La lumina zilei...
 

Va mai amintit de "Vechituri"? Acelasi lucru: piese de muzeu, prafuituri in alb-negru sau music-hall-uri in TEHNICOLOR, de la lume adunate... Un fel de "Cel mai recent film vizionat" pentru nostalgici.


Incep eu:

The Lady From Shanghai: descris pe imdb.com drept o drama/noir/mister, filmul intra cel mai bine in categoria "Welles". Incepand ca un romance, fara sa lipseasca elementul femeii fatale, filmul construieste o intriga politista, planuirea unei crime. Daca prima jumatate este inceata si monotona, a doua valorifica suspansul creat, acelerand ritmul, trasformand victime in criminali, acuzati in nevinovati, totul culminand printr-o scena antologica: delirul din funhouse si confruntarea din sala oglinzilor (excelent three-way cinematografic, usor omagiu la "The Circus"). In plus, il avem pe Welles cu un accent irlandez si pe Rita Hayworth decazuta, dar la fel de fascinanta.

uha...vazut lady from shanghai la berlin, sala intunecoasa, proiectionistul explicand cum au reconstruit filmul aproape cadru cu cadru (exagerarile cu rol de infrumusetare, evident), dupa niste bobine vechi..parte din film e pierdut, nu s-a mai putut transpune nimic, montajul un pic refacut in functie de ce era disponibil. un moment sublim, macar ca imi era foarte somn..
orson welles e the ultimate actor. in filmul ala sau oriunde.rita hayworth, stralucitoare si delicios de mediocra la arta actorului.
personajele negative..ca de obicei, perfecte.
true, true...

totul zis bine de amandoi si subscriu (pana la un punct totusi pt ca eu nu-l vad atat de memorabil, save scena din funhouse). insa la partea cu ultimate ma revolt. accentul de irlandez e sub orice critica. strangeam din dinti de fiecare data cand omu' deschidea gura si-si baga replica. damn shame.

(poate fac din rubrica asta un fel de "Clasicul saptamanii" :happy:)



Vargtimmen (a.k.a. "Ora lupului" sau, mai nou, "Ora varcolacului"): un Bergman ceva mai subtirel, cu Max von Sydow si Liv Ullman (duh!). Reluand ideea din "Persona" (doua personaje, izolate, a caror subconstient incepe sa se suprapuna), Bergman incearca si un portret al artistului bantuit de cosmaruri... Decorul ajuta mult, aici o insula "prosperica", bantuita de "spirite", fie ca acestea apartin trecutului sau sunt pure fantasme ale personajelor. Suieratul vantului creioneaza atmosfera halucinanta si apasatoare... Desi multi oameni se arata, insula tot pare pustie. Iar daca filmul nu mi se pare unul dintre cele mai reusite ale lui Bergman, cateva momente sunt de retinut: spectacolul de papusi si explicatia care urmeaza, marturisirea lui Johan, moartea acestuia, imaginea copilului mort revenind la suprafata apei si plutind, iar in final monologul lui Ullman.

de ce subtirel? la mine ranks acolo cu smultronstallet, peste multe altele.
si mai sunt multe scene. cum ar fi tot drumul tipului prin holurile castelului, bantuit de personajele alea sinistre, si machiajul lui (pt invigorare) dinaintea intalnirii cu pers. lui ingrid thulin, za former lover.
meserie.

Nu stiu daca subtirel, dar categoric adormitor. :sleep:

Vertigo...
la fel. un film care desi este incredibil de cunoscut, era sa se piarda de tot in mucegai prin arhivele hollywoodiene... o munca incredibila de a reface cu totul culoarea, de a reface sunetul si de a prelucra din nou tot ce are de a face cu incadrajul filmului... nu stiu... era ceva diferit. hitchcock a filmat intr-un format mai mare, dar intr-un fel a fost prelucrat gresit, si asa ca a fost scos pe piata intr-un format mai mic. noua versiune pe dvd este asa cum a facut-o hitchcock cu adevarat... (+lots of bonus-material)
despre film nu cred ca trebuie sa mai zic nimic, si oricum cred ca minrep poate vorbii mai frumos despre el decat eu...

Ma rog, mie atat "Fragii salbatici" cat si "Persona" (ruda lui "Vargtimmen") mi se pare departe de acesta... Problema cu "Ora lupului" mi se pare ca este concentrarea efectiva pe redarea socanta a halucinatiilor, in timp ce povestea este subreda.

Adormitor - nu. Pe mine m-a tinut interesat.


Mda, ciorile, mersul pe pereti... machiajul ala si toate personajele adunate si razand... un cosmar bine facut...

rope - construit 90% pe tema celebrului 'crima si pedeapsa': motivul crimei, descoperirea intelectuala nietsche-iana a unui tanar zelot care imparte lumea in 'superiori' si 'inferiori', din randul carora, ca victima, este alesa cea mai inutila existenta, un razumihin (un stralucit james stewart, intr-o schimbare de registru surprinzatoare, de la imaginea sa de baiat inocent) care ii seduce pe cei doi intr-un joc psihologic ai caror pierzatori sunt chiar ei, si sa nu uitam si de discutia pe marginea descoperirii sus-mentionate, care ocupa un loc important atat in romanul lui dostoievski (sau vb lui IMM, tolstoievski), cat si in filmul lui hitchcock, filmat intr-un singur plan (insa, culmea, cat se poate de non-teatral !), un adevarat tur de forta al operatorului de imagine. fascinant.

Solaris, Tarkovski: de ce m-am demut nu am scapat, din pacate. Nivelul de poezie pe care - dupa parerea mea - romanul lui Lem il cerea nu a fost atins de acesta ecranizare. Nu am incercat sa compar filmul cu cartea, dar tot mi-a lasat impresia unei fabricatii reci si distante, dar, in plus, si artificiala. Nu m-au atins decat jocul actorilor pe alocuri (Banionis, Solonitsyn) si imaginea (care este chiar perfecta --- mai ales pe DVD). Altfel, mi s-a parut contraproductiv sa ai o povestea extraordinara despre natura umana, sensul cunoasterii, adevar si explorarea necunoscutului si sa te folosesti in cea mai mare parte a timpului de imagini si decoruri banale. Ma rog, poate aici intervine amprenta timpului, dar nu stiu cat de multumit a fost Tarkovski de acesta realizare (se pare ca nu prea, dar ma rog...). Totusi, ramana incadrarea perfecta a filmului intre coltul de natura ridicandu-se din ceata diminetii si insula de pe Solaris acoperita de ceata. Superba idee grafica.


P.S.: Nu ca Soderbergh ar fi mai breaz!

(trebuie sa ma ocup un pic aici :P)


A Night at the Opera, fratii Marx: nu l-am mai vazut de cinci ani si acum am ezitat un pic, fiindca anul trecut am revazut "A Day at the Races" si nu mi-a (mai) placut deloc. Totusi, acesta - intr-adevar scos la lumina din cele mai intunecate strafunduri ale memoriei - a fost destul de revigorant, pentru o duminica dimineata. Poatele cu contractul sau cu cabina plina (singurele pe care mi le aminteam) raman antologice, iar de data asta mi-au placut si numerele muzicale...

Satucul meu drag, Jiri Menzel: Desi prefer "Amintiri", acest film mi-a placut in mod deosebit... Exceptional de linistit (de fapt, ca toate creatiile lui Menzel), care se dezvolta in jurul unor personaje foarte pitoresti (tanarul handicapat; doctorul - cu o viziune aparte, foarte poetica asupra vietiil; sotul inselat si nevasta acestuia etc.). Glume simple dar eficiente, dialoguri spirituale, un pic de critica sociala si finalul chaplinian intregesc cronica acestui film.

La vremea respectiva mi-a placut si mie. Astazi nu cred ca depaseste conditia unui banc bine filmat. De acelasi regizor.

Nu stiu... Mie mi s-a parut aparte. E drept, nu prin continut, dar lasa o senzatie aparte, de liniste interioara... Ca si cum ai privi lumea prin ochii doctorului din film.

Cat on a Hot Tin Roof, Richard Brooks: revazut aseara pe TCM. Ador rolurile facute de Paul Newman si Burl Ives (mai ales in contextul duelului care se duce intre cele doua personaje), dar ma lasa rece prestatia lui Liz Taylor... Cam teatral un pic (se vorbeste muuuult), dar nu ii scapa cateva momente bune de imagine.

Nu am citit piesa lui Williams dar am inteles ca exista o relatie homosexuala intre Brick si Skipper, lucru omis de film...asa s-ar intelege mai bine dusmania fata de Maggie precum si sentimentul de vinovatie a lui Brick.
Burl Ives e intr-adevar excelent...batran dur,mizantrop ("Now you own twenty-eight thousand acres of the richest..., you own ten million dollars, you own a wife and two children, you own us but you don't love us.No , sir.You don't even like people") , fara mila fata de propriul fiu (" Heroes in the real world live twenty-four hours a day, not just two hours in a game", "You and skipper and millions like you are living in a kids world. Playing games, touch downs, no worries, no responsibilities. Life ain't no damn football game")....pacat de final, prea brusca,neverosimila transformarea lui, mai ales ca aflase si de cancerul sau....parca e prea senin.
Dialogurile, cu adevarat stralucite...de vazut si "Sweet bird of youth", daca nu ma insel tot dupa o piesa de T.W.

Scarecrow, Jerry Shatzberg - unul dintre cele mai puternice filme facute vreodata. Desi este mai mult alimentat de duo-ul principal (Gene Hackman vs. Al Pacino), filmului nu ii lipseste sensibilitatea, imbinarea ironiei cu tragicul si frumusetea vizuala (nu a fost cazul si aseara pe ProCinema, dar nu asta conteaza). Imposibil de uitat scena de striptease, pe o melodie reluata (peste 25 de ani) in "The Full Monty".

videomax powered sunday :

angels with dirty faces - 8.5/10 cu un career best performance dat de cagney si cu un bogie inainte de stardom. in rest curtiz amesteca bine toate ingredientele ca sa-i iasa un oldie gangster flicker destul de misto.
dr jekyll and mr hyde - 7.5/10 var. din 31 (cea din 41 vine dupa meci). interesant prin introducere (4-5 min. filmate din pov-ul pers. principal), prestatia lui march si prin ultima parte. restul, ntz.
to catch a thief - 6.5/10 cel mai slab al zilei. substandard hitchcock. de vazut pentru grant si kelly daca nu pentru poveste si realizare.

@Longshot
Intru totul de acord.
- Cagney ar rade si astäzi... Si cât de expresiv poate fi în secventa finalä, unde i se mai vede numai umbra!
- Ecranizarea lui Mamoulian rämâne ACEL "Dr. Jekyll...". Pânä si stângäciile inerente epocii continuä sä ne atingä.
- Tipic. Unul dintre stiftuletele traditionale ale lui Hitch, cu care-si umplea timpul între sä-i bubuie mintea un "Sträinii din tren", un "Vertigo", un "Päsärile"... (cä, apropo, cam perioada aia era). Apropo, e foarte interesant cum si le desfiinteazä singur, cu un umor suveran, în cartea lui Truffaut (în treacät fie zis, autoexigenta lui devenea uneori paranoicä; la fel si-a desfiintat si "Funia", care... oshcât!)

La Belle et la Bête, Jean Cocteau: O bijuterie lasata usor in uitare, pare-se, desi am auzit acest film pomenit de cateva ori (mi se pare ALS l-a recomandat la un moment dat, cand a fost dat pe Cultural). Fascinant din punct de vedere vizual, insotit de o coloana sonora extraordinara (trebuie sa caut si opera lui Philip Glass...), filmul trece cu brio peste capcanele pe care o astfel de poveste le poate intinde. Prefer pe alocuri versiunea animata Disney (venita insa peste o jumatate de secol, in cu totul alte conditii tehnice), dar mi-ar placea sa vad mai des filme facute cu asemenea talent si imaginatie (de exemplu, "Fratii Grimm" a lui Gilliam - care ar fi bine sa iasa cum trebuie :x). Altfel, jos palaria!

pt pitbull

imi place sintagma 'stiftuletzele traditionale' - slava domnului, marele hitch n-a fost strain de asa ceva... doar ca a avut suprema eleganta de a (si) le si comenta ca atare ;)
ok, 'rope' nu e kiar un 'stiftuletz', dar nici prea departe nu sare; e de retinut pt indrazneala tehnico-formala, pt cea tematica eventual (cuplul gay/gidian/nietzschean de 'partners in crime', inspirat din cazul real leopold & loew) si... cam atit. (ah, si pt jimmy stewart; dar el era bun in orice!)
cind te gindesti, insa, ca - exact in ac. perioada - hitch facea un film infinit superior acestuia ('shadow of a doubt') dar ca, totusi, lumea (cinefila) retine mai curind 'rope'-ul...e putin nedrept. :(

pt minrep

oui, 'la belle et la bete', c'est moi ;)

din seria filmelor ce-au iesit de sub mana lui Hitchcock, Rope ramane unul din preferatele mele...ca lui H. nu i-a placut ce-a iesit, tine de orgoliul sau nemasurat...Maestrul si-ar fi dorit probabil ca primul film (color) produs de el sa fie ceva mai spectaculos...Rope e, totusi, un experiment reusit

the best years of our lives - 8.5/10 usurel dar surprinzator de bun si surprinzator de involving in ciuda celor trei ore care pot parea amenintatoare la inceput. una din cele mai misto chestii scoase de wyler (care are la activ destule chestii overrated). minusuri pe la final unde incepe cu basini de genu "you fought against the wrong people" si pentru happy-end-ul atat de ... roz unde toti se imbratiseaza fericiti.

Intolerance, D.W. Griffith - the story goes like this: avem caderea Babilonului, moartea lui Jesus, masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu si o poveste despre anumite aspecte sociale din timpul primului razboi mondial, toate adunate intr-un film de 197 de minute din 1916, care experimenteaza (printre altele) cu montajul paralel. D.W. Griffith il face ca raspuns la acuzatiile de rasism de dupa "Birth of a Nation" (pe care trebuie sa-l revad) si ajunge in pragul falimentului. Un landmark din (pre)istoria cinematografului, filmul mi se pare foarte uman si convingator in scenele care creeaza povestea moderna. Episoadele cu Jesus si Sf. Bartolomeu mi se par cam prea scurt puse in discutie, dar au si ele un farmec aparte. Iar poveste cu Babilonul ma cam enerveaza... E clar doar o desfasurare de forte, care impresioneaza totusi prin decorurile impozante. Remarcam tehnicile de filmare si montaj, secvente atent construite precum nunta evreiasca si testarea spanzuratorii, eventual si colorizarea in functie de poveste/starea de spirit evocata/intensitatea actiunii (nu ma prea dau in vant dupa asta).

A, da, si o mai avem pe Lilian Gish langa un leagan...

Kagemusha, Akira Kurosawa - unul dintre cele mai celebre filme ale marelui regizor japonez, devenind astfel unul dintre cele mai importante si esential pentru filmografia sa. Daca ar fi sa-l numesc un epic, ar fi prea putin, pentru ca filmului nu ii lipseste poezia si forta dialogurilor. Reconstruind un moment din istoria Japoniei, Kurosawa aduce in prim-plan tema dublului (sau a umbrei), privit mai ales in relatia sa cu originalul. Un pic cam lungit, dar extraordinar de frumos si perfect pentru o zi ploioasa!

Last Detail - 8.5/10 - cred ca primul ashby de care dau care imi place si mie. un pusti din marina dupa ce a primit o condamnare de 8 ani pentru ca a incercat sa fure patruj' de para din charity box-ul mult iubit de sotia comandantului bazei, e dus spre parnaie de doi tipi din shore patrol, printre care si 'Bad Ass' Buddusky. Cu prea multe zile la dispozitie cei trei fac o serie de opriri pe drum pentru a-l distra pe pusti, asta insemnand baute la greu, spliff-uri si initiere in 'the wonderful world of pussy'. Bine, treptat, evident se ataseaza de prizonier si incep dilemele, dar pe tot parcursul, e Jack N. care shines, fie ca boxeaza soldati in bai, fie ca-l ameninta la gunpoint pe barman, fie ca se chinuie, beat mort fiind, sa se aseze pe un pat.

Murder on the Orient Express, Sidney Lumet - o distributie de mare calibru intr-un film pe care l-am gasit, totusi, mediocru. Michael York si Jacqueline Bisset joaca cu demnitate doua roluri minore. Lauren Bacall e imbatranita, but still kicking. Vanessa Redgrave... aici cuvintele sunt de prisos. Sean Connery fermecator ca intotdeauna (dar ceva mai modest). Richard Widmark intr-un foate reusit rol negativ. John Gielgud pare exilat in rolul majordomului. Sa nu uitam de Jean-Pierre Cassel si Anthony Perkins, acesta din urma intr-un (alt) rol oedipian, pe care il interpreteaza cu maiestrie. Cat despre Poirot-ul creat de Albert Finney, cu toate laudele aduse de Agatha Cristie, mie mi se pare mult prea arogant, impulsiv si enervant...

Death on the Nile (1978) - unul dintre cele mai reusite Poirot-uri (prefer totusi rashomonianul "Five Little Pigs", cu David Suchet). Ca de obicei, distributia rasunatoare: Bette Davis, Maggie Smith, George Kennedy (ohoo!), tipa din "Romeo si Julieta" a lui Zeffirelli (am un incredibil lapsus acum), David Niven, Angela Lansbury (care le cam ia fata la toti) si aproape perfectul Peter Ustinov.

Si - ca tot mi-am amintit - cand am zis de "Murder on the Orient Express" mai sus, am uitat sa o amintesc pe Ingrid Bergman, care de obicei nu imi prea place (fie ca e vorba de "Casablanca", "Notorious" sau "Autumn Sonata"), dar aici a fost perfecta (si, mai mult de atat, oscarizata).


Tysnaden, Ingmar Bergman - in sfarsit am apucat la ce ne ofera TVR Culturalul din filmografia lui Bergman. Cred ca in contextul acesteia, "Tacerea" nu poate fi catalogat decat tipic. Superbe scenele 'mute', fara dialoguri, in care nu auzim decat sunete indescifrabile. Superbe decorurile, luminile si umbrele care sunt aruncate pe acestea. Superba scena in care cele doua femei discuta, iar feta uneia se suprapune partial pe a celeilalte. Ce mai, un film mare, dom'le!

da, da, DA, draga minrep, da ce te faci ca alde junii nostri cinefili sincityzati il considera pe bergman batrin & depashit??

in privinta lui ingrid b - pe undeva ai dreptate, si mie mi s-a parut ca in 'crima din orient xpres' este mortala, dar cred ca esti totusi cam 'drastic': nu ti-a placut nici in 'spellbound'? si mai face un rol misto (mai usurel, asa, ca si filmul) in 'rolls royce-ul galben' (anthony asquith, 196-si-ceva... btw: a.a. este strabunicul helenei bonham carter!)

re: 'death on the nile' - nu ti-a placut 'cuplul' bette d - maggie s? :love:

"... Orient Express"-ul e my all times Agatha Christie movie - si pentru mäiestria desävârsitä a lui Lumet, si pentru cä a picat când aveam cinspe ani si mä înfruptam atât din Lady Agatha, cât si din "The Hill" si "Twelve Angry Men". Altfel, sigur cä Albert Finney e putin pe-aläturi (prea agresiv, da, cum spuneai, si prea masiv fizic, oricât încearcä sä-l ascundä costumul), dar compozitia mi-a pläcut, totusi (mai ales prin contre-emploi, cä "Tom Jones" era încä destul de recent.) Pe urmä, "galeria" sigur cä e o chestie de ambitie - e clar cä si Jacqueline Bisset, si Michael York, si Vanessa, si altii, au fost distribuiti doar conventional. Apropo, de semnalat si: Rachel Roberts ("Viata sportivä"), Colin Blakely ("Viata sportivä", etc.), Wendy Hiller ("M-am însurat cu o vräjitoare", "Un om pentru eternitate"), Denis Quilley ("La Dolce Vita"), George Coulouris ("Citizen Kane")...
Färä doar si poate, acea Greta Ohlsson a lui Ingrid Bergman i-a halit pe pâine cu unt! Oscärutul äla de rol secundar n-a fost o cioacä!
Si, da, Ingrid a mai dat clasä în multe, inclusiv în "Spellbound" - unde am fäcut cunostintä cu ea si cu Hitchcock, pe la vreo unspe ani.
In fine, MinRep, dacä nu ti-a trecut lapsusul, Julieta lui Zeffirelli e si Fecioara Maria a aceluiasi - Olivia Hussey pe numele ei.
A, da. Peter Ustinov, tot un Poirot bun. Dar David Suchet rulz by all standards!

Stii cum e... nu zic ca nu e o actrita buna (pentru ca este), dar am o usoara alergie la ea. Mi se pare cam rigida sau uneori, dimpotriva, prea teatrala, exagerand gesturile, intonatia vocii. Asa, parca "Spellbound" mi se pare cel mai bun rol al ei (fara sa ma gandesc prea mult), dar si acolo mi s-a parut eclipsata de Gregory Peck.


Nu pot decat sa adaug si eu un :love:


Yep... :happy:


100% de acord. Suchet e de-a dreptul remarcabil. Fara greseala.

Double Indemnity, Billy Wilder - din relativ putinele noir-uri pe care le-am vazut, acesta pare sa fie 'castigatorul', cel care mi-a placut cel mai mult... Subtil de toate planurile (imagine, intriga, dialoguri...), sustinut de o coloana sonora superba, de personajele tipice, unghiurile de filmare caracteristice si de monologurile (cateodata surprinzatoare, alteori gratuite) ale lui Edward G. Robinson, "Double Indemnity" este chintesenta genului. Punct!

misto, si eu l-am vazut aseara. misto film, cred ca si la mine e noir-ul preferat.

m-am apucat sa vad filme clasice... vreau sa fac o integrala katharine hepburn & spencer tracy... deocamdata insa am vazut doar:

guess who's coming to dinner: pretty good, not dated! tracy e dat dracului de bun actor

the rainmaker: cam dated, din pacate. burt lancaster cam fals. katherine misto insa. tot filmul e insa un pic cam teatral... no fun, except for the accents and the attitudes--very cowboyishly funny.

how to steal a million: fain, audrey hepburn, in givenchy sau nu, tot adorabila e..

12 Angry Men, Sidney Lumet - nu vazusem decat remake-ul cu Jack Lemmon si George C. Scott (pe care nu prea l-am gustat). In cazul filmului lui Lumet, verdictul e clar: aproape perfect la toate capitolele si departe de a fi pur si simplu teatru filmat...

gone with the wind -- yak! nu mi-a mai placut asa mult. vivien leigh mi se pare penibila. in schimb olivia de havilland straluceste, realmente emotionanta.

The Sugarland Express, Steven Spieblerg: doi tineri de 25 de ani, sot si sotie, infrunta legea (reprezentata de o caravana interminabila de masine ale politiei) pentru a-si recupera copilul de doi ani. Premisa nu este deloc incitanta, chiar anunta monotonie, insa filmul devine fascinant prin filtrul camerei, care foloseste la maxim interiorul masinei de politie (principalul decor) si peisajele Texas-ului. E drept, ochiul regizorului ramane cam prea des fixat pe zecile/sutele de masini angajate in urmarire, dar sa trecem peste asta... Vreau sa notez una dintre cele mai originale si mai istete reverse zoom-uri: sniper-ul fixand de-a lungul tevii pustii si prin geamul casei masina in care cei doi fugari se apropie. Acum... povestea - desi bazata pe intamplari adevarate - pare pe alocuri mai putin credibila, dar sentimentul general pe care filmul il lasa la sfarsit este ca ne aflam mai degraba intr-o lume a fanteziei, iar imaginatia fara limite este cea care ne conduce in acest aparent simplu si monoton road-movie. Pe fundal se simte - inconfundabil - amprenta muzicala a lui John Williams, valorificand pana si momentele in care nimic nu pare sa se intample pe ecran.

Amarcord, Federico Fellini - acum, Fellini nu-mi prea place mie, dar in cazul lui "Amarcord" nu gasesc nimic de obiectat. Un film nostalgic de la inceput la sfarsit, in care totusi cateva momente tin mai mult de acel Fellini incecat in LSD pe cand facea "Giulietta degli spiriti": batrana vrajitoare in flacari, nunta imaginara sugerata de chipul Ducelui si intreaga bucata de film cufundata in ceata (batranul pierzandu-se in ceata, aparitia fantomatica a taurului alb, baietii dansand singuri pe terasa hotelului parasit in afara sezonului). "Amarcord" mai primeste puncte in plus pentru temperamentul specific italienesc surprins atat de bine in personajul Aurelio Biondi. Venind pe langa porcariile anului 2005 de pe marile ecrane, parca am luat o gura de aer proaspat cu filmul asta.

Willy Wonka & the Chocolate Factory, Mel Stuart - se poate usor demonstra ca Gene Wilder are tot atatea calitati sa-l joace pe Willy Wonka pe cate are si Johnny Depp. Filmul lui Mel Stuart, insa - cu exceptia numerelor muzicale - pare ceva mai cald si mai profund decat aventura orchestrata de Tim Burton, desi cu nimic mai prejos din punctul de vedere al umorului negru.

bine, stiam ca lindsay anderson zicea ca e inspirat de vigo si tot asa dar inainte sa vad zero de conduite, nu ma asteptam sa fie chiar atat de mult. pai cam tot if... e facut dupa structura acestuia. impartitul in capitole, fiecare cu cate un titlu, copiii care pornesc o rascoala in internat si chiar si finalul in care, la sosirea unei personalitati in scoala, cei patru se suie pe acoperis de unde arunca cu proiectile in cadrele didactice. bine, aici nu avem gloante, ci perne. parca. in rest am vazut si atalanta si celelalte doua scurte ale tipului dar nu e prea mult de zis. nu m-au impresionat asa tare.

Frenzy, Alfred Hitchcock - dupa "Torn Curtain" si "Topaz", "Frenzy" este destul de reusit, insa in prea putine locuri seamana cu un film de Hitchcock. In primul rand, inceputul este foarte lungit, astfel incat filmul isi da drumul de-abia dupa vreo 40 de minute cu scena violului (socanta!) si apoi acel scurt cadru cu femeia moarta in fotoliu si limba care ii atarna in afara. De acolo, filmul isi gaseste un ritm bun, iat Hitch puncteaza cateva momente reusite: lungul cadru in care nimic nu se intampla apoi auzim tipatul care anunta descoperirea crimei, camera coborand scarile in timp ce o alta crima este comisa, secventa cu cadavrul ascuns in sacul de cartofi si finalul - parca luat dintr-ul film mai vechi - in care cel acuzat pe nedrept, adevaratul criminal si inspectorul se intalnesc fata in fata, iar mastile cad.

The Mouse That Roared, Jack Arnold - deci... avem un dispozitiv nuclear care poate distruge lumea, Peter Sellers in rol triplu si muzica exceptional folosita... Suna cunoscut, nu? "The Mouse That Roared" e facut cu cinci ani inaintea lui "Dr. Strangelove" si pare versiunea ceva mai light-hearted a acestuia din urma. Inca din deschidere, umorul nevinovat si interpretarea lui Peter Sellers capteaza atentia, iar pe parcurs filmul devine din ce in ce mai incitant si reuseste sa ramane 'proaspat'. Nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult - o surpriza placuta!

Look Back in Anger, Tony Richardson - dupa umorul usor, dar delicios din "The Mouse That Roared" si realitatea paralela in care tatal linistit este mafiot, iar fiul pampalau il bate pe smecherul liceului din "A History of Violence", m-am gandit ca o excursie in atmosfera de usor snobism a alb-negrului de free-cinema si a unei piese clasice de John Osborne nu m-ar strica. Acum, eu nu sunt fan al genului asta de filme, deprimante in explorarea realismului social si a prejudecatilor, dar "Look Back in Anger" de Tony Richardson m-a convins pe deplin. Este un film genial, extraordinar de bine construit si bine dozat (asta se datoreaza si 'scheletului' piesei). Richard Burton fura tot filmul cu tiradele sale (magnifica interpretare!), iar piesele de jazz sunt un deliciu. Notabil si finalul, atent pregatit si totusi brusc in momentul in care respiratia protagonistilor este 'inghitita' de aburii locomotivei. 5 stele!

The Killing, Stanley Kubrick - fara sa pun la socoteala "Fear and Desire" si "Killer's Kiss", pana acum cateva minute "The Killing" era singurul Kubrick pe care nu l-am vazut. Desi naratiunea din voice-over e enervanta (sper ca a fost decizia studioului) si structura non-lineara a actiunii nu functioneaza chiar asa de bine (cred ca e unul dintre primele experimente de asa-zis thriller in care se face abstractie de ordinea cronologica a evenimentelor), desi e usor stangaci pe alocuri, nu cred ca i se poate reprosa nimic acestui film din punctul de vedere al imaginii (jocul de lumini si umbre, miscarile fluide ale aparatului, momente ingenioase precum reflectarea in oglinda a lui Johnny intrand in sala clubului de sah) sau al interpretarii (personajele sunt adaptate perfect povestii, iar actorii "interactioneaza" foarte convingator cu jocul camerei de filmat si al surselor de lumina).

pula mea, sunt amidst integrala resnais. pentru ca am lasat sa vad la urma l'amour a mort, oncle d'amerique-ul sau je t'aime-ul am bagat in prima faza : i want to go home (6.5/10) care are un inceput groaznic si interminabil cu una - urata ca moartea - care vorbeste singura, ca-n telenovele, in avion. se vrea satira punandu-i in versus pe americani cu francezii si iese ceva ceva, macar amuzant uneori daca nu altceva. (de mentionat ar fi o scena funny cand zice un regizor american de remakeuri ale filmelor clasice : "francezii fac filme despre dragoste. noi, americanii, nu stim nimic despre dragoste asa ca nu facem filme despre ea. despre violuri facem, dar nu despre dragoste"). plus melo (7/10) si la vie est un roman(7/10). vroiam sa zic ceva si despre ele da' mi s-a facut lene.

The Searchers, John Ford - nu ma prea dau in vant dupa western-urile in care texanii se pun pe omorat indieni, dar fiindca nu stiam care este povestea cand m-am pus pe vizionarea lui "The Searchers", m-am lasat furat de prima imagine, acea foarte originala deschidere privind din interiorul unei case inspre desertul din care personajul lui John Wayne urmeaza sa apara. Trecand peste usoare stangacii de actorie care apar din cand in cand pe parcurs, filmul are un fir narativ foarte bine construit - bine surprinsa trecerea anilor - iar scenariul implica mult mai mult decat o simpla goana dupa indieni. Imaginile sunt minunate, iar reluare imaginii de inceput la sfarsit este o incheiere perfecta.
Totusi, nu m-am convertit in fan John Ford inca...

The Tragedy of Othello: The Moor of Venice, Orson Welles - daca nu ar fi avut probleme de finantare, mai mult ca sigur ca Welles ar fi reusit sa faca din acest film o ecranizare mult mai reusita. Dar chiar si asa, cu toate ca post-sincron-ul e groaznic, iar montajul stangaci pe alocuri (in special tentativa de asasinare a lui Cassio), "Othello" se remarca, in special prin imagini, prin lumini si prin decoruri (colonadele, portile cu gratii, meterezele etc.) Fiecare scena este tratata cu seriozitate, in timp ce bucatile extrase din textul lui Shakespeare sunt exploatate la maxim (nu cred ca Welles a folosit mai mult de o treime din versurile piesei). Iar vocea actorului-regizor rasuna peste intregul spectacol, eclipsata poate doar de exclamatia disperata a Desdemonei: Kill me to-morrow; let me live to-night.
8/10

Metropolis, Fritz Lang - Fascinant pe toate planurile si surprinzator de convingator. Singura problema este ca o jumatate din materialul original este pierdut...

The Man Who Shot Liberty Valance, John Ford - Un film elegant, echilibrat in constructie, filmat in alb-negru, care atat prin tema cand si prin estetica devine probabil opusul total al western-urilor eroicespectaculoase ale lui John Ford (precum "The Searchers", care imi este cel mai proaspat in memorie). Doua roluri remarcabile facute de James Stewart si John Wayne...

The Third Man, Carol Reed - (Jesus, nu mai stiu o boaba din boaba de germana pe care o stiam) ... Deci: Viena + Welles&Cotten + Carol Reed, o combinatie care nu poate sa produca decat un film extraordinar. Sigur, se poate spune ca filmul este usor previzibil, insa surprizele apar in modul in care diferite scene sunt realizate (iar cel mai bun exemplu este, evident, prima aparitie a lui Orson Welles: desi intuim de cateva minute bune ca personajul acestuia nu este de fapt mort, momentul in care - dupa suspansul bine pregatit - o lumina este aprinsa si aceasta cade exact doar pe fata lui Henry Lime este mai mult decat impresionant).

The Lost Weekend, Billy Wilder - Excelent! E prima data cand il vad. Am vazut, in schimb, majoritatea filmelor lui Billy Wilder (oricum, cele mai importante), insa "Lost Weekend" imi pare de departe cel mai bun al sau. Se remarca modul in care unghiurile de filmare se imbina cu decorurile (in casa scarilor, in bar, in salonul de spital). Inceputul - care pare luat dintr-un film de Hitchcock - isi gaseste reversul in incheiere, iar pe parcurs se remarca alte cateva momente ies in evidenta pe parcurs: spectacoul de opera, cosmarul, cateva dintre digresiunile monologate ale personajelor etc. Am fost, de asemenea, foarte impresionat de rolul facut de Ray Millard (este de ceva timp unul dintre actorii mei preferati, dar cu ce a facut in acest film chiar m-a dat pe spate). Am vazut

Mean Streets, Martin Scorsese - Spectacol de montaj si muzica, in ritm alert si facand cu ochiul inspre filmele noir. Multe secvente merita retinute, mai ales cadrul lung care exploreaza betia personajului lui Keitel. Insa per ansamblu, se simte ca este un film facut la inceput de cariera - foarte promitator, insa.

King Kong, Merian C. Cooper & Ernest B. Schoedsack - Credeam ca o sa trebuiasca sa fiu un pic ingaduitor cu efectele speciale in cazul acestei fosile din '33, dar nu a fost cazul. Desi trucajele sunt de multe ori evidente, "King Kong" creeaza spectacol si capteaza atentia spectatorului, experienta trecand dincolo de asistarea la un show de efecte (ceea ce nu se poate spune neaparat despre mai recentul film cu acelasi titlu, al unui regizor foarte in voga).

Marnie, Alfred Hitchcock - Un film care poate parea ceva mai slabut fata de seria care il precede ("Vertigo", "N by NW", "Psycho", "The Birds"), dar care are totusi calitatile sale: Sean Connery si Tippi Hedren in forma mare (scena cu asocierile de cuvinte - cel putin - e genial jucata de amandoi), culorile (verdele si rosul deja exploatate de Hitch in "Rope" sau "Vertigo", dar si constrastul alb/negru, maroniul lemnului etc.) si cateva scene de suspans foarte bine realizate (jefuirea seifului, fara coloana sonora si aproape fara sunet mertia retinuta).

The Offence (Sidney Lumet)

Lectie de "character study" oferita de Lumet. Cum a reusit acesta sa creeze o atmosfera de piesa de teatru numai el stie. Cred ca jumatate din merite ii revin lui Sean Connery - exagerez daca afirm ca a reusit cel mai bun rol din intreaga sa cariera? "Duelul" psihologic dintre Johnson si Baxter duce pas cu pas la contopirea dintre cei doi in acea oglinda in care ne privim zilnic, o oglinda intunecata pentru detectivul care a pierdut controlul in fata propriei disperari. Raul la care a luat parte de-a lungul activitatii sale il ajunge din urma si ii dezvaluie un adevar crunt: este la fel de malefic precum cei pe care i-a bagat dupa gratii. La randul sau este capabil de viol sau crima, intruchipeaza raul ce salasluieste in fiecare dintre noi.
Atmosfera sufocanta, o dezlantuire de trairi interioare "regizata" brici de Lumet. Chapeau!