Turneu: (Eliseo Subiela) El lado oscuro del corazon vs. Kings of the Road (Wenders)
 

Meci: (A5. Eliseo Subiela) El lado oscuro del corazon vs. Kings of the Road (A6. Wim Wenders)

Rezultat: 2 - 5

Perioada de votare: 22 august 2011 - 28 august 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Kings of the Road sau Im Lauf der Zeit (cu aproximație, În Trecerea Timpului) – în original titlul se potrivește mult mai bine, reușind să cuprinda multiplele sensuri ale evenimentelor ce se petrec pe ecran. Deși, “evenimente” e mult spus. Multe nu se petrec în cele aproape 3 ore de film. Cel puțin nu la nivel faptic. Cu toate acestea, filmul nu plictisește deloc. Nu există, propriu-zis un plot. Nu a existat un scenariu. Wenders si-a adunat, practic, echipa, intregul calabalic, si a pornit la drum. La fel facem si noi, alaturi de doua personaje tipice pentru universul lui Wenders – oameni carora viata le-a jucat festa dupa festa astfel incit, in momentul in care facem cunostinta cu ele, le gasim deja intr-o atitudine resemnata. Mai exact, pe Bruno il aflam astfel, Robert se „resemneaza” sub ochii nostri, dupa ce plonjeaza cu un Beetle in apa, intr-o actiune sinucigasa de tip kamikaze, executata cam in doi peri si fara tragere de inima. Cine se aseamana se aduna, cei doi s-au vazut, s-au placut si au pornit la drum. Asadar, un road-movie. Atipic. Ca in orice road-movie, insa, oamenilor nostri le ies in cale tot felul de personaje, mai mult sau mai putin ciudate.
Avem din nou de-a face cu o meditatie legata de scurgerea ireversibila a timpului, despre modul in care aceasta scurgere influenteaza destine, dar nu numai. Observam cum personajele avanseaza, in timp si spatiu, oferindu-si, ici-colo, momente de ragaz. In care opresc timpul pentru citeva secunde, in locuri in care timpul parca s-a oprit pentru totdeauna, si apasa rewind. Din negura timpurilor mai apropiate sau mai indepartate, ne sint evocate amintiri. Pentru unele personaje amintirile sint tot ceea ce mai conteaza. Traiesc (mai mult sau mai putin) anchilozati in aceste amintiri, sfirsind prin a fi striviti sub greutatea lor. Spre deosebire de aceste personaje secundare, eroii nostri reusesc sa-si pastreze o anumita detasare fata de tot ceea ce-i inconjoara, cu exceptia citorva momente in care trecutul ii ajunge din urma, fortindu-i sa o ia rapid din loc. Spre ce anume? Nu conteaza destinatia, importanta e calatoria, perceputa ca un act de evadare, ca revolta. Orice, numai sa nu „prinzi radacini”, sa nu devii leguma. Leguma precum tatal lui Robert. Cu care acesta din urma a epuizat orice cale de comunicare, folosind, ca ultima solutie, tiparnita, pentru a-i spune ceea ce nu i-a putut spune in cuvinte. Bruno are partea sa de experiente „frigide”, petrecindu-si noaptea cu o tipa insa nereusind altceva decit sa se culce cu ea. La propriu. Dorinta exista insa e atit de adinc ingropata incit nu mai poate fi exprimata.
Spre final, tonul devine nitel moralizator, singura cale de iesire din mocirla e actiunea, drumurile celor doi se despart, iar resemnarea e lasata in urma trenului ce goneste in acordurile lui Roger Miller. Un pic prea mult optimism subit, insa o alternativa eleganta la cele 2 ore si jumatate de pesimism light.

El lado oscuro del corazon – un film frumos intr-adevar. Poetic, atit la propriu cit si la figurat. Incepind cu prologul si pina la superbele cadre finale pe care se desfasoara creditele (mi s-a parut, de altfel, cel mai frumos moment din intregul film). Poezia e sublima de-a dreptul in anumite momente, cuvintele au impactul versurilor eminesciene susotite de un Caramitru in mare forma. Regizorul nu se poate abtine insa si trebuie sa impinga lucrurile dincolo de o anumita limita, filmul devenind astfel, de la un anumit punct, mult prea self-indulgent. Daca la inceput momentele suprarealiste, metaforele, sint atent dozate, asigurind sarea si piperul unui film, alminteri, limitat prin gen (love, love si iar love), ele incep, la un moment dat, sa-ti fie bagate pe git cu forta. Mai rau, sint menite a clarifica 100% anumite aspecte pe care fiecare ar trebui sa le interpreteze personal, la un nivel mai mult sau mai putin intim. Faza cu inima, spre exemplu, mi s-a parut extrem de lame, la fel si „zborul” personajului principal la intilnirea cu persoana iubita. Wtf? Si ca tot veni vorba de baiatul asta, iata un ditamai cliseu cinematografic, tocmai bun de pus in sectiunea respectiva de pe forumul nostru. Viril (cum altfel?), frumos (cum altfel?), nebarbierit, asa cum ii sade bine unui artist cu inimutza frinta. Mereu in cautarea dragostei, care, nu stiu cum se face, tocmai de Adonisii astia nu se leaga.
Asadar, ramine un film interesant, insa prefer complexitatea lucrurilor nerostite din Im Lauf der Zeit ardorii declaratiilor patimase rostite pe fata in El lado oscuro del corazon.

Votul meu merge la Wenders.

am simtit acea fericire exuberanta pe care ti-o confera libertatea deplina de miscare.intotdeauna i-am invidiat pe cei care n-au alta avere decat calabalacul dintr-o masina si cativa dolari in buzunar. e viata traita pe sosele,vezi lumea la modul simplu,iei contact cu oamenii aflati in alte locuri doar din mers, e de-ajuns doar cateva ore petrecute intr-un loc de popas ca sa ramai cu amintiri minunate.
fericirea nu inseamna neaparat sa ai o casa de care sa fii legat.fericirea lui Bruno(sau poate resemnarea,dar linistea aceea de pe chipul lui eu am perceput-o asa) inseamna sa ai o vechitura de camion si cateva ustensile rudimentare in ea cu care sa cutreieri Germania in lung si-n lat, aducand altora, aflati in locuri incremenite in timp, o mica distractie, proiectand filme.
ce multumire sufleteasca mai mare poti avea?
si in plus, este sentimentul acela al libertatii totale de care spuneam,sentiment pe care nu stiu cati dintre noi au ocazia in viata sa-l traiasca. este acea senzatie incredibila ca atunci opresti masina din mers si folosesti tufisul pe post de buda.

Im Lauf der Zeit
Am avut ocazia sa il vad la cinema anul asta cu discutii cu publicul dupa proiectie.
Road movie melancolic facut dupa un scenariu improvizat, din mers, asa ca starea personajelor de la o scena la alta a fost si o chestiune de decizie de moment, de asta poate si filmul lasa senzatia de felie de viata in forma bruta, prea putin 'dramatizata', in sensul de reactii spectaculoase ale personajelor (mai putin doua scene din final).
Mi-a placut ideea ca trebuie sa treaca ceva viata peste tine ca sa ai empatia necesara sa intelegi framantarile sufletesti ale celor doi hoinari si imi aduc aminte cum criticul care a facut prezentarea filmului a spus ca nu e un film care sa poata fi inteles de cei tineri, poate de la 30 de ani in sus te poti identifica cu astfel de personaje. In anii 20 pana la 30 din viata unui om nu exista framantarile si incertitudinile existentiale pe care le reclama camionagiul Bruno in finalul filmului.
Finalul selenar nu mi s-a parut fortat, a fost ca o curgere lina, ca atunci cand niste rani se cicatrizeaza si sunt aruncate intr-un sertar al sufletului de care nu vrei sa mai stii. Si inca o paralela foarte frumoasa: secventa cand proiectionistul Bruno decupeaza si lipeste niste scene deocheate care sub aparatul de filmat ajung sa fie ca un mecanism repetitiv ce se roteste in gol poate fi si o metafora pentru relatiile repetitive si mecanice ce au loc in realitate in viata. Filmul imita la o scara minimalista viata, relatiile, repetivitatea trairilor.
Filmul mediteaza si la soarta cinemaului, vazut din ce in ce mai mult ca un produs de consum versus purtator al unor emotii sincere (vezi refuzul unei proprietare de cinema de a rula succesele zilei goale de continut) si la americanizarea Germaniei (vezi cat de ironic e folosita limba engleza in anumite replici din film)
Probabil cel mai bun film al lui Wenders, atins de aripa geniului pe alocuri, stie foarte bine sa amestece niste senzatii sufletesti ale omului adult si sa construiasca o calatorie (nu doar fizica, ci si sufleteasca) credibila si onesta.

El lado oscuro del corazon
O minunatie de film, poate cel mai poetic film din cate mi-a fost dat sa vad. Aproape ca investigheza mecanismele poeziei cu limbajul cinematografic. O iubita nu e doar o iubita, e chiar Iubirea, o amica mesagera de ganduri tenebroase e chiar Moartea, deci teme abordate de toti poetii lumii de-a lungul timpului.
Sincer mi-e foarte greu sa scriu prozaic despre un astfel de film care e mai mult o experienta intima personala a celui ce il vede decat un film care sa se supuna unei cronici obiective cu argumente. Adaugati la acest cocktail poezie-moarte-iubire si atmosfera unor spelunci sud-americane si o sa intelegeti de ce un astfel de film e mai mult o experienta ce trece direct prin aorta decat ceva ce se explica prin alte cuvinte.
E singurul film al lui Subiela pe care l-am vazut si probabil ca daca ar fi concurat cu oricare alt film in aceasta runda ar fi fost invins de Wenders (pe care chiar eu l-am propus in turneu), dar trebuie sa recunosc cu toata obiectivitatea ca El lado oscuro del corazon e un film ce mie mi-a mers mai mult la inima decat Im Lauf der Zeit

Intre doua filme (foarte) bune, votul meu e
El lado oscuro del corazon - Im Lauf der Zeit 1-0

El lado oscuro del corazon
Acesta este primul film de Subiela pe care l-am vazut, deci imi lipseste, poate, minimul de context de care as avea nevoie pentru a vorbi despre el. Dar am sa ma lansez la o incercare scurta.
Protagonistul este Oliveiro, un poet fara succes, care isi petrece timpul alaturi de prieteni artisti, in conversatii cu Moartea, vanzandu-si talentul pentru reclame sau fripturi, precum si alaturi de diferite femei pe care le expediaza din patul sau cu ajutorul unei trape. Existenta sa este magica, iar scopul ei pare sa fie sa gaseasca o femeie care stie sa zboare, care apare sub forma unei prostituate care ii cade cu tronc lui Oliveiro.
Dario Grandinetti este foarte bun in rolul principal si mi-a placut foarte mult si imaginea semnata de Hugo Colace (care a mai filmat "La cienaga" si unul dintre filmele mele preferate din competitia de la TIFF din anul acesta, "Sin retorno", care a castigat si Trofeul Transilvania), in special reluarea catorva cadre importante pe parcursul genericului de final, de aceasta data insa nepopulate de personajele care par sa-si fi luat zborul. Nu sunt foarte convins de metafizica si poezia care incarca povestea, dar aceasta ii dau filmului o aura aparte si m-au facut curios de acest Subiela.

Im Lauf der Zeit
Filmul lui Wim Wenders functioneaza pe mai multe niveluri. In primul rand, este o poveste despre prietenia (sau, ma bine zis, intovarasirea) dintre doi barbati de varsta mijlocie, a caror vieti par sa ruleze in punctul mort. De asemenea, este si un film despre o cultura in suferinta - cultura cinematografica. Salile pe care Bruno le viziteaza pentru intretinere s-au reprofilat pe pelicule porno, singurele care atrag spectatorii. Daca personajele par, in general, blazate si neinteresate de acest aspect, Wenders cu siguranta nu este, iar acest lucru se releva in puternicul sentiment de nostalgie care domina pelicula, de la scena se inceput, care vorbeste despre salile de cinema, la modul in care sunt filmate interioarele cinematografelor si, mai ales secventa din spatele ecranului, in care Bruno si "Kamikaze" pun in scena - spre neplacerea lor, dar spre incantarea copiilor - un mic show cu siluete. Impasul cultural si nostalgia par sa justifice aparitia noilor forme de expresie (un "nou val") si despre asta cred eu ca este vorba in filmul lui Wenders: o pledoarie pentru renasterea cinematografului, filmata intr-un alb-negru splendid.
"Im Lauf der Zeit" este facut de un tip care evident a petrecut prea mult timp in sali de cinema si in cabine de proiectie, dar aici arata cat de bine a invatat meserie.

Vot: "Im Lauf der Zeit"

El lado oscuro del corazón - Oliverio e un barbat frumos, cult, poet care-si cauta perechea, sau dupa cum se exprima, o femeie alaturi de care poate zbura. Se indragosteste de o prostituata, ceea ce produce o gramada de durere de corazon. In una din scenele care se doreste imaginativa, dar e mai degraba exagerata, femeia chiar ii tine corazonul in mana, la propriu.

Nu am multe sa-i reprosez filmului astuia, dar n-a rezonat cu mine. E romantic, in stilul latino-american, e imatur, dar recunoaste asta si face parte din farmecul lui. Nu mi-au placut metaforele destul de evidente, falusurile si teoriile despre arta ca protest, care sunt ca nuca in perete intr-un film atat de conventional in fond. Regia e foarte buna si actorii la fel. Spre final atinge o intensitate care l-ar fi purtat mult mai bine, daca exista de la inceput.

poate n-o sa-ti vina sa crezi,dar nici cu mine. chiar deloc! ca sa ma conving ca este asa,chiar am incercat o revizionare.pur si simplu, dupa 15 minute am dat semne de plictiseala si mi-am adus aminte de expresia ta cu floricelele.
cred ca siropelul acesta exotic argentiniano-canadian,e recomandat adolescentelor care viseaza cu ochii deschisi la Fat-Frumos venind pe calul din poveste.
muzica este extraordinara, in schimb.un adevarat tur de forta pentru deprimatii in urma unor esecuri sentimentale,dar cred ca poezioarele sunt deja prea mult chiar si pentru ei.frumoase versurile poetului uruguayan,chiar rostite si in germana,dar e prea multa literatura in acest film,prea multa tanguiala de amor fara substanta,fara nimic..
nu-mi plac filmele de genul acesta si oricat am incercat,chiar nu mi-a atins nici o coarda sensibila.pacat, fiindca socanta scena de inceput, cu trapa patului deschizandu-se brusc,promitea destul de multe...

El lado oscuro del corazón- elementele de suprarealism nu mi se pare că ar trece dincolo de inconfortabil sau penibil, cum zicea cineva mai sus, ci ele sunt suprarealiste mai degrabă în limita slovei, poeziei decât în limetele vizualului. Subiela spune povești versatile în viersuri făcând apel într-un mod inedit, igienic, aproape pudic, la elemente care ies cu mult din sfera cinematografului obisnuit si se indreaptă către axiologie, filosofie ușoară, sănătoasă, dihotomii, romantisme până la transcendențe și misticisme digerabile cum e cazul lui Hombre mirando al sudeste, No te mueras sin decirme adónde vas sau Pequeños milagros, însă El lado oscuro del corazón, comparativ cu cele mentionate e mai putțin misticos și mai revigorant, în egală măsură trist, un film-slovă bacoviană mototlită dadaist și "origamic" :D.

:-O
As fi foarte curios sa aflu unde ai vazut tu film bacovian in El lado oscuro del corazón. "mototolit dadaist"? Un film atat de conventional ca asta? La "origamic" mai ca nu mai am curajul sa ma mir.

:)) get used to it
so, când vine vorba de poezie (vizuală) interpretarea ei (de pe scaunul simplului privitor) e pur aleatoare, subiectivă. N-am făcut decât să cobor bitternesssu și greața de sorginte "sartriană" (sartre op. cit) a cestui film în spațiu mioritic unde am găsit un vas liber...bacovian, cât despre "origamie" las-o deoparte, face parte din el lado osbscuro de mi corazon =)))

Aici incercam in general sa discutam despre filme, nu sa epatam cu interpretari "pur aleatoare, subiective" intr-un limbaj cat mai alambicat cu putinta. Sau, mai pe romaneste, aberatii.

Nu va duelati in slove cu femeia asta.:))

“im lauf der zeit”
in goana timpului-o metafora potrivita cu tema filmului si cu ceea ce simti cand calatoresti alaturi de cei doi protagonisti, Bruno si Robert, pe drumurile lungi si obositoare ale Germaniei de Est,intr-o aventura pe care cei doi barbati o incep din pura intamplare.
cabina fostului camion care transporta mobila pe vremuri,acum singura avere a lui Bruno,proiectionistul care nu-si mai gasea utilitatea in noua era a cinematografului german,devine locul unde cei doi voiajori,in incercare lor de a lasa totul in urma,leaga o trainica si bizara prietenie,bazata in special pe dorinta de libertate,de detasare fata de trecutul dureros, similar cu senzatia de ratare.
surprizele de care cei doi au parte, prinsi in mrejele calatoriei impreuna, ii ajuta sa-si redescopere partea sensibila,sufletista a lor,lucru care le confera posibilitatea unei comunicari profunde, mai ales prin gesturi si priviri cu subinteles in detrimentul dialogului,care ar fi stricat mult frumusetea acestei interesante experiente de viata traita de ei,uneori la cota maxima.
filmul,desi lipsit de ritm alert,place de la inceput pana la sfarsit, in primul rand din cauza provocarilor la care esti supus ca spectator. totul este imprevizibil,regizorul lasandu-le celor doi posibilitatea de a lua decizii de moment,lucru care sfideaza logica itinerariului prestabilit si care le da lor,dar si noua,senzatia ca n-o sa ajunga de fapt niciodata la capat de drum,ci doar vor hoinari la nesfarsit,lasand in urma oameni,locuri,fapte,inclusiv propriile vieti,dupa ce, un impuls,tot de moment,i-a determinat sa se confrunte cu ele.
tin neaparat sa-i remarc pe cei doi actori:Rudiger Vogler si Hanns Zischler,care ne-au facut demonstratia unei prestatii actoricesti de inalta clasa si n-am cum sa uit sa mentionez si coloana sonora,acordurile muzicii country fiind cat se poate de potrivite pentru un road movie original.


“el lado oscuro del corazon”.
este primul film al lui Subiela pe care-l vad si de care am ramas demazagita,dar nu din cauza calitatilor artistice ci a faptului ca totul cade intr-o vesnica lamentare si tanguire,incat lacrimile care ar trebui sa-ti umple ochii de cate ori auzi recitandu-se versurile care reprezinta si motto-ul filmului,deja seaca de plictiseala…
suprarealismul acesta in stil latin imi este complet nou si oricat am incercat sa rezonez cu el,n-am reusit,poate si din cauza unei asocieri(nedreapta,sa zic) cu stilul telenovelistic,desi,intr-adevar,filmul argentianului,depaseste cu mult sfera genului amintit, ce reprezinta cartea de vizita cu care ne-am obisnuit sa asociem America Latina.
subiectul filmului are un potential dramatic imens, pe care Subiela ar fi putut sa puna accent,dar probabil latura lui poetica,inclinatia lui pentru elegie,l-a determinat sa faca un astfel de film, un “poem cinematografic”, o lunga agonie pentru actori si spectator,la finalul careia, eu,am avut impresia ca n-am aflat nimic concret, ca tot ce-am vazut transpus pe ecran in imagini, a fost un sir lung de versuri,emotionante intr-adevar, dar fara nici un fel de finalitate,o meditatie complicata si fara sens asupra vietii,mortii si iubirii,la fel cum era si invartirea continua in cerc a trenuletului,jucaria preferata a lui Oliveiro.
repet, as fi preferat ca regizorul sa faca din poveste un subiect real dramatic, adica o legatura imposibila de amor intre o prostituata si un poet blazat,sarac lipit,care n-ar fi fost in stare s-o intretina.ar fi fost cu siguranta un cliseu,dar cel putin,am fi fost scutiti de atata lamentare care risca sa devina penibila, mai ales pentru cei care nu prefera genul acesta de film.
momentul culminat al filmului,scena cu inima smulsa din piept si cu bricheta arzand, mi-a adus zambetul pe fata.aceasta exagerare la punct maxim,mi-a pus capac si m-a facut sa ignor celelalte calitati pentru care apreciez totusi, filmul:muzica si imaginea.
cei doi actori,desi decorativi, n-au sustinut partitura poetico-erotica,decat cu sentiment.interpretarea lor,nu mi-a lasat o impresie deosebita.

votul meu, fara dubiu,merge asadar la WIM WENDERS.

omule, orice interpretare a unui film fie ea si "critica autorizata" e supusa ghilotinei subiectivitatii, a refuza acest principiu de bun simt este o, mai pe romaneste, aberatie
din cauza unor astfel de reactii nu stau de obicei pe acest forum :D
windom, bruce lee face o reverenta catre tine :))

Reactia mi se pare indreptatita. Twinsen ti-a cerut doar sa explici cum ai ajuns la caracterizarea respectiva. Nici eu nu prea vad cum ar fi bacovian filmul asta.

Get used to it, aici nu mai e monolog :P

hm, da, cred ca am pseudo-explicat :D
da, mi-am zis sa ies oleaca din sfera monologului si am ajuns la dialog punitiv adica la dialog :D

El lado oscuro del corazon
 

Mi-a placut, dar e genul de film pe care n-as indrazni sa-l recomand cuiva si in acelasi timp n-as indrazni nici sa-i detractez in vreun fel decizia de a-l urmari. Mi-a placut cum reuseste sa-si cladeasca un mood intens si special; contributia muzicii e decisiva aici ( schelalaielile meditative ale saxofonului (cred) deprima iar murmurul ala subliminal de tip Vangelis care insoteste scenele de dragoste te imbie inspre transcendent) dar si mutra dezabuzata a actorului si vocea aferenta cae nareaza din off in anumite momente. Desi sunt capabil sa ma predau incprehensibilului (Lynch, Tarkovski, von Trier), cand o fac desi nu inteleg nimic pe cale analitica din imageria filmului, simt un fel de cordon ombilical immaterial care imi conecteaza subconstientul la inteligibilul supra-logic al filmului. Din pacate aici nu e cazul. N-am intels suficient nici pe cale logica, dar nici pe cale intuitiva. In rest , mi-a mai placut prologul si epilogul, secventa in care e sincronizata o priveliste ce aluneca pe sinusoidele unui roller coaster si sonorul unor gemete erotice, toata portiunea cu femeia oarba care cocheta cu al saselea simt, ideea cu levitatia (daca ne gandim si la motivul poeziei putem spune ca cineva a tras cu ochiul la Tarkoski) desi a doua oara cand e folosita merge cam departe depasind incinta apartamentului :)) , ralantiul in care el intra in camera cu femeia-n brate darmand usa, si cu autocomnustia obiectelor din jurul lor dupa ce ei se asaza-n pat (de pluverizarea spontana a sticlelor cu parfum nu sunt sigur :)) ). Si cam atat.

PS: apropos de Bacovia...

Barbar, canta femeia-aceea,
Tarziu, in cafeneaua goala,
Barbar canta, dar plin de jale,-
Si-n jur era asa rascoala...
Si-n zgomot monstru de timbale,
Barbar, canta femeia-aceea.

Barbar, canta femeia-aceea...
Si noi eram o ceata trista-
Prin fumul de tigari, ca-n nouri,
Gandeam la lumi ce nu exista...
Si-n lungu, satanice ecouri
Barbar, canta femeia-aceea.

Barbar, canta femeia-aceea,
Si-n jur era asa rascoala...
Si nici nu ne-am mai dus acasa,
Si-am plans cu fruntile pe masa,
Iar peste noi, in sala goala,-
Barbar, canta femeia-aceea...

degeaba incearca muzica si imaginile sa transmita frumusetea si intelesul versurilor.
actorii nu transmit nimic.eu una,n-am simtit nici un fel senzatia de erotism pur,natural,care ar fi trebuit sa-l emane,mai ales in timpul scenelor de dragoste.totul este prea stilizat,prea exagerat in simboluri,incat, la un moment dat ,ai impresia ca ,de fapt,totul este un vis,ca nici macar intalnirea celor doi in spelunca aceea,n-a fost reala.inlocuirea realului cu suprarealul e exagerata cantitativ si devine hilara cu cat creste si-n intensitate dramatica.degeaba imaginezi combustia obiectelor din jur si pulverizarea parfumurilor,nu mai zic de usa daramata,inima smulsa din piept ca in Saw si pusa pe farfurie ca ofranda,daca actorii nu transmit aceasta pasiune erotica existenta in ei, prin gesturi convingatoare.

frumos apropos, mi-l arog egocentric, caci subliminal imi apartine deja :))

Nice poem, n-are absolut nicio legatura cu filmul.

Ma lupt din greu cu Im Lauf der Zeit, sper sa nu ma invinga inainte de final. (:|

exista legaturi pe care ratiunea nu le cunoaste, vorba ceea pascaliana :)

Nu stiu ce sa zic, rvn, daca n-a fost pe lungimea ta de unda n-a fost si gata. Niciun rationament nu poa’ sa-ti demonstreze ca gresesti. Dimpotriva, mi se pare ca erotismul filmului (in general nu numai ala dintre personajele centrale) e de-o intensitate incredibila. Ai observat macar gros-planul cu dialectica limbilor care sclipeau de saliva ale celor doi angajati la un moment dat intr-un intercourse? Daca nici aia nu ti s-a parut erotic... :(

Cum adica? :-/

Mi se pare ca atmosfera poeziei se-nrudeste cu atmosfera din spelunca filmului.

Atmosfera din spelunca filmului e romantica. Prostituatele sunt rafinate, clientii spun poezii, spectacolele de cabaret au farmecul lor oarecum grotesc. Atmosfera poeziei e bolnava, depresivo-bahica.
N-o intreba. O sa o ia de la capat si o sa suferim cu totii. :-t

sper ca n-ai zis chestia asta raportand la tariful amazoanei noastre.100 de dolari e putin pentru o tarfa de superclasa.nu ca as fi eu in tema cu pretul pietei in asemenea cazuri,dar o prostituata rafinata arata cu totul altfel si se invarte in cu totul alte locuri. cel putin,asa cred eu...

e clar si tu esti adeptul floricelelor..

Bine, las' sa fiu eu ala. You go watch Deep Throat!>:)

ei...n-aveam pretentia sa o vad pe linda lovelace in actiune.twinsen a fost destul de subtil ca sa te faci ca nu pricepi...

Amazoana noastra e singura din film care stie sa zboare. Stie si poezie. Tariful e irelevant.

da,da...sunt convinsa ca promova si examenul de BAC daca era cazul..

Im lauf der zeit - Self indulgent arty buddy road-movie. Doi barbati se plimba cu camionul prin Germania anilor '70. Chiar asa, libertate nu gluma!

Pe la inceputul filmulului unul din cele doua personaje principale afirma "I am my history". Ulterior nu aflam mai nimic despre istoria, sau ca sa ziceam asa, povestea sa. Una din cele mai involuntar hilare scene ale filmului e cand acelasi personaj isi viziteaza tatal, dupa zece ani in care nu se vazusera si ii cere sa taca si sa-l asculte. Apoi se cazneste din greu sa zica ceva, timp in care Wenders sare de vreo doua ori la o scena paralela, iar la final singurul lucru pe care il zice e ca tatal trebuia sa se poarte mai frumos cu mama lui. In clipa aia incepusem sa regret ca nu ma uit la un blockbuster hollywoodian. Si urasc blockbusterele hollywoodiene.

Celalalt personaj principal e un mustacios simpatic. Imi pare rau, altceva nu reiese din film.

Ca o revarsare incredibila de orgoliu, Wim Wenders se semneaza cu propriile initiale reflectate intr-un parbriz, in imaginea finala a filmului, in timp ce declama ca ar fi mai bine sa nu mai existe cinema, decat sa se proiecteze filmele din perioada aceea. Evident, capodopera semnata artistic de el e exceptia. In momentul ala am inceput sa regret ca nu ma uit la Faces, filmul lui Cassavetes. Si urasc Faces mai mult decat urasc blockbusterele hollywoodiene.

Eliseo Subiela for the win! (asta e un vot ;) )

asteptam cu nerabdare sa citesc chestia asta. m-ai dezamagit exact ca si siropul de artar argentinian de corazon...albastru.

Mai bine sirop de artar argentinian, decat apa plata in sticla de bere nemteasca, cu eticheta de vin nobil.

atentie la glicemie! mai sunt totusi de vazut inca patru filme ale lui...

Mi se pare ca unele replici sunt mult prea gratuite, mai ales ca sunt raspunsuri la niste intrebari/observatii destul de pertinente. As prefera ca discutiile sa ramana in domeniul filmului, iar observatiilor destul de rationale sa li se raspunda pe subiect sau deloc daca altfel nu se poate.


De cand se "masoara" rafinamentul in tarif? Daca o prostituata e proasta de bubuie, dar arata super bine e rafinata? Aceeasi intrebare si pentru orice femeie, indiferent de ocupatie.

Nu-i doar un singur lucru, atata timp cat ii lasa doua pagini de ziar tiparite despre tot ceea ce voia sa-i reproseze.


Reies destul de multe lucruri din film. Printre altele filmul este despre:
- calatorie si refugiu in calatorie. Nu doar o calatorie la propriu, ci si una interioara, o incursiune in trecutul celor doua personaje: Robert se intoarce sa regleze chestiuni trecute sub tacere fata de tatal sau, Bruno viziteaza casa copilariei lui de pe insula.
- relatiile umane - relatia parinte-copil, barbat-barbat, barbat-femeie -, despre esecul si impermanenta lor. In afara de tema conflictului intre generatii si aceea a prieteniei dintre doi barbati, o alta tema recurenta la Wenders e cea despre bariera de netrecut dintre sexe. Sunt patru exemple aici: Robert si sotia lui, parintii lui Robert, Bruno si femeia de la cinema, omul din noapte si sotia lui, care s-a izbit intentioant cu masina intr-un copac.
- epoca si mediul (no-man's-landul cultural, cum spunea cineva) in care a trait autorul, precum si colegii lui din Noul Cinema German, tineri crescuti si educati intr-o societate in care nu aveau acces la istoria si cultura lor, deoarece acestea prea au fost "murdarite" de nazistii. Iata semnificatia pustietatii locurilor prin care trec Bruno si Robert, ca intr-un desert. Unul cultural. Iata de ce imaginea (alb-negru) e de un gri sters. Iata de ce salile de cinema peste tot sunt aproape goale: cinemaul german a insemnat prea multa vreme propaganda pentru a mai putea fi acceptat.
- influenta culturii americane, (filme, muzica, jukebox, graffiti, coca-cola, etc) adusa de soldatii americani stationati in Germania.
- nu in ultimul rand: cinema, despre istoria cinemaului, despre soarta cinemaului, in special in scena de inceput si cea de la ultimul cinematograf vizitat de Bruno.



E semnatura lui, e adevarat, e vizibila, totusi abigua, cu dublu inteles. Waisse Wand, numele cinematografului al carui initiale se reflectau in parbriz, se traduce Ecran Alb. Poate exista un alt sens aici, o chestiune, o intrebare a filmului despre film, o referinta la tema cinematografiei. Si daca "semnatura" aceasta reprezinta "o revarsare incredibila de orgoliu", despre Hitchcock ce mai spui?

Din ceea ce se spune, deducem ca in trecut doar tatal vorbise in familia respectiva. Mi se pare logic atunci ca baiatul sa profite si sa savureze clipa in care il vede pe tatal sau cu gura inchisa. "Apa a venit si la moara lui, in sfirsit".

Cred ca oricine ar putea scrie un scenariu in care personajele comunica prin ziare/scrisori/whatever pe care nu le vede nimeni.
Voiam sa zic ca altceva nu prea reiese din film despre Bruno.

O calatorie schematica, redusa la generalitati. Nici un personaj din filmul asta nu poate fi confundat cu o fiinta umana reala. Sunt "mustaciosul simpatic" si "tipul cu sotia la Genova". Incursiune in trecutul lor? Sa fim seriosi, o casa goala nu e trecutul tau! Sau un tata care spune trei propozitii. In schimb Wenders aloca timp din plin unor scene in care personajele isi fac nevoile sau robotesc in jurul unui proiector de cinema.

Posibil, dar prea putin, e doar o vaga tangenta.
Da, cu asta sunt de acord. Dar trei ore e cam mult pentru asta si cateva alte idei interesante si imagini bune. Imagineaza-ti acelasi film, facut de un regizor prost. Ar fi o catastrofa.
Nu e vorba doar de semnatura ci mai ales de discursul ala ca ar fi mai bine sa nu existe cinema deloc, decat asa cum se facea atunci. Adica aroganta uriasa de a crede ca doar genul de filme care iti place tie ar trebui facut.

Genul asta de scena ar fi avut cu adevarat impact daca am fi fi vazut momentele din trecut, in care tatal vorbea si fiul tacea. Sau macar daca ii cunosteam pe amandoi mai bine. E mult de construit ca sa iti pese de personaje si relatia dintre ele. Altfel e pur si simplu ieftin, banal.

Nu ti se ofera totul mura in gura, asta e adevarat. E asta un defect? Deloc. Dimpotriva, iti da friu liber imaginatiei. Din dialoguri deducem atmosfera patriarhala rigida care exista in familia lui Robert, n-avem nevoie neaparat de flash-back-uri sau demonstratii vizuale. Spui ca Bruno e un personaj care nu-i dezvoltat deloc. Mai uita-te, eventual o data la scena care are loc intre cei doi in baraca americanilor, la ceea ce spune el acolo. Nu se spun multe in film, nu se "demonstreaza" nimic, nu sint explicate gesturi sau actiuni ale personajelor. Dar ele se citesc printre rinduri. Poate ca o casa goala si paradita tie nu-ti spune nimic, insa faptul ca singurul lucru pe care Bruno il gaseste de cuviinta sa-l faca acolo e sa zdrobeasca un geam, spune mai multe decit 3 pagini de dialog "ilustrativ".

Imi spune ca a avut o copilarie nefericita. La fel ca un miliard de persoane de pe planeta asta. Asta e la fel de profund ca stirile de la Pro TV. "Un copil a fost batut cu salbaticie de tatal sau si a ajus la spital bla bla bla". Oricine pricepe si il caineaza pe bietul baiat, fara sa le pese de fapt cine stie ce. Poti obtine cam acelasi lucru si intr-un film. Dar ca sa atingi cu adevarat spectatorii si eventual sa-i faci sa gandeasca, ai nevoie de acele "3 pagini de dialog" in care o ideea generala sa se cristalizeze in ceva personal, unic.

ceea ce a sugerat Mercutio despre unul dintre mesajele filmului,care si mie mi se pare cel mai important,caci de fapt,de la asta a plecat ideea filmului si -anume,protestul fata de ceea ce insemna americanizarea cinematografiei germane si pierderea identitatii ei,trebuie inteles in contextul cultural,istoric,politic,social, in care se afla Germania la vremea aceea. cine are cunostinte solide despre aceste lucruri,cred ca reuseste sa aprecieze filmul la adevarata valoare.
apoi, ceea ce se intampla intre cele doua personaje,incercarea lor de confruntare cu trecutul si incheierea socotelilor cu acesta,este un alt plan al filmului si ar trebui cu siguranta raportat tot in acelasi context.

E adevarat, filmul acesta nu ii atinge pe toti si nu da de gandit tuturor spectatorilor. Cu atat mai putin celor care au orizontul asteptarilor setat pe filme narative, in care scenele sunt legate intre ele prin logica cauza-efect. In care elementele de imagine(miscari de camera, unghiuri, montaj) sunt motivate si supuse actiunii si evenimentelor ce se petrec in naratiune. Wenders a ajuns la film prin pictura. El nu supune imaginea unui scenariu. Scenariul i-a fost ceva strain (sustinea el intr-un interviu), Summer in the city, de exemplu, a fost realizat cu trei pagini de schite. My american friend e primul film in care apare o intriga. Camera in filmele lui Wenders pur si simplu observa si prezinta evenimente dintr-un puct de vedere detasat. Scenele sunt episodice, ceea ce la holywood se numeste dead time. Daca schimbi ordinea in care sunt prezentate majoritatea evenimentelor, nu se creeaza confuzie, asa cum s-ar produce intr-un film narativ. Asta nu inseamna totusi ca faptele sunt cu totul la intamplare. Scenele contin simboluri si semnificatii care nu sunt transmise in intregime prin dialog, in mod explicit, textual.
Trebuie tinut cont ca Wenders a fost influentat si de filmele lui Lang si Murnau. Acestia din urma erau expresionisti. Te las pe tine sa afli cum transmiteau ei idei si sentimente in filmele lor. Trebuie, iarasi, stiut ca Wenders avea si studii de filozofie si ca titlul Im Lauf der Zeit s-ar putea sa fie o referinta la Sein und Zeit de Martin Heidegger. Filmul poate fi analizat si ca o parabola despre fiinta si timp. Dupa cum vezi ar fi cateva de ceva la care sa te gandesti, my young friend! Wenders, pentru a fi inteles ca autor trebuie asezat in context. Si contextul e stufos. Tu ai ideea a ta despre ce inseamna un film bun, ti-ai confectionat un model, un sablon, si crezi ca se potriveste oriunde. Cum spunea cineva, ca sa fac o comparatie, atunci cand ai un ciocan in mana iti vine sa bati cuie peste tot. Ori pentru a construi ceva, pentru analiza ceva (in cazul nostru) nu e deajuns un instrument ( o teorie). Deci e ok sa ai sablonul tau dupa care sa judeci filmele, dar, atentie, totusi, unde il folosesti. Wenders este, poate, cel mai important autor german contemporan. Zeci de carti si sute de articole despre filmele lui au fost scrise de autori si critici. Putin respect pentru ei (nu mai zic pentru cei care sustin filmul aici pe topic) macar. Comparand un film de Wenders cu stirile de la ora 5 e ca si cum ai spune ca acestia din urma sunt o banda de idioti. Hai sa nu cadem in ridicol. Suntem aici pentru a discuta si a invata despre cinema. Hai sa pastram totusi un nivel mai ridicat, sa nu-l coboram. Sa ne referim pe cat posibil la film. Comparatii de genul asta si remarci precum ca mai bine te-ai fi uitat la un blockbuster nu spun nimic despre film, ci doar despre persoana ta.

Nu a fost intentia mea sa ofensez pe nimeni, dar poate am facut-o prin lipsa de tact. Da, am propriul mod de a judeca filmele, pe care nu l-as numi "sablon", dar in care acea logica cauza-efect de care vorbesti are un rol important, pur si simplu pentru ca in viata noastra totul e cauza-efect. Imi dau seama ca si asta e doar o "teorie", dar pana la urma toti alegem una.

Ca autor esti liber sa faci aluzii subtile la Martin Heidegger la Murnau, pe care sa le intelegi doar tu si eventual un grup restrans de oameni care au aceleasi interese ca tine. Dar evident a restul oamenilor nu le vor percepe. Daca tu esti pasionat de Heidegger si descoperi elemente din filozofia sa in filmul lui Wenders, esti binevenit sa le prezinti aici. Dar cand afirmi ca Im lauf der zeit e despre "relatii umane", nu pot sa nu ma gandesc ca in filmul asta nu sunt oameni reali. Prietenia aia care se formeaza instantaneu intre personaje e un exemplu de "relatii umane"? Eu nu am vazut o relatie formandu-se astfel nicaieri in realitate. Relatia dintre Robert si sotia sa e un exemplu de "bariera de netrecut dintre sexe"? Care relatie?! Sotia sa nici nu apare in film. Personajele au anumite momente in care transmit ceva, dar cu rare exceptii e vorba de emotii banale sau total neverosibile. In alte momente se caca pur si simplu.

Ce m-a enervat in mod deosebit, a fost finalul. E revoltator sa afirmi ca cinematografele ar face mai bine sa nu mai difuzeze nimic, doar pentru ca filmele de acolo nu sunt pe placul lui Wim Wenders. Asta completeaza senzatia generala de lipsa de intelegere fata de cei din jur pe care mi-a dat-o tot filmul.

Pai nu se formeaza instantaneu o prietenie intre cei doi, dar se naste o legatura care evolueaza in timp. La inceput se observa o raceala, tipic nemteasca. In afara de titlu, tradus prost, o alta chestie aiurea care nu se sesizeaza din traducerea in engleza, e ca cei doi isi vorbesc la persoana intaia plural o buna perioada. Ar fi fost mai putin realist pentru doi tineri francezi, americani sau romani comportamentul acesta, dar nu pentru doi tineri germani.


Nu cred ca era nevoie sa apara. Se subintelege. Tipul rupe fotografia ei si vrea sa se sinucida.
Apoi suna de mai multe ori si nu i se raspunde. Ce sugereaza faptele astea?

Nu cred ca ai inteles. Este exact invers. Afirmatia de care spui nu este a lui Wenders, nu o face el. O pune in gura unui personaj, o batrana ce detinea un cinema. El acuza o atitudine. Hai sa lamurim. Wenders nu putea sa afirme asa ceva. Facea parte din Noul Cinema German, curent activ intre anii 1965-1982, similar cu Noul Val Francez. Unele din caracteristicile acestei miscari erau (scriu pe engleza dintr-o cartulie):
- It rejected the work of post-second-world-war German commercial directors, who had begun their careers during the third Reich,
- It rejected established German film genres and stars,
- It was indirectly influenced by American cinema, rather than by German cinema (with exception of the film of Fritz Lang and F W Murnau).
Deci ce intelegem din scena asta, in care o batrana proprietareasa de cinema deplange lipsa filmelor de pe vremea ei si a tatalui ei? Deci filme germane de dupa razboi si chiar din timpul razboiului, cele pline de morala si propaganda (pe care Wenders si Noul Cinema German le respingea) ? As zice Wenders vrea sa arate ca in Germania anilor 70 inca mai existau nostalgii pentru anumite vremuri "glorioase".

o astfel de relatie este cat de poate de reala.adevarat,alte conceptii despre lume si viata existau acum 40 de ani,oamenii erau mai putin "prevazatori",legau prieteniile cu mai multa sinceritate.
in momentul cand Robert s-a urcat in camionul lui Bruno,s-a lasat in voia sortii.oricum,nu mai avea nimic de pierdut.masina scufundata in lac e semnul ca din momentul acela e liber sa o ia pe un alt drum,ca s-a debarasat de trecutul care i-a adus suferinta.
era normal ca intre ei sa existe o stanjenela la inceput,ca nu puteau palavragi ca doi vechi prieteni,dar stiti cum se intampla la drum lung....cazi pe ganduri...
cei doi s-au descoperit in timpul calatoriei.si-au dat seama ca apartin aceleiasi generatii si ca poarta in suflet traume din trecut.daca ei ar fi inceput sa-si povesteasca viata,sporovaind la nesfarsit,cred ca filmul ar fi plictisit cu siguranta. tocmai de aceea, in cele trei ore, este o placere sa te uiti la el,fiindca este o adevarata curiozitate pentru tine,ca spectator, sa stai in fata ecranului si urmaresti actiunile celor doi,semnificatia gesturilor lor si a imaginilor,care sunt de o mie de ori mai incitante decat orice dialog care ar fi devenit banal si insuportabil la un moment dat.

daca retin bine, vorbitul la persoana a doua plural a existat in traducerea facuta de tvr. eu am vazut filmul acum 2 saptamani,cand a fost difuzat si cred ca asa e. si nu e deloc un lucru neimportant,tinand cont cum am mai zis, de contextul social,de intelegerea modului de educatie al tineretului german din acea vreme.cei doi resimt inca austeritatea si duritatea acestui mod in care au fost educati si intoarcerea la locurile unde au copilarit le reaminteste aceste lucruri, care de fapt,reprezinta cauza principala a frustrarilor lor, a durerilor sufletesti care-i impinge sa fuga.

E interpretarea ta, care nu stiu pe ce se bazeaza. Chiar pe site-ul oficial a lui Wim Wenders e un articol aici in care batrana e prezentata ca o iubitoare de film de arta, care refuza filmele comerciale ale vremii. De asemenea initialele WW provin din titlul cinematografului care astepta filme de alt gen, de unde rezulta o identificare cu ideile acestuia.

In ceea ce priveste personajele si relatiile dintre ele, cred ca am spus fiecare ce aveam de spus, nu are rost sa ne repetam.

Normal ca e interpretarea lui, aste-a filme ce lasa loc pentru asemenea interpretari. Poate el a vazut asta, poate eu am vazut altceva, poate tu s-au altul n-au vazut/perceput nimic. Am impresia ca esti unul dintre cei carora le place sa li se explica totul, clar si la obiect. Scena asta e despre asta, asta face asta pentru ca... Si atunci unde-i farmecul, daca ti se ofera totul mura-n gura?

Impresia ta e gresita. Filmele asiatice, pe care le prefer in general, sunt recunoscute tocmai pentru subtilitate. Dar filmul nu e un test Rorschach, in care fiecare sa interpreteze ce vrea si toti sa aiba dreptate. Daca exista astfel de filme atunci sunt fara sens. Eu caut sa inteleg ce a vrut de fapt sa transmita filmul si nu sa-mi inventez propriul meu film. Nu vreau sa inventez asociatii care sa existe doar in capul meu, gen film bacovian in El lado... Nu vreau sa mi se ofere nimic mura in gura, dar vreau sa mi se ofere ceva nou pentru mine, sa simt ca sunt mai implinit intelectual sau emotional dupa vizionare.

http://www.youtube.com/watch?v=gf1sf...eature=related

Da, poti de exemplu sa filmezi artistic un automobil Ford, fara dialog. Poate ca ai imaginea unor momente din copilarie in care care intrerupeai joaca cu prietenii pentru a admira un astfel de automobil cand trecea, pentru ca erau rare. Asta e un lucru concret care poate fi aratat in film. Dar unii regizori pur si simplu au o imagine vizuala si emotionala a experientei, oarecum separata de context. Sunt capabili sa vada eleganta liniei portierei si sa scoata in evidenta textura tapiteriei, dar nu inteleg nimic din ce ar putea sa gandeasca oamenii din masina. Asociaza imaginii propriile lor emotii, dar nici macar nu pot sa-si aminteasca ce a generat de fapt acele emotii. Si astfel ies filme din care pe care unii le interpreteaza ca un manifest artistic, altii ca un simbol a americanismului, altii ca fiind despre industria automobilelor, altii ca un atentat asupra ecologiei etc etc. O gramada de energie se pierde in discutii in general inutile despre un film care e, dupa cum spuneam, fara sens si banal, in acelasi mod in care de exemplu un copac e fara sens si banal. Da, e natural, poate fi interesant in felul lui si complex in alcatuirea coroanei si cu frunze frumoase, dar n-am nevoie sa stau trei ore sa ma uit la el.