M-am intrebat si m-am ofticat.
In ultima vreme va cam iau in serios si n-ar trebui.

Ce-ai vrut sa zici cu
?

N-am "variat" nimic, n-am uberscris nimic. La ce te refereai ?

Ma referam la lungimea mesajelor lui Mihnea. Nu ne lua in serios prea mult, e doar un forum de cinema.

@Herbie,
Ca de obicei, replicile tale dau senzatia unui "atelier de creatie". Sunt la obiect, justificate si pertinente.
Dar, tot ca de obicei (hehe ;) ) existä si reversul medaliei: nu-mi spui nimic nou; sigur cä stiam dinainte cä astea ar fi directiile pe care sä purced, într-un atare demers artistic.
Si, IAR ca de obicei, motivul rämâne acelasi: noi doi încä nu ne cunoastem destul de bine. De ce naiba nu înceräm sä punem si de niste confruntäri si consultäri extra-forumiste? Sunt convins cä ar merita.

@Restu' lumii
Dragi feti-logofeti, voi toti ästia ce vä zbuciumati în cele câteva mesaje de mai sus, mä cunoasteti deja îndeajuns ca sä stiti cä nu-mi place sä vä certati pe subiecte lansate de mine, si mai ales în legäturä cu umila-mi persoanä. Ce-ar fi s-o läsati mai moale?

In fine:
Revenind la subiect, sigur cä el ar trebui neapärat sä atingä universalitatea. Recursurile mioritice n-ar putea în nici un caz sä rämânä închise, ci sä se limiteze doar la acea notä de "speficic national" (tälâmbä sintagmä!) care inträ în conjunctie cu accesibilitatea pentru oricine (de pildä, ca un film despre Shaka Zulu pe care-l înteleg si laponii).
Ar fi disponibile douä solutii: una, de film cvasi-biografic, cu pästrarea numelor si faptelor reale, etc. (dar nu-mi inspirä încredere; Tiriac nu e, totusi, un personaj atât de "mare" si "istoric"); a doua, mult mai tentantä, de romantare si dezvoltare fictionalä (gen, desigur, "Citizen Kane", sau "Atentatul" lui Yves Boisset, sau mai la noi, "Actorul si sälbaticii" - trecând peste nerusinarea cu care falsifica istoria).
Apropo: în aceiasi termeni as vedea un alt subiect similar care mä incitä: un film despre destinul ingrat si bizar al unor oameni care, întâmplätor, s-au näscut ca odrasle ale unui tiran - si, de bunä seamä, vine peste ei inevitabilul tävälug al unei revolutii! Cin-sä fie, cin-sä fie modelele? Ghici Valentine, Zoe si Nicule (Marx sä te odihneascä în pace) cine!

Povestitä de Gheorghe Cozorici, Dumnezeu sä-l odihneascä:

Cândva, prin anii '70, un täran din nordul Moldovei, säpând în ogradä, a gäsit o spadä veche. A dus-o la muzeul din Suceava, expertii au fäcut cercetäri si au ajuns la concluzia cä apartinuse unuia dintre domnitorii Moldovei. I-au cerut täranului s-o vândä muzeului, iar omul, modest, a cerut pe ea o sumä de-a dreptul ridicolä: vreo mie de lei, sau cam asa ceva.
Entuziasmati, muzeografii au fäcut un referat pentru Tovaräsu Prim de la judeteana de partid, sä aprobe decontul miei de lei pentru muzeu si sä se achizitioneze istorica spadä. Tovaräsu Prim a fost de acord cu achizitia, si cu suma, dar nu i-au convenit douä mici amänunte:
- cä trebuia sä se deconteze;
- cä se cumpära de la un cetätean.
Asa cä a respins referatul ca atare, cu indicatia pretioasä:

"Se va lua prin virament,
din comertul socialist."

nu prea crez... din cate stiu eu....tot ceea ce se gaseste accidental sau prin sapaturi arheologice in materie de vestigii sau relicve istorice in subsolul teritoriului romanesc, fie chiar si la 50 cm sub nivelul solului, este proprietate publica a statului, indiferent cui apartine pamantul in care a fost gasita relicva respectiva....asa e acum si mai ales cred ca asa era si in 70....cu alte cuvinte daca gasesti asa ceva in pamant, (da inclusiv tezaure, s-a intamplat) ele apartin statului din clipa in care au fost descoperite iar gasitorul nu are decat calitatea de bun cetatean obligat sa anunte si sa predea acel tezaur statului. fara remuneratie. lucru perfect normal din punct de vedere moral. nimeni nu isi poate insusi o mostenire istorica, fie ea o potcoava de aur din calul lui Burebista sau o mesha putreda din peruca lui Cantemir. finders-owners sau finders-keepers nu se aplica decat in jocurile de copii

Vorbirä domnu' avocat! ;)
M-am gândit si eu la toate detaliile astea, da' ce sä-i fac? Cozorici a trecut de mult în nemurire, cum sä-l mai întreb?
Oricum, nu uita cä träiam, atunci ca si acum, în tara tuturor posibilitätilor. Poti sä stii ce le-o fi trecut prin cap, sau ce chichite au fost la mijloc?
Si-n fond, aici conteazä mai putin aspectele legale, si mai mult pilda de mentalitate - care, trebuie sä recunosti, e TIPICA epocii! (Poti sä tai obiectul de tezaur si sä-l înlocuiesti cu alt soi de unicat, care nu intra sub incidenta nici unei legi speciale - sä zicem, vreo capodoperä de artä popularä; räspunsul Tovaräsului Prim avea mari sanse sä fie acelasi!)

eu nu am zis ca faptul e nerelevant. am vrut sa zic ca o paranteza ca faptul are mari sanse sa fie doar fictiune. un banc. bun.

Pe vremuri, pe coltul circular al blocului cu cinematograful Scala era un lacto bar numit "Dorna". Pânä-n anii '80, când a dat drumul Ceascä la foametea nationalä, acolo se mânca incredibil de bine si ieftin. Prânzeam adesea prin acele locuri, când eram liceean si aveam meditatii la mate dupä-amiaza asa cä nu puteam trece pe-acasä, si mai târziu, când student fiind, pauzä de prânz aveam (si säli de curs în spate, pe Pitar Mos).
Ei, si-ntr-o zi, în timp ce-mi savuram mämäliguta cu brânzä de burduf si ochiuri moldovenesti, aud de la masa vecinä ditamai discutia. Comprim esentialul într-un scurt monolog:
"Haideti, tovaräsa, vä rugäm mult, vrem si noi niste hemenex!... Päi de ce sä nu se poatä, cä uite, aveti tot ce vä trebuie! Hai, tovaräsa, säu asa, muncim aicea aläturea pe santier, suntem morti de foame, si vrem si noi sä mâncäm, cä nouä asa ne place, hemenex! Hai vä rugäm!... Ei, si ce dacä-n meniu nu scrie, ce, nu puteti sä puneti acolo-n tigaie niste ochiuri si suncä, sä ne faceti si nouä hemenex, cä doar le plätim!... Ce mare lucru, niste hemenex?"
Degeaba. Nu le-a fäcut hemenex.

Hemenegz cool. :))

Welcome back.

HemenEX, nu "hemenegz". Ce, tu zici "segz"?

Trei întâmpläri povestite de prietenul si colegul meu din liceu Mihnea Gafita - printre altele, traducätorul unei excelente editii din "1984" de Orwell.
Pentru cine nu stie, Mihnea si Gabriel Gafita sunt fiii reputatului critic literar Mihai Gafita, decedat în cutremurul din 4 martie 1977, la fatidica petrecere literarä datä de Veronica Porumbacu si Mihail Petroveanu. Amândoi au studiat la rândul lor filologia, iar Gabriel Gafita a debutat cu volumul "Moartea mästilor". Ulterior, a scris unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române de la sfârsitul secolului trecut, "Iarna e o altä tarä". (Unul dintre visurile mele rämâne acela de a ecraniza acest roman care contine potentialul de a sta la baza unui film românesc cu adevärat mare!) Mai recent, cariera scriitorului Gabriel Gafita s-a orientat spre diplomatie.
Asadar, prin anii '70...

Moment de luciditate

Familia Gafita locuia în blocul de pe coltul sträzilor C. A. Rosetti si Dionisie Lupu, lângä scuarul cu bustul lui C. Dobrogeanu-Gherea. În apropiere se afla alimentara de unde-si fäceau cumpäräturile. Într-o zi, Gabriel s-a dus sä cumpere cartofi si a întrebat-o pe aprozäreasä de ce sunt cartofii atât de zbârciti.
Aprozäreasa a räspuns cu urmätorul... monolog hamletian:
- Ete na, :x cum sä fie zbârciti, domle, unde vezi matale cä cartofii ästia e zbârciti, nu e nici un zbârciti... (Soc scurt, :shock: moment de gândire; :huh: comentariu reflexiv): - :? Nu SÎNT zbârciti... (Revoltä): - Ete na, :o nu "sînt" zbârciti, da' ce, cä eu n-am fäcut scoalä, de un-sä stiu eu cum e bine, ce mai, domle, nu e zbârciti si gata!
:x

Moment de întelepciune

Altä datä, Gabriel se duce sä cumpere lapte, si-l întreabä pe vânzätor:
- Se fierbe laptele ästa?
La care vânzätorul, adânc:
- Singur, nu! :hmm:
Si precizeazä:
- Se POATE fierbe laptele ästa! :sleep:
Dupä care, în sfârsit, comenteazä sententios:
- Asa e limba românä, grea: are gramaticä! :happy:

Moment(e) de confruntare

Blocul lor se afla tocmai pe acel colt al sträzii care face ca, între Rosetti si Dionisie Lupu, vizibilitatea sä fie foarte redusä. Aproape în fiecare noapte, la câte o orä târzie, din stradä se auzea urmätorul model de spectacol auditiv:
VRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!! - masinä venind în trombä de pe Dionisie Lupu.
BRUMMMMMMMMMMM!!!!!!!! - masinä asemenea de pe C. A. Rosetti.
SCREEEEEECH!!!!!!!!!!! - scrâsnete simultane de frâne.
SFÂR-SFÂR-SFÂR-SFÂR... - geamuri coborâte în mare grabä.
TE BAG ÎN MÄ-TA CU CINE TE-A-NVÄTAT SÄ CONDUCI...!
BA P-A MÄ-TII CU CINE TI-A DAT CARNET...!
SFÂR-SFÂR-SFÂR-SFÂR... - geamuri ridicate în mare grabä.
BRUMMMMMMMMMMM!!!!!!!! - masinä demarând mai departe pe C. A. Rosetti.
VRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!! - masinä asemenea pe Dionisie Lupu.

Eram cu un prieten la cumparaturi la un mare magazin hipermarket. Ne facem cumparaturile printre care si un bidon de apa minerala de 5L (ultimul). Dupa ce stam 30 de min la coada, cand scaneaza produsele, tipa de la casa vede ca bidonul avea codul de bare facut franjuri. Zice ca nu poate sa ni-l dea pentru ca nu poate fi scanat. Partea asta am inteles-o, dar acum vine replica geniala a caseritei:
-Pe astea oricum le aruncam!
Prietenul meu intreaba:
-Pai daca o aruncati nu mai bine mi-o dati mie? Eu va dau si banii pe ea.
Totul se termina cu o ridicare de umeri.

Mda... Nemäsuratele abisuri ale absurdului... Vezi si semnätura mea. ;)

vine un moment in viata (sau mai multe momente) cand intelectualul traieste mai mult sau mai putin pregnant complexul "cosorului lui moceanu" in care lumii sale interioare pare ca i se neaga sensul sau chiar esenta.

cosorul are o parte ...fe....ROASA!
si o parte...lem....NOASA!

Sa repetam : partea .... oasa si partea ... oasa.

Bravo mah, uite d-asta imi place mie sa lucrez cu intelectualii !

Povestea scarbei

Povestea scarbei e simpla : in spatele fiecarei scarbe lacome de bani, arivista mai abitir decat Stanica Ratiu (scarba care te arde la cantar, scarba care te arde la carciuma cand iti aduce nota de plata, scarba care iti vinde marfa defecta drept una de clasa 1) sta o poveste f. trista. Scarba asta cheltuie mai mult decat castiga, are patima femeii ieftine (preferabil centurista) care-i vorbeste pe telefonul propriu de 18 milioane pe luna sperand sa plece in Spania la produs; ori are o femeie care-l insala si bea de necaz in fiecare seara, dar nu se poate desparti de ea pt. ca o iubeste. Intotdeauna scarba infecta are o ruda bolnava intr-o faza terminala care totusi asteapta o operatie miraculoasa. Scarba e super infecta ! Scarba baga la aparate mai mult decat fura pe zi. Scarba are vesnice datorii. Scarba e cautata pe la usa de creditori si recuperatori rromi. Scarba ar f***-o si pe ma-sa pentru bani. Scarba e I-N-F-E-C-T-A !
Recunosti personajul ? Romania e o tara de scarbe.

Prea mult si prea dur spus - dar în linii mari ai dreptate.
Oricum, ästa e doar un comentariu. N-ar strica si vreo douä întâmpläri ("fabule" sau "portrete") concrete.

Sunt prea multe din astea care mi se intampla zi de zi. Mici bijuterii, zeci de s.m. mentale pe care le inregistrezi si decupezi fara sa vrei.

Asa e. Ceea ce face ca exercitiul sä devinä si mai interesant: sä selectäm din toate aceste nenumärate pilde cele mai "cinematografice" exemple. Iatä, voi începe eu - cu unul care m-a marcat puternic.

Personajul e destul de cunoscut si foarte respectat. Pe bunä dreptate. Dar putini îi cunosc si cealaltä fatä...
Pentru început, un detaliu relevant: cu un prilej, mergeam la garä încärcat de bagaje, aveam filmare la Brasov. Respectivul (îl vom numi C.) m-a rugat sä-i duc douä cärti unui prieten comun de-acolo. O.K. Ne-am dat întâlnire în Unirii 1, la metrou (locuia aläturi). Asa cum se obisnuieste, a propus sä ne vedem la cordonul de lângä aparate.
L-am rugat sä coboare totusi pe peron, ca sä nu urc scärile cu toate bagajele. A urmat o tocmealä ca la piatä: cä de ce sä bage un leu la metrou (era în Decembrie, '89), dacä nu circulä? Abia dupä ce i-am amintit cä EL era cel care-mi cerea acel serviciu, a acceptat, bombänind.
Ne-am väzut pe peron, mi-a dat cärtile, si am vrut sä mai stäm de vorbä pânä venea metroul spre garä. Care credeti cä a fost replica lui:
"Nu pot, cä am rugat-o pe aia sä mä lase gratis, cä doar cobor si mä-ntâlnesc cu cineva, si vin într-un minut!"
Si sä mai vorbesti de meschinärie...?

* * *

Dupä vreo sase luni, m-a rugat sä-l pregätesc pentru admitere. Când sä vinä vorba de pret...
"Päi îi ceri bani unui prieten...?"
(Urma sä facä parte din grupa mea de elevi, care toti pläteau pretul normal; era 150 de lei sedinta de minimum douä ore, de obicei prelungite pänä la vreo patru...)
Tocmealä, smiorcäialä... In fine, m-am îndurat si am acceptat sä-l primesc pe gratis, spunându-i cä se va achita cu altä ocazie, indiferent când, si nu neapärat financiar... Voi avea si eu nevoie de ajutorul lui cândva, c-asa e viata, i se va ivi si lui sansa sä mä ajute...
A intrat la facultate din prima.

* * *

Au mai urmat si alte situatii similare, si într-un târziu, pornind de la aceeasti caracteristicä "generozitate" a lui, m-a acuzat cä-l nedreptätisem cu ceva. (Nu intru în detalii; încercase iar o manevrä, altii nu s-au läsat trasi în piept, iar el a dat vina pe mine.)
Si a refuzat sä mä mai cunoascä.
In repetate rânduri am încercat sä-l împac (totusi, tineam la el). Degeaba.
Ultima tentativä am fäcut-o anul trecut, printr-un email. A räspuns atât de arogant, încât n-am mai räbdat si i-am scris din nou, amintindu-i toate cele, inclusiv povestea cu intratul la facultate.
Si iatä räspunsul:
"Scuzä-mä, dar de-atunci am uitat complet cä tu m-ai pregätit. Dacä consideri cä-ti datorez ceva, spune-mi cât."

Cum ziceai, Nume? "Scârbä" de om?
In mä-sa cu el!

...Dar sä ne regäsim optimismul si zâmbetul!

Asadar, bunul meu prieten Al Jurcan, scriitor din Cluj, cinefil pasionat si competent, animator de teatru cu elevii, om de aleasä culturä si formator de personalitäti, de meserie profesor de francezä si românä la liceul din Huedin... prin anii '80, când aveau normä la trecut clasa, alerga pe dealurile din jur sä adune elevii cu situatia neîncheiatä. Si-ntr-un târziu, îl gäsescte pe Trifon Petru, cosind cu spor pe tarlaua lu' ta-su - c-asa-i viata la tarä!
- Mä Trifoane, mä, hai cä nu ti-ai dat teza la românä!
- Bunä ziua, domnu' profèsor... Da' stit', io am de coasä...
- Hai mä, dai repede teza si vii-napoi!
- Da' n-am învätat... Si tata o zîs cä dacä nu cosäsc tot fânu' pänä desar...
- Lasä, Trifoane, cä te întreb din ce-ai învätat!
- Da' n-am învätat nimic!
- Uf! Bine, las-cä ne descurcäm noi cumva - HAI!
Il ia pe sus, îl duce-n clasä, îi pune-o foaie-n fatä, pix, si-i dä tema: "Analizati romanul «Morometii» de Marin Preda."
Peste douä minute, Trifon Petru predä teza:

"Morometul este un roman si întälegetîmä cä am de cosît."

I-a dat 4, da' i-a-ncheiat situatia!

Acelasi Al Jurcan mi-a trimis odatä trei extemporale ale unor elevi de clasa a X-a, cärora le däduse sä analizeze "Luceafärul". La mai am si acum. Iatä cel mai delicios citat:

"Nu are nici un rost ca Luceafärul sä se însoare cu fata de împärat, pentru cä el e nemuritor si ea e muritoare si atunci dupä ce se însoarä ea moare si el rämâne singur."

Logic, nu? ;)

Säptämâna trecutä, vine fi-miu din Vamä. In tren se nimereste-n compartiment cu un "Benone" (pentru mine, "Benone" e arhetipul personajului care le stie el pe toate - dupä un vecin care mi-a fericit existenta din 1960 pânä-n 1991; vi-l povestesc eu altä datä pe paradigmaticul "Benone"). La fel ca originarul Benone, si cel din tren avea o nevastä care, la toate elucubratiile lui, replica ritual: "Da, Costele"; "Chiar, Costele?"; "Taci, Costele!"; etc., "...Costele".
Ei, si dupä ce Costel aka Benone, de la Mangalia pânä-n Bärägan, trece-n revistä toate problemele guvernärii, reformei, integrärii europene, ietâcî-ietâcî, ajunge si la ultimele atacuri teroriste de la Londra. Explicä el tot, ce si cum, si-ntr-un final apoteotic, cu privirea pierdutä undeva spre Dor Märunt sau Fundulea, decreteazä:

"Dacä dragoste nu ESTE, nimic nu ESTE."
Eliade. :hmm:

(Punct final atât de perfect, încât într-un film ar fi de-a dreptul neverosimil!)

Apropo de ce ai scris in uitatul atelier : Carabät = 0 (scrisesem prima data cuvantul ala cu m).

Zäu? Päi si-atunci, eu de la cine-am învätat sä scriu scenarii, de la Bostan? De la Nichitus? Sa mi-o fi venit cu hârzobu', te pomeni!
(Apropo, fabula, ca fabula, da' unde-i morala? ;))

Dar, basca scenariile, stiu de la cine-am învätat atâtea matematici, cât sä-mi asigur cinciu' ca la chiori, în clasa a XI-a. Carabät nu era un personaj cinematografic, dar profu' meu particoler ERA. Asa, deci, si prin urmare...

Deprato Stefänescu

În iarna anilor 1977-1978, eram în clasa a XI-a si mä uitam pe tablä, la orele de mate, tot mai ca vitelul la poarta nouä.
Se apropia bacul, încä nu mä hotärâsem sä dau la regie imediat dupä liceu, asa cä nu mä puteam culca pe urechea dirigäi (o Doamnä si o Prietenä unicä, va apärea si ea în acest topic la un moment dat), care mä întelegea si-mi pretindea sä stiu doar de-un 5 si nimic mai mult. Luasem treapta a II-a în urma meditatiilor cu Romulus (Tutu) Stefänescu, un informatician care mai era si un meditator de mate EXCELENT. Dar Tutu se cäsätorise si plecase în Suedia, asa cä am ajuns la tatäl lui, celebrul meditator de matematicä DEPRATO STEFÄNESCU.
Niciodatä n-am sä-l uit pe acest personaj extraordinar.
Mama lui era Baroana De Prâteau, din Franta, iar numele ei devenise acronimul lui: "Metoda de Dezvoltare a Exactitätii, Perspiacitätii, Räbdärii, Atentiei, Tenacitätii si Observatiei" (D.E.P.R.A.T.O.). Locuia într-o vilä de pe strada Leonida Varnali din Buzesti, într-un apartament cu douä camere dintre care una era exclusiv salä de meditatii (în cealaltä locuiau tânära lui sotie si fiul lor de un an, desi Deprato era trecut de saizeci!). Un bätrân încä verde, viguros, energic, cu trupul si chipul masive si compacte, pär des si alb ca argintul, träsäturi cärnoase si ochelari fumurii cu rame groase, si un glas robust, viguros.
Apreciindu-i forma capului si a mâinilor, dupä principiile fiziognomoniei si ale chiromantiei, deduc cä temperamentul lui era dominat în primul rând de sentimente si instincte (desi, neîndoielnic, era si un om foarte inteligent). Combina intempestiv träsäturile colericilor si ale sangvinilor.
În acea camerä veneau zilnic câte patru serii de elevi: douä dimineata, douä dupä-amiaza, pentru câte douä ore si jumätate fiecare. O serie consta din 10-20 de elevi. Deprato lucra intensiv, în flux continuu.
Fiecare serie era ierarhizatä, asa cä elevii se ajutau între ei, iar Deprato coordona totul. Metoda era impecabilä si functiona cu o precizie de ceasornic.
Unele serii constau exclusiv din elevi de la scolile ajutätoare, trimisi la el în mod organizat. Deprato ne spunea cä unii dintre acesti retardati, pregätiti de el, deveniserä matematicieni (ceea ce, psihologic vorbind, e foarte posibil, dacä stäm sä ne gândim cä, în fond, o minte înapoiatä poate fi ajutatä foarte usor sä asimileze o disciplinä de gândire riguroasä. "Forrest Gump" nu era o dudä!)
Dar cele mai interesante si spectaculoase erau tabieturile, ticurile si inventiile verbale ale lui Deprato. Asa cum am arätat mai sus, avea un temperament coleric-sangvin. Iatä câteva exemple:

La Deprato, reducerea termenilor asemenea în ecuatii se numea "pudrare". Exemplu: "Ästa cu ästa se pudreazä, si-ti rämâne asa..."

La Deprato, fiecare algoritm de rezolvare a câte unei categorii de exercitii se numea "pâinea cu unt". Exemplu: "Asa scrie-n pâinea cu unt? Ia dä paginile înapoi si mai citeste-o!"

(Unui elev care nu-si fäcuse exercitiile):
"Si cine vrei sä ti le facä, eu? (Räcnet): EU??? (Sufocat): Ah, nu mai pot! Mi se face räu... (Se aseazä pe scaun, fäcându-si vânt): Gata, suspendäm ora... Plecati cu totii acasä... (Priviri socate ale alevilor din jur): Nu... stati... mi-e mai bine... Haideti, sä continuäm..."

(Unei grupe de la o masä, coordonatä de o elevä mai avansatä):
"Hiii, ce-ai fäcut aici, nefericito...? Ce-ai fäcut, nefericitä micä...!? Si ia uite cum s-au luat dupä ea, cu totii... Cu TONTII, cum s-au luat dupä ea...!"

(Unui elev care se gräbise sä facä o operatie înainte de a le face pe altele, conform algoritmului de rezolvare):
"Tu, sä te urci la etajul sase, când încä nu-s puse planseele? Cum sä te duci cu mobila, CÄ CAZI!!!"

(Mie, care eram bâtä la matematicä - desi lui i se näzärise cä de fapt as avea mult talent, si mä dominau doar niste näravuri rele deprinse de prin scoli):
"Tu, Mihnea, esti ca un covor persan pe care si-a fäcut nevoile o gäinä. Eu te tot curät, si tu iar aduci gäina, sä se gäinäteze pe tine!"

(Tot mie, când fäceam în ordine perfect inversä operatiile unui anumit algoritm):
"Adicä tu, când mäturi scara, o iei de jos în sus? Mäturi fiecare treaptä, si pe urmä te duci pe aia de deasupra si dai mizeria jos, unde-ai fäcut deja curat? Vezi, n-ai fi un bun... mäturätor matematic!"

Un an mai târziu, în clasa a XII-a, deja mä pregäteam pentru admiterea la regie, si nu mai lucram cu Deprato. În noiembrie, 1978, tata a murit de cancer. Deprato a väzut în ziar si m-a sunat, cu oferta de a mä medita în continuare, absolut pe gratis. I-am multumit si i-am spus cä nu mai era nevoie, datä fiind facultatea pe care mi-o alesesem. M-a felicitat pentru optiune si mi-a urat succes.
Iar epilogul relatiei mele cu Deprato a fost de-a dreptul spectaculos!
Înainte de a vi-l povesti, vä recomand sä recititi exemplele de coincidente incredibile relatate de Stanislav Grof, pe care le-am reprodus acum câteva luni în topicul ästa:

Ei bine, în 24 iulie, 1979, s-au afisat rezultatele si am väzut cä intrasem la regie. Vä puteti lesne închipui cä a fost cea mai fericitä zi din viata mea.
A doua zi, umblam prin oras pentru diverse cumpäräturi si pregätiri de vacantä.
Dimineata, intru în alimentara de pe Brezoianu (în unghiul cu sträduta care porneste de vizavi de Sala Palatului, pe sub coloane). Imediat, îl väd pe Deprato la coadä. Pornesc într-acolo încântat, sä-l anunt cä luasem admiterea... dar, apropiindu-mä, observ cä nu era el, ci un om care-i semäna aproape aidoma.
(Retineti - Deprato Stefänescu avea o fizionomie foarte aparte: un cap masiv, în formä de glont, fälci late, träsäturi cärnoase, nas bocänat, pär alb strälucitor si foarte des, pieptänat pe spate, ochelari fumurii cu rame negre groase.)
Bun, nici o problemä. Cumpär ce aveam de cumpärat, si-mi continuu drumul.
Ajung la agentia de voiaj de pe coltul cu Eforiei si intru sä-mi iau bilet de tren pentru Mangalia - 2 Mai. La un ghiseu, pe cine väd? Deprato! Pornesc spre el... si, din nou, era UN ALT BÄRBAT care de la distantä îi pärea frate geamän!
Pe la prânz, pe altä stradä din centru, iar îl väd pe Deprato - si... evident, era tot o sosie - DIFERITÄ DE PRIMELE DOUÄ!
(Deja bänuiam la ce sä mä astept... ;) )
În sfârsit, pe la ora cinci dupä amiaza, trec iaräsi pe Brezoianu... Si, în fata aceleiasi alimentare unde dimineata väzusem prima sosie, era parcatä Lada galbenä a lui Deprato! Înäuntru, el cu familia! Îl salut, îi spun de admitere, se bucurä, mä felicitä cälduros...
De-atunci, nu l-am mai väzut. Doar peste vreo zece ani, dintr-un anunt la mica publicitate, am aflat cä încä mai continua sä dea acele incomparabile meditatii la matematicä.
Ulterior, în 1990, i-am schitat portretul în scenariul "Al treilea ochi", care s-ar fi vrut un «Les quatre cents coups» românesc, a fost acceptat de casa de productie Solaris a lui Pita... dar n-a intrat în productie niciodatä.

impressive

Frumos topic :)
Traiasca artistii!

Din päcate, uneori, artistii nu au timp sä träiascä...
Simt nevoia sä rememorez un destin ciudat si trist.

Horatiu

Eram în clasa a IX-a la Sava, trimestrul II, si Maria Pavnotescu, legendara profä de românä, m-a chemat sä joc în "Amicii" lui Caragiale, împreunä cu un bäiat din clasa paralelä de uman, Horatiu Ilie (de fapt, cum aveam sä aflu ulterior, numele lui real de familie era Petrut).
A iesit o scenetä reusitä. Repetitii foarte pläcute si interesante, creatoare, colaborare excelentä. Horatiu era un tip sofisticat, cultivat, inteligent, de caracter. Avea umor, talent, cunostea teatru. Mä întrebam de unde. Din nefericire, n-am stat niciodatä sä conversäm despre viata noasträ personalä. Nu intraserä zilele-n sac - credeam.
Spectacolul s-a jucat de câteva ori, pe la diverse serbäri, primit întotdeauna bine. Cineva a fäcut si o pozä, care a rämas câtva timp pe un panou, undeva prin liceu.
Dupä serbare, o vreme, îl tot salutam cu "Noroc, Mache!", iar el îmi räspundea cu "Noroc, Lache!" Din päcate, de la un timp s-a säturat de aceastä glumä care se präfuise. Eu n-am înteles si am continuat sä-l sâcâi cu ea, pânä s-a supärat pe mine si a început sä mä evite. N-am luat în seamä, credeam cä o sä-i treacä.
Pe la sfârsitul lunii iunie (1976), l-am väzut din autobuz, în statia de la Lutheranä. Pärea nemultumit de ceva...
În septembrie, am aflat de la o fatä, Cristina Albu, cä murise.
Într-o tabärä la munte, a cäzut într-o präpastie. Un prieten aflat cu el, ajuns în dilemä, a ales gresit: n-a vrut sä-l lase singur, si l-a vegheat în asteptarea salvatorilor. Când au sosit, dupä o zi si o noapte, era prea târziu. Dacä acel bäiat ar fi alergat imediat dupä ei, si veneau la timp, Horatiu mai putea fi salvat. Dar... cum sä stie?
Alt coleg al lui Horatiu, Florin Grama, care fusese la înmormântare, mi-a spus cä mama lui Horatiu era sora lui Emanoil Petrut. (Asa se explica familiaritatea lui cu actoria si teatrul.) In urma unor complicatii familiale, Horatiu fusese crescut de Catinca si Mimi Petrut.
Ani de zile, dupä aceea, ori de câte ori aveam drum pe la Bellu, mä reculegeam si la mormântul sotilor Catinca Ralea si Emanoil Petrut (au murit si ei apoi, pe rând), unde se afla si crucea de lemn cu fotografia lui Horatiu. I-am cerut iertare de mai multe ori cä-l läsasem sä se ducä supärat pe mine, pentru un banc care se prostise.
Dar, de la un timp, crucea a dispärut, neînlocuitä de nimic. Oare osemintele lui au fost strämutate în alt loc? Sau... l-au uitat, pur si simplu?
Sä ne amintim mäcar aici cä, între anii 1960 si 1976, a existat un bäiat admirabil, pe nume Horatiu Petrut (sau Ilie).

Pit, eu nu mai trec prin acest topic.Prea trist.Pur si simplu povesti reale.Dar prea trist...

Nu-ti face probleme, St3fane, aici e ca-n viatä: si mai vesele, si mai triste... Ieri, s-a întâmplat sä-mi amintesc de Horatiu. Dar câte întâmpläri amuzante, de un haz nebun, sunt pe paginile anterioare - si câte au sä mai vinä!
Uite, chiar mi-am amintit: am sä vä povestesc curând despre Bubu!
Cine-i (sau ce e) Bubu?
Ceva la fel cum sunä! Räbdare, räbdare... ;)

Luni, eram pe o straduta chiar langa primaria sectorului 1.Un batran, in scaun cu rotile, cu piciorul bandajat, se chinuia sa treaca strada.Nu prea era lume prin zona, dar cei care il vedeau il evitau, desi acesta cerea ajutor.Eu am decis sa nu trec pe langa el si sa il ajut.In fond, cat imi lua sa il urc pe trotuar?M-am apropiat de el, mirosea a urina.Rotile din fata ale caruciorului erau rupte, de aceea nu il puteam impinge, era mai usor sa il trag.L-am dus pe trotuar, dar vroia sa il trag mai departe.In spate aveam un ghiozdan si in mana o punga, deci nu era foarte usor pentru mine.Il tot trageam...Ma ruga sa il mai duc putin, fara sa specifice unde.Dupa cateva secunde de liniste, in care eu ma tot intrebam pana unde vrea sa il duc, spune: "Mi-am pierdut casa tata, ce sa fac?" .M-am oprit putin, nu am avut raspuns, nu am stiut ce sa ii spun, nu stiu nici acum.M-a intrebat apoi de o sticla cu apa, daca o vad printre roti.Nu am vazut-o, a gasit-o singur si a baut din ea.Oare era apa?Ma indoiesc profund...Ajunsesem sa il trag deja pe langa bariera din laterul primariei, intrebandu-l unde vrea sa il duc, batranul imi tot raspundea "mai e nitel, mai e putin".Paznicul din parcare ori nu ne vazuse, ori nu ne baga in seama.L-am tras pana fix in fata primariei, la baza scarilor.Apoi m-a rugat sa il intorc cu fata spre cladire.L-am intors.Fara sa imi multumeasca, fara sa imi mai zica nimic, a inceput sa urle "Domnu' primaaaaar!!! Domnu' primaaar!!!".Dupa ce fara sa vreau mi-am intiparit imaginea in minte, m-am intors si am plecat, auzindu-i din spate strigatele pe care le mai aud si acum...
Mai e nevoie de vreo concluzie desteapta sau filosofica?Mai este ceva de spus?Sustrageti singuri morala...

Ce moralä, dom'le? :huh: Ce concluzie, dom'le? :?
ASTA-I SECVENTA DE FILM IN TOATA REGULA!!! :w00t:
Pur si simplu incredibil! :shock: Ai nimerit sä träiesti un moment de artä autenticä - artä crudä, bizarä. complexä, dramaticä, absurdä, si câte si mai câte... Fior M.D.L.-ian veritabil. Iar finalul... Uite, ästa da, final!
Tine minte episodul, noteazä-l într-un carnetel, se poate folosi oricând... A, si înregistreazä-l la "Dacin Sara", cât mai repede, cä de nu, JUR cä ti-l fur pentru vreun film, cândva!

* * *

Fatalmente, mie mi-a amintit doar de o foarte modestä poantä cu un cärucior de invalid, pe care am träit-o acum câtiva ani.
Eram cu fiu-meu la traversarea dintre Romarta si Hotel Continental. In fata noasträ, asteptând sä se facä verde, o femeie într-un cärucior de invalid. Mä pregätesc s-o întreb dacä vrea s-o ajut la traversare...
In acel moment, stopul se mutä pe verde. Femeia se ridicä, trece în spatele cäruciorului, îl ia de mânere si începe sä traverseze cu pas zglobiu.
Fiu-meu si cu mine ne-am uitat unul la altul si era sä murim.

Da, e in carnetel si mai important, in memorie.Absolut, o adevarata secventa de film.Dar filmul asta nu e pe ecran, si nu e cu actori.E cu oameni reali care nu joaca, nu interpreteaza, ci traiesc.Asta e singura tristete.Si nu, nu face film, ca poate imi va trebui mie la un moment dat.

genial. ambele.
nush de ce nu vad si eu asa ceva...it's sad actualy :(

@Ste3fan
Perfect, tine bine märgäritarul, e al täu!

@M0n0
Ochii cât sarmaua! Sunt PESTE TOT în jurul täu. Nu toate sar în ochi, nu toate sunt spectaculoase - se pot gäsi atâtea discrete, subtile, timide, dar extrem de consistente, si fiecare unicä în felul ei. Retine orice aparent fleac - un nasture ciudat pe haina cuiva, un cuvânt aiurea într-o frazä din autobuz, orice... Treptat, spiritul de observatie (si analizä) ti se va ascuti, si la un moment dat, unde-ai sä te întorci, numai de asa ceva vei avea parte.

Iatä un exemplu extrem de märunt, pe care-l retin de când eram elev de liceu, prin anii '70. O simplä frazä în autobuz (cä tot m-am referit la genul ästa de situatie):
O CALATOARE: - Da' nu te mai împinge-atâta mäi tovaräse cä sunteti pe cuvântul meu dacä nu culmea!

Situatii frapante sunt peste tot, uita-te in jur.Mai rar sa participi activ la o intamplare ca cea pe care am trait-o eu, dar cand mergi cu autobuzul, cu masina, cand observi lumea din jur, trebuie sa fie ceva care sa iti atraga automat atentia.De exemplu, o imagine din realitate,care mi s-a parut de un simbolism imens, un astfel de cadru intr-un film ar fi fost indelung laudat de cinemagisti.

Eram intr-o firma de computere, intr-o camera in care se aflau 3 birouri, zona de contabilitate.Pe fiecare perete erau rafturi ce sustineau cutii cu tastaturi, cu "maushi", placi de baza etc.Mai erau si cateva postere cu Microsoft, IBM, ati v-ati format deja o imagine.Si printre toate aceste "tehnicaciuni", surpriza, o icoana cu Fecioara Maria!Putin mai mare decat o foaie A4, era intr-un contrast perfect cu tot ce era pe langa...Nu aveam aparatul foto la mine, o imagine ce merita imortalizata, pentru simplul fapt ca te face sa iti pui intrebari.Si oricate definitii filosofice, complexe si incurcate s-ar da artei, in definitiv toate sunt de acord asupra faptului ca trebuie transmisa o idee, un sentiment.Deci, sacralitate vs tehnologie? Sau poate sacrul pur si simplu vegheaza totul dintr-un coltisor?

Intr-adevär, imaginea e foarte expresivä - si ambele interpretäri pe care le-ai propus sunt valabile. Personal, o prefer pe a doua.
Iar acum, asa cum v-am promis...

Bubu

Vara anului 1999. Citesc un anunt la mica publicitate cä cineva cautä scenaristi. Hai sä-ncercäm! Dau un telefon, îmi räspunde un tip, entuziast, zice cä-i vorba de niste scenarii de bandä desenatä pentru copii. Minunat! Îl iau pe fi-miu de aripä si pornim spre "Läptäria lui Enache", unde se aranjase prima întâlnire.
Ne-am adunat vreo douäzeci de preopinenti. Initiatorul era un anume domn Valentin Cristescu, autor de benzi desenate în "Universul copiilor" - fostul "Cutezätorii" de pe vremea comunistilor. Personajul lui era un pui de bufnitä numit Bubu, având ca partenerä o testoasä pe nume Carolina. (Parantezä: brandul Carolina fusese înregistrat de redactie, asa cä fata a fost înlocuitä acum de varä-sa, numita Clementina.)
Vali suferea cä Bubu cäzuse în letargie de ani de zile, nu-i mai veneau idei, nu mai avea unde sä-l publice, si voia sä-i facä reanimarea. Asa cä ne-am pus cu totii pe treabä, si dä-i si dä-i cu idei: de scenarii, de jocuri, de reclame, de tot felul. Vali era în culmea entuziasmului - vai, ce de idei bune, vai, ce înnoitoare, vai ce bine, Bubu a-nviat, adevärat a-nviat!
De-atâtea idei, lui Vali i s-au räzvrätit initiativele si nu peste mult a conceput un periodic nou, gäzduit de Bubu si Clementina, care sä se numeascä "Ziarul copiilor". Tot efortul de creatie se îndrepta într-acolo.
Treptat, ceilalti au dat cu pas, asa cä pânä la urmä în echipä am mai rämas doar patru: Vali, fiu-meu, Cornel (acelasi de la "Casa Creatorilor"), si cu mine.
I-am gäsit lui Vali si un editor cu tipografie proprie, dispus sä finanteze el însusi lansarea proiectului... Totul era în regulä. Nu mai rämânea decât sä finalizäm conceptia, sä facem primele numere, si sä publicäm revista.
Ei bine, si...
Se fäcuse luna noiembrie.
La ora asta, toate sedintele noastre de lucru se desfäsurau în felul urmätor:
Cornel, fi-miu si cu mine veneam cu liste-liste de idei (acoperind TOTUL: teme de articole, titluri de rubrici, subiecte de povestiri, scenarii de bandä desenatä, glume, bancuri, poante, etc., etc.)
Cu o regularitate demnä de o cauzä mai nobilä, Vali le trata pe toate fie prin respingere categoricä, fie prin tundere a tot ce aveau inedit si novator.
- Am sugerat cä "Ziarul copiilor" era un titlu mult prea räsuflat, si ar fi bine sä cäutäm ceva mai aträgätor, mai insolit, mai incitant. Degeaba! "Ziarul copiilor" în sus, "Ziarul copiilor" în jos!
- I-am fäcut o conceptie de tehnoredactare bogatä si inventivä, aträgätoare pentru copii; mi-a arätat un manual de tehnoredactare si a înlocuit-o cu un template fäcut ca la carte, sec si auster, tipic pentru publicatiile de reciclarea cadrelor.
- Am propus ca pagina de povesti sä se intituleze "E-mail-ul cu povesti". Nu, cä "e-mail" nu-i cuvânt românesc. Punem "Traista cu povesti". (Apropo, refuza TOATE neologismele si mai ales anglicismele.)
- I-am inventat fel de fel de jocuri si rebusuri. Le-a simplificat asa de bine, c-au rämas doar niste labirinturi cu douä cotituri si-o fundäturä, care nici mäcar de creion n-aveau nevoie, se rezolvau cu ochiul liber.
- Un articol despre rolul pozitiv al câinilor în relatia cu copiii (inclusiv efectul lor aseptic si igienic, documentat stiintific), a cäzut pentru cä mama lui Vali a lucrat la Sanepid si stia ea cä animalele au microbi.
- Limbajul sprintar, glumet, sältäret, al personajelor, a cäzut treptat în platitudini präfuite, vechituri, locuri comune.
- Nenumärate rubrici au zburat, pe motiv cä "Cine-a mai väzut asa ceva?"
- etc., etc., etc...
Toate astea aveau o anume explicatie: Vali era conditionat de munca la "Universul copiilor", al lui Ovidiu Zotta, unde functionau din plin automatismele, cenzura si autocenzura de pe vremea "Cutezätorilor".
Nivelul maxim de umor al scenariilor cu Bubu era urmätorul (exemplu de episod din "Universul copiilor"): Bubu ia din bibliotecä un brat de cärti. Carolina e impresionatä. Când colo, Bubu vrea sä se urce pe cärti ca sä ia borcanul cu gem de pe ultimul raft. (Ästa a fost cel mai "interesant" episod pe care l-am väzut vreodatä.)
Într-un final, obositi cu totii, am încetat sä ne mai cäutäm.
Dar nu puteam ocoli întrebarea: de ce dracu' mai cäutase "scenaristi", sau colaboratori în general, dacä era atât de rigid si refractar la orice propuneri, si fäcea NUMAI ce stia el?
Si mä întreb si acum: cum naiba îsi închipuie unii cä sunt "creatori", când de fapt sunt atât de "ANTI-creatori"?

În vara urmätoare, am väzut pe o tarabä "Ziarul copiilor".
O foaie de patru pagini, bicolorä, cu multe spatii goale (una din marotele lui era tehnoredactarea "aerisitä"), cu rubrici putine, banale, färä sare si piper.
A zäcut câteva zile printre ziarele si revistele de la chioscuri.
Pe urmä, n-am mai väzut-o.
Niciodatä.

* * *

Si totusi... ;)
Bubu a murit, träiascä Bubu!
http://bubu56.tripod.com/images/images.html

@Pitbull & st3fan - posibil ca eu sa vad astfel de lucruri in fiecare zi, dar sa nu le memorez pentru ca deja mi se par ca fac parte din programul fiecarei zi si deci nu ma mai surprinde...oricum multumesc pentru sfaturi...

Te plângeai, M0n0, cä viata nu-ti scoate în cale mostre "artistice" - iar noi îti spuneam cä ele sunt mereu aici, în jur, asteptând sä le observäm. Cum arätam mai sus, nu-s întotdeauna spectaculoase - de multe ori, le gäsim în jurul celor mai neînsemnate persoane. Iatä, mi-am amintit acum de un anumit domn care numai subiect de film n-ar putea sä parä - si totusi, sunt CONVINS cä meritä sä aparä în vreo viitoare galerie de personaje de-ale mele (de fapt, l-am si folosit ca model, pentru prima parte a trilogiei mele horror "Porunca", scrisä în 1991). Pentru cä poantele sunt multe si märunte, am sä vi le povestesc pe rând, când va mai fi cazul sä învioräm topicul ästa.

Întâmpläri cu Benone

Poate mai träieste, poate nu - cäci fäcea parte din generatia pärintilor mei - dar voi vorbi despre el la trecut, pentru cä nu l-am mai väzut de vreo paisprezece ani.
Se numea Benone Staetu (noi îi ziceam "Scaetu") si era arhetipul personajului prozaic si aparent neinteresant: fiu de tärani din Târgu Ocna, devenit tehnician electronist, cäsätorit cu o asistentä medicalä, Mioara, si venit la Bucuresti. Au gäsit o camerä pe Calea Victoriei, unde am fost vecini; Benone era mândru nevoie-mare cä stäteau în buricul târgului.
Aveau doi bäieti, Nicusor, de-o seamä cu mine, si Cristinel, cu sase ani mai mic. Eu si copiii din curte ìl porecliseräm pe Nicusor "Scaetzel"; obisnuiam sä-l închidem într-un hol si sä strigäm la el cä vine Baubau - amuzându-ne sä vedem cum se uita speriat înapoi; sau îl învätam cuvinte noi si ne distram cu felul cum le repeta stâlcit - lexiconul preferat fiind cel al jocului "Animale din continente", unde "Pitonul rosu" se transforma în "Bidonu' 'osu", "Pisica sälbaticä" devenea "...sämbaticä", "Câinele sälbatic" asijderea (probabil pentru cä în familie se utiliza frecvent sintagma "sä-mbatä"), "Puma" era, evident, "Spuma", "Dolul" era "Doliul", iar "Lupul cu coamä" se transsexualiza în "Lupul cucoanä".
În 1966, casele noastre au fost demolate, si am primit apartamente în acelasi bloc din Militari (unde mai stau si acum) - spre disperarea lui Benone, cä nu mai stätea pe Calea Victoriei. Acum locuiau deasupra noasträ, la etajul sase. Benone ne repara televizorul, iar Mioara îmi fäcea injectii.
Biblioteca lor acoperea cam un raft: câteva cärti de asistentä medicalä ale Mioarei, câteva cärti de electronicä ale lui Benone, si putinticä istorie (hobby-ul lui). Din päcate, în nici unul dintre acele volume nu scria cä nu e bine sä vorbim cu "este multe".
Asa cä lui Benone îi pläcea mult sä tinä prelegeri despre istoria României - si, invariabil, îsi exprima toate opiniile räcnind la Mioara, care säraca n-avea nici o vinä, cä ea nici mäcar de strämosii nostri daci nu auzise.
Dar cum se cäsätoriserä Benone si Mioara?

Mama lui Benone (doamna Buga - cäreia el îi zicea "Bugani", cä suna mai distins) stätea adesea la taclale cu bunica mea, si odatä i-a povestit, cu inimitabilul ei accent moldovinesc:
DOAMNA BUGANI: - Doamnî dragî, ieu n-am fuost di acord sî sî-nsuari Binoni ai mieu cu Mioarî. Da' i-am zîs: "Binoni mamî. Dac-ai copromis-o, ia-o, mamî. Dacî n-ai copromis-o, n-o lua, mamî, cî mai ie diestule fete..."
BUNICÄ-MEA: - ...Care-asteaptä sä fie copromise! ;)
DOAMNA BUGANI: - Da.

Morala: Benone o copromisese pe Mioara.

(va urma)
(cä din copromitere urmase Nicusor)

O masina* impinsa de o femeie**, soferul***, un barbat burtos, statea pe scaunul sau si astepta ca vehiculul sa prinda viteza pentru a putea porni.


*taxi
**clienta
***evident, taximetristul.

Si ce se mai chinuia clienta sa ajunga la destinatie...cu taxiul.

Mergeam pe strada.In fata mea, 2 muncitori discutau aprins nu stiu exact pe ce tema, cert e printre un potop de p*** s.a.m.d., unu spune:
"Ala crede ca suntem alfa si omega sa stim inainte ce vrea?"
Acum ma intreb...de ce nu Yin si Yang?

"Ursu' ce a incercat sa ma pacaleasca".

Era frig si ma grabeam sa ajung acasa.O masina straina opreste langa mine, soferul coboara geamul.Imi intinde mana sa dam noroc.Destul de ciudat pentru mine, refuz, nu ii raspund gestului.Incepe sa imi vorbeasca, daca inca mai balansam intre a-l cataloga drept tigan sau arab, totul se clarificase...ori era arab, ori un rrom cu talent actoricesc.Si mi-a spus ceva de genul:"Te rog, repede mobil sa sun, urgent, dau 500 de mii".Deja, totul e clar...Vede ca ezit, constient de faptul ca o taraganare a situatiei aduce cu sine o posibila constientizare a situatiei din partea "victimei", spune chiar ca imi da el cartela lui ca sa sune... :) .I-am spus ca nu am mobil.Cu greu s-a lasat convins, dar a plecat...Nu scotea "saracu'" prea multi bani din mobilul meu, dar deh, riscurile meseriei.Ulterior am aflat ca nu e o tehnica nou inventata, in orice caz una ingenioasa, bazata pe dorinta de a castiga bani usor,picati din cer...si pe parostia uman, adevarat.

Aici, cel mai semnificativ este NIVELUL DE PROSTIE pe care-l implicä metoda. Ajungi, efectiv, sä te întrebi: poate fi compätimit un cretin care cade-n plasa asta? (Similar pe undeva cu "Scrisorile nigeriene"...)

Eram la Piata Victoriei, singur, cu niste casti in urechi, ascultam Portishead, ma simteam bine...In fata mea era cu spatele un nene imbracat in blugi, o geaca de piele si pe cap o bartai caciula din lana.Nu eram prea atent, distanta intre mine si persoana (ba chiar personajul, veti vedea de ce) respectiva era de aprox. 3 metri.2 masini parcate pe trotuar, tipul trece pe langa ele si in trecerea lui avand o cheie sau ceva ascutit in mana le zgarie...de la o portiera la alta.La prima masina am zis ca am eu halucinatii, de la a doua era totul clar.M-a lovit apoi o curiozitate de a ii vedea fata.Grabesc pasul, ma apropii de el, pana ajung intr-un unghi lateral...il vad....Mai exact ii vad pielea zbarcita si parul alb.Pe putin 60 de ani...Trec pe langa el, ma intorc sa il vad mai bine.Avea o privire de gheata, o fata inmarmurita si nu, inca nu era mort(poate nu fizic).Presupun ca proprietarii masinilor au spus "Ai dracu golani", gandindu-se la niste pusti plictisiti de 13-14 ani.Dar ce avea batranul ala de zgaria masinile oamenilor?

:shock: te poti simti bine ascultand Portishead?

pãi la Piaþa Victoriei e Palatul Victoria. ºtia moºu ale cãror guvernanþi sunt maºinile

Da, cateva melodii ma relaxeaza.