Teorema(1968)-10/10->Pare la fel de banal la suprafata ca si Melancholia,dar nici asta nu este.Un film genial,ce trebuie vazut de toata lumea.

sunt in consonanta cu tine:
nici mie nu mi-a placut niciunul din cele doua filme amintite de tine,
cu toata cota lor mare de piata.

Am vrut sa ma uit la "The King's Speech" azi-dimineata dar am adormit dupa fo dooj de minute.
Dar o suta de procente din vina mea. Filmul chiar imi placea foarte mult. Foarte interesant cinematography-at si montat. O sa-l reiau candva. (de la zero, bine'nteles).

Initial, voiam sa incerc "Diva Dolorosa" din topul lui Malombra (mai sunt vreo 3 extraterisme de-acolo pe care mi le-am pus la-ndemana ca sa le-atac in viitorul apropriat ca m-a facut tare curios) dar dupa ce-am vazut despre ce-i vorba am zis qu est-ce que fuck ist das shit? Nu-i momentul pentru asa ceva, back to mainstream.

okay, și ți-a plăcut spiciu ăla? :))
i can't feel less guilty for my choices.
nu e shit deloc, mie îmi place mult black romanticism ăla de care se vb la început și acum chiar mi-am găsit o colecție de filme din seria de film mut italian de la început de secol. m-am obișnuit demult cu ideea că paralelismul e un fenomen natural în sfera umanului, așa că nu mă supăr. poate revii cu gânduri mai bune. tre să revăd lista aia, să văd ce filme îs mai viewer-friendly de pe acolo, dar s-o găsesc întâi.

Da, a fost misto. Fugeam de el degeaba. Cel mai tare a continuat sa ma gadile 'cinematografia'. Am un fel de fetis pentru asta, uneori o pun in fata ideii si povestii ca importanta. Stiu ca poate parea un pic snobist si neverosimil dupa citatul din Asylum de acum cateva minute, dar e o poveste mai veche pe care am mai mentionat-o pe-acici cum eu chiar simt la astefel de filme intersant pozate si fugarite cu camera (si montate, intr-o oarecare masura) o puternica satisfactie in senzatie de aprofundare a constiitei conceptului de spatiu. (Shit, ce pretentios poa sa sune, dar n-am ce-i face) : La TKS, faptul ca a fost binisor scris si jucat n-a stricat, de asemenea.

N-am zis shit in sens denigrator, ci in sensul de ciudatenie. Inca vreau sa-l vad in viitorul apropiat. Am mai pus ochii (si mana!) pe Finistrrae si Araya, si-o sa bag un tackling la ele cat de curand.
Sunt numai extraterisme pentru muritorii de rand, fii pe pace. Intreaba pe cine vrei. Daca a auzit unu din 20 de insi interogati de vreunul din filmele sau regizorii listati de tine, o sa fie un miracol.
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...=81650&page=22

măi, da toate-s user-frienly, ce pijamaua mea.. am revăzut lista și la concluzia asta am ajuns.

finisterrae da da da! deci ăla e... nici nu ai cu ce-l compara, e un trip de film. mega-trip. cu 2 fantome călătoare :))

dacă îți plac filmele bine filmate, poate cehii ar avea de oferit : sun in a net, marketa lazarova, night of the nun. ”poate” ăla e cam redundant.

Oau, de Lazarova chiar am auzit! Chiar pe cinemagia!
Insa nu duc lipsa de material de lucru, americanii fac o treaba destul de buna. *
Dar o sa-ncerc sa le tin minte si pe astea.
Thx.

LE: *desi la modul absolut, Tarkovski-i tata lor cand pune mana pe camera

chestia asta cu spațiul e interesantă, dar nuș dacă king.s speech e filmul care m-a făcut să-mi pun probleme de gen.
filmele lui sokurov (nu am văzut tot, dar zic de alea cu distorsionări) mi se pare că au aceeași structură spațială cu tablourile lui bruegel. la bruegel mi s-a părut întotdeauna că există o organizare concentrică a spațiului, un infinit segmentat. orice avansare în infinitul exterior, geografic, se cuplează întotdeauna cu un plus de cunoaștere, deci cu un avans interior. nu se deplasează nimeni acolo ampulea, există un fel de demarcație strictă, o ierarhie pe orizontală. poate de asta mi s-au părut mereu tablourile alea pline de o nostalgie uriașă, un spațiu închis și deschis totodată, amețitor pentru că, chiar dacă vizual spațiul se prezintă ca restrâns, știi că parcurgerea lui nu se face în lipsa unui set de etape obligatorii, care transformă un itinerar aparent scurt într-o odisee de proporții, asta și pentru că, odată început traseul, spațiul dezvoltă cute, falii și extinderi imprevizibile . oriunde te așezi, acolo se poate instala întreaga lume, porți centrul cu tine oriunde pleci, pentru că orice loc se poate resemnifica pe verticală, nici unui loc nu îi lipsesc aceste coordonate, care îl pot transforma în loc privilegiat al parabolei, un spațiu religios și aventurier totodată, nu cartezian prin uniformitate, ci formator și individualizat până la unicat. și în pictura din zona aia e sentimentul ăsta, de ireal, de cozy și de nelimitat, aici-ul ca machetă a lumii, dar și de diferența specifică a fiecărei felii de spațiu. și tocmai aici e șpilul; deși la nivel esențial știi că deplasarea, schimbarea nu aduce nimic nou, tentația diferitului potențial, chiar la nivelul esenței, gând oarecum eretic, e cel care face spațiul ăsta atât de tentant, mobilizator și imobilizant totodată. bruegel scapă ieftin, de obicei temperează plonjoanele astea cu o narațiune plauzibilă sau exemplară. din câte știu, a fost foarte cu capul pe umeri, a pictat abisul fără să pice în el :| . cum dracu..
(și chiar nu vb de paradoxul cu țestoasa aici. spațiul acela chiar se parcurge, dar nu cu avionul, într-o doară. ) -( astea îs doar impresiile mele.)

eu nu mai iau imaginea drept etalon. sunt atâtea filme frumoase, că și dacă nu-s fan la unul, știu că vine altul, niciodată nu e criză. oricum, îmi plac mai mult monocromele, nu-mi dispersează așa tare atenția :))

acolo mă abțin. la filmul cu nrul 10001 o să mă pronunț.

Ca sa citez si eu un clasic al cinematografiei: "despre ce plm e vorba aici?"
Serios acuma, stiu ca e mai greu sa te exprimi intr-un mod clar si concis, sa inteleaga toata lumea, dar voi nici macar nu va straduiti.

@fed

un incentive pro-diva films de la însuși guy maddin:


When on a shopping spree for anguish, rapture, martyrdom, comas, counts, rapes, bastards, orphans, dogaressas, philtres, sirens, suicides, mistaken identities, flower festivals, and sudden fatal loves -- even a tattooed baby -- one need look no further than the Italian Diva Film, a vast clearinghouse of art nouveau decors and nineteenth-century melodramatic devices still in wondrous working order.

[T]hese diva films, which flourished on the continent between 1910 and 1920, starred cinema's first divinities: Lyda Borelli, Pina Menichelli, Francesca Bertini, and other Olympian ancestors of the merely mortal stars of Hollywood history.

Penny-dreadfully named -- Satanic Rhapsody, Royal Tiger, The Painting of Osvaldo Mars -- and aggressively assembled by genuine but forgotten Italian auteurs, the diva films are hugely watchable. Packed with melodramatic non sequiturs, dazzling and long-abandoned editing tropes, and sometimes outright peculiar toning and tinting strategies, these compact little dramas -- most of them run under an hour -- induce the most arcane intoxication.

-- Guy Maddin

O capodopera la liber : Odd Man Out .Calitatea imaginii deranjeaza dar daca treceti peste acest aspect aveti un film de zile mari .Regizorul este Carol Reed cel cu The Third Man .In caz ca nu ati vazut The Third Man ar trebui sa rositi :"> si apoi sa incercati sa vedeti acest film indreptand astfel un mare pacat , pacat care nu se iarta usor ,mai ales daca este comis de cinefil adevarat ,cu state vechi .

http://www.youtube.com/watch?v=U0gBF...eature=related

Si eu jucam Syberia in facultate (numai in sesiune). Ce frumos, ce amintiri! :-<

The Shining (remarcat si de Gorzo sub aspectul asta) si Kubrick in general
The Hurt Locker
Children of Men (planul-secventa din interiorul masinii amuscate in padure)
127 Hours
Michael Mann.
Nu ma simt in stare sa pun in cuvinte ce au in comun filmele astea dar e ceva legat de modul in care sunt filmate; spatiul, ca geometrie si geografie pure, devin niste teme de studiu in sine aici (pt mine). La multe din ele (TKS inclusiv, travlingurile si simetriile geometrice ale incadraturilor un joaca un rol important, dar sunt si exceptii)
Si eu ma screm sa extrag mai mult dintr-un film decat asta, de multe ori o vad ca pe-o placere vinovata, dar nu ma pot abtine sa nu-mi mut atentia de la chestia asta.
Asta zicea si Tarkovski, ca culoare e o mare greseala, ca distrage atentia de la ce conteaza. Zicea asta inainte sa inceapa sa shoot-eze film color dupa film color.
Dar oricum, ce tine de parte soft a 'cinematografiei' (lumina, culoare) nu intra in aceeasi oala cu ce am eu in vedere (incadratura si locomotie)

Scuze ca-ti ignor cu atata nonsalanta partea miezoasa a postului dar pe langa faptul ca ai ridicat stacheta cam mult pentru bietele mele orizonturi culturale, ti-am zis, totul pleaca de la faptul ca in cinema exista miscare - atat a obiectivului cat si a subiectelor. In plastica, problematica spatiului exista, of course, dar e mult mult diluata pentru ca receptivitatea mea spatiala lenesa sa mai fie senzibilizata.
Vroiam sa zic, la modul absolut... relativ vorbind. Adica din pov-ul meu si in contextul experientei mele - vai, limitate - de pana acum.
Insusi Guy Maddin? Trebuia sa sune vun clopotel acum? Imi pare rau, nu-i nimeni acasa.
Nu cred ca mai aveam nevoie de stimulente dar oricum, zice misto tipul. Mai citisem si asta, tot promitator, via imdb:
But Delpeut is crafting a found-object poem here, with a rhapsodic orchestral score and a sure sense of how so much weepy, proto-campy mega-sadness can collect in your head as a statement about its own culture, and also as a palpably beautiful, tragic spectacle despite the odor of antique cheese. But of course, “Diva Dolorosa” is really about cinema itself, and therefore about lost time, and therein lies in deepest and loveliest sorrow.
http://www.ifc.com/fix/2008/04/the-n...ting-star#more

White1, stii ceva? Io cre' ca merit un Nobel pt stoicism si abnegatie ca nu ti-am raspund la asta asa cum imi dictau primele impulsuri sa-ti raspund : )

Ce usurare.

haha, fed, însuși era la șto, nu prea îmi stă în fire să folosesc argumente de autoritate. oricând dau un citat din cineva, subtextul e: aveți aici un subiect de autopsie, oameni buni. să vedem ce a mâncat mortul înainte să crape, adică înainte ca fraza să apară negru pă alb. e normal ca orice, dar orice regizor, să aibă o concepție a spațiului, explicită sau nu, că doar cu asta lucrează. cred că dacă mi-ar zice vreun pelicular, fie și de reclame la dero, că nu-i așa, nu l-aș crede.

*am uitat să menționez excepțiile: cei care pictează direct pe celuloid de ex. dar vbeam de filme, alea cu oameni plasați sub cireș, la masă, sub masă, etc., sau fără oameni, ca la hutton e.g.

Am vazut John Carter si m-a dezamagit.E frumos filmat si CGI-ul e tare,dar povestea si jocul actorilor sunt slabe.4 din 10

transparenta, in acceptiunea lui Bazin?

am vazut J. Edgar.
Clint la 82 de ani devine din ce in ce mai subtil, mai profund.
prin filmul acesta incearca sa puna in lumina, pe cat posibil, viata acestei controversate personalitati care a fost J. Edgar Hoover. zic pe cat posibil, pentru ca niciodata nu se va sti totul despre el.
iar Clint Eastwood transpune aceast fapt prin cea mai interesanta viziune cinematografica pe care am intalnit-o vreodata la el, anume printr-o imaginea extrem de low-key. de la inceputul filmului, cu scene de interior in majoritate, am incercat sa reglez tv-ul pentru ca mi se parea prea intunecata imaginea. spre sfarsit am realizat ideea. tipul acesta, care a fost seful FBI-ului sub 8 presedinti, si care avut anumite merite, dar care se deda la practici ilegale, detinea dosarele tuturor, ii facea sa cante pe toti, era homo, iar spre sfarsitul vietii devenise mitoman, acest personaj si la propriu si la figurat a fost si va ramane mereu in umbra.
Di Caprio il intruchipeaza destul bine, nimic de zis. insa machiajul pentru Hoover la batranete nu e prea verosimil. cred totusi ca si asta reprezinta o intentionalitate, o subtilitate a lui Eastwood, care vrea sa-i scoata in evidenta lui Hoover latura monstruasa.
actiunea se petrece prin anii 70, cred, cand Hoover isi dicteaza memoriile, ilustrate apoi in film prin flashback-uri la perioada tineretii si a carierei lui timpurii.
interesant si amuzant, ca ce dicteaza el pentru biografie e cam diferit de ce se intampla in realitate. apoi trecerile de la o perioada la alta le gasesc inspirate. de exemplu hoover impreuna cu mana lui dreapta (am uitat cum il chema, cu care avea si o legatura homo) intra in lift batrani si ies tineri sau pleaca la masa tineri si in restaurant ii vedem batrani. timp de patruzeci, instalati in posturile lor, acestia doi faceau aproape aceleasi lucruri, zi de zi.
este si un film despre batranete intr-un sens. se vadeste o nota personala a lui Clint Eastwood. incredibil cum, ajuns deja la o varsta venerabila, reuseste in continuare sa realizeze cate un film pe an.

Nu stiu despre ce vorbesti.

M-am mai gandit la asta si cred ca m-as mai apropia de adevar dac-as zice ca momentele alea in care spatiul e pus in evidenta sunt un fel de vortexuri care-mi transporta constiinta inauntru si o mentine gravitand si orbitand eteric, ubicuu si omnipermeabil in jurul, si prin, obiectul studiat de camera. Imi vine in minte cu un impetus deosebit un moment relevant din 127 Hours in care, Franco, apropiindu-se de locul fatidic prin caninonul aferent, isi lasa mana in spate un pic, isi lipeste palma de unul din pereti si o lasa sa alunece unduinda de-a lungul lui (al peretelui) pret de cateva secunde, camera agatandu-se in acest timp de palma si urmarind-o. Faza asta mi-a dat senzatia ca as fi aeru/eterul dotat cu constiinta dintre palma si perete, de langa, palma, de langa perete, din palma si din perete. (Bine'nteles, nu sunt atat de nebun incat sa sper ca intelege cineva la ce ma refer. :-O )
PS: Sunt pasibil in cel mai fericit caz de puscarie pe viata ca am uitat sa alatur The Tree of Life (si pe Malick) listei postate in mesajul anterior.
Just.
Pai, de-aia ti-am si zis; ma gandeam eu c-o s-apreciezi.
Hai, nu-mi spune ca te-ai bosumflat!

hahaha, oh rili? m-ai convins. gorzo fie e unul dintre criticii care au simțurile mai congelate ca yeti, și atunci tot ce e adevărată sărbătoare a simțurilor, splendidă derivă a senzorialului îi insultă, pentru că le expune frigiditatea, fie e un simpatic avocat al diavolului, dar nici cu asta nu mă câștigă, pentru că oricum aruncă cu perle în fața porcilor. adică bagă silicoane la filme cărora nu că nu le trebe așa ceva, dar au și așa destul botox publicitar băgat în toate găurile. nu mă refer la shining, mă refer la toată pletora de dejecții cu care își face de obicei treabă. bravo lui că măcar face lobby și pentru filmul românesc de ultimă oră, nu știu care i-or fi motivele, oricum e o mare bilă albă. când va avea gorzo quaele necesare să scrie și despre altceva decât sherlock junior, știind că astfel se sinucide pentru o parte din public, atunci să spunem că o să-l iau în serios. până atunci, nu e decât un jonglor de vorbe, care încearcă să facă să se țină pe picioare un discurs vizual rahitic și debilizant.

transparenta e conceptul de baza al teoriei lui bazin despre realism (in film, a nu se cofunda cu curentul literar). dupa bazin functia esentiala a unui film e aceea de a ne da iluzia ca asistam la evenimente reale, care se deruleaza in fata noastra, care fac parte din realitatea cotidiana.
pornind de la ideea ca realitate exista intr-un spatiu continuu si analizand niste filme, in special Citizen Kane, Basin ajunge la concluzia ca pentru a fi realist un film trebuie sa redea aceasta continuitate si omogenitate. iar cea mai buna modalitate de a o face este planul secventa si profuzimea campului (long shot and deep focus). de aici notiunea de transparenta a discursului filmic, notiune care se materializeaza, folosind procedeele amintite, in filmele unor autori, incepand cu wells pana la angelopoulos sau bela tarr. acele lungi planuri secventa in care camera trece de la plan general la plan detaliu, redand spatiul, evenimentele, gesturile. in vorbele lui Basin, e ca si cum ai fi in fata unei ferestre prin care privesti lumea exterioara.

sovieticii erau de alta parere. alde eisenstein si vertov, reprezentantii celeilalte tendinte principale in cinema, numita formalism, sustineau ideea ca a arata prin film lumea, asa cum e ea, nu e nici o isprava. filmul, ca orice arta, trebuie sa transmita idei si emotii.
iar asta se poate face prin montaj, mijlocul de expresie specific cinemaului.
basin sustine ca montajul nu trebuie folosit decat ca racord intre planuri, pentru a masca trecerea de la unul la altul.
in cinemaul clasic regasim amandoua tendintele combinate. insa in ultima perioada, in filmul de arta, realismul basinian devine din ce in ce mai dominant.

apropo, sa-ti zic o anecdota. gasesc pe internet un interviu cu criti puiu, dat unei reviste de cultura din republica moldova. chiar in titlul interviului - ce-mi sare in ochi?: ideea cu fereastra furata de la Basin. ceva de genul "filmul meu reda lumea vazuta prin fereastra mea " :)) . e cam phony gagiul.

Nineteen eighty four

Catastrofala aceasta adaptare dupa romanul lui Orwell!
Pentru un roman asa de detaliat,filmul e destul de ambiguu ,e lipsit de ritm pentru ca sare de la o scena la alta,drept urmare nu are nici pic de profunzime iar personajele sunt sterse.E greu sa simpatizezi cu vreunul din ele,mai ales Winston pentru ca nu e dezvoltat aproape deloc,spre deosebire de carte unde mai bine de jumatate din ea se axeaza pe gandurile sale.
Mai e si acting-ul lipsit de pasiune si relativ neconvingator,in special cel al lui Richard Burton care e incredibil de sters in rolul lui O'Brian,nereusing sa surprinda pasiunea fanatica care o are fata de Partid iar dialogurile,desi sunt cele din carte,sunt livrate sec.
Muzica aleasa nu adauga absolut nimic,fiind nepotrivita intr-un asemenea mediu ca cel din film si multe scene au fost modificate fara rost.
O adaptare de succes ar fi trebuit sa tina undeva la 2 1/2-3 ore pentru a cuprinde cat mai mult din esenta cartii.
Intr-un final,nu reuseste decat sa surprinda cu brio atmosfera si statistic vorbind,scenele cheie din roman,dar sunt egale cu zero din moment ce lipsesc detaliile dintre ele si cel mai important,trairile lui Winston.

5/10

Ah, in mare stiam de chestia asta. Cu terminologia ("transparenta") imi juca memoria niste feste.
Nu inteleg. Care-i problema?
Desi am crescut cu Gorzo si eu sunt cam la cutite cu el in ultima vreme (http://www.cinemagia.ro/forum/showth...t=93369&page=9 ) insa lasa-ma sa inteleg problema ta. Pe aparatul lui critic esti suparata, pan la urma, sau pe politica sa (logica selectiei filmelor despre care comenteaza)? El scrie pt Dilema. Dilema nu-i revista de cinema. El are in vedere cinefilii de duminica (oricat ar fi ei de sofisticati intelectual in general). In plus, ideea e sa se lege numai de filmele care trec prin cinematografele noastre. Nici daca s-ar forta nu ar putea deveni nemaipomenit de inconoclast. Iar despre"pletora de dejectii cu care isi face de obicei treaba"... te referi by any chance si la titluri precum: The Artist, The Descendants & The Ides of March, Tinker Tailor Soldier Spy, J. Edgar, Carnage, The Girl with the Dragon Tattoo, A Dangerous Method?

mamă, cât am de citit. revin mai târziu, dar , in a nutshell:
un critic nu e un tip care, după ce m-am distrat bine, vine și dă amuzamentului meu o patină intelectualistă. m-am distrat și atât, nu trebe cineva să-mi implanteze ideea că nu doar mi-am dus sinapsele la solar și la manichiură, uitându-mă la un film, dar am și făcut o oră și jumătate de fitness mental. miroase a lingușeală, din aia puturoasă. nu comentez filmele de mai sus, pentru că sunt oameni pe forumul ăsta care îmi sunt simpatici (nu că le-aș fi văzut pe toate - am alte priorități; app, cum de nu ai amintit de the tree of life, cu care gorzo a dat un pic de pereți? sau tocmai acolo stă mărul discordiei, care te-a divorțat de el?):D , dar ideea e că un critic nu e tipul care, după ce m-am ghiftuit cu mtv, vine și îmi face antropologia culturală a consumerismului, citând din lipovetsky și baudrillard. și chiar dacă o face, o explicație sofisticată a unui fenomen nu înseamnă deloc că fenomenul în sine e sofisticat în alt aspect decât complexul de factori care l-au determinat istoric. așa, și istoria tigăii poate fi un subiect complex, dar mă îndoiesc că asta face din tigaie obiectul unei meditații sofisticate. adică, să mă corecteze cineva, dar mie mi se pare că complexitatea istorică și cea spirituală sunt chestii diferite. iar la gorzo asta nu îmi place: că se oferă să înzorzoneze ceea ce și așa atrage, să înnobileze ceva ce nu trece dincolo de epiteliu, sau, dacă trece, de ce să mai explice? un critic cred că e un tip cu o sensibilitate superioară = nu un individ care îmi rafinează dispozitivele de justificare ale uitatului la mtv, pentru că astfel nu face decât să prolifereze acel gen de sensibilitate care mă face să mă complac în așa ceva, ci cineva care îmi îndreaptă sensibilitatea și spre alte zone ale discursului estetic, decât cel de tip fast food. (am zis mtv așa, la plesneală.) . malpraxis teoretic - trebe urmărit penal :))

dilema nu e revistă de cinema. e de cultură, așa se pretinde. trebuie să spun mai mult?
o să mai scriu și dincolo - în threadul dedicat subiectului, acum mi-e cam greu, e atâta vacarm aici, că am uitat și cum mă cheamă X(

p.s. nu am nimic cu stilul omului, e foarte haios câteodată. e alegerea lui, dar cred că ce face el e risipă. :)

ca e phony? nici o problema.
sau ti se pare cumva legitim sa iei vorbele unui teoretician celebru si sa le dai drept viziunea ta artistica?
am vazut azi in cahiers du cinema o coloana despre aurora. il cam desfiinteaza.
se gaseste pe internet filmul asta?

cahiers se cite;te numai pe bază de abo plătit, nu?

se găsește filmul.

eu nu cred că puiu e atât de infatuat încât să creadă că e singurul care știe de bazin, care nu e un obscur. cred că dă citatul acela ca citat, nu ca observație personală. nu cred că fac o comparație proporțională, dar monteiro îl citează într-un rând pe quevedo și toată lumea a luat acea declarație drept a lui monteiro, dar nu cred, sau am eu o păprere prea bună despre monteiro, cred că justificată, că intenția omului a fost aceea de a-și atribui paternitatea citatului. mai ofensator poate ar fi fost dacă ar fi dat puiu și autorul citatului. cu siguranță că și atunci ar fi fost voci care ar fi zis: bine, bă, că numai tu citești.. tre să pun și eu mâna pe ceva literatură despre film, dar mi-e că îmi va afecta experiența pură a cinemaului, dacă există așa ceva.:))

nu stiu ce sa zic. maybe it's just me. mie mi-a facut o impresie proasta de cate ori l-am vazut sau am citit ceva despre el.
de la interviul de pe dvd-ul cu lazarescu. unde se vede clar ca nu poate sa se exprime ca lumea in engleza, insa vrea sa mascheze faptul printr-un soi de afectare, ca si cum vezi doamne are atatea de spus ca nu stie ce sa mai spuna, nu ca nu stie cum sa se exprime. vorbea aiurea. tot ce am inteles e ca i-a venit ideea cu lazarescu in spital.

apoi a mai venit Federico un alt interviu, unde facea o afirmatie bizara. ceva de genul ca el, desi are formatie de pictor, nu e tampit ca filmele lui sa fie inspirate din pictura.
iar acum si faza din revista moldovedeasca. ce si-o fi zis, ca aia din modova n-au auzit ei de bazin.
mai spunea tot aici ca el nu intelege travelling-ul. pentru el nu are sens.
imi venea sa-i spun ca e atunci ar privi pe fereastra unui tren in mers. :D

in schimb. ca sa nu zici ca oi fi eu pretentios, am urmarit un interviu cu cristian mungiu, pe extrasului la dvd-ul 4.3.2, cumparat recent. si pot spune ca m-a impresionat. este, in opinia mea si din cate cunosc eu, cel mai titrat cineast roman contemporan. vorbea, binenteles, pe romaneste, fara fandoseli. raspundea la obiect la intrebari legate de film, de scenariu, de mizanscena.
a explicat, si am inteles si eu in sfarsit, motivatia si viziunea cinemaului minimalist pe care il cultiva.

uite, am gasit interviul. poate ai dreptate. e o doar o parere de-a mea.

http://www.contrafort.md/categorii/e...-puiu-la-chi-u

Lol, nu ca e phony. Nu intelegeam care-i problema cu ce-a zis de a ajuns sa merita eticheta.
Ideea cu fereastra e furata de la Bazin? Nu numai ca mi se pare de o genericitate si de un comunism local (de la "loc comun" that is, scuzati monstruozitatea) ceva de speriat, dar Bazin il foloseste intr-un context semantic diferit. Puiu zice metaforic, la celalalt termenul e aproape la propriu. (n-am citit inca interviul)

Nu, le-am luat cronologic si s-a-ntamplat sa ma opresc unde m-am oprit.
Esti la curent cu activitatea sa din Film Menu?

nu.

Am citit in Filmmenu o recenzie interesanta la Road to Nowhere filmul lui Monte Hellman din 2010 .L-a vazut Chambord si sunt curios daca mai sunt si altii care s-au holbat la el .:-/ .De la Hellman am vazut doar Two-Lane Blacktop si mi-a placut . Incerc sa fac rost (prin mijloace diverse :"> ) si de The Shooting sau de Cockfighter (1974)

http://agenda.liternet.ro/cronici/teoriedefilm.html

E o carte in plamadire. Acolo se poate spune ca-si foloseste expertizele intr-un mod eficient. Sunt vreo 7 sau 8 fragmente publicate in total, alea de pe liternet nu sunt toate.

Uite si site-ul revistei: http://filmmenu.wordpress.com/

nu am citit încă, dar mi-au sărit în ochi forgacs, rouch, straub, le genou. uaaa! parcă m-a urmărit cineva în ultimele luni.

l.e.
mersi, în weekend dau iama în arhivă.

http://www.secolul21.ro/numere/filmul/filmul.html

s-a organizat un colocviu pe tema asta la care au participat printre altii Caranfil, Ciulei, Gulea, Augustin Ioan, Cezar Paul-Badescu, Pintilie, ALS, Cristi Puiu. Din pacate nu gasesc textul integral pe net sa va pot da linkul; eu am gasit cartea la carturesti (cred ca am avut noroc avand in vedere ca este nrul din 2001). daca tu, sau federico sunteti interesati eventual pot scana cele app 40 de pagini si apoi sa le sharuiesc.

vreau eu, charles. :D

Mai, eu, asa, parca as arunca un ochi pe el, dar nu promit c-o sa am chef sa-l parcurg pe tot. Riscul tau. Vezi si tu daca merita efortul in cazul asta.

PS: Vezi ca link-ul ala e kaput.

asta era si ideea: sa arunci un ochi, daca te intereseaza. doar nu te pun sa-mi faci o exegeza filosofica sau nush ce alt fel de interpretare hermeneutica. fie vorba intre noi, putin imi pasa daca-l citesti sau nu.
oricum textul, nici pe departe, nu lamureste problema spatiului. e doar ceva ce am citit recent pe subiectul discutat de tine. si cum nu aveam chef (si intre timp nici nu mi-a venit) sa reproduc aici opiniile disputate acolo, asta era cel mai la indemana mod de a sharui informatiile.
in orice caz, l-am bagat deja pe scaner.

Playtime by Jacques Tati

Dupa un rendez-vous cu Mon oncle si un documentar despre viata si opera lui Tati, mi s-a parut potrivit sa experimentez si Playtime, desigur cu mintea mai deschisa. E putin mai greoi ca ritm decat Mon oncle dar la fel de jucaus vizual. Tati nu face de ocara lumea moderna devenita ursuza si lipsita de culoare, ci mai degraba o dojeneste si il infiltreaza in rutina-i plicticoasa pe domnul Hulot, acest personaj, reprezentant al traditionalismului, adorabil de natang si luat prin surprindere de bazaconiile moderniste. Puzzle-urile vizuale, metaforele deloc pretentioase si scenele comice (chiar si cele mai banale) sunt un deliciu pt spectatorul de astazi :D Pacat ca nu au insemnat acelasi lucru si pt spectatorii contemporani lui Tati, rusine lor ca nu au inteles mesajul sau clar si raspicat! Ceva atat de pur si lipsit de malitiozitate nu poate fi trecut cu vederea de un iubitor de filme! Un film grandios (chiar si fara cele 20 de minute taiate de insusi Tati), realizat cu multa iubire si truda care din nefericire a sfarsit prin a-si ruina maestrul.

am mai zis pe aici, şi nu o dată, că am o anumită pasiune pentru found footage.

ultimul film văzut Rumpelstilzchen de Jürgen Reble 1989

ca să nu bălăcăresc eu limba română, las pe alţii să zică, mai ales că textul era pus direct pe pagina filmului, nici nu a trebuit să caut. şi e interesant.

Jürgen Reble’s film works are marked by layers of residue, shifting abstract surfaces, chemical traces, scratches and blotches, as though a virus has infected the image, distorting its tone and colour, imbuing it with unusual textures and a strange aura. In these films destructive processes are the creative aesthetic agent.

Reble worked with the group Schmelzdahin from 1984. They collected Super-8 prints of anything from action films to porn flicks, home movies to Hollywood classics. They became interested in the decaying effect of weathering (Reble once threw a film into his garden pond and “harvested” it after a year had passed), bacterial processes and chemicals that disrupt the colour layers and eat away at the emulsion. They were made aware that film is not a fixed medium but that the image is transformed through material disintegration, and on projection this transformation is magnified as an integral part of the image. It became common for the group to use similar anti-preservation techniques in performance. Film loops would be subjected to chemical and other treatments, the effect was witnessed in real time until the loops fell apart in the projector. This auto-destruction was a crude but effective performance metaphor for mutability and the inevitability of physical decay, albeit hastened by the artists. While with Schmelzdahin, Reble developed a repertoire of processes and a practice that he has been refining and developing ever since.

The “Piccolo-Film” credit at the opening of Rumpelstilzchen signals it as a “found footage” film. Piccolo released Super-8 prints for the German home movie market and Rumpelstilzchen was a 1955 B-Movie version of the Brothers Grimm story. Thus, originating from a Super-8 print of a 1950s version of the nineteenth century Grimm Brothers’ version of a traditional folktale, the provenance of Rumpelstilzchen is interesting. The Grimms were known to embellish, and for their Children’s and Household Tales (1812–1857) they introduced a spinning wheel and a miller’s daughter who could spin straw into gold to the Rumpelstilzchen tale. The spinning wheel sequences become a recurring motif in Reble’s reworking, a visual analogy to the reels on a film projector. Metaphorically the “straw” of the Super-8 film that Reble spins into “gold” is the live transformation of film material off the reel that Reble regularly practices in the mixed-media film performance, appropriately entitled Alchemy.

The use of found footage has become commonplace over the past decade or so, with European artist filmmakers such as Matthias Müller, Martin Arnold, Gustav Deutsch, Douglas Gordon et. al., among the celebrated practitioners. Typically the practice involves representing and reworking existing films (early Hollywood, Hitchcock, B-movies, documentary, public information films, and so on being popular candidates), while recognition of the original is usually a significant factor. In this form of post-production art, the physical material of the medium is usually of less importance than refining meaning linguistically through processes of appropriation, structural manipulation, editing, repetition, and contextualisation. Reble’s usage is quite distinct from this. For him found footage is a physical raw source, often arbitrarily selected and ripe for materialist transformation, while he underdetermines narrative structure and privileges texture and resonance.

Rumpelstilzchen is not an exercise in meaningful, gratuitous deconstruction or recontextualisation; material distortions layer and abstract the images, the narrative is a fragmented, hazy, hallucinatory drama as images and voices loop and echo. This emphasises and reawakens the disturbing Gothic strangeness of the folk story. Imbued with a darker German romanticism filtered through post-industrial detritus, Rumpelstilzchen is in the time-honoured folkloric tradition of writing over; contemporary in its retelling, retaining traces of its earlier form. […] —Steven Ball, www.sensesofcinema.com

Merge cam greu, huh?

l-am bagat, l-am scos, l-am trimis. am crezut ca te-ai lasat pagubas.

Pielea in care traiesc - cool story. Mr. Pedro cultiva cu mult spor situatii care catalizeaza emergenta unei game prodigioase de trasaturi umane morale/psihologice/spirituale. Binevenita tusa de naivitate a abuzului auctorial de a aseza la baza intrigii o premisa atat de solicitanta de justificat -- in mod normal, intr-un context realist si serios -- precum mitul savantului care accede la retete elixirice.

Cand revezi un film bun dupa mult timp te bucuri ca memoria este failibila . Uitasem complet de faza asta din ''Annie Hall ''.
http://www.youtube.com/watch?v=BGPcSd7DDLk

Nici pe asta nu mi-o mai aminteam .E buna s-o dedic unor prieteni care se vor casatori :))
http://www.youtube.com/watch?v=G2eT3...eature=related

The Deer Hunter sau la ce naiba m-am uitat eu 3 ore?

Home
am prins aşa: o nuntă, unii care se distrează copios, altfel zis strident, cît mai vociferant, pentru că, altfel, distracţiunea e cam ingenuă şi nu merită atîta marketing năduşit. o nuntă rusească, asta înseamnă ceremonial fastuos, dansuri căzăceşti, fete cu păr blond şi drept şi cu nelipsiţii bujori în obraji, apoi o băută la care se cade pe jos , iar de niro face sprint stradal denudîndu-se cu o sprinteneală de olimpic.. m-am născut eu într-o perioadă greşită sau care-i faza cu genul ăsta de umor? chestia aia e funny sau? sau vrea să spună că rusul şi-n alaska e tot rus? mdă. quod erat demonstrandum.

meryl streep e minunată, de niro e un vînător exelent, care şi într-un ambient pare-se social, în care zice-se că homo homini lupus nu mai e valabil, se simte ca în jocurile matrimoniale din pădure. dintr-un instinct indelebil de posesiune, din incapacitatea de a pierde, chiar dacă asta înseamnă respectarea unei convenţii nescrise că de nevasta/prietena altuia e frumos să nu te atingi, de niro nu numai că o însămînţează pe viitoarea soţie a unuia dintre prietenii săi, dar , fire cu atenţie distributivă şi prezenţă de spirit, se apucă să lucreze, pe margine, şi pe meryl, prietena lui nick, alt tip din gaşca lui. tre să-l înţelegem, el se ocupă cu controlul tehnic al calităţii, îşi marchează cu o minuţiozitate de contabil teritoriul, testează marfa, pentru ca tu să te bucuri de tot ce e mai bun!.. un strămoş al lui trăistariu, callas-ul masculin care a reprezentat românia la eurovision, el combină costumul de nuntă-înmormîntare-instalări-de-windows cu şapca de baseball, de acolo i-o fi venit cîntăriciului ideea de a-şi pune tenişi. bine bine, glumesc.

ce să mai fie? încă un film în care Cazale are rol de loser. previzibil. şi trist.
pe alocuri, pelicula e metaforică, de exemplu în faza de la nuntă, cînd tinerii înjugaţi sunt puşi să golească două cupe de vin sudate la mijloc, ca şi sum ar sorbi lumină dint-un candelabru cu două braţe. dacă reuşesc să bea fără să verse o picătură, vor avea noroc în viaţă. EA varsă cîteva picături. normal, cine altcineva? doar nu EL, care e deja sacrificat, merge în Vietnam după nuntă, el poate fi fidel unei întregi ţări, pe cînd ea, putoarea, pîntece nesăţios, nu e în stare să fie credincioasă nici măcar unui singur om. deasupra lui se ascute deja coasa de la ikea, unde să-i mai pui în cîrcă şi cele două picături de vin, decisive pentru dansul din buric al istoriei? ar fi inuman. şi asimetric, care vasăzică inestetic. ce mai contează că el e beat şi ea nu? şi apropo, nu era mai interesant filmul dacă murea steve, nu nick?

reclama de la carlsberg de aici au ciordit-o, nu? aceea cu i love you, baby. nu au ciordit reclama, ci au omagiat filmul, doh.(:|

Sour
război. acolo nu mă pronunţ. războiul nu e niciodată exagerat în reprezentări artistice, doar abundenţa acestor reprezentări imunizează, în timp, la adevărata lui oroare. steve, soţul adulterinei, o ia razna din cauza jocului de-a ruleta rusească. cînd mă gîndesc că aşa s-au jucat şi cu Anna Politkovskaia.. mike, avatarul ficţional al lui de niro, îşi spală obrazul faţă de soţul încornorat, printr-un comportament camaraderesc de excepţie.

Home
scena din jurul înmormîntării mi se pare megadeplasată. remarca aia la care toţi se strîmbă crispat it's been such a grey day today mi se pare singura de bun simţ în tot cazanul de ipocrizie de acolo, precum şi gestul lui steve de a-i mîngîia deştele neveste-sii. scoaterea unui personaj din schemă, conferindu-l morţii, doar pentru a realiza fericirea unui cuplu, mi se pare unul dintre cele mai neinspirate şi longevive clişee din cinema. era frumos dacă sucomba o dată cu cinemaul mut, dar nu a fost să fie. la fel de uzat şi, în plus, vulgar, mi se pare romantismul unei noi iubiri apărînd aproape simultan cu romantismul consolării. compasiunea, teoretic, activează resorturile inimii, nu ale hormonilor.

îmi termin saga asta inutilă cu o întrebare: de unde avea mike portofelul lui nik?
p.s. nu, nu cred că mike e the good guy în toată combinaţia.

acuma puteţi să mă aruncaţi în groapa cu lei >:) :))

Malombra, nu vrei sa vezi si The godfather zilele astea? :))

nu cred, mi-e milă de Cazale. ce au cu el? parcă şi în dog day.s afternoon tot un amărît era :(
ce, buscemi sau benigni sunt mai frumoşi?

se spune mereu ca scena nuntii de la inceput e prea lunga si ca ar fi putut fi taiata la 5 minute. nu se intampla mare lucru in ea. interesant e ca cimino chiar a taiat-o la 5minute, dupa care a revenit , pentru ca si-a dat seama, impreuna cu editorul lui, zinner, ca nu functioneaza. scena lunga a nuntii e necesara nu pentru continutul ei narativ, cat pentru faptul ca echilibreaza intreaga actiune care urmeaza. se reda in ea legatura stransa, solidaritatea, dintre membrii acelei comunitati, lucru care motiveaza lupta pe care o poarta personajele mai tarziu in film.