"Felicia înainte de toate"
 

"Felicia înainte de toate" - Despre efectele timpului
Nici gospodină, nici gogoşari...

E lucru ştiut că, uneori, nu e nici o diferenţă între vorbele "din popor" şi cele scoase "din puţul gândirii". Nu mai ştiu cine-a emis primul inepţia cum că în curând românii vor face filme despre o gospodină care pune murături, nici cine a ţinut musai să se ilustreze la rându-i precizificând prognoza la "peste cinci ani", ceea ce eventual ar putea proiecta zisele ziceri undeva în zona folclorului - dar cu privire la absconsa lor înţelepciune, sus-menţionatele origini rămân imuabile. Orice posesor de retină şi cortex în minimele măsuri proprii supravieţuirii, indiferent dacă empatizează sau nu cu actuala noastră generaţie minimalistă, recunoaşte cel puţin existenţa conţinutului substanţial al acestor filme, ţinând de aprofundarea unor sensuri umane de mare gravitate pe care le relevă cele mai anodine realităţi ale societăţii româneşti (şi nu numai) actuale. Ceea ce li se poate reproşa, eventual, de nişte contestatari competenţi (dintre care nu fac parte, dar pentru al căror drept de a-şi expune opinia m-aş lupta fără preget, conform unui precept democratic definitoriu), sunt exclusiv elementele formale. Nu oricine poate asimila lentoarea narativă, dialogurile anodin-ultrarealiste, plan-secvenţele statice, săriturile de montaj deliberate, şi diverse alte trăsături caracteristice minimalismului - dar nici substanţa nu le poate fi negată. Poate fi, cel mult, înţeleasă prost - căci, cum bine ştim, urlă târgul de etichete gen "filme cu avorturi", "filme despre bătrâni purtaţi prin spitale", "cu sex oral la mare de 1 Mai", "despre fete care beau suc" sau "poliţişti care se uită la o casă". Sunt gata să pun pariu că foarte curând liota se va îmbogăţi cu o nouă perlă: "despre femei care pierd avionul" - de parcă ăsta ar fi subiectul "Feliciei înainte de toate". Grea treabă, asta cu aparenţele şi esenţele...!
Ca să fim totuşi drepţi, se impune să recunoaştem că filmul cuplului Rădulescu & de Raaf multora le va pune serios răbdarea la încercare. În mod firesc, de vreme ce provine din acelaşi filon stilistic şi de gen, "Felicia..." curge lent, liniar, monoton, parcă într-o deliberată sfidare a receptorilor cu orizontul de aşteptare fixat pe trepidaţia filmelor de consum. Asta nu înseamnă, totuşi, că-i lipseşte bunăvoinţa faţă de spectator - ca în cazul acelor pelicule criptice care frizează autismul. Principala atracţie, în cazul de faţă, o constituie dialogurile - nu numai de un firesc şi o dezinvoltură cum rar am mai întâlnit în filmul românesc, ci şi reuşind să reconstituie la cote maxime acel palier aparte al tâmpeniei care face comunicarea efectiv imposibilă. Întreg actul întâi, desfăşurat în apartamentul familiei Mateescu, e o succesiune densă de replici totalmente vide - cel puţin în aparenţă, căci... Insinuanţi, atenţi, metodici, Rădulescu şi de Raaf reuşesc să ne instileze tot timpul vibraţia subtilă a unui pericol insidios - ceva o să se ducă sigur dracului, că prea-s toţi trei pe dinafară: părinţii (şi nevăzuta soră), prin abulia lor totală, iar Felicia, prin apatia cu care le înghite multele aiureli ce vor duce inevitabil (previzibil chiar), la pierderea avionului.
Într-un film de construcţie clasică, momentul de la check-in ar fi fost, automat, faimosul Plot Point 1: incidentul neprevăzut care abate lucrurile de pe făgaşul lor firesc şi-i creează protagonistei o nevoie dramatică (aici, găsirea unui alt avion spre Olanda, pentru a-şi putea lua fiul din tabără, a doua zi). Cel puţin în raport cu paradigmele de tip convenţional, aşa ar fi trebuit să stea lucrurile.
Atâta doar că Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf numai convenţionalisme n-au avut în vedere când au purces la scurta dar intensa odisee aeroportuară (şi nu numai - sau, mai bine zis... numai în aparenţă astfel) a Feliciei. Cu ocazia scurtei dar extrem de densei conferinţe de presă la care am participat, cei doi autori şi-au confirmat intenţia deja desprinsă din film de a nu spune povestea pierderii unui avion şi a rezolvării problemei în timp util, ci de a urmări arcul unui personaj marcat de o stranie şi aproape impalpabilă dramă interioară.
Felicia Mateescu s-a stabilit în Olanda din 1989, s-a căsătorit cu Maarten, au divorţat, l-a primit în custodie pe Marc, fiul lor de unsprezece ani, şi lucrează ca bibliotecară. O dată pe an, îşi vizitează părinţii din Bucureşti. Treptat, însă, de-a lungul timpului, s-a instalat inexorabil înstrăinarea... purtând în cazul de faţă amprenta mult mai apăsată a influenţelor unei naţiuni extrem de aparte, pe care nu poţi şi nici nu trebuie s-o scoţi vreodată dintr-ale ei - vorba aia, pe continentul nostru trăiesc două feluri de locuitori: europeni şi olandezi. S-a pus problema de ce autorii nu au ales una dintre ţările cu comunităţi româneşti masive, ca Spania, Italia, Franţa sau Germania - şi, la drept vorbind, diverşi prezumptivi coproducători de pe aceste meleaguri s-au oferit să se implice, cu condiţia ca acţiunea să se petreacă în ţara lor. Răzvan şi Melissa au rămas însă la opţiunea olandeză (culmea, fără ca din Ţara Lalelelor să fi primit nici măcar un gulden - sau, mă rog, euro... cât o să mai ţină), şi bine au făcut - nu numai în numele originalităţii, ci şi datorită mai marii distanţe umane astfel create, esenţială pentru drama personajului: o femeie însemnată de alienarea acumulată în timp...
Căci aceasta este adevărata temă a filmului: efectele timpului asupra relaţiilor între oameni. De ce pierde Felicia avionul? Fiindcă aiurita de Iulia, soră-sa, a lăsat-o-n baltă când promisese s-o ducă la Otopeni cu maşina, şi nici măcar n-a anunţat-o? Parţial. Fiindcă nici chiar un taxi nu foloseşte la mare lucru într-un Bucureşti unde, pe orice drum ai lua-o, tot bară la bară se merge? Inclusiv. Fiindcă toată dimineaţa, în timp ce-şi făcea bagajele, părinţii au bătut-o la cap cu fleacuri, tabieturi, iaurturi şi pantalonaşi? Da, şi de-asta - însă m-am întrebat în repetate rânduri, de-a lungul filmului: pe ce lume, Doamne iartă-mă, trăia Felicia asta, de n-a fost în stare să plece la timp spre aeroport? Că doar zbura an de an pe ruta Bucureşti-Amsterdam, şi-şi cunoştea bine şi părinţii, şi sora, şi oraşul. Iar întrebarea nu era doar steril-moralistă, ci şi de fond - cum putem empatiza cu nevoia dramatică a unui personaj atât de plutitor încât şi-o face efectiv manum propria? Ar fi fost o stângăcie dramaturgică flagrantă, indiscutabil - dacă era un film despre pierderea unui avion (la fel cum şi stilul disolut de viaţă al lui Dante Remus Lăzărescu ar fi riscat să anuleze premisa morală a filmului lui Cristi Puiu, dacă acolo ar fi fost vorba de periplul unui bătrân prin spitale - nu de "păcatul nepăsării"). Da, Felicia poartă în mare parte vina crizei în care ajunge - dar e greu să-i impuţi acest lucru, când adevărata motivaţie a întârzierii este de fapt un soi de lâncezeală, de lingoare, de pasivitate depresivă în care a aruncat-o destrămarea afectivă a vieţii de familie. Acel setup prelungit, în apartament, construieşte o atmosferă de mămoşenie sufocantă, insuportabilă, care în continuare va urca până la cote de-a dreptul inumane. Ca atare, Răzvan şi Melissa au ales o formulă structurală destul de riscantă: prelungind peste măsura normativă actul întâi, astfel încât twist-ul major al pierderii avionului se situează undeva între o treime din film şi jumătate, scenariştii au preferat să "dizolve" (termenul îi aparţine lui Răzvan) Plot-Point-1-ul în câteva plot-point-uri oarecare, premergătoare: tărăgănatul mic-dejun, controversele delirant de inutile de pe patul din dormitor (pantalonii cu pense, geaca, perdelele de la Petroşani), etc... Practic, în acest mod, filmul îşi pregăteşte în subsidiar adevăratul sistem de semnificaţii - povestea din interiorul poveştii. Îmi aminteşte, la un nivel esenţial, de splendidul Mid-Point al "Poliţist, adj."-ului lui Porumboiu - secvenţa "Nu te părăsesc, iubire!", care răsuceşte complet aparenta poveste poliţistă, orientând-o pe direcţia sa reală, de meditaţie asupra sensului cuvintelor.
Şi astfel, exact când credeam că ne lansăm într-o goană contra-cronometru, de tip lăzărescian sau patrutreidoist, pentru rezolvarea problemei, filmul se aşează pe adevăratul său făgaş - acela al reglării conturilor de-o viaţă între mamă şi fiică. Din păcate, formula funcţionează doar parţial, cel puţin în plan epic imediat. La un prim nivel, Felicia se zbuciumă prin aeroport să găsească o soluţie - fie un avion care s-o ducă acasă la timp, fie pe cineva care să-l ia pe Marc din tabără - în timp ce maică-sa, alături, şi taică-său, prin telefon, o tracasează non-stop cu cele mai cicălitoare tembelisme. Ecuaţia ar fi funcţionat perfect dacă şirul de tentative eşuate pe la ghişee ar fi urmat un crescendo la fel de coerent al absurdului şi al zădărniciei - fundamentând astfel terenul pentru exploziva criză familială. Cu regret, însă, sunt nevoit să observ că acel fir epic urmează o linie cam evanescentă, pierzându-şi treptat aciditatea şi acuitatea, pentru ca de la un moment dat să adaste într-o lungă şi non-dramatică aşteptare a deschiderii ghişeului Lufthansa - iar în final se va rezolva anticlimactic: pe de o parte, pur şi simplu i se reportează biletul pentru aceeaşi cursă, a doua zi; pe de altă parte, Maarten se înduplecă şi-şi ajustează programul, luându-l totuşi pe Marc din tabără, cu o noapte mai devreme. Adică, exact rezolvările preconizate din start, la care se ajunge liniar, fără nici o întorsătură semnificativă, sau măcar neaşteptată - practic, după o pregătire atât de elaborată în Actul 1, şi creşterea de tensiune din Actul 2, Plot-Point-2-ul e ca şi inexistent, astfel încât trecerea la Actul 3 se face fără dramatism, strict în baza unor stresuri acumulate. Efectele nedorite sunt două: pe de o parte, treimea finală e lipsită de acea surpriză care ar fi potenţat-o la nivelul dramatic impus de trăirile personajelor, ceea ce reduce mult din impactul monologului în care Felicia dă cărţile pe faţă; pe de altă parte, în orice film, pe lângă rolul său imediat, de vector dinamic, P.P.2-ul mai are şi menirea ca, prin ingeniozitatea mecanismului său intrinsec, să declanşeze exprimarea finală a sensurilor - iar ratarea lui le face să rămână la un nivel interior accesibil mai mult cunoscătorilor şi celor rodaţi în analiza cinematografică, decât spectatorilor cărora li se adresează; şi li se adresează, căci "Felicia înainte de toate" nu-şi propune deloc să fie un film elitist şi abscons, ci dimpotrivă: unul deschis, sensibil, uman.
Slavă Domnului, aceste calităţi i se recuperează în mare parte pe alte planuri. Se remarcă în primul rând felul cum au colaborat cei doi în departamentul regiei. De reţinut şi modul în care au ajuns aici: la conferinţa de presă, ne-au povestit că, iniţial, concepuseră scenariul, firesc, spre a-l oferi unui regisor - dar, lucrând împreună, au ajuns să vizualizeze atât de concret filmul, şi să se ataşeze aşa de mult de el, încât inevitabilul s-a produs: şi-au dorit să-l facă ei înşişi. Un pariu vizibil riscant - dar câştigat. Atât la nivel de concepţie, cât şi de realizare, regia e sobră, precisă, eficientă - fără ostentaţie, fără stridenţe sau exhibiţionisme, dar şi fără deconstructivismele uneori greu digerabile ale altor filme minimaliste sau experimentale, asumându-şi onest rolul de a servi povestea şi a-i transmite semnificaţiile. Ca formulă de colaborare, Răzvan s-a ocupat în primul rând de ceea ce se petrece în faţa camerei - mizanscena şi lucrul cu actorii - iar Melissa, de camera propriu-zisă: compoziţiile de cadru, elementele plastice, cromatica şi jocurile de lumini, etc.
Iar dacă, aşa cum arătam adineaori, imaginea filmului e atent compusă şi expresivă cu discreţie, în schimb componenta actoricească se relevă ca un adevărat tur de forţă. Pornind de la dezideratul legitim al adecvării la rol în primul rând, realizatorii au procedat la desfăşurarea castingului fără nici un fel de idei preconcepute - iar rezultatele sunt de-a dreptul impresionante: zburdalnicul Vasile Menzel, pe care-l admiram în copilărie pe scena de la Ion Creangă (şi care a fost anormal de ocolit de regisorii de film, cu câteva excepţii nesemnificative), compune acum portretul aproape translucid al unui tată bătrân, tipicar şi orgolios, care se stinge încet, devorat de un cancer pancreatic despre care "diplomaţia" interzice să se vorbească. Personajul lui creează un cuplu solid şi insolit cu mama - arhetipul cloştii-maimuţă care-şi traumatizează puii cu îmbrăţişări tiranice şi destructive, băgăreaţă şi mereu pe-alături, complet tâmpă dar cu resurse uluitoare de isteţime şi ingeniozitate ori de câte ori are şansa să facă rău din prea bune intenţii. Ileana Cernat, altă actriţă uriaşă care-mi fura ochii şi inima la Odeon, cu decenii în urmă, îşi face personajul cu o sinceritate, o spontaneitate şi mai ales o subtilitate rară, fără de care riscul căderii în caricatură grosieră ar fi fost enorm. Actriţa excelează mai ales în a menţine permanent echilibrul volatil între bunătatea maternă şi micile meschinării - arhetipul atât de cunoscut, dar şi dificil de imortalizat, al mamei care are un talent teribil de a-şi răni copiii din prea multă dragoste. Dar, desigur, marea revelaţie este Ozana Oancea, pe care mi-o amintesc din urmă cu aproape douăzeci şi cinci de ani, când era o studentă frumoasă şi promiţătoare - pentru ca de-atunci încoace să fi uitat efectiv de existenţa ei! În mâna sigură a lui Răzvan Rădulescu, Ozana reuşeşte să ducă în spinare un film ingrat de dificil, sub a cărui povară ar fi putut ceda chiar şi actori cu o experienţă incomparabil mai bogată. Falseturi nu comite, poate doar pe alocuri să fie cam stinsă şi convenţională, însă niciodată pe lângă sens - iar izbucnirea finală aduce cu adevărat lacrimi în ochi, acel monolog filmat dintr-un singur cadru, în care-i impută mamei sale tot ceea ce aceasta i-a furat în plan sufletesc. Practic, acolo se încheie sintagma filmului: Felicia îşi deplânge timpul pierdut - pierdut fiindcă alţii, care ar fi avut datoria să i-l cultive, nu şi-au găsit timp pentru asta. Tot ceea ce urmează cred că e în mare parte de prisos: sosirea Iuliei cu maşina, măcar la întoarcere s-o ia (aş fi preferat ca personajul să rămână doar sugerat, ca un "portret în absenţă", cum îl creionaseră convorbirile telefonice de pe parcurs), revenirea acasă pentru încă o noapte (acum, când buboiul s-a spart şi Felicia numai bine nu se mai poate simţi în acel decor), ultima convorbire la telefon cu Marc - conducând spre punctul final retezat, cam clişeatic (soluţie pe care aş dori-o mai bine justificată de-acum încolo, odată ce şi-a consumat ineditul şi nonconformismul). Poate mă înşel, dar simţeam finalul construit în jurul momentelor imediat următoare monologului: tensiunile şi semnificaţiile acelui cadru meritau să ne însoţească, nerăcite, minute în şir după genericul final.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 iunie 2010
Bucureşti, România

Bre, mie titlu-mi inspira un banc omu' e-nainte de toate! =))

Titlul a fost printre lucrurile care nu mi-au pläcut deloc - dar n-am mai mentionat, am considerat cä era strict o chestie de gust propriu.

titlul e telenovelistic rau de tot, pe acelasi palier cu "Sarmana Maria".

Titlul e cartezian... Omul e masura lucrurilor :D :))

Titlul continuä sä nu-mi placä (chiar si dupä ce am reväzut asearä, la premierä, filmul, care mi-a pläcut si mai mult). Dar nu-i räu deloc dacä-i interpretat telenovelistic: filmul fiind totalmente sträin respectivului gen, se creeazä un contrast ironic viabil.

Şi ce e rău în asta? Cum spunea şi Rădulescu cu toţii trăim mici telenovele în viaţa de zi cu zi şi acest film chiar despre acest lucru e.
Doar că în filmul acesta toate acele emoţii intense chiar sunt luate din viaţa reală, nu sunt ca în telenovele unde îţi dai seama că aşa ceva e imposibil.

Filmul mi s-a părut efectiv splendid. Ştiu o mulţime de persoane care s-au regăsit în acest film.
De la pregătirile pentru plecare mai mult spunând că te grăbeşti decât efectiv să te pregăteşti până la scena de final unde toată lumea se împacă. De altfel oricât te-ai certa cu familia aproape imediat îi ierţi, Felicia şi-a iertat mama, iar fiul ei a iertat-o pe ea. De aceea era importantă scena de la final pe care Pitbull vroia să n-o vadă.

Dar cel mai mult mi-a plăcut modul în care ni se arată cum dragostea părintească cu toate bunele intenţii poate fi sufocantă şi agasantă şi mulţi tineri se vor regăsi în această ipostază.

Nu neapärat. Reväzând asearä filmul, am înteles mai bine justificarea episodului final: venirea Iuliei, drumul spre casä, sosirea. Deci, nu e neapärat redundant dramaturgic, cât doar putin lungit. Cred cä dacä acea "stingere", acea falsä rezolvare, se consuma mai comprimat, efectul ar fi crescut.

Mai degraba e de la Protagoras :''Omul este măsura tuturor lucrurilor, şi a celor care există precum există, şi a celor care nu există, precum nu există '' ;)

Pitbull asta cu cât de lung ar fi trebuit să fie finalul mi se pare un detaliu, din punctul meu de vedere n-am ce să-i reproşez. Poate au vrut să arate că totul e ca la început, nimeni nu se grăbeşte, ba mai mult o replică de la final cu "lasă că avem timp" nu se potrivea cu ceva scurt.

Da, mä rog, eu fac observatia asta dintr-o perspectivä profesionalä foarte exigentä, calatä pe nuante, detalii (cum bine zici) si dozaje de mare precizie (si la "M.D.L." am avut un comentariu similar, pe ideea cä acel cadru final ar mai fi avut nevoie de trei secunde complet statice) - la care se adaugä, inevitabil, si perspectiva proprie, orizontul meu de asteptare si receptie. Nu e un verdict definitiv, ci doar o temä de analizä.
...Apropo, mi se pare foarte interesant felul cum, absolut neintentionat, mä tot trezesc fäcând trimiteri si asocieri cu "M.D.L.". Undeva, într-un strat de profunzime, cele douä filme sunt foarte asemänätoare - dar în sens bun; în sensul apartenentei la un anumit tip de viziune cinematograficä asupra realitätii contemporane, care mai are mult pânä sä se epuizeze.

Da bremen. Dar cine se mai uita dupa greci ? :). Chiar citisem recent cateva pagini de istorie a filosofiei si am ramas mesmerized by the greeks.

Cei doi craci ai civilizatiei europene :Atena si Ierusalim.

Filmul pare interesant si incepe sa devina interesanta si tema asta a romanilor plecati afara dar care nu au reusit sa se integreze deplin .Sunt dar nu sunt in Occident.
Au plecat dezamagiti din Romania dar mai au pretentii de la aceasta .Mai spera sa gaseasca ceva schimbat in bine dar dau pe aceeasi veche acreala .

Pe mine nu inceteaza sa ma fascineze titlul. =))

Dupa o perioada agitata de filmari si festivaluri, am reusit sa ne adunam si-am mai facut trei cronici prea-frumoase si ne-nicolaesciene.

Iar inainte de toate este... Felicia, evident:

http://floares.blogspot.com/2010/06/...-toate_12.html

Vizionare placuta!

Ce nu-mi place la Razvan Radulescu :cartea sa ''Teodosie cel Mic '' -nu e vorba ca nu mi-a placut aceasta carte ,pot spune ca ma urit-o :-&

Ce -mi place la Razvan Radulescu : faţa lui bizară, privirea lui de om bîntuit .Pare desprind din romanele lui Kafka. Nu stiu dacă Cristi Puiu este un actor bun (n-am vazut Aurora ) dar cred ca Radulescu ar putea juca niscaiva roluri de dezradacinat .

Scuze de off topic, dar sint curios in legatura cu o chestie: doar Nicolaescu mai apare la noi pe DVD? A trecut ceva vreme de cind s-a lansat Politist, adj. si inca nimic. La fel vor sta lucrurile si cu Aurora? Sint foarte multi in Romania care nu au acces la cinema si dvd-ul e singura salvare. Chiar atit de vandabil e Serj iar cind vine vorba de ceilalti nu se merita efortul?

nu neaparat, dar nicolaescu are in spate mediapro si al sau provideo, regizorii noului val trebuie sa se descurce. aurora se lanseaza cel mai probabil pe 30 septembrie, iar pe dvd va aparea cateva luni mai tarziu

Nu, n-ai înteles - se poate discuta, dar rational, nu glandular.
Si de pe pozitii cunoscätoare - nu dupä ureche sau bucäti.
Pe cei ce fac asta, nu e nevoie sä-i jigneascä nimeni (ar fi chiar tautologic): se jignesc ei singuri.
Eu doar, cu amaru-n suflet, constat. :(

* * *

OK, back to topic:
Un articol concludent - cam prea laudativ, dar în fond adecvat (toate observatiile pozitive din el sunt justificate; päcat cä lipsesc cele critice; proportia ar fi fost cam de 80% favorabil, more or less):

În filigran - "Felicia, înainte de toate"
Fineţuri peste fineţuri

La acuzaţia că majoritatea filmelor româneşti ambiţioase seamănă între ele, Răzvan Rădulescu a răspuns odată că această impresie e la fel de adevărată cum e aceea că toţi chinezii ar semăna între ei. E adevărat că majoritatea acestor filme au în comun cîteva mari parti-pris-uri stilistice, dintre care cel mai important e parti-pris-ul pentru înregistrarea cu cît mai puţine întreruperi a evenimentelor narative, în locul filmării lor pe bucăţi şi asamblării lor la montaj, dar în interiorul acestei opţiuni există diferenţe importante între un autor şi altul. Într-un cinema care se lipseşte de contribuţia montajului, cuvîntul de ordine e mizanscena: sculptarea unor acţiuni dramatice continue în timp şi spaţiu. Filmul co-regizat de Melissa de Raaf şi Rădulescu, Felicia, înainte de toate (un dublu debut), e remarcabil din acest punct de vedere. Nu conţine tururi de forţă coregrafice (de pildă, vreo secvenţă cu, să zicem, zece actori învîrtindu-se în acelaşi timp prin cadru), dar tot coregrafiat se cheamă că e - şi cu mare subtilitate - pînă la cele mai mărunte relaţii ale actorilor cu obiectele de recuzită. Calitatea mizanscenei poate fi constatată cel mai bine într-o secvenţă în care patru personaje stau la masă într-o cafenea de pe aeroportul Otopeni. E vorba de Felicia (40 de ani), care tocmai a pierdut avionul, de mama ei (vreo 60 de ani), de o altă cucoană, veche cunoştinţă de-a mamei Feliciei, cu care s-a reîntîlnit întîmplător pe aeroport, şi de soţul acesteia. Cele două cucoane încep să-şi povestească una alteia ce mai fac, de fapt întrecîndu-se subtil în succese. Ajung şi la arătatul de fotografii cu nepoţei (mama Feliciei către Felicia: "Scoate-l şi tu pe Marc!"). E o secvenţă foarte densă, comică, dar şi "dificilă" emoţional (iritată de maică-sa, Felicia o sabotează în faţa celeilalte cucoane revelînd că taică-su e bolnav de cancer - o veste nouă şi pentru spectator - şi mai şi răstindu-se la acesta atunci cînd el o sună ca s-o anunţe că o poate ajuta cu relaţiile lui), iar faptul că e filmată în cadre lungi, în care îi vedem tot timpul pe toţi patru, în care acţiunile şi reacţiunile sînt simultan prezente (montajul le-ar face succesive), contribuie la densitatea ei. A trebuit s-o văd de trei ori ca să descopăr semnalul discret ("nu te băga") pe care-l primeşte la un moment dat cealaltă cucoană de la soţul ei. Şi filmul e plin de asemenea fineţuri: e lucrat în filigran. Este şi foarte atrăgător cromatic. O bună parte din acţiune se petrece pe aeroport, unde Felicia şi mama ei umblă de la un ghişeu la altul (Felicia trebuie să ajungă neapărat la ea acasă, în Olanda, ca să-şi ia copilul din tabără), şi, într-o bună parte din cadrele cu ele, fundalul e în unsharf (adică în ceaţă), ceea ce face ca albastrurile şi galbenurile de care e plin aeroportul să se amestece, între ele şi cu culorile mai vii ale cîte unui bagaj. În centrul acestui design cromatic pare să stea haina Feliciei: un palton maro pe care sînt aplicate fire galbene, roşii, albastre, răsucite unele în jurul altora. Fineţuri peste fineţuri.

În interpretarea Ozanei Oancea, Felicia are cîte un alt mod de a relaţiona cu fiecare om din viaţa ei: cu maică-sa e iritabilă, cu taică-su e protectoare, cu prietena pe care o sună în Olanda e mai hlizită, mai fetiţoasă (dar imediat cum încheie convorbirea vedem că s-a prefăcut) etc. E o prezenţă fizică spectaculoasă: înaltă, elegantă, rezervată - o persoană care nu deschide prea des supapele. Ne aşteptăm ca, pînă la sfîrşitul filmului, o supapă să sară, dar, atunci cînd lucrul ăsta se întîmplă (cînd începe să ţipe la maică-sa), nu sîntem pregătiţi pentru cantitatea de nefericire care se deversează şi din care doar o mică parte e imputabilă în mod direct - şi raţional - maică-sii: toată viaţa Feliciei trece prin faţa ochilor noştri ca un tren de noapte - o serie de fulguraţii, de întrezăriri, în fiecare compartiment cîte o scenă indistinctă care, în lumina crudă care o scaldă, pare să fugă într-o direcţie greşită. Ceea ce-şi propun aici de Raaf şi Rădulescu (să reveleze un personaj printr-o situaţie de criză) e destul de clasic în comparaţie cu ceea ce-şi propune, de pildă, Porumboiu în Poliţist, adjectiv, dar s-ar putea ca dramaturgia lor să depăşească în delicateţe tot ce s-a mai făcut la noi, în ultimii ani, în zona realismului psihologic (şi s-au făcut cîteva lucruri bune, de regulă tot cu contribuţia lui Rădulescu). Aşa cum observă Irina Trocan în cronica ei de pe LiterNet, presiunile exterioare asupra nervilor Feliciei (din categoria ghişee închise, funcţionari antipatici) sînt date şi ţinute la minimum, pentru a nu bruia dinamica esenţială dintre ea şi maică-sa. Iar dinamica asta nu constă într-o escaladă susţinută a enervărilor (deşi mama, interpretată de Ileana Cernat, e echipată ideal pentru aşa ceva: are o voce minunată de convalescentă, numai bună pentru îngrijorări ineficiente şi pentru şantaje sentimentale), ci e mai degrabă una de tip flux-reflux, controlată de bună creştere, de prudenţă, de simţul vinovăţiei şi chiar de simţul umorului.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/f...ticol/filigran

nu am apucat sa scriu o poveste de sine statatoare despre film, ca am tot umblat de colo-colo. mie filmul nu mi-a placut, il consider slab, neimplinit. si, pina una-alta, asta incercam sa arat in rindurile scrise pentru liternet in timpul tiffului. ideile astea o sa le asez (ceva mai ingrijit, cu mai multe exemple) si in cronica dedicata filmului:


Felicia, înainte de toate este primul film în elaborarea căruia Răzvan Rădulescu semnează şi regia, alături de Melissa de Raaf, nu numai scenariul. Felicia nu este un film împlinit. Felicia trebuie să se întoarcă în Olanda după o vizită de o săptămînă la părinţi. Trăieşte acolo de douăzeci de ani, a fost căsătorită cu un olandez, Maarten, de care a divorţat de ceva vreme, au împreună un băiat, Marc, pe care Felicia trebuie să îl ia din tabără următoarea zi. În ceea ce priveşte întoarcerea în Olanda, lucrurile nu decurg ca la carte, astfel că Felicia are de rezolvat o serie de probleme stringente.

Problema filmului stă în felul în care îşi derulează povestea: se artificializează necontenit prin minuţiozitatea pe care o etalează în fiecare secvenţă. Discuţii de familie, cicăleli necontenite, contre, atît de atent luate sub lupă, cu o dorinţă de cuprindere a universalului atît de mare (altfel spus, cu o dorinţă atît de mare de a cuprinde toate situaţiile umane posibile în imaginile de pe ecran), încît secvenţele se descompun precum un puzzle aruncat în aer fără a avea piesele lipite unele de altele. Filmul vrea să fie uman, vrea să reproducă intimitatea căminului, a relaţiei părinte-copil - pentru a-i arăta adevărata natură. După cum ştim de la Freud, sau din piesa Mother a celor de la Pink Floyd, relaţia părinte-copil presupune o dialectică stăpîn-sclav în măsura în care părintele ştie deja tot din start. Asta e şi miza filmului, să dezbrace această relaţie de făţărnicie, să pună spectatorul faţă în faţă cu propria nemernicie, fiindcă s-ar putea să ajungem cu toţii acolo, în postura de părinte. Dar nu reuşeşte să convingă în această aventură. Prin ceea ce spun caracterele de pe ecran, prin insistenţa cu care sînt îngroşate situaţiile – fie prin lungirea excesivă a fiecărui moment, fie prin repetiţia aceluiaşi tip de replici, fie prin izbucniri deplasate ale personajelor, deplasate în relaţie cu restul întîmplărilor de pe ecran -, secvenţele filmului aduc în prim plan personaje bigger than life, persoanje pe care nu le poţi crede întotdeauna în situaţiile prezentate. Paradoxul pe care l-am trăit la această proiecţie e de a înţelege (şi de a şti) că în realitate ideile despre care vorbeşte filmul sînt valide, însă în povestea de pe ecran, în felul în care curge ea, sînt greu de acceptat.

Cînd ai pe platou o actriţă atît de bună cum e Ozana Oancea (ea însăşi o dovedeşte în Captivi de Crăciun şi în momente din Felicia), dacă ea ratează anumite replici, dacă nu e convingătoare într-o situaţie, problema trebuie să fie în replici şi în felul în care acestea sînt legate de realitatea internă a lumii pe care o zugrăveşte filmul. Iar Ozana Oancea e neconvingătoare în două pasaje esenţiale ale filmului: în reacţiile pe care le are în aeroport cînd află că a fost închisă îmbarcarea pentru Amsterdam şi în felul în care îi spune mamei sale păsul de o viaţă. În acelaşi timp, în această secvenţă de final mama Feliciei este absolut terminată ca personaj fără ca filmul să ofere motivaţia necesară pentru a valida această atitudine. Nu poţi cere spectatorului să umple cu situaţii exterioare filmului diferenţa sentimentală negativă care să ducă la o asemenea izbucnire, prin care nu numai personajul este desfiinţat, ci însăşi ideea de mamă. Din cauza aceloraşi considerente, şi cheia realistă a filmului e alterată. Rădulescu şi de Raaf lucrează cu timpul şi ritmul real al întîmplărilor prezentate, vor să surprindă faptele aşa cum ar fi ele în realitate, să le observe şi – inevitabil, ca în orice act care implică aparatul de filmat şi privirea – să le descompună. Doar că în măsura în care situaţiile nu conving, metoda nu va convinge nici atît.

Bine, cum zici tu.

* * *

Putem continua discutia, vä rog?
Despre "Felicia înainte de toate"...
...dacä se poate.

* * *

L.E.
Abia acum am observat cronica lui Gionloc.
Respectabilä, dar finalizatä gresit, dupä pärerea mea.
Sau, altfel spus: analizä foarte corectä, concluzii eronate.
De ce?
Fiindcä sunt partiale si nesistemice - päcatul tipic al lui Lucian, remarcat si la alte filme asupra cärora opiniile noastre nu s-au potrivit (îmi vin în minte "Nunta mutä", "Ho ho ho" si, partial, "Nuntä în Basarabia" - pe care el l-a desfiintat total, iar eu, nu färä a-i recunoaste si unele merite minore.)
Chestia e cä Gionloc, chiar având dreptate în majoritatea observatiilor lui luate punctual, falseazä prin omiterea multor alte aspecte importante, care se asociazä compensator (sau chiar justificativ, oarecum) cu acele neîmpliniri. (Nu e vorba doar de simplistul "vede doar defectele", ci de o anumitä tarä de viziune în raport cu ansamblul ca sistem, ca sumä mai mare decât totalul pärtilor.)
In orice caz, ne oferä un exemplu de a critica onorabil si corect un film bun.
Aviz amatorilor - si profesionistilor (diletantilor, mai bine nu).

* * *

A, si, apropo (...apropo de logicä - sau de lipsa dânsei):
Daca excelentele scenarii "Amatorul" si "Megatron" ar fi fost scrise de Neuptolem sau de Mirodoni sau de Dansatorul_polimorf, aceste filme ar fi lipsit.
(Cä de cronici, ce sä mai vorbim...?)

s-ar putea sa intelegem diferit raportarea la sistem, sau privirea sistemica.
pentru mine treaba asta - sistematizarea, judecarea intregului prin parti si a partilor prin raportare la intreg - se petrece inainte de a incepe sa scriu. si incerc sa pun in balanta realizarile si neajunsurile.
in analiza propriu-zisa, in ceea ce scriu, nu mai apare toata punerea asta in balanta. apare rezultatul ei. iar rezultatul e ceea ce ramine din toata analiza prealabila, cu aplicare pe structura argumentativa a filmului: ce urmareste el, cum urmareste ceea ce urmareste, ce obtine din ceea ce urmareste. ma intereseaza cit de solid e fondul problemei discutate in proiect (urmaresc cit de bine e crescuta povestea in raport cu ceea ce ea propune si in raport cu concluziile ei) si ma intereseaza care e forma pe care o primeste fondul cela (cum materia e organizata estetic). la fel de important e si angajamentul discursiv al autorului, una e Transformers, alta e Das weisse Band. dar, cu toate acestea, in fiecare caz exista norme dupa care sa diferentiezi reusita de nereusita in raport cu enuntarea propusa.

felicia sufera destul de mult la capitolul coerenta in raport cu sine - ceea ce o sa incerc sa arat in cronica. daca punctul culminant al filmului e discutia pe care o are felicia cu mama sa in final, daca ala e ''pumnul'' narativ al filmului, atunci ala devine important pentru mine - esenta filmului acolo e - tre sa vedem daca esenta asta e ancorata cumsecade, daca in film sint pilonii care sa sustina sentinta din film. eu nu i-am gasit decit partial. citeva lipsuri am aratat in rindurile de mai sus, citeva o sa mai adaug. or' daca podul nu e bine sustinut, chiar daca pare un pod solid dela distanta, trenul tot pica in riu.

cu nunta muta, concertul (parca) si nunta in basarabia cred ca diferenta de opinie dintre noi vine din felul in care privim ridicolul si prostul gust, de fapt din limitele peste care lucrurile devin de prost gust sau devin ridicole. nu pot ride la orice si nu pot acepta orice timpenie drept gluma.

Remarc douä lucruri semnificative:
Folosim paradigme analitice similare, pe care însä le concretizäm destul de diferit - lucru foarte firesc, de altfel; dar principalul rezultat este cä nivelul täu de exigentä e mult mai mare decât al meu (si, as zice, exagerat); acelasi repros i-l fac si lui Gorzo, în unele cazuri. Cred cä modul meu de a mä raporta la întreg, atât pe axa narativä (cap-coadä), cât si pe relatia intentii-realizäri, e mai prielnic unor concluzii echilibrate.
Privitor la problema prostului gust, pe care o abordezi în final, cred cä din nou avem de-a face cu douä niveluri de asteptare diferite. Recunosc, eu sunt deschis spre multe elemente de vulgaritate autoreferentialä, cärora le accept si le savurez umorul. De exemplu, numeroase bancuri care mä amuzä copios, cum ar fi äla:
Douä vaci croseteazä pe un gard. Trec în zbor doi elefanti, si unul zice: "Uite, mä ce vaci proaste!" la care o vacä-i räspunde: "Mä-ta-i bou."
Evident, e grobian si simplist - dar mä face mereu sä mä präpädesc de râs.
(Iar filme ca "Nunta mutä", "Ho ho ho", "Concertul" sau "Nuntä în Basarabia", sunt mult mai presus de acest nivel - orice s-ar zice...!)
Revenind la "Felicia...": cred cä podul din comparatia ta ar scârtâi pe alocuri, i s-ar zdrumica unele suruburi si piulite... Dar, per ansamblu, multe trenuri ar trece peste el nevätämate! Multe, adicä toate - cä nicicând nu s-ar präbusi.

:))



apropo de banc, asta ii destul de simpatic,
da' sa fim seriosi ca asa ceva nu vezi in nunta in basarabia &co.

acolo barbatii se pisa in rind si vorbesc numai rahaturi, basinile circula in lant si alte grozavii. nu-i vorba de conservatorism, ii vorba de motivatia logica pe care o au acele clipe in film.
brown bunny e un film bun, de exemplu. ex-drummer la fel.

cit priveste prostul gust autoreferential - creca deja vorbim despre planet terror, death proof si, probabil, despre machete!

Categoric, pentru mine "Nuntä în Basarabia" face notä disparatä fatä de celelalte. Zic asa:
"Concertul" = excelent, cu mici lipsuri; nota 8+
"Nuntä mutä" = foarte bun, cu unele lipsuri; nota 7+
"Ho, ho, ho" = mediu, cu calitäti si defecte; nota 6-7
"Nuntä în Basarabia" = slab, cu mici calitäti, nota 5-
(Acuma, sigur, n-as vrea sä dezvoltäm ditamai off-topicul de-aicea... Erau doar niste exemple...)

Vad ca in fragmentul expus, mai sus, se foloseste "a agasa" de sase ori in jumatate de minut. Banuiesc ca nu e ceva intimplator, pentru ca ar fi prea idiotic. Indiferent ca scenaristul chiar a vrut sa agaseze, procedeul folosit este prost. In loc sa agaseze personajul, te agaseaza procedeul folosit ca sa te agaseze. Agagasez?

Ok, am vazut ieri filmul si mi s-a parut foarte bun, cu toate ca subiectul nu e chiar genul meu. Povestea se construieste frumos, se bat apropouri subtile, aflam detalii despre trecut / nivel cultural si educativ / starea sociala, etc. Felicia este o fata de familie buna (mama doctor, tata autoritar dar devenit moale la batranete, din cauza bolii), cu pian in casa, carti peste carti, plecata in Olanda in 89 (foarte inspirata alegerea Olandei, se debaraseaza complet de Spania / Italia, tocmai ca Felicia sa intre in alta categorie). Ea nu este preferata mamei (Iulia este "fata realizata" a familiei), dupa 20 de ani de trait in Olanda se simte ca o musafira in propria casa, este mai atasata de tatal ei, care este macinat de boala. Background-ul Feliciei este foarte zbuciumat, o casnicie ratata, ramasa singura cu un copil, zeci de mii de euro cheltuiti cu psihanalistii.

Lentoarea cu care decurge totul enerveaza inclusiv spectatorul, "ritualurile" acelea de acasa, de la aeroport, modul batranesc de comportare al mamei, aglomeratia excesiva, toate intarziind-o pe Felicia. Evenimentele principale din film (nesosirea surorii, pierderea avionului, problema cu Marc) nu fac decat sa puna sare pe rana, sa puna capac. Parca se amorseaza usor usor explozia finala (scena cu cearta). Cand rabufneste, Felicia spune tot, nu iarta nimic, nu se gandeste la repercusiuni, da drumul la robinetul cu amaraciune, la tot ce-a adunat de-a lungul vietii.

Finalul incheie "frumos" filmul, o incheiere facuta pentru a satisface publicul, dupa parerea mea, dar care nu dezamageste.



Si acum haideti sa discutam. Sa va povestesc. Am avut impresia ca filmul se va incheia tragic. Se adunau asa elemente care dadeau de banuit. Tatal Feliciei a baut cafea, desi nu avea voie, avea probleme cu inima, s-a consumat cu pierderea avionului, Felicia s-a certat cu el la telefon, este sunat de mai multe ori dupa aceea, dar nu raspunde, desi nu avea unde sa plece de acasa. Deja de cand am vazut ca nu raspunde prima data m-am gandit la o nenorocire, la un atac de cord, la orice numai la bine nu. Si vedeam ca nu raspunde si nu raspunde si filmul nu se termina. In mod normal, daca n-ar fi fost ideea asta cu tatal, as fi incheiat demult filmul, nici n-ar mai fi trebuit sa apara Iulia cu sotul ei. Cand am vazut ca nu se termina nici cu filmarea aia deschisa de pe masina, la Baneasa, am zis "clar"... Ajung acasa, urca pe scari, cauta cheile, nu le gasesc (mama ii daduse sotului cheile cand a plecat), batranul era incuiat in casa, bat la usa, ma asteptam sa vad ca sparg usa, sa il vad pe batran lesinat langa telefon, dar nu. El deschide frumos usa, cu o fata bosumflata de batranel suparat, probabil de-aia nu raspunsese nici la telefon.

Oare regizorii chiar au vrut sa existe chestia asta? Daca da, ar exista astfel o explicatie pentru iesirea din sfera minimalista a finalului alta decat satisfacerea publicului cu un happy end. A mai sesizat cineva asta? Sau sunt singurul nebun? :)

Felicia înainte de toate... Când aud titlul ăsta, următorul titlu care îmi vine în minte este Angela merge mai departe. Nu pot să nu le asociez.

am vazut filmul, in sfarsit, pe hbo, in seara asta.

in mare, impresia mea ramane la fel ca si cea exprimata inainte de a-l vedea.
platitudini care nu transmit nimic.
jumatate din film se vorbeste la telefon.
cel putin primele 20 de minute se vorbeste non stop.
apoi, nu se pleaca de nicaieri si nu se ajunge nicaieri.
multe stangacii in scenariu, cateva fortari amatoricesti.
nu stim de ce mama si felicia sunt in conflict.
de ce acest conflict are loc dupa 20 de ani de cand felicia e plecata? de ce tocmai acum?
de ce, dupa ce a stat 7 zile in bucuresti, timp berechet pentru a discuta orice, felicia si mama au abia in ultima zi, in ultima jumatate de ora, un amplu dialog despre relatia dintre ele?
apoi, asa cum am zis, lucruri fortate.
de pilda, dialogul prin telefon dintre felicia si taica-sau, in care ea repeta ce spune el in receptor, cu autoritatea aeronautica, cu comunistii, etc.
ne reda noua, spectatorilor, ceea ce spune taica-sau.
in mod normal, in mod real, nimeni nu repeta asa ceva intr-o discutie telefonica.
adica eu ii spun lui cutare: "vezi ca am vorbit cu directorul ionescu sa iti rezolve problema", iar ala imi repeta in receptor: "ai vorbit cu directorul ionescu sa imi rezolve problema".
in fine..
personajul tatalui e penibil...cu copilul care trebuie sa invete limba tarii, cu catarama pe care a reparat-o...iar scena aia, cand o imbratiseaza pe felicia si se intorc amandoi cu fatza spre aparat, el cu capul pe pieptul ei, e leit de bollywood sau de televisa, mai lipsea si o adiere de vant si o muzica trista.
regie inexistenta.
douazeci de cadre tot filmul, toate fixe.
filmul e intepenit pe trepied, personajele doar vorbesc si eventual fac doi-trei pasi in stanga - dreapta.
personajul mamei e artificial.
am inteles ce s-a vrut, ca ea sa fie "agasanta", dar s-a pedalat prea mult pe ideea asta, de parca ar fi trebuit sa ne intre bine in cap ca ea e o scorpie.
ok, faci doua - scene in care mama e bagacioasa si te scoate din sarite, dar nu tot filmul!
in fine, scenariul nu e chiar rau, dar e fad si extrem de previzibil.

iar acum il invit pe pit sa discutam despre film.
l-am vazut, asadar sunt in tema:)
fireste, daca mai are curaj:)

Multumesc, nu.
Recunosc: nu am curaj sä-mi exprim opinia despre comentariile tale de mai sus, dupä ce ti-am acceptat mesajul privat de reconciliere. Ar însemna sä stric totul.
N-ai väzut cä mä abtin sä intervin si în topicul anti-critici de la Cafenea?
Mai bine lasä...

pai ce legatura are una cu alta?
chiar nu se pot purta discutii fara a se lua totul in nume personal?
in fine, cum vrei tu...

bun, pit nu vrea.
se inscrie altcineva la cuvant?

m-as inscrie eu, dar cred ca o fac degeaba...
ma pomenesc cu mesajul sters....sau mai rau: cu galeti de injuraturi si cuvinte triviale...
asa ca...renunt.

ok, altcineva?

cred ca de data asta ai ramas singur, keep.
imi pare rau pentru tine.
mistocareala ieftina nu era menita sa te jigneasca, ci din contra, sa-ti deschida ochii.
ai inteles prea tarziu.

daca nu fac parte din tabara voastra, asta nu inseamna deloc ca sunt singur:)

bine, sa inteleg ca filmul nu e intr-atat de interesant incat sa merite o discutie.
am inchis si subiectul asta.

Filmul a fost deja discutat în peste 130 de mesaje.
Poate cä nimeni nu are motive sä repete ceea ce a mai spus.

Am văzut abia ieri ”Felicia înainte de toate”, graţie HBO. E greu de înţeles de ce e nevoie de un lung metraj de două ore pentru o idee care putea fi exprimată în 20, 30 de minute! Sunt lucruri care seamănă mult cu realitatea, dar care e relevanţa lor? Punctul maxim al filmului e izbucnirea Feliciei. Pentru asta am aşteptat şi înghiţit atâtea nimicuri? Ca să înţelegem că despre revolta asta e vorba am aşteptat atâtea zeci de minute?
Toate chestiile colaterale, discuţia despre limba română a nepotului, cu taximetristul, despre cip-ul paşaportului, întâlnirea cu diriginta, problema Iuliei (sora Feliciei), nesfârşitele conversaţii telefonice, te duc pe câmpii foarte departe de tema şi momentul final - revolta Feliciei, problema relaţiei mamă - fiică.
Problema majoră mi se pare lipsa de relevanţă a dialogurilor şi a acţiunii, aproape inexistentă. Pe mine nu mă încântă scenariul. Ne face martori la tot felul de nimicuri care puteau fi relatate altfel - de ex. prin dialogul dintre personaje, că şi aşa vorbesc verzi şi uscate. De pildă, nu trebuie să-l vedem pe tată cinci minute la telefon pentru un taxi, ci putea relata Feliciei ”Abia am găsit un taxi”. Ce sens avea să auzim că mai dă adresa, că spune că e familia Mateescu şi un nr. de telefon? Cât de relevant e în film că firma de taxi îşi verifică clienţii înainte de a prelua comanda? Cât de relevant e că fosta dirigintă are sau nu pix, mai are sau nu nr. de telefon al mamei, iar ea să-i dicteze nr. de telefon, ”cu 01 în faţă” etc. E plin de chestii din astea care consumă timpul. Uite, de pildă, ce mare lucru aduce în ideea filmului, întâlnirea cu fosta dirigintă şi cu Şuşu? Sunt două personaje care apar, pur şi simplu, iar apoi timpul consumat e mai mult pentru caracterizarea lor. Nu prea au treabă nici cu acţiunea, nici cu caracterizarea personajelor principale. Personajele sunt cât pentru un scurt metraj.
Da, unele mici dialoguri sună ca în realitate, şi atât. E un film lălăit, construit strict pe nişte dialoguri, 90% irelevante. Îşi mai aminteşte cineva o replică? Una care să ţi se lipească de memorie, să merite să fie reţinută? În vreo două locuri se repetă replici. De exemplu Felicia îi spune ceva şoferului în taxi. Apoi repetă în secvenţa imediat următoare, după ce au coborât. Mi-e teamă că sunt mici gafe, nu vreo intenţie a regizorului.
Era vreo problemă dacă era un scurt metraj început de la sosirea pe aeroport? Pierdea spectatorul ceva? ”Felicia...” mi se pare că suferă din cauza lipsei de discernământ a regizorului. O poveste neinteresantă, exprimată groaznic de plicticos.
A fost finanţat de CNC? Bani aruncaţi pe fereastră.

pai au trecut vreo 7 minute pana s-a sculat Felicia din pat, dimineata.
apoi vreo trei convorbiri telefonice in olandeza.
aseara m-am ridicat de la televizor in minutul 17, cand tocmai se terminase o astfel de convorbire si am revenit in minutul 28, si, cand colo, ce sa vezi? alta convorbire telefonica.
cred ca au fost peste patruzeci de dialoguri telefonice in filmul asta.
felicia - martin, martin - felicia, felicia - iulia, tata - taxi, felicia - tata, felicia - mark.
ce-i drept, au fost si vreo doua apeluri pierdute, din fericire:)

Nu am ratat nimic, nici o secundă. Nu găsesc explicaţie plauzibilă pentru convorbirile telefonice interminabile. Nu mi-a plăcut filmul. Pentru mine, un film bun e unul pe care îmi doresc să-l revăd. În afara curiozităţii de a-l diseca, nu găsesc nici un singur argument pentru a-l mai suporta încă o dată. Emoţional, nu mi-a spus nimic. Intelectual, tot aşa. Mi-e foarte greu să accept că asta ar fi direcţia în care trebuie să se îndrepte cinematografia românească.

totusi, poate cineva sa-mi explice de ce a fost nevoie de doi regizori pentru a filma:

1 - interiorul unei sufragerii.
2 - interiorul unui taxi.
si
3 - interiorul unei sali de asteptare a unui aeroport?

Cred că a fost doar aşa, ca să fie mai interesant. Hai, vino în filmul meu, tu mă chemi în filmul tău...
Distractiv e că filmul are 7,8 stele din 10 posibile pe imdb. :)) Nici nu vreau să mă gândesc ce alte filme mari au mai puţin. :D

Câteva date, sumare, dar interesante: buget, locaţii, timp de filmare, synopsis, statement.

http://www.festival-cannes.com/en/ci...year/2008.html

Din ce-am vazut intr-un interviu cu Razvan , s-a mers pe ideea , daca am lucrat impreuna la scenariu , lucram impreuna si la regie , desi pana la urma e doar o chestie de who to give credits for. De Raaf a avut un aport mai mare la regie , confirmat si de Razvan , daca bine imi amintesc.
Pana la urma ei au avut toata libertatea de miscare.

de raaf o fi scris replicile in olandeza, alea criptate pentru publicul roman:)
nu stiu, am vaga senzatie ca filmul asta n-a fost altceva decat un moft al lui de raaf.
altfel, zau, nu-i vad locul in schema.

Am mai găsit nişte date. Iniţial, am căutat informaţii despre de Raaf.

http://www.pariscinema.org/data/docu...ll-felicia.pdf

E interesant să comparăm ce presupunea regizorul că vrea de la film, cu ceea ce a ieşit. Cred că ar fi foarte interesant şi instructiv de citit scenariul.

Intr-adevär, Räzvan si Melissa au scris scenariul având în vedere gäsirea ulterioarä unui regisor care sä-l filmeze - dar, pe parcurs, viziunea lor cinematograficä s-a cristalizat îndeajuns (deopotrivä cu atasamentul fatä de poveste) pentru a ajunge la preferinta de a face chiar ei regia. In timpul filmärilor, Räzvan s-a ocupat mai mult de lucrul cu actorii, iar Melissa, de decupaj.
In rest... Hellsteed, mä bucur cä mi-ai oferit o deschidere rezonabilä de a interveni; pot întelege anumite pulsiuni de a se încerca ironizarea un film foarte bun (poate fi un exercitiu intelectual înviorätor - l-am practicat si eu uneori), dar sugerez cu respect sä se tindä spre a se folosi nu mistoul ieftin, ci umorul de calitate (dacä se poate; dacä nu... ok, o înteleg si pe asta).

Pit,
de ce nu ni te alaturi, intr-o discutie constructiva vizavi de acest film?