Ma nigga... <):) B-)
Ce-mi place mie la romantismul lui wkw, e ca oricat de departe ar merge cu eleganta si poetizarea sa, nu-i niciodata unul de un idealism imbecil, iar anocorele astea de realism pe care le presara pe ici pe colo sunt delicioase. Exemplu din 2046:

2046 – Oare exista regizor mai senzorial decit WKW? Nu poti sa-l intelegi cu adevarat decit daca dai la o parte toate scuturile pe care ti le impui ca sa functionezi normal in societate si-l lasi sa-ti invadeze spatiul personal. A urmari firul povestii inseamna sa te indepartezi de esential, trebuie sa lasi imaginea, culorile, muzica sa te invadeze, sa te identifici cu personajele, cu trairile lor. Doamne cit pot fi de naturale filmarile close-ups la el, nu mi se par deloc apasatoare, ca in alte filme, unde se urmareste tocmai opusul, sa te scoata din zona confortului. Mi-au placut la nebunie aranjamentele de culori, delatiile de imbracaminte si bijuterii, oglinzile, ah oglinzile – ce ne arata camera in prim plan si ce se vede in oglinda; o scena care-mi vine in minte, in care vecina de apartament il luase aproape de el, iar in oglinda camera insista pe silueta ei, in care nu se vede deloc implicarea lui. Nu m-au deranjat deloc scenele cu androidul dar trebuie sa recunosc ca a doua vizionare, care a fost acum, a ajutat. In prima vizionare, din punctul de vedere al povestii era un amalgam total in capul meu :). Normal ca ajuta sa vezi si In the mood for love inainte, dar din nou, nu ca sa intelegi povestea, cit ca sa intelegi starea personajului si de ce nu e important ca el nu pare sa sufere. E ca si cum ai imparti simplist toti oamenii in oameni care zimbesc si n-au probleme si oameni tristi care au un sac de probleme in spate.

O mentiune speciala pentru Federico: absolut superba prima imagine pusa de tine.

In fine, trebuie sa ma incadrez in timp cu votul asta. A fost o saptamina foarte interesanta chiar daca a trebuit sa-mi jonglez la maxim timpul ca sa vad toate filmele; a trebuit sa-l vad pe Mastroiani la 2 noaptea si pe Tony Leung la ora dupa amiezii desi toate simturile imi strigau ca e complet pe dos, oricum am pastrat the best for last :). Foarte interesant a fost ca toate filmele au fost despre relatii pierdute si incercari de a le reinvia.

2046 – 4 puncte
Exotica – 3 puncte
O melissokomos – 2 puncte
All About Lily Chou-Chou – 1 punct

As fi vrut ca primelor 3 sa le dau la toate punctaj maxim, dar daca nu se accepta, asta e, diferentierea e doar de perceptie personala, filmele le consider la fel de importante.

uitandu-ma la filmul grec si apoi gandindu-ma la filmul lui c. kaufman pe care l-am citat pe topicul asta mai in amonte, mi-am dat seama de ce nu mi-a placut naratorul lui 2046 si mi s-a parut ca apa chioara. exista o bariera a alteritatii idiomului care raceste, dilueaza perceptia spectatorului. ma gandeam aseara ascultand greaca si mirandu-ma cat de extraterestra imi e, ca n-are cum sa nu se piarda ceva prin ocolul subtitrarilor. sunetul nu numai ca ajunge mai rapid la creier/inima dar e si mai fierbinte, mai incarcat de emotie. una e sa citesti vorbele cuiva si alta sa le auzi. sigur in cazurile astea doua (cu grecii, si taiwanezii sau ce erau) se si aude, dar nefiind familiarizat aproape deloc (cazul primului) sau foarte superficial (celalalt) cu muzicalitatea limbajului lor, si cu modul in care e modificata incarcatura afectiva a mesajului prin aceasta muzicalitate, n-are cum sa nu se piarda ceva. destul de mult mi se pare mie in cazul meu. io in general urasc naratorii, dar cel din "adaptation" imi place si nu cred ca e o coincidenta faptul ca e vehiculat de un idiom mai aproape de suflet. nu cred ca se pune problema ca asta-i un narator bun si alalaltu-i prost. cred ca limba-i de vina.

just saying...