oho, multumesc tuturor pentru recomandarile mai mult decat interesante:)
acum, sper sa le gasesc pe undeva...

Filmul care ruleza saptamainile astea la cinemateca Eforie :)) :)) =)) .Sala este in renovare.

am fost ieri la cinema si am vazut 2 filme: Magic Mike si The dark knight returns.

Eu pun pe lista unul clasic, vazut zilele acestea:"Podurile din Madison County".
Va mai dura mult pana sa scap de flash-urile si replicile din acest film......A trecut pe primul loc in topul filmelor vizionate de mine.:)

When Nietzsche Wept - l-am degustat cu o sete izvorata din faptul ca am citit si chiar mi-a placut cartea, dar nu pot spune ca m-a multumit in ceea ce priveste calitatea filmului. Neluand in considerare faptul ca e greu sa condensezi totul intr-un film, este destul de slab realizat. Recomand totusi macar filmul pentru atunci cand aveti ceva chef de introspectii.

La categoria cai batuti/kilariti :- nuvela ''Calul'' de Marin Preda care se termina asa : ''Ia te uita, baaa, razbatu in vagauna strigatul unui cioban. Unu beleste un cal! ''
- melodia populara ''Marie si Marioara '' ,melodie pe care o dedic tuturor Mariilor batute /nebatute sau batause : Marie si Marioara



Si-am zis verde salcioara, Marie si Marioara

Marie si Marioara , ia un par de ma omoara,

Parul sa fie de soc, Când ai da sa dai cu foc


Marie si Marioara de-ai vedea ca vin la moara,

De-ai vedea ca vin la moara, ia un par de ma omoara,

Parul sa fie de fag, când ai da sa dai cu drag,


De trei zile zac în boala, si nu zice nimeni scoala

De mi-ai zice dumneata, m-ar mai trage inima


Pe mine m-ai omorât, mai, dar cu calul ce ai avut ? X( :((

Calul ne-a calatorit, mai, si tu puica m-ai iubit, mai

Calul m-aducea pe mine, sa fac dragoste cu tine


http://www.youtube.com/watch?v=Cws4zxKznVU

Anonymous (2011) este ultimul film vizionat. E un film interesant. Nu il consider o capodopera, i-am acordat un 8. Coloana sonora si jocul actorilor a fost multumitor

Am vazut ieri cu fetele Neinfricata - si dragut, si emotionant, nota 7. Interesant ca desenele animate le notez mult mai usor cu note mari - ma binedispun si sunt indulgenta :) .

A Beautiful Mind (2001) N-am ce comenta. Pentru astfel de filme s-a inventat nota 10

Aseara un ghiveci in care s-au amestecat bucati din Terminator 2 , Face Off ,un film frantuzesc (dublat in engleza :-O ) foarte prost in care Depardieu facea un rol penibil si Vreau sa divortez :"> un reality show penibil de pe Prima.Tv

Am vazut ieri si alaltaieri ultimele trei filme ale lui WKW pe care nu le vazusem. Din 'As Tears Go By' si 'Fallen Angels' n-am inteles si retinut nimic. La ultimul am tinut mult sa ma uit in mare parte doar pentru secventa din care provine posterul filmului. E misto dar am intampinat-o cam mckaylamarooney-ishly. Ambele filme, in special FA, sunt destul de interesant filmate dar cam atat. In plus voiceoverul le corodeaza aproape letal. Imi vine sa vomit din ce in ce mai usor cand dau de un asemenea film. Bag pula, daca aveam nevoie de cuvinte stateam, in pula mea, cu nasu-n carte. Am stins lumina si am dat play la film ca sa comut creierul pe alta functie perceptiva si procesiva, aia imagistica, ca sa ma recreez si voi ma puneti iar sa citesc?! La 'Ashes of Time' acest aspect e cu atat mai frustrant cu cat filmul are o forta vizuala tsunamica, e o orgie a calofilismului fotografic, literalmente nu exista cadru nescrutat cu ochi de pictor si cizelat in consecinta; The Tree of Life e un film Cassavetes-ian (vizual) comparativ. On top of that, filmul are un impetus anti-narativ si un lirism proportional de accentuat. Insa nu inteleg ce face Wong pe langa asta. Baga voiceoverul si, intre doua aforisme existentiale parometafizice, se pune si-ti povesteste cu un farmec de proces verbal despre niste rahaturi de care nu-i pasa nimanui. Pacat.

:)) Tare asta. A si intrat in slang ?

I guess it did now. E inventia mea. Din cate stiu, cel putin.

Btw, a(t)i inteles cumva si sensul celeilalte strutocamile, "parometafizice"? Sunt sincer curios daca am reusit sa transmit ceva inteligibil Nu vreau sa epatez (*nu ca n-ar corespunde exigentele mele etice, doar ca se intampla sa nu fie cazul), n-am inventat chestia ca sa atrag atentia (*idem), chiar simteam ca e nevoie de termenul asta ca sa pot spune ce-am de spus.

J'ai tue ma mere (2009),

e primul film al tanarului (canadian-francez) Xavier Dolan, care, la 23 de ani, a realizat deja trei filme, toate prezentate la Cannes si apreciate. in ciuda varstei, autorul (regizor, scenarist, monteur si actor in rolul principal) denota o viziune despre viata si despre cinema. demonstreaza ca are ceva de spus si o spune fara ocolisuri, intr-un stil minimal, nedesavarsit inca, in perioada cautarilor, destul de simplu, dar nu simplist. J'ai tue ma mere trateaza istoria unui tanar avand o relatie fulminanta cu mama lui. este un film despre adolescenta si crizele ei, despre "vechea" lipsa de comunicare intre generatii, despre neintelegeri si impacari, in definitiv despre dragoste si ura.

De abia ieri am văzut şi eu Se7en (1995). Pot spune că m-a lăsat cu gura căscată la propriu de câteva ori.. şi parcă îmi ţineam şi respiraţia ca să nu stric momentele de suspans.
Mai pe scurt, mi-a plăcut şi acum încerc să găsesc scenariul de la film pentru că mi se pare chiar foarte, foarte bun. Totuşi finalul uşor previzibil.

Dupa o vara de lenevie (doar 2 filme vazute pe ecrane + 0 piratate :-O ) dau drumul la torrenti pentru recuperari : avengeri , batelsipi ,jocurile fomistilor , manii ale titanilor ,+ Damsels in distress ,Bernie ,Polisse ,The Best Exotic Marigold Hotel ,Dark Horse , Corpo Celeste ,Sleepless Night ,s.a.

Run Lola Run
Un film extraodinar de alert. Eu nu am putut decat sa ma uit la el, cu fata foarte aproape de monitor.

City lights (1931) r. Charles Chaplin. L-am savurat de la primul până la ultimul minut. Este de departe cea mai bună comedie văzută.
Recomand! 10/10

N-a avut si scene de groaza ??? :-O

''The Avengers '' -tehnic este de nota 10 dar la scenariul mi s-a parut pueril .Zei ,lasere ,Hulk ,ciocane ,Thor ,arcuri si sageti . Oricat ma chinui nu mai am naivitatea ''sa pun botu' '' Sa fim bine intelesi filmul este excelent realizat si tare-n efecte si smecherii vizuale . Vina este a mea - nu pot sa mai inghit nimic din domeniul fanteziei fara sa fiu carcotas si sa gasesc goluri de logica .Sunt mai greu de imbrobodit si chiar ma oftic pentru ca nu mai pot sa ma bucur de ghidusiile astea pentru oameni mari .In urma cu 10 15 ani alta ar fi fost situatia .Astazi insa pentru mine lumea asta fantastica este dezvrajita .Adio :spiridusi ,elfi ,semizei zburatori ,printese martiene , troli si alte vietati (stiintifico) fantastice .
Spre deosebire de TDKR aici am savurat doza apreciabila de umor .
7.5/10

Ikuru - un Bucket List retro şi profund
 

Ikiru (1952) r. Akira Kurosawa - este considerat a fi unul dintre cele mai importante filme japoneze prin tematică şi realizare.
Pilonul de rezistenţă în jurul căruia este ţesută întreaga acţiune este un funcţionar municipal (Takashi Shimura), care duce de 30 de ani, de la moartea soţiei, o viaţă anostă, lipsită de sens, calibrată doar pe muncă şi economii. Viaţa acestuia ia o cotitură extremă şi dramatică în momentul în care este diagnosticat cu cancer la stomac, în stadiu terminal. Acest impact puternic îl face "să-şi ridice ochii din pământ" şi să-şi reaprecieze viaţa. Din dorinţa de a recupera din timpul pierdut, se înhaită cu un scriitor ratat, care-i face un tur infernal al oraşului. Un ultim măreţ lucru şi sacrificiu în acelaşi timp, de care vroia să dea dovadă, a fost acela de a lupta cu birocraţia şi corupţia pentru construirea unui parc pentru copii. Aflăm, spre final (prin tehnica flash-back-ului) din relatările colegilor şi nu numai, faptul că, în urma insistenţelor şi a consecvenţelor, a dus la bun sfârşit ultimul său plan lumesc.
Filmul este, indubitabil, o capodoperă clasică ce merită văzută şi revăzută.
9/10

A; putea vorbi despre himmel und erde la modul optativ, cu dacă, pentru că dacă aş fi văzut acest film acum 2-3 ani, cînd abia începeam să văd documentare poetice, a căror ambiţie era să copieze viaţa, scoţîndu-I la iveală potenţialul liric, aş fi exclamat ‘vai, ce film!’. Oricît ar încerca să copieze însă viaţa, orice film e condamnat să se explice , la sfîrşitul celor două ore regulamentare. În cazul de faţă sunt patru ore şi jumătate. Trăind, nu supunem fiecare calup de 4 ore exigenţei de a da seama de sine, de a trage linie şi a spune care sunt concluziile acestui fragment existenţial. Te laşi dus de val cu mai multă uşurinţă, chiar atunci cînd nu faci nimic, decît te-ai lăsa dus cu preşul de un film care nu-ţi spune nimic. Filmul şi orice experienţă care reclamă o deschidere, o ieşire din ţarcul pragmaticii imediate e obligat să se clarifice în această privinţă, să spună pentru ce insistă să i te uiţi în ochi, să accepţi temporar dialogul.

Himmel und Erde e ceea ce s-ar putea numi un documentar etnografic. E greu să îl vezi mai ales peste stratul de noţiuni asupra Austriei cu care m-am obişnuit, cel puţin eu, o Austrie de obicei urbană, fin de siècle, multinaţională în epoca imperiului, cu artişti chinuiţi, afectaţi sau cu agonia reformei morale crestate pe chip, şi pîrtii de schi aţă. Filmul e despre o comunitate montană. Nu-I poţi spune aşezării nici măcar localitate, deşi are şcoală şi preot, şi figurează sub numele de Sf. Ana, probabil numai pe cele mai minuţios-pedante hărţi ale Austriei. Anul e 1979, iar problema acţiunii distructive a progresului tehnologic se pune acut. Nu e vorba despre un nucleu cultural atipic, despre fizionomia ieşită din comun a unui loc istoric, dispariţia căruia ar mutila Europa ireversibil. De aceea accentual tragic lipseşte. Comunitatea se destramă lent, mulţi migrează spre oraş, devine nerentabil să cultivi un pămînt pietros, în pantă, unde maşinăriile clacheză şi caii se mişcă atent, împleticit. Filmul poate servi uneori drept armă, semnal de alarmă, care să alerteze conştiinţa publică asupra dispariţiei iminente a ceva preţios. Abordînd însă acest caz marginal, anonim aproape, al unei comunităţi al cărui singur argument pentru existenţă este vechimea, nu poţi sesiza decît neputinţa mută a unei eroziuni fără scăpare. Într-o epocă în care şi excepţiile pier cu duiumul, unde nici superlativele nu dăinuie decît un sfert de oră, cum te poţi opune eficient unui sistem ostil în care modul tău de viaţă e considerat învechit, demn de milă şi nu doar alternativ, ales cu bună ştiinţă? De aceea filmul doar înregistrează, păstrează pentru mai tîrziu, pentru un timp în care discreţia şi constanţa vor redeveni valori, seninătatea crepusculară a familiilor şi a copiilor lor, care deja se visează mecanici şi electricieni, conştienţi intuitiv de falimentul apropiat al fermei tradiţionale. Şi totuşi anul e 1979 şi te întrebi cum au rezistat tot timpul acesta, cu pluguri rudimentare, dar cu radiouri, care povestesc despre ţări de neatins ca Liban şi America, cu percepţia nedistorsionată a distanţelor, adusă de televizor, şi cu a sa iluzie a întregii lumi adusă în curtea ta într-o cutie neagră, în condiţiile în care şi naveta pînă la cel mai apropiat punct de aprovizionare e destul de dificilă.
Filmul se consumă în atmosfera unei înţelepciuni epuizate, în ciclicitatea şi automatismul unor acţiuni impregnate de tristeţea acceptării unui destin mai mare decît ele. Oamenii aşteaptă şi văd încă o familie plecînd, dar îşi înfundă începutul de sărăcie şi schimburile neprofitabile sub încă o zi de muncă grea. Îi vedem vorbind, glumind, comentînd, cu o bonomie greu obţinută, sfîrşitul. Nu se caută însă melodrama. Ca şi contribuţia la dreileben a lui petzold, filmul arată asperităţile necesare, golurile de organizare ale unei societăţi care expune în afară în principal punctele sale de glorie şi e judecată fals exclusiv după acestea. Scenariul nu e nici total diferit, nici complet identic cu probleme asemănătoare de la noi, însă eu nu am avut ocazia să văd pînă acum un documentar românesc despre vreun sat rupt de lume. Apoi, e greu să realizezi acest echilibru impasibil, să te dizolvi în spatele camerei, să plasezi ochiul mecanic atît de firesc şi cu o asimetrie neprogramată, încît aproape să-i ştergi urma de pe ecran, cum face filmul acesta. Suprapunerea cu texte de înţelepciune orientală, deşi pare forţată, se modelează pe istoricul evanescent al comunităţii, pentru că îndeamnă la moderaţie şi virtute. În trecut susceptibile de a lega un grup, de a-l fortifica şi a-I reduce fricţiunile, acestea nu pot ajuta acum decît să împiedice transformarea degradării într-o disperare vociferantă.
7 din 10. Ce nu mi-a plăcut este selectivitatea subtitrării. În sensul că subtitrate sunt doar inserţiile culte ale autorului, dar conversaţiile locuitorilor sunt subtitrate doar după o atentă triere. Parcă s-ar încerca un fel de înnobilare artificială a situaţiei. De aici şi senzaţia că ce se spune şi ce se arată nu se leagă, cu toate că punţile acestea de ‘cultură’, de sinteză, puteau fi construite solid tocmai pe ce spun oamenii, pe felul lor, înrădăcinat şi evaluator, de a se vedea în vîrtejul schimbărilor sau al rutinei.

Sa las si eu niste comentarii, despre ce-am vazut in my leave of absence, de o profunzime care o sa-mi faca de rusine preopinentul.

Liverpool (de Lissandro Alonso) - mi se pusese pata pe el de acum 25 de ani de cand am citit despre el in Film Menu. L-am inchis dupa o ora ca-mi era somn. Imi placea cat de cat, insa, taciturnitatea sa si minimalismul contemplativ lifelike-ist al ritmului. Totusi, nu puteam sa alung o senzatie de sterilitate care ameninta ambitia acestui minimalism. Plus: "mizerabilismul" mi-a obstructionat si el plonjonul psihologic in atmosfera sa. Guilty displeasure.

La Ville des Pirates (de Raoul Ruiz) - m-a fermecat inefabil dar n-am reusit sa comprehend a fucking thing. Reactie ambivalenta fata de prezenta naratiunii subiacente imaginilor. Pe de-o parte m-a iritat din din start din cauza capriciului meu in ce priveste problema, dar pe de alta m-a intrigat continutul ridicol (in sensul pozitiv) de elitist-poetic si de "cautat", de contrived, al propozitiilor. Imaginile, iarasi, fascineaza, si nu prin aspectul formal, superficial, malickian, ci prin continutul suprarealist pe care-l, err, contin.

Celine et Julie vont en bateau (de Jacques Rivette) - dezamagire crunta, sechelizanta. Inceputul, imaginile din parc, fara dialog, fara naratiune, ce pareau sa se multumeasca cu o contemplativitate anti-twinseniana saraca cu duhul a mundaneitatii, mi-au dat furnicaturi de entuziasm. Cand a inceput sa-si aseze pirostiile epicului, si, mai ales, oh god why, mai ales, cand a cotit-o inspre suprarealism (unul diferit de al lui Ruiz, care e bazat pe impactul instinctiv al imaginalului, si mai apropiat de cel intelectual al lui Bunuel) m-a facut knock-out. Singura senzatie investigabila pe care mi-a lasat-o a fost cea de inconfort al manevrei (neintentionate?) semi-batjocoritoare lui Rivette de a intoarce roata raportului spectator-personaj, de a pune personajele sa se holbeze ele si hlizeasca la noi (dar sunt destul de sigur ca nu asta voia sa faca monsieur Rivette). A ajutat si faptul ca am ramas fara subtitrare (dap, nu govoresc prea cu talent pe frantzuski) la al doilea CD, la faptul ca m-am catapultat cu vreo juma de ora inainte de aterizare.

Punch-Drunk Love ( de Sergiu Nicolaescu) - revizitare. Cel putin a cincea, cred. Ce sa zic. Superb si inepuizabil ca de fiecare data. Mentionez doar niste replici misto: "I don't know what's wrong with me because I don't know how other people are" (e creepy de "profetica" si de revelatoare in ce priveste receptivitatea si constiinta umana a lui PTA) si "sir, I'm gonna crack your fucking head open"(intr-un film cu o fundatie de fairy-tale, interventia managerului restaurantului si in special coborarea atitudinii sale la un nivel atat de realistic-brutal e un moment - nu singurul - extrem de amar-pesimist-socant.

Death Proof (de I.-L. Caragiale) - a patra oara, parca. Sau a treia. Tot delicios, dar inflexiunea de personalitate a lui Stuntman Mike nu mai e convingatoare ca la-nceput. But still, fabulos personaj.

Scurtmetrajele lui Tarkovski - primele doua abandonate rapid, doar Compresorul m-a pacalit sa raman pan' la final. E un film modest in sine, dar e interesant sa surprinzi in el germenii viitoarelor motive estetice tarkovskiene. Nu mai stiu (mi-e lene sa fac un efort anamnetic acum) care, dar stiu ca ma gandisem la asta. (V-am spus c-o sa fiu profund, nu?)

LOTR I - primele 20 de minute. Nu stiu ce-a fost in capul meu sa m-apuc de el la 1:00 AM. Inceputul asta pe care am apucat sa-l vad e ridicol (in sens negativ), grotesc de imbibat de voiceover. Ar fi trebui date ingredientele: literatura 99%; atentie poate contine urme de cinema!!! Asta daca e sa fiu exigent si pseudo-obiectiv. Daca iau filmul ca ce ramane el in sine lui, e conjunctural-digerabil. O sa-l reiau.

Wild Bill (2011) - http://www.imdb.com/title/tt1795702/
O drama englezeasca destul de interesanta

Federico, rapida ta trecere în revistă îmi aminteşete de pastilele acelea fulgerătoare pe care le ascultam cu lăcomie la delta rfi prin 2004. Se numeau în goana pisicii. Niciodată nu am reuşit să înregistrez vreuna, dar mi-aş fi dorit să le reascult.
Încerc şi eu ceva la fel.
Ce am mai văzut.

Barry Bleahndon. Mi-am făcut curaj să-l văd şi am avut dreptate să mă feresc atîta timp de el. Calofil pînă la silă, cu peisajele atît de atent manichiurate şi adaptate la estetica facilă a wallpaperului, că naraţiunea e sufocată, anemiată, pînă la urmă înecată ca un creek în deşert. Un film subţirel, cu decoruri multe şi fastuoase, dar obositor şi sec. Rămîi la fel de sătul după el ca după o pungă de popcorn. Mult, da prost. Nici nu e epoca mea preferată şi asta adaugă la insatisfacţia mea cu filmul.

Les bons debarras. Fascinant. Probabil cea mai zguduitoare relaţie mamă-fiică de la autumn sonata încoace, deşi eu am sentimentul că am uitat ceva. Nu am vrut să îi dau o notă maximă pînă la sfîrşit, cînd am văzut momentul acela de un romantism atît de tragic al morţii unui nebun îndrăgostit. Scrima continuă dintre un copil anormal de precoce, care face orice pentru a-şi păstra mama alături şi părintele care oscilează între şoc, indiferenţă, elan tineresc şi intimidare, face ca filmul să aibă un aspect vag de thriller , în care teritoriul psihologic se dispută cu perseverenţa crudă şi calculată a unor early settlers.

Twixt. Cîţi ani are cinemaul? Peste o sută. Atunci cum de mai apar gafe din astea stupefiante? Numa’ mniezo ştie. Chestia asta de film nici măcar reciclare nu e. E post-post-post-cinematic ultracrap. Şi cum mai merge cgi-ul cu e.a. poe – o minunăţie. Păcat de coppola, că-i picură cupola.

The Terrorizers (Edward Yang 1986). E greu să eviţi clişeele cînd vorbeşti despre ceva care pur şi simplu îţi ia standardele de excelenţă, le zgîlţîie temeinic şi aproape instituie altele. Deci, vorba clişeului, filmul ăsta e an astonishing performance. Pe lîngă faptul că depăşeşte cu vreo două decenii epoca în care e făcut, ca stil, ca ritm, ca tratare reţinută, aseptică a unui tumult interior rezolvat cu minimalismul imploziv al anilor din urmă, filmul nu e rece şi imobil ca un cadavru. Are o subtilitate care lasă să se întrevadă sub suprafaţa calmă a unor nelinişti reprimate emoţiile ce se vor dezlănţui dramatic, autodistructiv în final. 10.

Mersi, adaug The Terrorizers pe lista de vazut, mai ales ca Yi Yi si A brighter summer day mi-au placut multisor.

eu nu am mai văzut nimic de la el, dar o imagine din film, cea a unei fete al cărei chip e reconstituit din cîteva zeci de fotografii, mă obseda de ceva vreme. îmi amintea nuş de ce de slnko v sieti. am început să mă uit la terrorizers pe youtube, dar era mai mult alb pe acolo, subtitrări alb pe alb, sunet groaznic şi m-am lăsat păgubaşă. acum recent mi-am amintit de el şi noh, a meritat :D .

cata dreptate ai. foarte facila. toti autorii din ziua de azi sunt de-a dreptul fanatici in redarea autenticitatii unei perioade. care mai de care studiaza pictori ca Gainsborough si Watteau pentru a reda stilul vizual al unei epoci. toti construiesc aparate de filmat si comanda lentile speciale la Zeiss doar pentru a putea filma doua-trei scene la lumina lumanarilor, asa cum era in epoca respectiva. in mai toate filmele de azi poti vedea imagini ca aceasta.



prozaism! ce vrei, kubrick.

aşa o fi, mie tot nu-mi place. e extrem de studiat filmul, dar pe mine nu mă atinge. am spus că nu e epoca mea preferată. filmul ăsta are doar exterior pentru mine şi atît. girl with a pearl earring se bazează cred cam pe aceeaşi chestie, filmezi ca să se vadă că tablourile acelei epoci erau în aer, inevitabile. eu prefer filme de genul lancelot du lac, care cu mijloace aproape nule aduc aproape o epocă şi afirmă ceva clar despre umanitatea şi umanismul ei. o fi studiat watteau, dar vizual barry e mult mai digerabil decît watteau. şi, repet, nu-mi place. nici cu thakeray nu mă împac şi, după experienţa modernismului în artă, mă întreb cum mai pot înghiţi cu bună ştiinţă gogoşile rococo-ului tratat doar ca festin vizual şi atît. eu nu pot, dar poate pot alţii. fiecare după posibilităţi.

De curiozitate, pe ce calitate a inregistrarii ati vazut "A brighter summer day"?
"VHS-rip calitate 1990 irina margareta nistor" sau copiere DVD de data recenta?

Ca daca e prima varianta prefer sa nu ma apuc :D

Nu stiu daca exista o varianta dvd acum. Eu am vazut copia aia VHS...

Este pe piratebay filmul.:P

Pai e aceeasi varianta ca si in rest din cate stiu eu, o copie dupa VHS care se vede cam naspa.

http://ebooks.adelaide.edu.au/s/scho.../chapter2.html
http://www.visual-memory.co.uk/amk/doc/0086.html

Cu siguranta nu e ''doar exterior'' Barry Lyndon , dupa 2001 e filmul cel mai poetic al lui Kubrick. Scene intregi fara dialog, ( cand Barry o cucereste pe Lady Lyndon , duelul din final, etc. ) acompaniate de muzica clasica aleasa magistral; sunt pline de intensitate si emotie, realizate exemplar din punct de vedere vizual si stilistic.

Nu inteleg cum poate sa iti placa arta vizuala si sa nu admiri aceste calitati la Barry Lyndon . Compozitia planurilor, folosirea excelente zoom In-Out( Personajele dominate mereu de imprejurari, etc. ) ,cadrele desprinse din tablouri; laitmotivul celor 2 dueluri , distanta emotionala intre Barry si contesa Lyndon , toate sunt comunicate vizual, liric si au functia lor.

Ce sa ma zic de final, cu ''Piano Trio in E flat'' al lui Schubert pe fundal, si epilogul :
Genius, genius, genius.

Btw
 

Am vazut eu unul. Recent. Podul de Flori.
Da' am prins doar ultima juma' de ora fiindca uitasem ca se dadusera ceasurile inainte si de-aia am intrat pentru prima oara intr-o sala de cinema dupa stinegerea luminilor. De-aia se uitatu la mine semi-consternate cereberitele care rupeau biletele. :|
Dar, orisicum, nu mi-a placut filmul. Mi s-a parut fals, "regizat", ca un reality-show. Mi-a displacut si mai mult cand a inceput turma sa-l aplaude. Era ce-i drept un strop de contemplativitate lirica pe-acolo, care dadea bine. Tin minte, chiar, extrem de lucid - bai, dar extrem, daca stau sa ma gandesc, e chiar uncanny :| - un cadru cu varfurile inmugurite si inflorinde ale unor copaci profilate pe cerul albastrualbastrualbastru.
Nu stiu daca se gaseste pe undeva.
Si mie mi-a placut iiii multisor - ceea ce e putin, totusi, pentru un film din top 3-ul pe anii 2000 al ecvestricizilor (probleme?:| ) si am vrut sa verific si Summer Day, dar, la fel, am dat de-o copie mizerabila, cu subtirarea englezeasca surpapusa peste una ideogramica, si care chiar se vedea execreabil, asa c-am refuzat sa-l vad. Daca da cineva de vreu bluray sa-mi lase si mie de stire, da? Si de al treilea as fi amator, dar nici p-asta nu-l gasesc...

Eu v-am zis-o candva si nu m-a crezut nimeni. Si de-atunci certitudinea mea s-a augmentat exponential. Folosirea marilor compozitori in filmele marilor regizori va fi privita, la timpul potrivit, ca la fel de abominabila, in cadrul deontologiei esteticii cinematografie de atunci, precum privim noi acum comertul si exploatarea sclavilor in cadrul eticii generale, sociale. :|

mi-a trimis şi charles nişte linkuri cu un documentar despre un sat românesc. filmul austriac trebuia totuşi să se numească Hölle, Himmel und Erde, adică să bage şi iadul acolo, pentru că maaan, să te uiţi la chestia asta chiar reclamă o căruţă de nervi. şi ca şi cum nu era de ajuns, în a doua parte a fost şi experimental pe alocuri. se experimenta cu filmul, de parcă ce aveai deja sub ochi nu era destul de atlas labour . plus textele acelea ezoterice. plus că filmul nu estetizează şi de asta se creează clashul ăsta între discursul care triază şi imaginea care e foarte directă, frustă pe alocuri. nu ştiu, e greu de suportat. eu am scris doar despre prima parte a filmului. poate cîndva îl voi revedea. sper să fie într-o sală de cinema.

nu ştiu celelalte, dar terrorizers a fost restaurat. grab it NOW ! cred că ăsta e linkul de pe care l-am scos eu.
***editat***

oneflyride, eu înţeleg ce spui, dar nu poţi admira toată arta vizuală, nici toată arta muzicală, nici toată arta sculpturală, etc. la un moment dat alegi şi vezi că unele ţi-s mai apropiate, altele nu. pe mine maximalismul lui barry mă exasperează. imaginile alea sunt mestecate pînă la terci, apoi comod regurgitate în ochii spectatorului. mie nu-mi place să mi se mestece chiar tot, am şi eu dinţi pînă una alta :)) . şi da, sunt şi eu admiratoare a artei vizuale, dar barry mi se pare overbearing. şi apoi, fragonarzii şi boucherii întotdeauna mi s-au părut seci, prea pulverizaţi, prea collapseofili.

BS :)) Asta ar inseamna s-o ia razna societatea , rau de tot. Adica Kubrick, Tarkovsky , Malick ,Visconti, etc. chiar n-au stiut sa-si aleaga muzica? Nu prea inteleg la ce te referi. Esi impotriva muzicii clasice folosita in filme?

Din contra. Au stiut extrem de bine cum sa si-o aleaga. Pehlivanii!! Iremisibil de oportunisti au fost.

Si daca tot l-ai pomenit pe Visconti... Cand ma gandesc acum ce tremura soriciul naiv de pe mine in fata sublimitatii numite Moarte la Venetia!! Gratie acelei muzici mai ales!! Si cand aflu peste timp ca e-n regula, e doar a 5-a a lui Mahler in actiune!! :)) Iar colac peste pupaza mai e si ecranizare. Parazitarea nuvelei lui Mann. Daca e ceva ce abhor mai abitir decat asumarea muzicilor ne-originale, atunci lucrul ala ie ecranizarile. :))

1. mai bine nu pomeneaţi de visconti. cel puţin nu filmul acela. l-am urît atunci (în 2004?) şi nu cred că l-aş iubi nici acum.
2. federico, am o veste proastă. pînă şi liniştea a fost monopolizată de muzica clasică. dacă vezi o scenă în care nu apare muzică de fundal, nimic mai fals - apare, e 4'33'' -ul lui john cage. toţi regizorii, inclusiv românii care au crezut că dacă nu folosesc muzică de fundal scapă ieftin, se înşală. toţi trebuie să-i plătească lui john cage drepturi de autor. bine, cei ce şi-au făcut filmele după ce a apărut maleficul 4'33''. păcat că john cage nu e conştient de mina de aur şi de cutia pandorei pe care a scornit-o. dacă ştia, bill gates era salahor pe lîngă el la venit anual.

versiune prezentată in full orchestral version =)) . ca să vezi, pînă şi ne-muzica are nevoie de orchestră. check this. la diferite versiuni ale interpretării de pe youtube găseşti nişte comentarii fenomenale, de exemplu: i can play this on guitar =)) . are şi death metal cover .
http://www.youtube.com/watch?v=hUJagb7hL0E

morala: silence is copyrighted. nu încercaţi aşa ceva acasă. nici în public. chestia aia cu silence is golden n-a trecut proba timpului.

LOL
Vlad Muresan tre' sa vada asta!
N-o stiam dar am avut un fel de pre-encounter cu ideea asta in Proof (una din flebetele hollywodiene ale tineretii mele). Era o scena-petrecere-funerara in memoria unui matematician genial (jucat de A. Hopkins) in care trupa unui tanar matematician fost discipol reveleaza la un moment dat un numar imaginar din repertoriu. Piesa se numea i. You know?... In matematica i e la propriu un numar imaginar (egal cu radical din minus unu, btw... I should know :| )


In rest, bullshit/bluff/sofism postmodern tipic. Sper ca nu erai serioasa. :)
Desi, eu nu sunt complet impotriva muzicii. Doar acelei ne-originale. Sunt pe aceeasi pozitie cu Tarkovski - e necesara uneori, dar idealul ar fi ca ea sa lipseasca. Imi place in mod vinovat muzica ready-made din filmele Lui, dar in Stalker mi se pare cel mai aproape de adevar (aesthetically), din pdv-ul asta. Eu acum vorbesc sub impresia ca muzica lui Stalker e originala, dar n-am verificat. Ar fi culmea sa nu. :|

PS: Si muzica lui Bela Tarr imi place enorm. Enorm de tot. In Torinoi, la prima intalnire cu el, aproape ca era sa-mi sara creierul din cutie din cauza socului estetic. Si in Werckmeister, si in Satantango e colosala muzica. Atat in sine, cat si sinergetic.

nu eram serioasă. dar mi-a plăcut ideea. şi orium, comentariile la 4'33'' sunt fabuloase. na, acuma ştiu oarecum teoria, bla bla, bucata clasică interpretată în diferite moduri de mediu, aşa cum o bucată clasică cu note este interpretată diferit de diferiţi virtuozi, e amprentată de personalitatea celui ce o execută, aşa şi aici, mediul ca virtuoz, ca eveniment irepetabil, deconstrucţia autorului, re-darea operei anonimatului autorului colectiv, involuntar, etc. , dar am vrut să scot chestia asta din cochilia sa de seriozitate extremă. tipic pentru americani şi pentru ultraconceptualismul lor nărod, au inclus clipul acela în top 10 clipuri de muzică clasică. =)) maaaan...

bela tarr e excepţional la alegrea muzicii. mă gîndeam într-un timp să extrapolez la întregul cinema maghiar concluzia, dar nu cred că am văzut destul. în dealer iar soundrackul scobeşte dimensiuni psihologice. şi în opium.diary of a madwoman m-a surprins folosirea muzicii celor de la biosphere la o poveste din 1900 şi ceva parcă, dar acum mă gîndesc că e un film mediocru, deci nereprezentativ pentru a fi băgat în lot.

Man, mie mi-ar fi placut sa fiu in sala in momentul ala.
Nu pentru experienta muzicala, ca nu e muzica acolo, dar e foarte interesant ce se-ntampla.
Bine, nu eu cel de-acum, ca-s vulpe batrana, ci cel de acum 3-4 ani cel putin. Cred ca as fi avut un soc mistic. Sa nu stiu de existenta acelui nr in program. Sa cada right out of the clear blue.

Am trait ceva asemanator la Politist, adj. Care e pe aproape de ideea aia, mai ales la inceput. Era ceva radical la puterea a n-a, totul ridicat inca o data la puterea p, fata de ce astepatm eu. Cred ca a fost prima oara cand aproape am ramas singur cu mine insumi atunci. :|

apropoooo!

tu nu crezi că satantango aduce omagiu lui orson welles, cel din touch of evil, prin figura mătăhăloasă şi beţiv-morocănoasă a doctorului, pasionat de investigaţii nu numai medicale, ci şi detectivistice, de la el, de pe geam? serios vorbesc, chiar dacă am un zîmbet întins pînă la ceafă. acuma că ai pomenit de poliţist, mi-am amintit şi cît de frapantă mi se părea şi figura acelui comisar de poliţie, căpitan mă rog (din satantango), care făcea pe gînditorul cu cei doi (recrutanţi de informatori, ascunşi sub lozincile utopiei) şi ce ecou dezumflat, sarcastic şi obosit găseşte acesta în personajul lui vlad ivanov din poliţist, adj. intenţionat dezumflat şi luat peste picior, desigur.

p.s. articolul lui vlad mureşan despre schizopatia subiectului multiplu -- colosal !! n-am mai rîs aşa de un secol =)) . de fapt, de ieri, de la gluma cu john cage, deşi ştiam 'piesa' de ani de zile.

Faci si tu niste conexiuni... Ma faci sa ma simt ca Gattuso cand - se spune - ca zicea ca cand il vede pe Pirlo ce face cu mingea se intreaba daca e fotbalist. Si nu e prima oara. Si nu esti singurul user (da, la tine ma uit, minrmercanaevaruetc :| ). Nu, nu m-am gandit. I think now looking back ca nici daca ar fi depins viata mea de asta nu cred ca as fi facut asocierea la un eventual hint-intrebare. Si nu pentru c-as fi vazut Stigmatu' demult (max 2 ani) sau ca nu mi-a pasat de el (cre' ca mi-a placut mai mult ca Kane de fapt). Dar, nu stiu, acuma c-ai zis tu parca-parca, da' cre' ca-i doar placebo-n actiune. :|

Da, eu cand l-am descoperit pe tipul asta am descoperit si un nou tip de umor. Ala de scriptorium. Vezi si Schizofrenia Diferentei (versiunea lunga). Tot polemica. Directa de data asta... reciproca. E macel! :D

Subtiri filmele pe la RO-IFF .Am vazut unul unguresc (Reintoarcerea )dar de mana a doua -o dama evreica se intoarce in Romania anilor '80 pe care n-o mai vazuse din anii'40 de cand scapase dintr-un tren ce-o ducea spre un lagar nazist.Sentimental ,lacrimogen dar destul de slabut artistic .

A mai vazut cineva ceva la festivalul asta ??
Daca o sa mai am chef poate o sa vad in seara asta Das Wochenende la MTR .
http://www.youtube.com/watch?v=JJVmsWJDkFg

Wrath of the Titans -2012 -inca o balarie cu efecte speciale .Scenaristii astia de la Hollywood au (inca) o problema atunci cand vor sa ecranizeze lucrurile imateriale .Zei sau superoi ,spirite sau fantome -totul trebuie sa aiba pentru infantilii scenaristi o incarnare cat mai putin reusita si mai putin credibila . In filmul de fata este o rasturnare de situatie fata de mitologia greaca .Acolo esenta zeilor era eterica ,spirituala ,zeii folosind corpul doar ca pe un ambalaj favorabil unui anumit context (Zeus se transforma in taur ca sa seduca o pipita apoi revenea la forma lui divina ,s.a.m.d ) In mintile cenusii ale scenaristilor corpurile zeilor si supereroilor sunt cu adevarat importante .Puterile , divinitatea sau imaterialitatea acestor zei par sa stea in calea unui corpuri indelung prelucrate la salile de fiare din Olimp. Trebuie sa vedem muschi ,barbi ,plete ,fulgere ,sudoare ,lacrimi .Omenesc ,prea omenesc cum ar scrie tovarasul Nietzsche . Normal ca -n film totul o sa fie fizic si ca o sa zboare sulite ,sabiilor vor taia adanc si tunetele vor praji . Acum nu stiu cat sunt de vina cu adevarat scenaristii sau ei saracii doar reflecta trendului societatii americane .O societate a spectacolului orbitor , un loc unde vaporii spiritualului ( de orice forma sau religie ) ingheata si spiritialul devine solid ,fizic ,palpabil ,dens. Americanii parca au oroare de lucrurile eterice ,vrajite ,invizibile vagi , de orice izuri pe care nu le pot concentra si vinde in sticle cu etichete colorate . O societate in care ce-i in mana nu-i minciuna :un zeu nu poate cu puterea mintii sau a cuvantului sa dea nastere unei creatii noi - ii punem in mana o bata ,o ranga , un trident si sa vezi atunci cum se misca lucrurile. Inutil sa-i explici unui asemenea exemplar puterile unui zeu .La sfarsit te-ar intreba asemenea unui pusti de 12 ani :"" E tare zeul asta ,dar stie sa bata ???"

6/10

Bremenash, aplauze! ai stofa buna.