. Iar aceasta posibilitate e redata in film cu foarte multa subtilitate, folosind fix aceeasi actrita pentru ambele femei. Sa se inteleaga. De admirat prestatia actritei, sper ca au platit-o dublu pentru munca depusa.
In fine am ajuns deja la peste jumatate din film si pana la final o lalaie in acelasi tempo, pe aceleasi motive deja expuse.

Am incercat sa fiu cat mai logic si sa folosesc logica in interpretarea unui film.

Ah si mai e ceva: sa-mi fie cu iertare, dar povestea asta e universala si prea putin specifica locului, nu prea are culoare locala, daca o facea in Alaska nu se supara nimeni, zic eu.
Nu stiu care sunt planurile de viitor ale domnului regizor Shunji Iwai, dar eu spun ca ar avea sansa unei cariere de succes la Hollywood, poate oricand sa faca si acolo filme, eventual cu Jennifer Aniston. Sau cu Cameron Diaz.

Dupa tot ce am scris, evident ca votez cu Calendar, filmul mai interesant si care iti ofera mai mult.
Vreau sa mai vad filme facute de Egoyan.

Domnul regizor Shunji Iwai a facut Picnic dupa Love Letter. Un film despre alienare, boala mentala si sinucidere. Fara Cameron Diaz.
Filmul incepe sa se miste de la inceput, cu o scena excelent construita despre care s-a discutat deja.
Da, e nerealist. Chiar eu am spus ca Love Letter e un film nerealist. Toata lumea e de acord cu asta. So what's your point?