eu cred ca o sa ajungem ca in butada aia, cu scriitorii care mai mult publica, decat scriu.
avem filme minimaliste, dar un maximalism al cronicilor, analizelor, interviurilor, ceva de speriat.

Se pot face si cronici minimaliste, dar eu prefer analizele, utilitatea lor are bätaie mai lungä.
O cronicä ultraminimalistä la "Felicia..." ar putea sä arate cam asa:

Vedeti "Felicia..." înainte de toate (celelalte filme). Nu veti regreta.
(Decât, poate, dacä vä plasati propriile opinii... înainte de toate - celelalte).
...Si nu renteazä. Trust me. ;)

superioritatile si mistocareala nu cred ca te duc prea departe :)

apropo de Ozana - tu crezi ca o interpretare destul de buna - cum e a Ozanei aici - poate salva un film care are premise false? adica intepretarea poate valida un rationament fals (proiectul asta)? (imi vei spune ca nu e fals, o sa te cred atunci cind imi arati ca nu pot fi sustinute cele semnalate de mine mai sus cu privire la secventele filmului sau cu privire la reprosurile pe care le aduce Felicia mamei sale si la constructia mamei sale).

filmul nu-i numai poveste, tocmai asta e ceea ce pare ca nu stiu autorii acestui film. altfel - probabil - ar fi facut ceva mai mult decit sa inregistreze un dialog.

:-S

:|

Cele mai sus spuse de mine nu te vizau in mod special - si imi pare rau daca s-a inteles asta.Doar ca povestea/scenariul a fost singurul lucru dezbatut de majoritatea cronicilor filmului,minimizate fiind interpretarile,regia,incadraturile - carora,celor din urma,le-am gasit un real aport in "chimia" Felicia - parinti.
Cronica ta este excesiv de drastica,pe acolo pe unde am spicuit,asa ca ca nu te mai pot face eu sa te mai indoiesti de anumite aspecte.Si mie mi-a cam placut mai tot ce nu ti-a placut tie.:)

pai parca mie imi raspundeai (scriindu-mi porecla 'gionluc' :P) si imi ziceai ca filmul e mai multe decit numai poveste, casazicasa :)

nu stiu daca pot vedea altfel filmul, de-asta ziceam ca is curios de argumente - argumente care sa arate pe baza celor de pe ecran ca personajele is construite cu decenta si realism si ca cinematografie in cazul 'felicia' inseamna mai mult decit inregistrarea unui dialog.

Am zis ca nu te vizau in mod special,nu deloc.
Si scuze pt. macelarirea nickname-ului.Se pare ca-i repetabil asta,la mine,dar te asigur ca nu sugereaza nimic; asta asa,in caz ca...

Nu cred ca mai poti vedea filmul "altfel",indiferent de ce argumente ti se vor da.As face-o eu,postandu-mi cronica,dar ea,destul de scurta,nu-ti va raspunde nevoilor.

Pit, asta da cronică!
Dar de ce cronica asta minimalistă nu ar fi: Nu vedeţi "Felicia ..." înainte de toate (celelalte filme), că sunt multe altele care merită văzute. Nu veţi regreta că le-aţi văzut pe alea. (Din moment ce plătiţi un bilet, e bine să vă plasaţi opiniile proprii... înainte de toate - celelalte, pentru că sunt ale voastre, care, până la urmă hotărâţi cu capul vostru ce vă place şi ce nu).

Fiindcä aia ar prejudicia spectatorul.

Poate, dar prima e marketing. Critica nu trebuie să fie constructivă (aşa cum afirmă unii imbecili), ci obiectivă. ;)

Un motiv în plus contra celei de-a doua, care nu e obiectivä, ci destructivä.

Hmmm! Credeam că perechile sunt: constructiv-destructiv, obiectiv-subiectiv, fără legătură una cu alta :-?

După cum spui tu, făcând un proces de intenţie, o critică obiectivă ar putea fi catalogată drept destructivă... de către un subiectiv. :D

Sunt combinatorii.
A mea era obiectiv-constructivä.
A ta, subiectiv-destructivä.

De fapt, tu ai propus primul tipul ästa de relatie:
(Duda din paranetzä ti-am scos-o, cä-i prea iaurtelianä.)

Adică, a mea are două minusuri şi a ta două plusuri? :D

Eu n-aş fi scos paranteza... Aud zilnic chestia asta în alte domenii, de ex. în politică :D

Si eu, de exemplu de la Iaurticä.
Da' hai, cä suntem off-topic.

E simplu de revenit on topic.... Felicia. Înţeleg că nu e un film pentru public. Eu, spectatorul sunt subiectiv, incult şi prostovan. E normal să nu înţeleg. Dar ce spun criticii? Ăia din străinătate, că românaşii noştri... sunt constructivi.

Si aia din strainatate, si românasii nostri, ca nu suntem chiar trogloditi.
Avem un numär de critici tineri, si mai putin tineri, absolut competenti si respectabili, care nu pot fi ironizati asa, în bloc, cä nu existä nici un motiv.

M-ar interesa criticii din străinătate, că n-au motive să fie subiectivi, constructivi, destructivi... Există ceva cronici sau reacţii notabile la "Felicia..."?

Sa speräm. Eu nu sunt obisnuit sä consult sursele sträine, nu stiu linkurile, dar altii da. Sä asteptäm sä ni le ofere.

...Da' stai, dom'le, ce, io nu-s în stare sä gäsesc? Eeee...!!!

Film Reviews
First of All, Felicia -- Film Review
By Sheri Linden, November 06, 2009 08:51 ET

Bottom Line: Though overlong and repetitive, this family drama delivers subtle performances and emotional intensity.

The title character of this deliberately paced family drama first appears in a makeshift bed -- an apt metaphor for the story that will unfold, one that's very much about being in between. With its long takes, quiet realism and fusion of dark humor and poignancy, "First of All, Felicia" bears the hallmarks of recent Romanian cinema. One of the film's writer-directors, Razvan Radulescu, is a leading screenwriter within that flourishing scene, among whose credits is Cristi Puiu's extraordinary "The Death of Mr. Lazarescu."

Repetitive and overlong, this first-time directorial effort by Radulescu and Dutch newcomer Melissa de Raaf hasn't the tensile strength or daring of that earlier film. When it clicks, though, it's a penetrating look at what it means to be the adult child of aging parents, caught between two cultures.

Unfolding over the frustrating hours of Felicia's struggle to make a flight, the film, which received its North American premiere at the AFI Fest, is sure to get mileage on the festival circuit. Judicious cuts could ease its way to international art-house action.

Felicia (Ozana Oancea) rises from the couch-turned-bed, an indeterminate character -- she might be 25 or 35. It turns out she's 40, has been visiting her parents in Bucharest for a week and today will fly home to the Netherlands, where she has lived for many years. The hip, understated elegance of her clothes and hair contrast with the Old World clutter of her parents' apartment. (The excellent, cliche-free production design throws in such unexpected touches as a Glen Campbell album amid the shelves of books.)

Felicia must dodge the constant intrusions of her disingenuous, controlling mother (Ileana Cernat). Her seriously ill father (a heartbreaking performance by Vasile Mentzel) is determined to maintain his purpose and dignity, to gently comic effect.

Getting to the airport turns out to be a challenge, one that Felicia meets with polite urgency bordering on resignation. When she misses check-in by a few minutes, unyielding airline employees do nothing to help her.

A few other characters enter the story, but essentially the film becomes a two-hander between the terrific lead actresses, as mother and daughter navigate the no-man's-land of the airport while circling land mines in their relationship.

The international way station, itself a place that feels caught between the 20th and 21st centuries, is a fitting -- if not always visually interesting -- place to strand a woman who returns annually to a place where she'll never again feel at home.

The hostility of customer service, the insult of roaming charges, the passive-aggressive maternal shadow all play out against the ambient airport murmur. The film's top-notch live sound comes to feel like the noise of the world, an indecipherable Greek chorus for a woman entering middle age, shuttling between East and West, past and present.

It becomes increasingly clear how unloved Felicia feels, especially when she must solicit the help of her ex-husband regarding their son. But as it progresses, the film depends too much on explanatory dialogue and self-evident observations. Felicia's big meltdown, as moving as Oancea and the silent, reacting Cernat make it, arrives with a predictability that's the most conventional thing about the movie. At its best, this meticulously choreographed work, devoid of improvisation, is alive with everyday anguish.

http://www.hollywoodreporter.com/hr/...04040931.story