ce mai vreau eu sa remarc, si poate ca putem muta discutia la atelier, e ca scenaristica romaneasca intra intr-o zona periculoasa, fara iesire, creand obisnuinta unor filme cu actiune foarte restransa, cu doua - trei personaje, cu o dispunere in timp foarte limitate (o zi sau o noapte).

Nu-l fac praf, îi analizez calitätile si defectele.
...Care nu exclud pasiunea, implicarea, däruirea, credinta autorilor.
Iar pärerea n-a fost cazul sä mi-o schimb - mi-am nuantat-o doar, ceea ce e foarte firesc.

Oricum, e un semn de foarte bun augur faptul cä scenaristica româneascä inträ în aceastä zonä generoasä (situatii compacte, personaje putine, arie de timp si spatiu restrânsä). ASA SE INVATA SCENARISTICA (si nu numai: si regia, si proza, si pictura, si muzica - toate artele, toate profesiunile în general). E cel mai firesc si necesar lucru, acum, la începuturile scolii de scenaristicä pe care în sfârsit începem s-o construim, dupä ce ne-a lipsit aproape cu desävârsire, decenii de-a rândul. Numai învätând sä stäpânim scenariile simple (dar nu simpliste!), vom ajunge mai încolo sä putem scrie bine si scenarii complexe (dar nu complicate!).

Adică mai potrivite pentru scurt metraj? :D

Aia n-ar fi chiar atât de greu.
Lung-metrajul are mai mare nevoie de ele.

da, sau teatru de televiziune.

In primul rand,as vrea sa te intreb ce intelegi prin "structura scenariului/filmului"?
Cumva premisa ce a stat la baza ideei?
Asta asa,ca pe un "off".
Sincronizarea timpului filmic cu cel real a nascut insasi definitia "realismului" - atentie! nu neaparat valabil si pt cazurile "feliilor de viata",a fimului-realist(ic) - in care dialogurile duc mai tot greul,e adevarat.Iar reactia ta vizavi de plictisul sugerat,e iarasi e iarasi "un efect secundar",pe care,evident,curentul il are asupra ta.Dar nu-ti judec perceptia,ci doar ti-as contesta-o(fata de cele mai sus mentionate),dar lasa...

inainte de a-l lasa pe che sa-ti raspunda, incep sa ma gandesc, mai in gluma, mai in serios,
la acea "gramatica a timpului".
imi suna interesant, sincer.

”Lung-metrajul are mai mare nevoie de ele.” Hmm... Poate numai românii văd aşa lucrurile. Cred că se pot număra pe degete filmele noastre din ultimii ani care nu sunt, de fapt, scurt metraje extinse. În majoritatea, acţiunea se desfăşoară în săptămâni, zile sau ore. Mă tem că asta vine din comoditate şi din lipsă de resurse - e mai uşor de filmat. Şi aşa se cam accentuează ideea cu ”feliuţele de viaţă”. Rămâne problema: cât de relevante sunt acele felii? Ce emoţie artistică ne trezeşte dialogul banal?
Revenind la ”Felicia...”, mă întreb dacă taximetristul era cazul să intervină în discuţie, să ceară paşaportul pentru a vedea chip-ul etc.

Keep, aşteaptă să vezi acel interviu. Orice idee poate părea faină, important e ce îţi iese...

Uite cum stau lucrurile:

1."Scurt metrajele extinse",cum le spui tu,nu e vreun fel de mancare nou pe care romanii l-au preparat pt.prima oara (nici astia de acum si nici aia de dinainte)."Realismul"insasi ,despre care mentionam mai sus,a stat la baza fauriri cinematografului.
2.Un "curent cinematografic" apare dintr-o nevoie noua de exprimare artistica,ce n-are legatura cu lipsa resurselor sau comoditate.
3."Dialogul banal",asa cum il vezi tu,a fost(si este) iarasi o componenta vitala a curentului-realism.O masca,daca vrei,sub care putini catadicsesc sa se uite.
4.Si nu numai romanii vad lucrurile asa...

In cazul nostru, a fost un cumul de factori - fericitul concurs de împrejuräri ca, pe fondul lipsei de fonduri, conceptia nouä de exprimare artisticä a lui Cristi Puiu initial, în care apoi s-au regäsit, mai mult sau mai putin, si Porumboiu, Muntean, Mungiu, si ceilalti, sä fi creat un curent valid si chiar foarte valoros.
Mä doare gura (mä rog... destele), de cât am tot repetat-o. Desi, la drept vorbind, ce e mai usor: sä faci efortul de a privi dincolo de aparente, sau sä recunosti doar stratul imediat accesibil al banalitätii - mai ales când vizezi contestarea programaticä a valorii fenomenului?

o masca sub care daca te uiti, gasesti aceiasi banalitate. e doar o telenovela, ceva mai sofisticata. care sunt "marile idei". enumerati cateva. daca aveti exemple de astea inaltatoare, discutati pe caz. adica replika&dedesuptu'. subliniat cu kariokas.

Hmm!
Si mai ales cand,cateodata,incepi a contesta inainte de a vedea - iarasi "gratuitati" ce-ti sunt servite la tot pasu',mai ales referitoare la "Noul Val Romanesc".

la cit e de laudat si filmul asta, titlul i se potriveste de minune :))
cind am scris despre el, am vrut sa arat de ce nu tine povestea in sine (scenariul), fara s amai discut si aspecte legate de realism - adica de relatarea povestii. mi se parea inutil: daca povestea e aiurea, povestirea - oricum anosta - nu prea mai e de dezbatut (doar mentionat ca e anosta si ca nu salveaza nimic dintr-o poveste conceputa gresit).

atunci scriam, printre altele, urmatoarele:

Fiecare secvenţă e ca o frază care se tot întinde şi, în esenţă, nu aduce aspecte noi în comunicare. Situaţiile de pe ecran sînt extrem de banale, ceea ce ar putea fi în regulă, fiindcă prin asta nu face decît să simuleze bine realitatea unor întîmplări de acest gen. Însă, fie prin lungirea excesivă a fiecărui moment, fie prin repetiţia aceleiaşi atitudini sau aceloraşi replici, fie prin izbucniri deplasate ale personajelor, deplasate în relaţie cu restul întîmplărilor de pe ecran, secvenţele filmului aduc în prim plan personaje bigger than life, personaje pe care nu le poţi crede întotdeauna în situaţiile prezentate. Paradoxul pe care l-am trăit la această proiecţie e de a înţelege (şi de a şti) că în realitate ideile despre care vorbeşte filmul sînt valide, însă în povestea de pe ecran, în felul în care curge ea, sînt dificil de acceptat.

Şi mai deranjant e că aceste acumulări de detalii în relaţie cu unul dintre personajele filmului (mama Feliciei) dau o dimensiune arhetipală caracterului de pe ecran. Din mama Feliciei, personajul devine Mama. Filmul vrea să fie uman, vrea să reprezinte intimitatea relaţiei părinte-copil - pentru a-i arăta adevărata natură. [....] Filmul vrea să dezbrace această relaţie de făţărnicie, să pună spectatorul faţă în faţă cu propria nemernicie, fiindcă s-ar putea să ajungem cu toţii acolo, în postura de părinte. Din perspectiva ipostazei arhetipale în care este dusă mama Feliciei, e cu atît mai problematică discuţia finală dintre mamă şi fiică. În această secvenţă de final, mama Feliciei este absolut terminată ca personaj fără ca filmul să ofere motivaţia necesară pentru a valida această atitudine. Dacă personajul acesta devine atît de Mare, demolarea lui trebuie să aibă o construcţie pe măsură, altfel demolarea va părea o acţiune gratuită.

Nu poţi cere spectatorului să umple cu situaţii exterioare filmului diferenţa sentimentală negativă care să ducă la o asemenea izbucnire (a Feliciei), prin care nu numai personajul este desfiinţat, ci însăşi ideea de mamă. Felicia îi reproşează faptul că a intervenit în viaţa ei în fiecare moment important, că a căutat necontenit să o subjuge şi să o doboare, mai ales în relaţie cu sora ei, care întotdeauna a părut că este copilul preferat. Acuzelor grave pe care le aduce Felicia mamei sale nu le găsim un suport în ceea ce vedem pe ecran şi, mai ales, aceste acuze nu reies nicidecum din ceea ce observăm că a trăit Felicia: cît timp a plecat în Olanda, s-a căsătorit cu persoana aleasă de ea, a divorţat cînd lucrurile au luat-o razna în familia ei, cîtă vreme şi-a edificat viaţa pe alegerile sale, revolta Feliciei împotriva mamei e exagerată!

acum, ca vad cum filmul e luat in brate de Pitbull sau de SMC, ma gindesc sa mai adaug ceva. un fel de exercitiu. imaginati-va ca banda sonora a filmului ar fi pe un cd, precum lecturile unor carti de la humanitas (eventual completata din off cu anumite elemente de legatura: acum suna telefonul feliciei, acum felicia suna pe maarten). credeti ca fata de cinema ati avea o poveste mai saraca? eu cred ca nu. atunci, in acest caz, unde e cinematografia?

asa e, izbucnirea Feliciei n-are nici un fundament.
a, daca ea locuia in aceeasi casa cu maica-sa 20 de ani, intelegeam sa rabufneasca, sa ii reproseze ca ii dirijeaza viata.
dar cand te afli in Olanda de 20 de ani si iti vezi mama o saptamana pe an, rabufnirea cu pricina n-are absolut nici o logica.
e o imensa eroare.
si da, nu poti cere spectatorului sa mai puna de la el ceea ce scenaristul si regizorul n-au fost in stare sa faca.

daca autorul mi-a servit o salata verde, fada, eu trebuie sa vin cu uleiul si otetul pentru a-i da gust?

si mai e un lucru.
domnule, avem regizori care comunica mai mult in afara filmului decat o fac in interiorul lui.
interviuri peste interviuri in care regizorul explica ce a vrut el sa faca.
nu era mai corect ca insusi filmul sa vorbeasca despre lucrul asta?

Päi filmul o face - deci, e foarte corect.
In rest, ce sä facä, sä nu räspundä la întrebäri?
Lasä-i în pace, sä räspundä, cä de-aia s-au inventat interviurile pe lumea asta.

@gionluc

Pai nu stiu...Cinematograful o fi in interpretarea Ozanei,intr-o continua alternanta de calm,bunatate si iubire - chiar si atunci cand incepand prin a-si cere iertare sfarseste reprosand - in timp ce parintii ei sunt cele compatimitoare personaje vazute in ultima vreme in cinematograful romanesc?

Stim doar,ca FILMUL nu-i doar POVESTE.
E mai multe.

Experienta ar fi interesantä... Mi-o pot imagina.
Auzind doar banda sonorä, îti dai seama cä e un film bun, si te face curios sä-l vezi.
Väzându-l, experienta se completeazä - si ai bucuria de a te îmbogäti si cu tot universul lui vizual.

-FILMUL nu-i doar POVESTE.
-Da c e?
-E mai multe.
(this is a fuckin' joke?)

haide, djinjis, in regulament nu scrie ca trebuie sa gandesti inainte de a posta (ar fi o idee)