Babel
 

Incep prin a spune ca 21 Grams m-a iritat la culme si dincolo de ea, probabil fiindca nu suport acest gen de filme - cred ca "frustrant" este cuvantul care le descrie cel mai bine.

Nici Babel nu mi-a placut mai mult. O poveste despre circumstane si destin, filmul prezinta 4 povesti care se leaga intr-un fel sau altul si rezulta intr-un intreg foarte neomogen. Incerc sa fac o scurta descriere a acestor patru destine:

1) O famile in Maroc care duce un trai extrem de auster, achizitioneaza o pusca pentru a ucide niste animalute care le mancau oile. Unul dintre cei doi fii ai familiei se descurca deosebit de bine cu arma si intr-o incercare de a "testa" calitatea acesteia (trage la 3 km, cica) impusca un bus de turisti.

2) Brad Pitt si Cate Blanchett se afla din motive care ma eludeaza in Maroc, taman in acel bus de care vorbeam. Guess what happens.

3) Copiii lor sunt acasa cu o dadaca mexicana, care trebuie sa mearga la nunta baiatului sau. Circumstantele o obliga sa ia copiii cu ea (fara acordul parintilor, se intelege) si atunci cand se intorc dimineata, in compania unui Gael Garcia Bernal nitel "afumat", dau de probleme la vama - ma intreb doar de ce trebuie sa isi forteze unii "norocul" in asa un hal?

4) De departe cea mai interesanta poveste, din punctul meu de vedere, este cea care o are ca protagonista pe o fata tanara din Japonia, surdo-muta, care traieste doar cu tatal ei dupa moartea mamei. Problemele pe care le intampina o imping spre disperare - viata unei adolescente intr-un astfel de context devine o tortura continua. Vreau sa remarc si ca acest segment nu este doar cel mai solid ca si "continut", dar si cel mai impresionant vizual - ca experienta intreaga. Legatura cu restul filmului este ca tatal fetei a daruit pusca unui tovaras din Maroc, care la randul lui a vandut-o acelei familii de care mentionam.

Banuiesc ca se putea termina mai rau toata aventura asta, dar si asa, filmul ramane o adunatura de momente triste. Daca un deal este interesant intr-o campie, isi pierde din relevanta intre dealuri.

Eu personal ma puteam lipsi de 3/4 din film. Degeaba arata bine daca nu vorbeste despre nimic. :(

Iluzoriul conflict al civilizatiilor: "Babel"

S-a bätut saua enorm pe prezenta "iubirii" în centrul ideatic al acestui film, dar nici povestea, nici mesajul, nu mi s-au pärut atât de teziste. Desi prezentä, indiscutabil, iubirea ca stare sau conceptie nu dobândeste întâietatea nici prin prezentä, nici antitetic (sä zicem, printr-o dominatie a opuselor ei privitä critic - desi ambii poli functioneazä în egalä mäsurä). Acelasi lucru e valabil, în fond, si pentru celelalte valori morale pe care le avanseazä filmul, în structuri de asemenea bivalente: comunicare/incomunicare, integrare/singurätate, alienare/regäsire... As zice cä prima dintre aceste trei relatii formeazä, de fapt, axa povestirii, corelându-se cu celelalte în cel mai echilibrat mod - de unde si forta filmului, capacitatea sa de a te captiva de la cap la coadä, si de a te pästra în mrejele gândirii încä mult timp dupä ce se sfârseste...
În primul rând, aceastä rarä calitate a demonstratiei se bazeazä pe atitudinea autorului, pe cât de afectuoasä în raport cu personajele sale, pe atât de detasatä. Rareori mi-a fost dat sä simt, din curgerea unui film, o asemenea tandrete - adresatä în egalä mäsurä celor doi bäieti marocani si familiei lor, bonei mexicane si copiilor americani pe care-i îngrijeste, adolescentei japoneze în crizä de identitate multiplä si gästii vesel-sterile din jurul ei, ca sä nu mai vorbim de protagonistii povestirii-liant, Richard si Susan, a cäror dramä, cea mai intensä, aflatä mereu pe muchia dintre viatä si moarte, este urmäritä cu o empatie sfâsietoare. În acelasi timp, Iñárritu se abtine - nu, "nu se abtine", pur si simplu nu-l intereseazä sä judece pe nimeni, si nici pe noi, spectatorii, nu ne ademeneste spre capcana unei asemenea vanitäti. Povestea lui consemneazä, urmäreste, aratä, accentueazä discret, tälmäceste (färä "räs...") nepärtinitor, urmärind mai degrabä emotia, decât judecata - altfel spus, punându-ne nu atât pe gânduri, cât... "pe sentimente".
Punctul de pornire (chiar un punct, cäci astfel se defineste impactul dintre un glont si o tintä arbitrarä) este ales si speculat abil, reusind sä declanseze si în plan semantic retele de sensuri la fel de complexe si profunde ca succesiunile faptelor de la nivel dramaturgic. Trägätorii sunt doi copii perfect candizi, care-si petrec zilele päzind turmele de capre în muntii Marocului. Pânä si tendintele voyeurist-incestuoase ale micului atentator färä voie se înscriu în aceeasi zonä de legitimitate a vârstei, ca si secventa masturbärii imediat anterioarä focului de armä fatal (apropo, mä mir cä n-au intrat în crize domnisoarele bätrâne ale corectitudinii politice spälätoare pe creieri de sorginte nord-americanä). Actul lor nesäbuit de a-si alege ca tintä de exercitiu un autocar plin cu oameni se revendicä în mod clar de la primitivismul vietii pe care o duc - un exemplu perfect de inocentä tragicä.
Asadar, glontul porneste si loveste, declansând cele patru drame paralele räspândite aproape simetric în jurul lumii (Maroc, din nou Maroc, apoi S.U.A./Mexic si în sfârsit Japonia), si din acelasi punct începe sä se dezvolte si structura dramaturgicä a filmului, extrem de elaboratä si surprinzätoare. Devine evident destul de curând cä simultaneitatea celor patru povesti este semanticä, dar nu perfect temporalä: linia epicä a turistilor americani, desi abordatä ulterior, începuse înainte de tragerea glontului fatal, cea a guvernantei mexicane, declansatä narativ imediat dupä focul de armä, va începe de fapt mult mai târziu, iar povestea adolescentei japoneze se situeazä de asemenea în acel interval de timp ulterior, când deja situatia celor douä grupuri de personaje din Maroc s-a clarificat. Nu sincronizarea e esentialä între cele patru story-uri, ci mai degrabä sincronicitatea - corespondentele subtile care relevä semnificatiile, si pe care Iñárritu le speculeazä în racorduri de imagine creatoare si expresive; douä exemple îmi vin în minte:
- bäietii marocani fugind speriati dupä ce au tras, si copiii americani fugind veseli prin casä; cei dintâi tocmai si-au pecetluit soarta (si nu numai lor însile); ceilalti tocmai primesc telefonul care, determinat de actiunea primilor, la o distantä de câteva zile (si zeci de mii de kilometri), le va schimba de asemenea viata.
- Susan, tipând în chinuri, pe când veterinarul marocan îi coase pe viu rana; cut to prim plan al lui Chieko, cu gura cäscatä într-un strigät mut. Zbieretul lui Susan face parte din drama care va restabili comunicarea între ea si Richard. Mutenia lui Chieko e una dintre cauzele propriei ei drame de incomunicabilitate.
În general, aceastä facturä de constructie alternativä, mozaicatä în primul rând în spatiu ("Leii tineri", de Edward Dmitryk), dar adeseori si în timp ("Abatorul Cinci", de George Roy Hill), s-a cam demonetizat - dar Iñárritu reuseste s-o revalorifice atât prin abilitatea sa de povestitor (vezi exemplele de mai sus), cât si prin ponderea pe care o dä fiecärui subiect în parte. Personajele din fiecare "pachet" separat au o individualitate precis definitä, în tandem cu valente judicios alese de generalitate (astfel definindu-si particularitatea), precum si motivatii credibile si convingätoare. Analizate la modul proppian, toate functiile dramaturgice esentiale sunt prezente, desi färä meticulozitate cicälitoare si däscäleascä. Putem, spre exemplificare, consemna:
- Absenta: mama decedatä cu ani în urmä a lui Chieko; vidul de autoritate maternä în viata adolescentei în crestere.
- Lipsa: incapacitatea lui Yasujiro de a se apropia de fiica lui; incapacitatea ei de a dialoga cu lumea din jur, din cauza muteniei; incomunicabilitatea - extrapolatä ca element tematic omniprezent al întregului film; de asemenea, disparitia lui Sam (copilul mort în fasä al lui Richard si Susan).
- Interdictia: ordinul lui Richard dat Ameliei de a contramanda nunta fiului ei pentru a sta cu Debbie si Mike.
- Încälcarea: plecarea în Mexic cu Debbie si Mike; faptul cä Amelia a muncit ilegal în S.U.A. timp de saisprezece ani; faptul cä Santiago conduce beat masina; spionarea Zohrei în timp ce se dezbracä (päcat de moarte, în conditiile puritanismului musulman).
- Donarea si înzestrarea: fiecare trecere a pustii de la un posesor la altul.
- Complicitatea: între cei doi copii marocani, pe ambele planuri: voyeurismul si focul de armä; faptul cä Chieko a asistat (oare?) la sinuciderea mamei sale.
...si asa mai departe. Sub aspectul analizei dramaturgice, scenariul se relevä un adevärat regal.
La nivelul regiei, de asemenea, directiile conturate mai sus sunt urmärite viguros, apäsat, implicat. Fiecare dintre cele patru universuri e conturat în tuse putine si esentiale, cu accente semnificative: conditiile medievale de viatä din familiile crescätorilor de capre; ritmul demential al metropolei japoneze; exuberanta nuntii din oräselul mexican de provincie; contactul atât de greu compatibil dintre grupul de turisti americani si satul marocan în care i-a aruncat destinul.
Totodatä, Iñárritu vädeste si o stiintä a filmärii care potenteazä enorm tensiunile proprii acestor lumi, fie intrinseci, fie interactive. Se cuvin mentionate repetatele apropieri în ax ale masinilor de politie din Maroc, ca o amenintare tot mai puternicä - perpendicular pe la fel de repetatele lunecäri spre dreapta, pe soseaua din desertul mexican, ale farurilor masinii lui Santiago, îndreptându-se inexorabil spre incidentul de la frontierä, ce va distruge destinul Ameliei; discoteca din Tokyo, cu alternanta brutalä între unghiul obiectiv si cel subiectiv - si, implicit, între frenezia sonorä a localului si täcerea absolutä din perceptia lui Chieko, prin care jocurile colorate ale orgelor de lumini oscileazä absurd si angoasant; turmele de capre, mereu revärsându-se ca o mâzgä în alb si negru peste unduirile aspre ale versantilor montani; "tehnica" ruralä a mexicanilor de a gâtui gäinile, de o bestialitate vesel inconstientä, spre oroarea lui Mike; coaserea ränii lui Susan, prezentä numai prin prima împunsäturä - insuportabilä, dupä cresterea gradatä a tensiunii, prin actiunile pregätitoare; schimbul de focuri dintre politistii Marocani si fugari, cu toate diversele sale elemente incidentale, culminând cu copilul care distruge pusca (gest simbolic care ar fi putut cädea extrem de usor în didacticism, dacä tensiunea interioarä n-ar fi ajuns atât de sus), pentru ca apoi sä se predea cu mâinile ridicate.
Pornind de la toate aceste date, de fond si de suprafatä, continutul filmului se relevä cu o simplitate de o elegantä admirabilä; desi construit straniu si povestit insolit, "Babel" rämâne un film cât se poate de inteligibil. Însusi sensul titlului e evident, si vorbeste de la sine: patru dintre numeroasele popoare ale lumii, alese la întâmplare, puse sä interactioneze printr-un joc al hazardului, si finalmente incapabile sä comunice. În conditiile societätii contemporane, aparent integrate si declarat globalizate, präpästiile dintre oameni sunt mai adânci si mai largi ca oricând. La ce ne foloseste universalitatea limbii engleze, omniprezenta celularelor, a internetului si a satelitilor, când oamenii rämân purtätorii ancestralului blestem divin de a gräi în limbaje sufletesti diferite? De exemplu, în oräselul marocan, turistii americani si soferul autobuzului îsi abandoneazä rapid compatriotii, iar solidaritatea provine din rândul localnicilor suspectati de a pândi doar prima ocazie pentru a le täia beregata.
Avem de-a face, în acest sens, cu patru variante esentiale ale lumii contemporane:
- Civilizatia occidentalä, bogatä, sofisticatä, cocolositä - si teribil de vulnerabilä în fata unor pericole dintre cele mai elementare (cum ar fi un glont în umär, undeva în no man's land-ul dintre cätunele nord-africane pe care le vizitäm ca niste turisti ce se respectä); va fi despuiatä de toate valtrapurile si proptelele, si va supravietui numai prin täria moralä a celor doi soti ajunsi în acea situatie limitä, conjugatä cu omenia localnicilor dintr-ale cäror rânduri tembelismul nostru contemporan nu stie decât sä recruteze "teroristi" si gâturi täiate.
- Lumea ruralä islamicä, înapoiatä si distilatä la strictul necesar al unei vieti dure, bazatä pe traditii si reguli rigide care acum se clatinä, expunând-o confruntärii cu un viitor pentru care nu e pregätitä; propriii ei apärätori, politistii, au devenit opresori, din slugärnicie fatä de americani; unul dintre copii moare lovit de gloante, celälalt se predä; un viitor sumbru si incert se profileazä în fata acestor särmani dezmosteniti ai sortii, cu care istoria pur si simplu n-a mai avut räbdare.
- Vag asemänätoare, dar mult mai evoluatä totusi, provincia latino-americanä, cu veselia ei exuberantä, delirul antrenant al nuntii, cäldura vibrantä a oamenilor si naivitätile temperamentale care duc la consecinte tragice (Santiago); oräselul mexican väzut prin ochii celor doi copii americani, initial stresati si îngroziti, pentru ca ulterior sä se adapteze de minune; spulberarea iluziilor si a visurilor în zona de frontierä cu Statele Unite - fenomenul imigratiei ilegale, paranoia gräniceilor, teroarea urmäririi si frângerea destinelor.
- Din nou pe culmile civilizatiei (si ale progresului), existenta supertehnologizatä, asepticä si alienantä din Tokyo, o lume care si-a pierdut valorile morale traditionale, înlocuindu-le numai cu idolatria materialismului. Chieko e un personaj emblematic: si-a pierdut mama, si e incapabilä sä comunice. Dublul arc tensional o împinge spre extreme sexuale, oscilând amenintätor la un pas de sinucidere (cu riscul de a reitera destinul mamei). Surdo-mutenia adolescentei japoneze orfane devine emblematicä pentru o întreagä generatie.
În treacät fie zis, componenta japonezä a scenariului este cel mai neîmplinitä. Spre deosebire de celelalte trei zone, aici motivatiile personajelor suferä de schematism, metaforele sunt cam prea vizibile - si, mai ales, conjugarea cu tripla tulpinä a povestirii principale e firavä. Singurul element de legäturä e faptul cä Yasujiro e cel ce i-a däruit cândva pusca täranului marocan - iar acum, politia vine sä punä întrebäri; Chieko va încerca sä-l seducä pe tânärul ofiter, iar într-un târziu se va sugera cä aceeasi puscä ar fi fost si instrumentul sinuciderii mamei sale. Finalul întregului film se rotunjeste în jurul regäsirii dintre tatä si fiicä - la fel cum Richard si Susan s-au regäsit la rândul lor, dar cu pretul desträmärii altor relatii la fel de vitale: familia marocanä se destramä, iar Amelia îi va pierde pe copiii pe care i-a îngrijit de când s-au näscut, ca si cum ar fi fost ai ei. În ultimä instantä, cei puternici înving, în dauna celor slabi, sortiti sacrificiului. Ca atare, latura orientalä a patrulaterului are sustinere doar în planul sensurilor - la nivel dramaturgic, e articulatä ezitant aläturi de celelalte.
Toate cele de mai sus contin deja cu prisosintä sugestii si descrieri privitoare la componentele principale ale filmului - scenariu, regie, imagine. Se mai impune sä amintim cä universul uman tetravalent al povestirii este mobilat de o scenografie exactä si expresivä, dezvoltatä variabil - în Maroc, specularea inspiratä a decorurilor naturale, cu câteva elemente construite pentru cele câteva case existente pe ici, pe colo; în Mexic predominä factorul uman si de costume, pe fundalul multicolor al nuntii; infernul urban japonez (dacä träia în zilele noastre, poate cä Bosch s-ar fi simtit mai tentat de un asemenea concept, decât de "infernul muzical") functioneazä prin lucirile impersonale ale otelului si sticläriei, pe fundalul miilor de ferestre si reclame în noapte; iar universul principal, Vestul, e cel mai sumar schitat - în afara casei din San Diego, prezentatä economic la început, se mai distinge doar autocarul, ce se va pierde curând printre cuburile argiloase ale oräselului marocan, si costumele celor doi protagonisti, simultan ferfenitite si dezintegrate printre pete de sânge.
Brad Pitt si Cate Blanchett, în rolurile lui Richard si Susan, acoperä mäduva spinalä a filmului cu simtul lor dramatic intens si expresivitatea umanä finä, dezvoltatä de la filigran la urlet. Se mai disting Adriana Barraza (Amelia), compunând în tuse sigure portretul mexicanei energice si sufletiste care a reusit sä-si compunä o viatä mai bunä, acum condamnatä în urma unei nechibzuinte fatidice; Kôji Yajusho (Yasujiro), prezentä economicä, discretä, bine potentatä actoriceste (dar insuficient sustinutä dramaturgic) pentru a propulsa drama lui Chieko - Rinko Kikuchi, o prezentä cu valente certe a castingurilor nipone, capabilä sä ne comunice si nouä, europenilor, mai putin deprinsi a citi înapoia ochilor migdalati (tur de virtuozitate cu atât mai meritoriu, cu cât aici joacä rolul unei surdo-mute). Gael Garc�*a Bernal creeazä, din numai câteva accente, un credibil Santiago vesel-destructiv - iar galeria interpretilor magrebieni, în mare parte neprofesionisti, întregesc cu fortä tragedia acestor dezmosteniti ai lumii contemporane, condamnati de "puterile care este" sä-si asume perpetuu rolurile de tapi ispäsitori, carne de tun si, cel mult, curätitori de veceuri prin apusul Europei.
Un "Babel", într-adevär - un convingätor (si mai ales trägätor la meditatie) portret cvadruplu al lumii zilelor noastre în pluralitatea ei, pentru a releva unitatea umanä pierdutä printre granite si discrepante, în iluzoriul "conflict al civilizatiilor". Si, mai mult decât atât, un film care, färä a da solutii, îsi îngäduie sä ne arate discret drumul spre luminä. Nu masinile (cu conotatii eminamente fatidice si negative) ne vor duce într-acolo, si nici ustensilele aducätoare de moarte (pe care doar un copil ce si-a väzut fratele murind ciuruit aläturi se încumetä sä le sfärâme) ci, poate, capacitatea de a ne îmbrätisa pe un balcon, ca o minusculä patä strälucitoare în bezna unei nopti presärate cu stele oarbe.

Pitbull (Mihnea Columbeanu),
27 ianuarie 2007,
Bucuresti, România

Babel o fi intentioant domnul Innaritu,dar tot partea americana a iesit mai bine;chiar daca e el mexican,observam totusi ca o biata femeie poate sa munceasca o viata si tot nu se alege cu mare lucru,chiar daca se sacrifica.In al doilea rand,subtile ironii la adresa familiei perfecte americane,blonda si inchegata,cu o mama si sotie putin cam paranoica si cautatoare de igiena(coaserea ranii pe viu si reactia ei),plus toata isteria mediatica...si acum va intreb:cum s-a gandit el scenaristul ca din tot autobuzul ala s-o nimereasca tocmai pe ea?Intr-adevar,povestea japoneza este cea mai realista,prezinta cu doze bune drama adolescentei.Seamana la unele elemente cu "Crash",ca de obicei nevinovatii sunt cei care platesc(Amelia,fratele lui Yussef)si "no good deed remains unpunished".

Partea cu igiena era neesentialä; mai mult conta groaza în fata coaserii pe viu, dupä ce durerile deja o terorizaserä si-i luaserä mintile câteva ore.
Acum îti räspund: s-a gândit asa - hai sä dezvolt povestea pasagerei pe care o nimereste glontul, nu pe a pasagerului din spatele ei, nici pe a celor din fatä.
(Adicä: filmul începe cu tragerea glontului - mai tii minte? Abia pe urmä facem cunostintä cu cuplul de turisti americani asupra cäruia va avea efect.)

In rest, ai si câteva observatii juste. Totusi, ai glosat cam superficial peste tot filmul.

Am inteles perfect,draga Pitbull...cauza si efectul;evident ca exista acea ciclicitate care leaga toate povestile,toate destinele:glontul din pusca vanduta crescatorului de capre,incarcat de pusti,care o loveste pe mama celor doi copii.Era si aiurea sa loveasca pe altcineva,poate nu mai aveam legatura cu a cincea poveste.Apropos de groaza ei referitoare la ac si la nesfarsitele ei chinuri de 5 zile(atat au spus ca a stat in spital),cat de miraculos si-a revenit dupa ce a pierdut destul de mult sange,incat a iesit din spital pe picioare,zambind ca in campania pentru guvern,dand mana si facand declaratii presei.Partea cu igiena se lega de refuzul ei de a pune cuburile de gheata in pahar,motivand ca nu cunoaste sursa apei,"for Christ's sake".

Film prost dar scos la momentul potrivit

Nu. Film foarte bun - si scos la momentul potrivit.
Am argumentat mai sus de ce.

Prefer filmele care vorbesc prin cum arata, ce induc si nu ce spun. :P

Mi-a placut foarte mult si cred ca o sa ia niste premii cu siguranta.E putin "twisted" dar mai reusit decat celelalte de acelasi gen.

tu crezi ca a stat sa citeasca ? parerea ta asa...

Sigur cä nu. Cä dac-ar citi, n-ar mai povesti. ;)
Dar poate cä O SA citeascä! 8)
Asa-s eu, un optimist si-un idealist incorijibil... Hai cä Mosii Nicolae si Cräciun abia au trecut, da' acum vine Iepurasu' de Pasti! Abia astept! :happy:

O sa citesc shi ce a scris Pitbull insa cat am citit de la el are dreptate.Un film foarte bun insa sub Crash cred eu fiindca are un ritm mai slabut.Punctul forte al acestui film este emotia care o emana.Regizorul a facut o treaba superba , iar actorii joaca shi ei excelent surprizandu-ma in special cei straini(irakienii mai ales).M-a dezamagit totusi un lucru ori n-am inteles:de ce plange politistul acela dupa ce iese din camera japonezei.Oricum un film peste The Departed chiar daca a provocat mai putina adrenalina.

e faina ideea..si cum se leaga tot pe parcursul filmului :) fain

@TAMARAINSA
Incerci sa ne transmite ceva? :?

Always.

Bine...nu e chiar asa de slab dar ma asteptam la ceva mai bun.
Cand am auzit ca o sa apara un film numit "Babel" regizat de Alejandro González Iñárritu m-am gandit ca va fi un film grozav (in plus si trailer-ul a fost interesant)
Insa a fost prea "slow paced"(sper ca am scris bine) pentru gustu' meu, prea nostalgic si pe alocuri gratuit(tote dramele alea lacrimogene, amestecate in fel si chip), etc,etc,etc . Pacat...
Iñárritu asta putea sa faca treaba mai buna ("21 Grams" si mai ales "Amores perros" au fost mult mai bune)
Cred ca i-as da 6/10

Mai Pitbull da' de unde comentariul ala inaltator, ca m-ai dat pe spate?

Ei, acum, mai putem dialoga, într-adevär...
Nu-i tocmai "înältätor" (unele lucruri mi-au displäcut, am spus si care - culmea! cel mai pe din afarä mi s-a pärut povestea japonezä, favorita multor alti comentatori). Totusi, per ansamblu, m-a convins - si ca intentie, si ca realizare. Cum si ce fel, am încercat sä spun în cronicä.
(De retinut si cä eu, de felul meu, sunt un critic extrem de atroce - deci, dacä un film reuseste sä-mi placä... e si asta o chestie.)

Nu maniera in care realizezi un film da valoarea acestuia, ci substantza artistica.
Babel e un film foarte bun, Crash e un film bun.

Babel e un pic mai sus din punctul de vedere al onestitatii si bunului simtz regizoral, Crash e cam la limita credibilului din acest punct de vedere. Unde Crash substituie tehnicismul dramei, Babel reuseste sa captiveze prin consistentza.

PS: Auzisem ca primele 3 filme ale lui Inarritu sunt o trilogie (citisem un interviu, parca). Sincer, as vrea sa-l vad desprinzandu-se de acest "clash of events", de tehnica povestilor intersectate. I want to see him being straight, lol.

Ba amândouä. Ce te faci, ca sä dau un exemplu extrem, cu "Maria Mirabela", al lui Gopo? Voia sä vorbeascä acolo despre mitologii ancestrale în basmul lui Creangä (cuptorul = elementul foc, fântâna = elementul apä, etc. - si multe altele), despre profunzimea spiritualitätii satului românesc, despre valori perene si victoria omului asupra timpului - si când colo... i-a iesit un fâs! Pentru cä s-a pierdut într-o manierä haoticä, abulicä si amatoriceascä de a face filmul (la fel si-n "Rämäsagul", si-n "Povestea dragostei", si-n "S-a furat o bombä"... substantä artisticä angro, si realizare de-ti vine sä mori)...

On-topic:
Da, si eu as vrea sä-l väd pe Iñárritu lucrând "straight" - ba chiar zic cä TREBUIE. Altfel, riscä sä se manierizeze, si sä piardä tot ce are.

recunoaste, pitbulle, ca babel e un film foarte, foarte plictisitor

Ti-as face aceastä pläcere - dar:
- Am urmärit "Babel" cu sufletul la gurä, färä "nici un moment de plictisealä" (spre deosebire de "The Pursuit of Happyness" si, mai ales, "Code Name: The Cleaner"), unde cäscam de-mi trosneau fälcile. (Ca sä nu mai vorbesc de "Charlotte's Web", unde cineva DORMEA SFORAIND în spatele meu - si era vizionare de presä, nu cu public!)
- In jurul meu, câteva zeci de oameni reactionau la fel: atenti, captivati, iar la sfârsit, numai comentarii elogioase (chiar enervant de elogioase - când eu mai si criticam unele chestii, iar ei se încäpätânau sä mä contrazicä).
Prin urmare, nu-ti pot îndeplini dorinta decât cu urmätoarele ajustäri:

Recunosc cä, pentru 4Hero, "Babel" e un film plictisitor (cel putin, asa reiese din mesajul lui).

Honest enough?

Cel care dormea profund in spatele lui Pitbull dormea la fel de profund exact langa mine. Mai naspa a fost cand m-a nimerit pe post de perna, ca omu' sare de suta de kile... :D

E, vezi? ALA film! 8)

bine, nu maniera da *neaparat* valoarea filmului. Rectific :)
Ie bine asha, dom shef?:D

Have a cigar! :D

Nu am vazut Amores perros, mai de mult cineva spunea ca este mai sfsietor decat 21 gramms. Am vazut 21 gramms si acum Babel.

21 gramms este cea mai imposibil de vizionat drama pe care am vazut-o. Simteam durerea personajelor. Babel insa este un film chiar suportabil. Poate si din cauza faptului ca ma asteptam la ce e mai rau, credeam ca o sa moara cei doi copii, ca japoneza se va arunca de la balcon, ca CB va muri. Dar aici a fost surpriza, in nici un moment nu am crezut ca drama se va materializa in moarte tocami in familia marocanului.

Spune cineva mai sus ca e plictisitor, pentru mine nu stiu cand a trecut timpul si as fi vrut sa mai dureze. Peisajele din Maroc, ritmul de viata din Japonia, bucuria si distractia latina din Mexic, drama familiei americane au facut sa nu imi para deloc ca filmul e lent sau plictisitor. Apropo exista drame pe fast forward ?

Pentru mine Babel este un film foarte bun, pe care l-as revedea cu aceiasi intensitate ca prima oara dar este totusi este sub 21 gramms. Astept cu nerabdare sa vad Amores perros. Vine sau il va da cineva la TV ?

Pt pitbull, nu era gup de turisti americani, unii dintre ei vorbeau franceza.

Ce nu am inteles este de ce a urmarit drama japonezei. Tatal ei a dat arma marocanului dar drama ficei lui nu are nici o legatura cu ce a creat acest eveniment.

Foarte interesantä si pertinentä observatie.
Din nou, întru totul de acord cu tine. La fel m-am simtit si eu.
OK, retin - nu c-ar fi esential, dar drept e cä detaliul ästa îmi scäpase.
Legätura ar fi consta în avansurile pe care i le face politistului venit sä investigheze apropo de puscä - si sugestia (de o frumoasä discretie) cä mama ei s-ar fi sinucis cu aceeasi puscä (deci, o anumitä ciclicitate)... Dar, asa cum am spus si în cronicä, sunt legäturi partiale, incomplet încärcate dramaturgic si semnificativ. De aceea, rämând la pärerea mea cä povestea japonezei, în sine, e dispensabilä. Ce-i drept, cu ea, constructia e mai solidä (se bazeazä pe patru coloane, nu pe trei), dar trebuia ca si a patra coloanä sä fie la fel de strâns sudatä de ansamblul celorlalte. Cum? Prin gäsirea unor conexiuni de cauzalitate (ca îmtre cele trei), nu de simplä consecutie.
Asta-mi aminteste un detaliu semnificativ:
Dupä vizionare, un tip era entuziasmat de povestea japonezei. Oricât încercam sä-i explic cä e insuficient argumentatä, el o tinea mortis pe-a lui: "Da' asa-i în viatä, dom'le! Asta-i realitatea!"
Iar acum, îmi amintesc o regulä de bazä a dramaturgiei (de film în primul rând... dar si de teatru, si a prozei, si a fictiunii în general).
In viatä, predominä legile consecutiei.
In artä, cele ale cauzalitätii.
De stäpânirea cu precizie a acestui echilibru delicat depinde structurarea unui scenariu bun.
(Vezi si cronica mea la "The Pursuit of Happyness", unde päcaul e exact ästa - da' acolo n-am stat sä-l iau asa, la bani märunti.)

Dupa ce am lasat filmul sa se aseze pret de o noapte incep sa cred ca povestea japonezei este de fapt in prim plan. Adica tatal ei a dat pusca care a dus la drama familiei americanilor, care a dus la investigatia politiei, care l-a adus pe politistul japonez in calea ei. M-am gandit ca prin faptul ca a spus politistului ca mama ei s-a aruncat de la balcon a sugerat ceea ce vroia ea sa faca. Si poate a si vrut dar in urma unei discutii intre ei - care nu ne este aratata - el a determinat-o sa priveasca viata in alt mod. Am crezut initial ca biletelul pe care i l-a dat politistului era scrisoarea de adio dar poate fi o scrisoare de multumire. Si astfel cercul pornit prin cadoul tatalui ei se inchide tot in familia japonezului. O drama pornita involuntar de el a adus speranta ficei lui.

Si un amanunt care nu are importanta dra pe care l-am sesizat, glontul care a lovit-o pe CB e la fel de magic ca cel care l-a omorat pe JFK. Glontul nu putea veni din lateral intrucat atocarul venea spre tragator.

Din nou, îti dau dreptate cu privire la elementele ciclice pe care le observi la povestea japonezei. Probabil cä Iñ�*rritu s-a ferit sä fie prea ostentativ, si de aici acea inconsistentä a conexiunilor.
Da, e clar cä povestea cu aruncatul de pe balcon sugereazä de fapt intentia lui Chiko.

Cu glontul, e discutabil. Din câte-mi amintesc, autobuzul venea într-adevär spre trägätor, dar nu frontal, ci putin oblic, asa cä era posibil si un impact pe diagonalä. Bagi filmu-n DVD player, dai stop cadru si calculezi traiectoria balisticä.

"In viatä, predominä legile consecutiei. "
Esti sigura ca nu predomina legile cauzalitatii, mon cher?
Unii asha zic:D

- Amores Perros - filmul perfect, de la jocul de cuvinte din titlu (dragoste caineasca), pana la ilustrarea lui magistrala.

-21 Grams - filmul "dark" al "trilogiei masei critice", cum as numi-o, insa prea
spart in bucati. Pacat ca e atat de maruntzit.

- Babel - partea rafinata a trilogiei, mai mellow ca Amores pe alocuri, dar cu o tensiune launtrica foarte puternica, o incheiere excelenta.



Acestea fiind zise, eu n-as vorbi de "cauzalitate". De fapt, nu numai. Ci de un punct critic, de un moment critic, cand lucrurile converg. Cam asa a fost in Amores, si in 21 (btw, premisa titlului e insuficient speculata, iar unele situatii sunt cam patetice, e de departe my least favourite din trilogie). In Babel lucrurile au luat o intorsatura circulara (se poate zice asha ? :D ) .

Daca amores e centrul cercului, 21 constituie multiplele raze ale cercului, atunci babel e cel ce circumscrie trilogia..

Or something :D

Ba si eu sunt sigur(-ä) cä-i cum zic acei "unii", mon cher (sau ma chère).
Da' asta-i la nivel mai mult filosofic, si chiar mai mult metafizic. Iar estetica a fost construitä mai mult pe legi materialiste. Nu cä m-ar încânta treaba asta, da' adeväru-i cäci când încerci s-o abordezi din perspectiva ailaltä, risti s-o dai în barä (doar dacä nu cumva te cheamä Bergman, Tarkovski, sau Abuladze - si n-o zic numai în sensul valorii, ci si al tipului de simtire).
Motivul cred c-ar fi äla cä noi percepem viata la nivel materialist (al consecutiei), iar actul artistic, în latura lui de mymesis, imitä acelasi strat materialist al vietii, adresându-se în paralel perceptiei noastre; metafizica se regäseste în catharsis, care färä mymesis devine lipsit de suport... Si gata, cä iar nu mä mai opresc.

Altfel, metafora ta cu roata, axul, spitele, circumferinta, mi se pare foarte interesantä. Meritä atentie.

@ RInTInTIn

repet fara a fi vazut Amores Perros si fara a putea incerca a face o legatura intre cele trei, punct critic ? Care este punctul critic in Babel ? Eu cred ca in Babel se poate vorbi de cauzalitate pe cand in 21 gramms de punct critic - in viziunea mea cand Sean Penn s-a impuscat.

Pentru orice alt comentariu astept sa vad Amores perros.

"punct critic" nu neaparat temporal.. desi am zis, Babel are o structura circulara.
Pusca e punctul critic (cam tezist simbolul, dar asta e).

Prin punct critic intelg un eveniment culminant al dramei, un eveniment care termina sau este inceputul sfarsitului dramei. Dar care aduna toate partile implicate in evenimentul care a declansat drama. In cazul 21 gramms avem acel moment in care Paul se impusca pentru a evita amplificarea dramei, eveniment ce duce totul spre "concluzia" dramei. Jack primeste semnul asteptat de la Dumnezeu, Cristina isi gaseste linistea sufleteasca pentru a duce totul mai departe iar Paul moare "in a better way".

In Babel in schimb nu exista un astfel de moment. Politistul japonez "probabil" a rezolvat doar problema lui Chieko.

Tu spui : "punct critic, de un moment critic, cand lucrurile converg" si apoi pentru Babel : "Pusca e punctul critic". Dar spre acest punct converg numai povestea japoneza si cea marocana. Nu e nici un moment in care toate dramele, marocana, mexicana, japoneza si americana sa se intalneasca intr-un punct critic. Daca nu consideram necesara o convergenta totala poate momentul in care Yusef sparge pusca ar fi cel mai nimerit.

In cazul insa in care privesti punctul critic "netemporal", trebuie sa te intreb care este echivalentul pustii in 21 gramms.

Well, intr-unul poate fi netemporal, intr-unul temporal, nu?

OK.

A mai remarcat cineva ce bine suna September din 1978 a lui Earth Wind & Fire ?

poate am mai spus-o pe aici - Babel va lua Oscarul pt cel mai bun film, desi "The Departed" il merita mai mult...
si inca ceva: acest Alejandro Gonzales Inarritu lasa impresia ca poate lucra numai in stilul puzzle. are trei filme si pe toate la mozaicat... e previzibil deja...

Pe ce te bazezi cand spui ca Babel va lua Oscarul ?

Simt o critica fina la adresa americanilor in babel, fobia terorista. Asa ceva nu e pe placul lor. Pe cand The departed e un pur american movie. Daca mai pui si ca MS nu a luat niciodata Oscarul "we have a winner".

Mie insa sincer imi e greu sa aleg intre cele doua. Poate in cele din urma as alege Babel.

Ref modul in care lucreaza in mozaic, nu am nimic impotriva. In plus din cate se spune e o trilogie si asta poate da o explicatie. In cele doua cate am vazut de la el nu am fost obosit, enrvat sau plictisit de previzibilitatea evenimentelor. Orcum imi place ideea de a prezenta acelasi eveniment cu doua camere diferite la momente diferite ale filmului. Daca cineva foloseste mozaicul repetat acest procedeu prea des devine previzibil. Daca cineva copiaza mozaicul e un tip lipsit de iventivitate. Chiar se poate ceva nou in permanenta? Parca s-a mai discutat pe aici, cine a folosit prima oara mozaicul ? Mie acum imi vine in minte Once uopn a time in America dar o fi fost ceva inainte.

tocmai a poposit Babel(ul) si in Cluj.
sper ca Fîntîna lui Aronofsky, o alta poveste pe care o astept cu nerabdare, nu va ajunge în salile locului abia la o luna dela premiera naþionalã!

abia înainte de a aºterne aceste gînduri am citit pagina dinainte ºi, pentru a nu spune doar cã mi-am întîlnit pasiunea pentru Inarritu in rindurile lui Pitbull, am sã caut un alt parcurs în istoria de pe ecran.



în fiece moment al poveºtii, dupã ce glonþul a spart geamul autocarului, nu înainte de a fractura trupul lui Susan ºi dupã ce va ucide linearitatea narativã (de altfel, e singura moarte trãitã în direct în film), am simþit cã Babel este cel mai bun din serie:

dupã ce l-am cunoscut pe Melquiades Estrada m-am îndoit adesea de forþa expresivã a lui Inarritu. fãrã sã încerc însã a relua imediat 21 Grams ori Amores Perros. dupã Melquiades aveam impresia cã Inarritu trebuie sã îi recunoascã mult din calitatea filmelor sale lui Arriaga. iar dupã ce au anunþat cã Babel va fi ultima lor colaborare, oarecum stãruiam cu încãpîþînare în nedumerirea mea referitoare la cine datoreazã celuilalt mai mult... cumva, pentru mine, un diferend asemãnãtor celui dintre Kusturica si Bregovic, insa la un alt nivel.

Babel - un film despre frîngeri, rãsfrîngeri ºi itinerarii.

Puºca Winchester:
fabricatã în SUA, este cumpãratã de un japonez care o face cadou unui ghid marocan care o vinde unei familii de pãstori. focul ei fractureazã umãrul (frîngerea!) unui cetãþean american (Susan), în aceastã rupturã trupeascã se va oglindi (rãsfrîngerea!) dragostea soþului ei, reînnodînd un destin-laolaltã în cãutarea cãruia cei doi plecaserã... Babel-ul [absenþa înþelegerii, absenþa relaþionãrii] vizibil în întîlnirea personajelor - fie cã este vorba de pasagerii busului, fiecare simþind-ºi-gîndind-pentru-sine, fie cã este vorba de relaþiile anchetatori-anchetaþi din Maroc, fie cã este vorba despre legãturile existente între tinerii japonezi în acele conjucturi frinte ºi ele de un handicap - este dãrîmat tocmai de cãldura rãspînditã de puºcã: contactul cu acea armã sudeazã pînã la urmã fiece nucleu dizlocat a priori - cuplul Richard ºi Susan agoniza înainte, apoi revine la viaþã, se re-formeazã, se re-grupeazã (copiii lor sînt salvaþi), familia marocanã trãia sub un iluzoriu traiect onest, vizibil (iluzoriu) în intimitatea surorii ochitã prin spãrtura din zid ºi în teribilismul (inocent) specific virstei celor doi bãieþi; acestea frîng aparenta liniºte a familiei, coeziunea internã fiind apoi refãcutã exact prin frîngerea cauzei acestei istorii - puºca. Drama tinerei japoneze se deruleazã tot între douã momente capitale avînd în prim plan urmãri ale existenþei armei: cu acea puºcã mama i se sinucide, dublindu-i carenþa de realitatea - pe lîngã handicapul fizic, apare ºi unul psiho-social; frenetismul trãirilor sale negative - proporþional cu tumultul metropolei (ºi cu estetismul istoriei!! o idee la care voi reveni pentru a inchide nedumerirea pe care mi-am întreþinut-o înainte de Babel) - se domoleºte în îmbrãþiºarea pãrintelui, contemporanã cu distrugerea armei; în acelaºi timp, îmbrãþiºarea tatã-fiicã poate fi privitã ºi ca o acceptare a modalitãþii în care destinul familiei s-a în-scris: ceea ce tatãl afirmã cã a declarat de nenumãrate ori poliþiei - sinuciderea soþiei sale, probabil cã Chieko povesteºte în biletul dat poliþistului.

dacã fiinþa-împreunã este etalonul de judecatã al istoriei din Babel, singurii care sfirºesc într-un punct inferior povestea, singurii care pierd, singurii pentru care lumea devine un Babel, sînt mexicanii. de altfel, ei sînt ºi singurii asupra cãrora drumul puºtii nu graveazã însemne. ei nu cunosc focul, cãldura armei, astfel cã istoria lor laolaltã nu are puncte de susþinere.

Babel se rupe de predecesoarele sale (ºi) prin aceea cã priveºte istoria dpdv estetic (scenele high din episoadele petrecute în Japonia, de ex.), nu numai prin faptul ca forþeazã ºi mai mult estetismul istorisirii - dpdv realizatoric alternanþa este specificã fiecãrui film, însã ea este resimþitã diferit în fiece caz: dacã în Amores Perros e o simultaneitate, iar în 21 Grams e o continuitate alcãtuitã însã din blocuri de realitate spartã, fãrîmiþatã la maximum, în Babel e vorba de o frîngere temporalã totalã - dacã privim punctul de start al rupturii temporale (geamul strãpuns de glonþ) ca fiind prezentul istorisirii, atunci avem o astfel de pendulare: trecut, viitor, prezent, viitor, viitor, prezent *

Deºi istoria filmului se deruleazã în plin soare pînã la scena finalã, necontenit mi-a ºuierat în urechi replica lui Dennis Hopper din Blue Velvet: de fiecare datã cînd soarele era fixat de cãtre obiectiv auzeam vocea lui Frank Booth – Now it’s dark!.




* dupã încã o vizionare voi re-preciza acest parcurs temporal.

probabil ca nu. unul dintre copiii marocani este impuscat de politie si din cite-mi amintesc nu mai misca.

mi-a placut peisajul sterp al muntilor, reflectat parca pe figurile pline de riduri ale pastorilor maghrebieni

apoi imediat ritmul trepidant al unei sofisticate civilizatii high-tech, tokyo by night. misto contrastul, asta e avantajul unei perspective globale.

imi vin in minte cuvintele lui mark knopfler: "we have just one world, but we live in different ones". cred ca se potrivesc aici.

Un film cu arabi buni si occidentali mai putin buni
 

Crash e mai emotional.
In alta ordine de idei,pornind de la ce a zis Pitbull, nu stiu daca e vorba de sens moral in Babel.Poate ideea ca,dincolo de frontierele care nu cad odata cu globalizarea,toti oamenii impartasesc frica,speranta,sau frustrarea. Lupta pentru viata a lui Susan,spaima lui Richard , dragostea ca de mama a Ameliei nu-s lectii de bine sau rau - sunt doar acele lucruri autentice.Ca si gestul,simplu ( dar cu ce incarcatura emotionala!) de a-ti asista sotia grav ranita - o scena care m-a dus cu gandul la "Hable con Ella"- sau scenele in care politistul marocan trage un picior batranului ( pur si simplu decupat din realitate),iar mai apoi deschide focul asupra micilor "campioni" la tir ( Unde era Unicef? :D - scena e super dramatica si super bine filmata,in sine merita un 10).
Fata de Crash,cum spuneam, filmul nu e lacrimogen. Starile prin care trec personajele frica, atasamentul,bucuria sunt viscerale ( daca nu si "umorale" cu atata sange in prim plan). Adrenalina, furia, dorinta de a trai,grija,nu se descarca prin batiste si nu pun constiinta la bataie. "Desertul mi-a secat izvorul lacrimilor", spunea Saint Exupery.
In desertul din Babel,marocan sau mexican, oamenii isi vorbesc fara cuvinte prin starile limita autentice. Care oricat de diferite ar fi culturile,ii apropie pe toti.
Minunata de altfel perspectiva umana asupra arabilor,pusi la zid unanim de la 9/11 incoace, cum niste bieti sateni au mai multa compasiune decat niste occidentali, chiar si pentru niste straini. O imagine sincera, cu straini - arabi,mexicani,asiatici - buni si occidentali - poate la fel de buni

da, insa, vazind reactia fratelui sau (implorindu-i pe politisti sa-l salveze, omorindu-l in schimb pe el), vazind faptul ca a fost ridicat si scos pe targa din zona.. am presupus faptul ca inca era in viata!
:)

...o sora exhibitionistã, un frate incestuos, o dadaca iresponsabilã, o asiatica mutã ºi ne...ortodoxã, un nepot imbecil, o puºcã, o nevastã, un Brad Pitt...niºte nuntaºi mexicani, un mire beat...peisaje siberiene, un vecin cu aliurã de afgan, un cîrd de capre...mult Laplace
peste toate astea (cum ar spune poetul) "muzica dinivã...ca o amfetaminã"
sub Amores Perros ( but... destul de ok)
cu bile albe a la Turcescu pt. secventele colectiv-lente, amestec indiscernabil de abandon, reverie, somnambulism ( nunta "aztecã", dansul cu ciºmelele ( ºi iarãºi poetul: simt în venã...disoluþia perenã)

Plus, evident, diferenta dintre "Babel" si CineMagia.
Acolo, unii bat dealurile si muntii.
Aici, unii bat numai câmpii.

Mie mi-a placut foarte mult. Tocmai l-am vazut si impresia este foarte puternica. Actorii joaca exceptional, si iese in evidenta Rinko Kikuchi (Chieko) si modul in care isi transmitea suferinta doar prin privirea expresiva si gestica - nu la indemana oricarui actor.
Brad Pitt si Cate Blanchett au fost foarte credibili impreuna, iar scena cand el o ajuta sa urineze intr-o cratita si dupa aceea se saruta, plus dialogul, este una dintre cele mai puternice si emotionante scene pe care le-am vazut vreodata.

Martin Scorsese trebuia sa ia un Oscar si il merita cu varf si indesat de prea mult timp, dar Babel a fost peste The Departed, din punctul meu de vedere.

subscriu cu ambele miini!

n-am nimic cu The Departed al lui Scorsese, dar Babel desi favorit la partea critica, nu avea cum sa castige Oscarul. pe ce imi bazez ipoteza. Pe faptul ca Oscarurile au devenit de ceva vreme un show unde poti intui in cateva clipe cine pune mana pe statueta. Martin Scorsese trebuia sa castige demult un Oscar, cam de pe la casino incoace , dar se nimerea ca in fiecare an sa fie un criteriu de decernare a premiului care ii sufla maetrului poleita-i statueta. Cum anul trecut "Crash", castiga premiul, in defavoarea multi-controversatului si premiatului pe alte plaiuri "Brokeback Mountain", "Babel" dadea un iz de deja vu, prin prisma impletiturii de povesti.
Partea absoluta amuzanta a fost momentul celor trei prieteni veniti sa-i dea inmarmuritului Scorsese Oscarul, iar Jack Nicholson venit sa decerneze "the best movie", n=ar mai fi dat de gandit la nimei asupra castigatorului.

Macar bine ca i-au si lui Scorsese un Oscar, nu de alta dar nu vroiam sa-l vad ca pe Peter O'Toole, nominalizat dar cu un Oscar per intreaga ;) cariera. ;) ;)

Am vãzut ºi eu filmul - plãcut. Citit ºi comentariile - plãcut ºi ele.
Am doar un comentariu aºa ... în treacãt ...


Cred cã era necesarã ºi dimensiunea japonezã dintr-un motiv simplu ( mie cel puþin aºa mi se pare, deºi poate gândesc cam schematic ) - sã enunþe complet, din toate punctele posibile de vedere ( sau cel puþin aºa pare, aºa a gândit autorul ) posibilitatea unei civilizaþii/societãþi la actualul moment :
- civilizaþia dezvoltatã "expansivã" - americanii;
- civilizaþia sub/ne-dezvoltatã ºi neatinsã/neinfluenþatã decât de pãrþile negative ale "dezvoltãrii" - arabii, în rândul cãrora se consumã ºi drama finalã;
- civilizaþia sub/ne-dezvoltatã dar aflatã sub influenþa alteia net superioare - mexicanii;
- civilizaþia dezvoltatã "prãbuºitã în ea însãºi" - japonezii, unde se aflã ºi personajul care suferã de o cvasi-imposibilitate de comunicare inclusiv la nivel fizic.

Cam de-asta cred cã era nevoie - logic vorbind - de patru poveºti diferite ( deºi ºi mie cea japonezã mi s-a pãrut cã nu prea e legatã decât vag de restul, dar asta probabil se ºi voia sau aºa era normal sã fie ... :? ).

Pãrerea mea proprie ºi personalã fireºte. :)

Umor negru :o ? Maama, ce furtuna - elicopter, tel. la ambasada, razii ale politiei! Cata risipa de forte angajate in prinderea teroristilor, in salvarea unei necunoscute, dar americane muieri! Si oamenii mor de foame, si femeile sunt batute de jandarmi, si copiii sunt ucisi... dar despre toate astea s-a mai spus si in alte filme.
Hmm, insiruirea asta_bautori de apa imbuteliata, gaini sacrificate, nuntasi beti, sate imbacsite de mizerie, de babe atotstiutoare, dar lipsite de medic_imi evoca mai degraba spatiul autohton. Or fi altii impresionati de diferentele culturale. Eu nu, traiesc in Romania. ;)
Drama din Tokio, probabil o idee mai veche (sau mai noua) a scenaristului, atasata, conectata ca doar se integra bine in titlu si in tema. Placut la mine ideea. Am ramas dupa vizionare cu ceva imagini cand cu sunet, cand fara. Interesant ar fi si un film zgomotos cand cu imagine, cand fara.
Poate iau eu drept sarcasm romantismul pur?