Cinemagia Forum - "Antichrist"

"Antichrist" - Nici măcar nu ezistă!
O clismă abulică

Conversam recent cu cineva despre două cazuri tipice de filme: cele care încep bine şi se pierd pe drum, şi cele (mult mai rare) care demarează greu, sau de-a dreptul defectuos, dar îşi revin pe parcurs. Haosul care domneşte - la propriu! şi în cel mai rău sens al cuvântului, tot la propriu! – peste "Antichristul" lui Von Trier pare să sugereze că pelicula, înscrisă net în prima categorie, reprezintă unul dintre acele cazuri în care autorul, pornind de la o premisă ofertantă, o ia razna pe drunm, furat de tot felul de idei creţe care-i vin din mers, şi se pierde prin bălării în cel mai penibil mod cu putinţă.
Prologul e pur şi simplu perfect - atât la nivel de fond, cât şi ca modalitate de filmare. Doi soţi fac sex sub duş, iar copilul lor nesupravegheat se urcă pe pervaz şi cade, murind exact în momentul orgasmului lor - totul, filmat în cadre alb-negru de o frumuseţe plastică şocantă, derulate în ralentiuri înnebunitoare, pe acordurile lui Haydn. În această viziune, până şi plan-detaliul coital devine o operă de artă erotică - iar nevoia dramatică se conturează clar şi puternic: dificila revenire la normal, după trauma pierderii copilului (complicată şi cu toate elementele specifice ale incidentului: neglijarea şi componenta frivolă).
Cadrul tranzitiv al leşinului ei în cortegiul funerar, economic şi stilat, punctează laconic şi percutant fondul problemei, iar secvenţele imediat următoare, coagulate în episodul "Grief", antamează contraacţiunea incipientă – seria sesiunilor psihoterapeutice. Nu lipseşte nici funcţia interdicţiei: "Să nu faci psihoterapie cu membrii familiei" – pe care El, evident, o încalcă. Astfel, după ce prologul a mers la fix, prima treime a filmului funcţionează cel puţin incitant, structurată pe dialoguri ecnomice şi de impact dramatic atent dozat. Nu lipseşte nici procedeul predilect al lui Von Trier, montajul deconstructivist: prim-planurile celor două personaje vorbind sunt asamblate deliberat cum nu se poate mai aiuristic: tăieturi complet inutile între portrete cadrate aproape identic şi fără a sugera nici măcar trecerea timpului, sărituri de racord brutale (privind expresia feţei, poziţia capului sau relaţia spaţială dintre actori în mizanscenă), ignorarea deplină a axului şi a racordurilor pe direcţii de privire. Încă mai merge - deşi sper că acum a făcut-o pentru ultima oară, căci semnele manierizării sunt flagrante, la un nivel de-a dreptul definitoriu: un procedeu stilistic specific unui artist riscă să cadă în autopastişă şi teribilism cu atât mai mult, cu cât e mai novator şi mai neortodox - soluţia constând, simultan, atât în prelucrarea şi rafinarea lui continuă, cât şi în grija de a-l fundamenta întotdeauna pe motivaţii estetice solide (ceea ce nu-i tocmai uşor, căci şi aici e nevoie de creativitate şi prospeţime, altfel manierismul nefăcând altceva decât să se mute pur şi simplu, la un alt nivel.) Deocamdată, însă, efectul e cel scontat: o stare de tensiune disjunctă, crescând insidios, ameninţător, paranoid.
După care, rapid dar sigur, se alege praful.
Voi urmări în continuare ipoteza cum că Von Trier s-a lăsat furat de peisaj, fără să fi avut în vedere din start faza cu aşa-zisul "Antichrist" din final, din simplul motiv că premisele şi setupul sunt excelente, iar rezolvarea şi concluziile, dezastruoase - şi e mult mai probabil ca un autor să înceapă bine şi să sfârşească rău, decât să vizeze un scop dramatic catastrofal dar spre atingerea căruia să construiască un prim act remarcabil de reuşit. Ca atare, mergând pe acest fir logic, vedem cum psihoterapeutul îşi duce soţia, iniţial numai cu gândul, apoi şi practic, la cabana lor de vacanţă, izolată într-o pădure din munţi şi numită, nici mai mult nici mai puţin, decât "Eden" - prima zbârcă flagrantă a filmului: în plan romantic, numele e zaharisit; în sens metaforic sau alegoric, trimiterea e rudimentar de explicită.
Se termină episodul "Grief" şi începe al doilea: "Pain (chaos reigns)". Pe-aici, lucrurile deja scârţâie zgomotos - iar apariţia căprioarei dintr-a cărei matrice atârnă un ied semi-avortat şi cea a vulpii cu viscerele fojgăind la vedere care scrâşneşte, cu o animaţie mai primitivă chiar şi decât la Bălănel şi Miaunel, pe vremuri, "Haosul domneşte", plus corbul complet inutil, vârât şi el acolo ca să întregească treimea, nu fac decât să accentueze ridicolul. Mai vine un episod, "Despair (gynocide)" - tradus la noi fix pe lângă: nu e vorba de nici un "genocid", ci de "ginocid", adică uciderea femeii, sau cel puţin a vulvei (Von Trier le căsăpeşte pe amândouă, ca să nu încapă nici o îndoială). Încă de pe la jumătatea daravelei, devine clar că titlurile sunt puse la derută (la deruta din capul lui, nu la vreuna conştientă): jalea, durerea şi disperarea sunt permanente şi amestecate, fără a se departaja în nici un fel de la un episod la altul. Haosul nu domneşte în episodul doi, şi nici măcar în al treilea, unde se manifestă doar în câteva instanţe disparate - în schimb, cu scuzele de rigoare pentru platitudinea pe care sunt nevoit s-o servesc, dar asta-i realitatea... domneşte peste tot, atât pe suprafaţă, cât şi în adâncime.
Să vedem de ce şi cum.
Premisa atât de generoasă a filmului se compromite în momentul când autorul, în loc s-o urmărească firesc şi coerent, deraiază în zona patologicului. Ceea ce se întâmplă la cabana din pădure nu mai are nici o legătură organică, legitimă dramaturgic, cu construcţia scenariului, glisând spre psihopatia clinică irelevantă estetic. Şi ca şi cum gafa asta n-ar fi fost de ajuns, Von Trier trânteşte deasupra şi un strat misticoid doldora de metafore scremute şi panseuri buimace. Horodonc-Mariţo, în cabană există un carneţel (sau mai multe) cu diverse citate profetice şi desene aşijderea - ce caută acolo, numai Lars ştie (cu atât mai mult, cu cât, se impune s-o spunem, personajele lui sunt lipsite de orice consistenţă: simple siluete de carton, fără nici o biografie sau personalitate, în afara câtorva detalii schematice şi insuficiente - ba chiar şi fără vreo dezvoltare substanţială, cu excepţia dezintegrării Ei în nebunie şi a Lui în neputinţa reactivă). Deci, caieţelul a fost pus de Lars în cabană doar ca să-i iasă lui pasienţa - motiv pentru care i-a şi ieşit... atât de penibil! Ca să nu mai vorbim de ghindele care tot cad pe acoperiş (stresant efect, într-adevăr, dar şi complet gratuit: nu determină, nu semnifică, nu conotează, nu nimic) şi de bietele lighioane ocult-monstruoase. Pe scurt, arată exact ca filmuleţul de examen al unui student tembel tipic de la U.N.A.T.C., care brusc se crede fiul din flori al lui Bergman cu Buñuel, ediţie revăzută şi îmbunătăţită - mai pe şleau spus, emană, aşa, un miros atât de cărmăzan, de-ţi vine să fugi.
Toată această inconsistenţă snob-năucă a fondului repercutează inevitabil şi asupra formei. În fond, ce voia Lars cu chestia asta? Păi voia să dea cu barda-n muiere. În muiere la modul generic - sau, ca să-i preluăm marota, "gyneric" (nu "gineric", că ăla-i cu "ă" la sfârşit). Lars crede că femeia e un fel de câh existenţial, asemenea habotnicilor care au inventat inepţia cu ciclul menstrual ca pedeapsă pentru păcatul originar, cu interzicerea accesului femeilor la Muntele Athos şi alte asemenea enormităţi. În plus, o mai conjugă şi cu Maica Natură ca expresie a necuratului, printr-o bulibăşeală de sinapse încropite cu lopata. Cum vrea el să însăileze aberaţia asta? Păi exacerbând sexualitatea lasciv-posesiv-agresiv-torţionar-ucigaş-nătăfleaţă a bietei mame de copil mort căreia i-a plecat mintea cu socrova, şi lipind cu scuipici deasupră-i cele câteva abţibilduri religios-medievale. Ca atare, în jumătatea a doua se aglomerează secvenţele de factură sexual-explicită şi crud-naturalistă, ce se vor şocante şi, în absenţa oricărui context care să le justifice şi să le potenţeze, rămân doar la nivelul unor băşini fâsâite (şi tot atât de deranjante). Nici chiar celebra ejaculare cu sânge nu reuşeşte mai mult decât să exaspereze prin gratuitatea ei, iar tăierea clitorisului cu foarfecele în plan-detaliu, precedată de o trecere grosolană de la vaginul dublurii actriţei la cel de latex, depăşeşte deja limitele plictiselii, adjudecându-şi doar un "Da' mă laşi...?" sastisit - dincolo de care, nimic nu mai există: nici panorama voit dantescă a nudurilor contorsionate prin pădurea cu alune, ăsta-cu-ghinde-nebune, nici cohortele de personaje fără faţă care, nu se ştie de ce, se materializează în jurul psihoteraeutului şchiop (căci experienţa l-a marcat pe viaţă) şi-l petrec încotrova - până la reacţia de respingere mult mai fermă, de o justificată vehemenţă, pe care suscită insertul final, dinaintea genericului (nu "gynericului"): "Film dedicat memoriei lui Andrei Tarkovski"... Aici, sala chiar a explodat (azi-dimineaţă la vizionarea de presă): "Auleo" (subsemnatul); "Asta mai lipsea!" (un confrate); "Cireaşa de pe tort!" (alt critic de film); "Ba moţul de pe..." (altul); "Muci în fasole!" (altcineva); chicoteli şi hohote de râs (alţii).
O obiectivitate elementară ne obligă să recunoaştem că imaginea lui Anthony Dod Mantle e mai mult decât superbă - dincolo de picturalitatea ei cuceritoare şi desăvârşirea plastică, atinge inefabilul creativităţii artistice adevărate - mai ales în cadrele prologului, şi în câteva imagini onirice ale pădurii. La fel de admirabil e şi montajul lui Anders Refn şi Asa Mossberg, care înţeleg şi materializează cu cel mai competent profesionalism fixurile editoriale vontrieriene enunţate anterior, când discutam despre episodul "Grief" – iar soundtrackul lui Kristian Eidnes Andersen întregeşte sinteza. (Pe autorii efectelor speciale prefer să nu-i menţionez - nu ştiu dacă-s atât de proaste din vina lor, a lui Von Trier sau a bugetului.) Cât despre actori, aici lucrurile devin mult mai complicate. Willem Dafoe îi împrumută psihoterapeutului fizicul său frust, extrem de material, însoţit de robusteţea sobră a mijloacelor expresive, făcând tot ce era omeneşte posibil pentru a conferi umanitate, şi chiar dramatism, unui personaj de butaforie. Iar Charlotte Gainsbourg reuşeşte un tur de forţă singular, salvând de cabotinărie şi comic involuntar o fantoşă cu atât mai trasă de păr. De reţinut şi că, ulterior realizării filmului, actriţa nu şi-a ascuns dezgustul faţă de ceea ce fusese silită să facă, declarând că iniţial se aşteptase la cu totul altceva.
Şi pentru că tot am ajuns la consideraţiile extra-artistice, nu-mi pot reprima un zâmbet condescendent la adresa aerelor de victimă ale autorului, care după ce recunoaşte sincer că era la fel de bolnav ca femeia din poveste, care-a fost şi nu mai este, trecând printr-o perioadă de depresie acută în timpul căreia s-a căznit, fără nici un chef, să-şi facă filmul, se arată dezamăgit că, la Cannes, l-au primit cu multe râsete (când nici măcar unul n-ar fi fost de dorit), şi cu şi mai multe huiduieli. Afirmaţia lui că "A fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac" e o culme a ridicolului mai abisală decât... nu-mi vine nici un termen de comparaţie în minte; chiar nu-mi vine. La fel de hilară e şi politeţea unora care etichetează "Antichrist" drept un film "controversat", numai fiindcă se jenează să-i spună pe nume: de-a dreptul idiot. Ceea ce, desigur, împinge în derizoriu şi toată liota de proteste la adresa lui, din partea puritanilor, a bisericoşilor şi a te miri cui. Cum să te revolţi pe caraghioslâcurile futăcios-sadice de pe ecran, când n-au nici o noimă? Cum să acuzi de "blasfemie" o clismă abulică fără legătură nici cu Christos, nici cu Dumnezeu, nici cu religia la modul general, nici cu orice altceva din zona raţiunii coerente? Că mă şi întreba Roxana Heroiu, pe scările rulante din Mall, după ce am reuşit să scăpăm cu viaţă: "Eu un lucru n-am înţeles: cine... sau ce... era Antichristul?" "Roxi," zic, "mai ştii bancul ăla de pe vremea lui Nea Nicu? «De ce s-a scos din limba română sunetul x? / Că nici măcar nu ezistă!»"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 martie, 2010
Bucureşti, România