140. Paranoia

Sunetul sentimentelor ei a rezonat cu întreaga lui ființă,
Plânsul a dobândit o nouă dimensiune ce și-o regreta,
La același nivel cu numărul infinit de stele,
Disperarea, instinctul de a te strânge de gât, nebunia,
Toate evoluaseră spre noi granițe depășind vechile limite.

2008

141. Stropi în orașul întunecat

Miros aspru de ud,
Noapte neînstelată și nemărginită,
Clădiri schițate sumbru-n umbre,
Copaci inexistenți-n întuneric,
Oameni dispăruți demult,
Câini adormiți pe sub mașini,
Leagăne din parcuri, inerte,
Bălți liniștite și netulburate,
Întuneric copleșitor,
Vântul neîndrăznind să-l trezească;
Totul pare așa de liniștit,
Totul este așa de gol,
Loc dominat de întuneric,
Statism dureros de tulburător,
Oraș mort, plin de stropi de sânge,
Surditate apăsătoare,
Întoarse în inima acestui loc,
În întregul cartier, în întregul oraș,
Amintirile mă urmează oriunde aș privi,
Nu mă simt a fi aici cu adevărat,
Sentimentul de a mă afla în centrul întunericului mă copleșește...
Vis? ...
Întind mâna să mi-o arăt că totul e aievea,
Capul mi-e greu,
Corpul mi-e amorțit,
Degetele congestionate tremură cerând vindecare,
Îmi uit cuvintele,
Vocea mea dispare,
Mintea mi se golește de orice gând,
Simt stropii cum ar șterge tot,
Și risc să mă șterg,
Îmi văd silueta fantomatică printr-un geam,
Și fac cu mâna propriei mele existențe - absorbită de întuneric,
Umiditate-n crescendo, afectând totul,
Cu nepăsare, norii-și văd de drumul lor,
Stropii cad fără-ntârziere și fără nicio greșeală,
Urmându-și și ei călătoria lor,
Rămânând doar eu, clădirile, norii, asfaltul,
Și iureșul de umbre,
Niciunul neavând umbrelă.

2008

142. Buline de toamnă pe geamul ferestrei mele

Geamul alburiu
vrea să mă absoarbă
când cerurile-și varsă
multa materie
ce modelează griul umed
ca să mă absoarbă și el
fiindcă mă uit cu-ndârjire
la fereastra udă.
Îl ating
să simt tunetele,
îmi reazim fruntea
să simt răcoarea,
îmi apropii suflarea
să simt aerul,
și deși toate acestea am făcut,
nu simt toamna...
Sunt dincolo de o altă barieră rece,
invizibile amândouă.

2008

Notă:
„bariera rece” semnifică lipsa dorinței ființei umane orășene de a ieși din confortul casei și de a privi stropii de ploaie ce ating frunzele galbene, spre deosebire de aceeași ființă umană, aflată în mediul rural. Experiență proprie.

143. Capricii vremelnice

Plouă-Ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Dragă,
peste țara românească,
ai așternut o aba
protejând-o
ca o meșteră abageră,
Nici cu scară până sus nu le-ai atinge,
firele abalei restrângându-se,
întrebându-te
de căderea lacrimilor
dacă-i o suferință după o neîmpărtășită idilă,
Printre lacrimi, suspine și trandafiri albi presați,
dispar amintirile când ticăie ceasul,
apar altele noi când plouă-ninge,
încet-încet,
reamintire nouă pe o frunză nouă,
curând-curând,
mă voi răci și eu
de mai stau mult pe afară,
Înainte sau după aceste ude-ninse, însorite-înnorate,
apele se duc-retrag. Apele tac-cântă. Apele!
Apa a fost multă-puțină, rece-caldă, udă-udă,
Intensificatoare. Mângâietoare,
Natură cu culoare. Voluminoasă,
Frunzele bat și ea-i cântăreață de operă, cap de aramă,
precum noaptea dorea luna și stelele,
glăsuirea posesivă se mărește,
Plouă-ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Dragă,
de inima ta-i legată cu cătușele iubirii tale... amintirea!
Hai, lasă-ma să scriu pe fiecare rând al cerului, pe fiecare nor, pe fiecare rază, dac-i așa,
despre peisajele tale ude-ninse, însorite-înnorate,
acoperite de apă-aburi
în cod ritmat,
picături, baloane, sfere transparente, molecule,
Hei, iarăși uzi totul. Plouă-ninge! Apele se duc-retrag. Apele tac-cântă. Apele!
Revine-pleacă simțurile reci de înainte-după ploaie-ninsoare,
Se mărește natura. Crește. Nu-i de ajuns că sunt aici?
V-am povestit-o. Hai, lăsați-mă-n pace acum. Mi-s cu ploaia-ninsoarea,
Plouă-Ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Plouă, plouă, plouă, v-ați lămurit, așa-i? Ce ploaie!
Un, doi, trei, e soare pe cer! Măi să fie!
Dragă,
plouă cu lacrimi de raze acum,
culori diverse de pupeze agățate-n copaci,
sărutând curcubeul
ce săruta obrazul ud pământesc,
bebeluș,
praf minor de apă,
toate sunt creatoarele propriei bucurii,
Dragă,
plouă mărunt, cu rouă, ca un rebus de cuvinte drăgălașe,
ce ascund prichindei de primăvară
transformându-i mai târziu-n fulgi,
Ceața-i indecisă și glumeață. Acu-i, acu nu-i. Uite-o, nu-i!
Iată și ghioceii. Și mărgăritarele. Și trandafirii albi. Și bujorii!
Clopoței de sori vitregi se ascund printre ramuri,
urși gigantici deghizați-n copaci stufoși,
hârjonindu-se cu himera galbenă sus cocoțată,
să ajungă sus, crescând,
Pantof de cleștar pierdut-n cântec,
negăsit de nicio stafie pierdută și ea,
au devenit de căutat după ger,
în poalele mamei naturi, în fundul planetei și-n adâncimea spațială.
Am ghicit secretul! Ăsta-i surâsul sorilor!
Și am aflat.
Celălalt obraz de fată, -ntunecat,
cufundat-n amintiri,
neghicit de himera galbenă ce n-are ochi și la spate,
a spart codul tăcerii.

2008

144. Zori de iarnă

Prințesă-zeiță-zână-făptură-frumoasă,
Sculptată
Pe plapuma mea de pământ,
Cum de pleci-n caleașca aia cu roți de diamant?
Cum de vii cu cavalerii tăi de vânt?
Cum de răscolești totul-n acoperirea ta?
Apoi vii,
Apoi pleci,
Apoi vii,
Iarăși pleci,
Iarăși vii,
Până-ți aduci aminte și de mine
Și te pregătești,
Oglindă,
Cu față de zahăr,
Ești tu blană?
Caldă?
Pentru mine?
Vino!
O să aflu
În următoarea oră
După ce mă-nvelești.

2008

o broască bătrână, înțeleaptă și cu iubire.


o broască tânără, cu iubire.

145. Anure

Smoală făr-oxigen,
Orăcăituri sinistre,
Păsări zburânde fugitoare,
Frunze alunecătoare,
Surprize verzi făr-clorofilă,
Soare fugar,
Raze prizoniere,
Întinderi albe-n negru prefăcătoare,
Fiorii se adună-n toate cele simțitoare,
Plini de frig,
Atârnători,
Musafiri nepoftiți prinși pe toate pânzeturile de văduve-negre,
Dansuri sadice,
Jocuri de lumini macabre,
Ce prind toate gândurile evadatoare,
Frânte li-s aripile,
Ființe nezburătoare,
Precum ale mlaștinii târâtoare,
Umbrele sălciilor servitoare,
Rătăcitoare,
În-naltele necunoscătoare,
Veșnice sărutătoare,
Chemătoare,
De dirijoare salvatoare,
Unde dincolo de grele ziduri-n noile ore,
Acțiunile-ncă nescrise și barbare,
Erau aduse la viață de vânturile uscătoare,
Adunând mirosurile toate de descompunere,
Cețurile toate ridicătoare,
Prefăcătoare,
De grele fumuri, de aer rumegătoare,
Ce străbăteau toate-ntunericurile pătrunzătoare,
De netrecut, să nu trezească ar fi fost-nțelept,
Somnul contesei-n negru adormitoare,
Cu excepția micuțelor viețuitoare,
Dincolo de dealurile-ntunecate trăitoare,
Precum șoldurile unei femei creatoare,
Apei adânci și murdare ascunzătoare,
Plină cu șerpi, gândaci de baltă, anure și lipitoare,
Când-n ore noi se-nalță,
Sonorități de metal hardcore,
Răspunzânde la chemare,
Celei necunoscute voci cerere,
La magia neagră a mlaștinii și concertului obligatorie participare,
Neiertătoare,
Neatenției unei anure-n apă căzătoare,
Mătasea-broaștei acoperitoare,
Cu păienjenișul ei acaparatoare,
Sub ea dispariție trecătoare,
Deranjând nufărul de baltă frunzelor lățitoare,
Scăldătoare,
Povestitoare,
De file clătinătoare,
Ale anurelor voci de soprane,
Adunătoare,
De umbre răcoroase-n infama-ntunecime,
Ca-ntr-un război dureros de lung cu sunete din ce în ce mai înălțătoare,
De mersul timpului încetinitoare,
Când luna surprinzătoare,
Mai ieșea câteodată din lăcașul ei, fidelă admiratoare,
Anurelor concertoare.

2005 - 2008

146. Blestemații
(gotic + emo)

În noaptea descrisă a smoală,
Pată de neșters,
În și din Univers,
Pășeam-n rochie neagră și sexy,
Brodată de toți fluturii din lume,
Pe calea-nsângerată,
Către mormânt.
Îmi sosise ceasul să adorm pe o lespede fără flori depuse,
Ce nu ascundea nici măcar o fârâmă de moarte,
Fiindcă o absorbiseră deja câțiva viermi și câteva rădăcini experte de așa ceva.
Rugasem corbii să-mi cânte pe toate aceste pietre,
Să-mi trezească scheletele ce încă se mai puteau mișca,
Pentru a mă-ncânta cu câteva povești înainte de ceaiul de după-amiază,
Gătit-ntr-o fântână mocirloasă, cu câteva plante de mătrăgună și leandru,
Așteptându-mi-n centrul cimitirului invitatul.
Cel ce n-are umbră. Cel ce pășește-n umbra fiecăruia.
Moartea.

Încep să strige zorii unei noi zile. A mai trecut încă o zi. Încă exist. Fir’ar!
M-am plictisit. Ce mai caut eu aici?
Particular.
Trup fără cuvinte. Creier fără gânduri. Suflet fără iubire.
Degrabă! De ce nu-mi vii? De ce nu mă asculți?
Vrei să-ți scriu o scrisoare de dragoste? Să te seduc? Sunt victimă seducției negrului.
Ce mai vrei și tu de la mine?
În spatele meu se află o lume întreagă,
Am fost acolo unde copacii sângerau,
Fluturii vomitau,
Corbii și șobolanii intrau prin toate găurile femeilor și bărbaților,
Caii infectați nu-i cruțau nici pe copii,
Masacrându-i multe zile-n șir,
Diavolii se ospătau din sclavii albi-ncătușați cu aluminiu și diamant,
Pe tronurile lor,
Se urcau pe sufletele cadavre,
Florile se ofileau oriunde treceau fantomele, speriate, ce credeau că dispar cu totul,
Se ospătau alături de acei diavoli,
Ce scriau cu ghearele lor pe scorburile arborilor-nsângerați,
Dragostea lor pentru moarte,
Cu cerneala victimelor lor,
Ce se înnegrea cu ajutorul clepsidrei Timpului...
Iar în tot acest timp îmi aștept sfârșitul, mergând desculță ocolind cadavrele,
Prin acest lăcaș unde haosul este rege,
Parcă prinzând viață din cea mai creativă minte distrugătoare,
Iar zgomotele nu încetează a aminti prezența sângelui,
Ce zace în mine,
Zăcând-n ei... cândva cu viață, cândva cu povești și vise,
Croc-croc!
Ah!... Un corb cu aripi arse... Până și sufletul lui plânge!...
În tandem cu zgomotele pașilor mei răniți de tot ceea ce zace,
Obișnuiți-n amorțirea noastră,
Călcând-n neștire, bântuind fără destinație, fără scop și fără iubire pe aste alei mucegăite,
Ce tac despre noi,
Țipând Timpului,
Fără urechi, fără corp, fără memorie,
Singurele fiind mormintele...
Ce păstrează istoria lor... și nu vreau să mă mai regăsesc aici...
Haide! Chiar și după toată această introducere, tot nu te-am convins? Sadicule!
Știm amândoi ce-ți poate pielea, doar tu ai secera aia bine ascuțită, ce o iubești atâta,
Dormind cu ea mereu... Iubita ta ce-ți grăiește numele meu ... și-mi vrea viața... De ce nu o asculți?
Îi asculți doar pe cei care nu vor...
Clipele trec,
Nici luna nu mai vrea să se arate. Întuneric deplin.
Învelită-n astă manta, îmi fac noi povești,
Și să nu îndrăznești a mă-ntrerupe!
În depărtarea bruscă se arată o stea minusculă,
Iată! Vezi? Am public. Aș! Am uitat de corbul rănit... de cadavre... de mine...
Lasă. Mai bine adorm. Pe pietrele reci ce-mi vor ține de cald.
Ca o prințesă.
Te rog, trezește-mă blând,
Nu-n această lume, ci-n cealaltă,
Unde ești singur.
Într-un ocean de aer fără orizont,
Iar lumina nu se poate revărsa, nu-și găsește locul...
De unde știu, mă întrebi? Știu. Ești o făptură a celeilalte părți din întreg.
O jumătate hrănită cu nimic,
Trăind-ntr-un cimitir fără schelete și cruci.
Un pământ gol, creat din cețuri, nu țărână.
Un loc pe care îl numești paradis. Un loc pe care îl iubești. De unde știu și asta?
Îți răspund după.
Închid ochii.

Zori de amiază. Înnorat.
De smulgi lumina de aici, inviți întunericul,
Mâinile mele încep să prindă riduri pline de istorie,
Sap cu unghiile disperării-n găurile minuscule de piatră,
Extremități ce ies din mine, atașate de mine, de sufletul meu,
Mă zgâriu crunt, mai adânc și mai înfiorător decât toate întâmplările,
Revocând ghearele Durerii,
Știi? Sufletul mi-a înregistrat toate trăirile acestui trup încă tânăr după conceptele lor,
Ca un imens feedback către mine și către lume,
Și se întoarce de fiecare dată către mine, apoi către lume,
Înlănțuită-n ciclul de nespart,
Și știu toate neregularitățile-n masa mea sufletească,
Toate alarmele,
Toate stările,
Toate cuvintele nescrise,
Ce s-au dovedit a fi o prelungire nesemnificativă a acestui Univers din care provin,
Exact ca o prelungire a conștiinței lui,
Involuntar,
Afectată,
Simt, doare, trăiesc, plâng, râd cu apă, mănânc apă și o dau afară,
M-am prăbușit de atâtea ori,
Programată să reacționez astfel la fiecare impact,
Măruntă și inofensivă,
Slăbiciunea doare la fel de mult,
Nu pot ignora nici că trăiesc și că am o inimă care funcționează,
Nici inima mea fără iubire, considerată de piatră de ei,
Deși îmi venea să le dau replica tăioasă că și pietrele au inimă!
Micul meu univers
N-a fost nicicând mai gol,
Aceste ființe ce mă înconjoară par a fi mai perfizi și mai murdari
Decât orice lichid din placenta-n care trăisem... până ieri,
Azi,
Pereții universului meu s-au mărit, lumea s-a mărit... dar conține din ce în ce mai puțin,
Și faptul că știu toate acestea nu mă rezolvă.
Pauză. Tună.

Mă scald-n o furtună sănătoasă. Dincolo, un mormânt fără capac.
Mă puteam ascunde acolo. N-am dorit.
Sunt aici.
Neprotejată.
Întind brațele să mângâi apa rece.
Presiune multă.
O tolerez.
Corbul m-a părăsit când dormeam,
Probabil, s-a plictisit și el.
M-am plictisit și eu. Știai asta deja.
Hai... trezește-mă din viață!... Cât te mai aștept?

2008

Notă: Este 2008. Liceu. Eu, ca și atâția alți tineri ai generației mele, eram user al platformei de socializare HI5, predecesorul Facebook-ului. Aici am depistat ceva exotic ce mă atrăgea prin faptul că reprezenta ceva nou. Era "mișcarea" gotică. A durat foarte puțin, câteva luni, fiindcă apoi a apărut "curentul" emo. Până în 2010.
Deși n-am adoptat niciodată vestimentația unuia sau celuilalt, întotdeauna am fost atrasă de aceste concepte fiindcă au mistica lor și perspectiva lor unicat asupra lucrurilor și a lumii, o perspectivă ce nu exista în lumea „normală” și lipsită de substanță plus faptul că mă regăseam printre tinerii care aveau o înțelegere, sensibilitate și maturitate mult mai profunde față de cei care nu le aveau încă.

147. Cealaltă față a poveștii uneia dintre Blestemați

Într-o locație necunoscută, ascunsă oamenilor de știință terrieni,
Sub gluga neagră arsă de Timp, fratele său de cruce,
Se adăpostea chipul celui chemat de pe planeta pe care o guverna,
Chipul lui ce nu mai ținea istoria, ce trecuse dincolo de orice cunoscut,
El însăși fiind păzitorul tuturor sufletelor din toate Universurile,
Chipul fără chip,
Chipul ce fusese hărăzit de la începutul nașterii tuturor Universurilor fenomenului morții,
Cel ce a preluat din munca Creației,
Cel ce meșterea la curățarea unui suflet din care ieșeau aburi negri,
Cel ce deplângea povestea lui de viață tristă,
Investind fărâme de răbdare în acest îndelungat proces de purificare,
Când își auzi corbul cum îl strigă,
Atât de concentrat fusese încât nu-l vedea alături de el,
Maestre-croc! Maestre-croc! Avem-croc o-croc fată-croc terriană-croc!
Te-croc dorește-croc atât-croc de-croc mult-croc încât-croc îndură-croc multe-croc!
E-croc atât-croc de-croc bună-croc! M-croc-a-croc îngrijit-croc când-croc credeam-croc
că-croc nu-croc mai-croc există-croc nimic-croc pur-croc pe-croc lumea-croc aia-croc,
Maestre-croc, cruț-croc-o-croc, rogu-croc-te-croc! Croc, croc!
Oo, chiar așa, corbul meu neastîmpărat?
Ce căutai pe acolo? Nu te-ai învățat minte ultima dată când ai fost?
Când era?... De fapt, de fiecare dată când te duci, mereu vii rănit...
Mereu i-ai prins când se ucideau unii pe alții!...
La ce te mai duci?... Nu te știu nici mincinos, nici ghinionist...
La ce te mai duci, mica mea pasăre?...
O-croc, m-croc-a-croc iubit-croc un-croc om-croc! Îl-croc chema-croc Edgar-croc!...
Ei, ei, lasă băiatul-n pace, știu de sufletul acela, multă lumină mai avea!
N-am muncit mai deloc la el, dragă!
Da, ia zi de fătuca aia, pesemne-i urâtă?
Nu-croc, e-croc frumoasă-croc, o-croc domniță-croc adevărată-croc, crud-croc de-croc tânără-croc!
Fie! A trecut atâta vreme de la ultimul suflet...
Mi-e tare urât pe aici cu toate sufletele astea nenorocite!... și cu tine mereu plecat!...
Vreau si eu o tovarășă de suflet!...

Undeva, pe o planetă măcinată de ură și mizerie,
Într-un cimitir ascuns-n munții tăcuți,
Dormea acoperită de trandafiri loiali,
De pământ cald și mușchi de arbori bătrâni-nsângerați,
Un trup mic de fată,
Era cea care așteptase multe luni ca vocea ei să fie auzită de cel ce trebuia,
Cel ce se afla la capătul opus al Universului,
Cel ce a ajuns lângă ea...
Moartea.

Trupul lui se apropie de trupul ei,
Dezgropând-o gingaș,
Dobândind-o încet... acoperind-o cu aripile sale protectoare,
Îmbrățișând-o ca pe o iubită demult pierdută,
Cea prețioasă,
Așteptând-o să se trezească...

Mica noastră frumoasă adormită,
Ședea pe un pat cald de lichid,
Vegheată de privirile rugătoare ale corbului și ale Morții,
În brațele Morții,
Așteptată a se trezi.

2008

148. Concepție

PARTEA I

Tot ce ai crezut că se va întâmpla și nu s-a întâmplat,
Încearcă să-ți dorești a se întâmpla altădată,
Ai fost dezamăgită…de iluzii deșarte,
De vorbe mânjite cu miere,
Cu mai multe fețe -
Dar și fețele carnavalului sunt mai bine redate,
Și mai sincere ca stăpânele artei mimicii;
Crezul meu s-a bazat pe fond fals,
Micromincinoșii se înmulțesc,
Iar în preajma sfârșitului de an,
O iau razna emoțiile,
Inima, obosită, lucrează și mai tare!
Speranța, tahicardia inimii!
Cuvintele sunt foc albastru…tot și nimic…
Celulele nervoase se luptă neîncetat,
Sângele fierbe, roșu foc!
Transportând emoțiile către sfârșit,
Cu fiecare minut ce corespunde fiecărei secunde de muncă,
Corpul și ceasul trec complementar,
Ca un tot unitar,
Foaia albă se tot umple de mâzgălituri,
Cu și fără înțeles…
Rozul de pe unghii devine palid,
Marginile unghiilor se fac din ce în ce mai frumoase,
Pixul, odată instrument al artei,
Este acum torturat de foaia albă,
Pe care se grăbește s-o scrie,
Într-un interval de secunde fatale,
Ce vor duce la soluționarea greșită a problemei…?
S-a sfârșit!
Ca ultimă apreciere, ea va fi nemulțumitoare,
Prăpastia se adâncește din ce în ce mai mult…
Iar alții au șanse, se pot afirma în fața lumii,
Of, ce ego!
Ca un O mare, te gândești :”Oh!” -
Scoți din puterea plămânilor afectați,
Un simbol oval, acel zero majusculat,
Născut într-un moment al urâtului -
Acel copil al disperării!

PARTEA A II-A

Oricând există persoane ce vor vrea să-și însușească meritele ce nu le aparțin,
Oricând există persoane ce vor totul și altele ce nu vor nimic,
Lumea merge cu viteza rotației universale,
Oricând oamenii vor fi indiferenți - aceia vor fi mai puțin păsători de mediul lor,
Conștiința universală nu-i totuna,
Cu tot Universul,
Ce ține la întunecoasa-i morală,
Praf de mizerie spulberat-n nebuloasele întunecimi,
Joc vis-a-vis de Calea Lactee,
Măruntaiele-mpuțite ce put dincolo de hotare,
Judecăți prejudecate, idei preconcepute,
Totu-i neînchipuit de gigant!
La fel de mare-i Jocul! Al materiei!
Ca un șef, el ordonează totul,
De la demolarea propriului psihic, (nebunia)
La demolarea blocului de vizavi,
Construit-n vremea ceaușistă!
Dragă materie, a cărei componentă,
Sunt vinovată a face parte,
Din acest măreț Joc, unde TU dai șah mat,
Dar eu fiind mică, tu mare,
Eu sunt nesemnificativă, tu măreață...
Ah! Dragă materie, dragi atomi,
Ce vă aflați în coloana mea vertebrală,
Ce-mi orânduiți poziția în fața altora,
Vă rog, luați-o mai ușor!
Atomi buni, suntem toți atomi,
Mai mari, mai mici, nu contează…
Numai singur să nu te simți,
Căci atom la atom trage,
Dar om la om, incompatibilă atracție!
Fatalitate!
Totu-i-n zadar, dragi atomi fatali!

PARTEA A III-A

Oricând au fost și vor fi fizice lucrurile,
Conștiința fizică nesimțindu-se, ea nefiind fizică,
În mod inconștient și organic, ca o fabrică de idei,
Creierul (materia cenușie) lucrează 24h/24h (nonstop)
Ca un robot, veșnic harnic,
Niciodată nu se strică, niciodată nu obosește,
Ca un umil aparat de vise și speranțe,
Pune-n mișcare lumea toată,
O minte este eficientă dacă aceasta lucrează,
Și atenție! Nu contează dimensiunea spațială! -
Fusese vorba unei minți einsteniene,
Ce intuise dincolo de limitele fizice posibile,
Știind să se facă remarcat!
Bun creier! Bune idei! Savante idei!
A fost și va fi singurul om,
Al secolului de mult apus al anilor ’50,
Când lumea abia era un copilaș,
Mergând de-a bușilea…
S-au ivit w.w.w. și e-mailul,
Acu-i adolescentă lumea!
Vrea aventură, adrenalină și pasiune!
Bolnavă de singurătate…

Lumea-n unicitatea măreață a Universului
E ca un copil lăsat singur acasă
Vorbind la scară microcosmică și microcorpusculară...


2009

Notă:
Singura creație scrisă într-un mod febril și needitată. Un manuscris. Singura dată când am fost maniacă. :">
Mărturisesc că a fost foarte greu să pot ține pasul cu uraganul gândurilor din acele momente. Mi-a fost imposibil fizic să scriu toate cele aproximativ 30 idei. Îmi amintesc că la un moment dat se suprapuneau cuvintele, iar de la a doua parte în jos începusem să scriu prescurtat, ajungând la a treia parte să scriu doar inițialele cuvintelor. Nu știu nici în ziua de azi cum am reușit să completez spațiile goale.Uitasem tot în următorul minut. Îmi mai amintesc și senzațiile - la final am simțit, deopotrivă, și greutate și ușurătate a ființei. Știu că mă gândeam la micimea existenței omenirii în acest Univers, ajungând să mă gândesc și la micimea Universului aflat întru-un Univers și mai mare. Ca omagiu pentru acel moment, am luat decizia de a nu edita niciodată acest text. Este unic. Totodată, am ales ca în întregul an să merg pe același stil.
Toate creațiile lui 2009 sunt scrise din prima, așa cum au fost gândite.

149. Inerție

Când te pierzi în timpul vid,
Fără impulsurile momentului,
Otravă ție-ți pompează,
În viața ce te înconjoară,
Inconștient de ea,
Conștient de inima și durerile tale,
Timp de o atomosecundă numită viață,
Arătată precum un stop cardiac,
Timp în care înflorește ca o floare albă,
Pătată în roșu, în acest timp vid,
Te pierzi într-o clipă numită moarte.
Te oprești din mișcarea celulară vie,
Deși și în acea atomosecundă te regăsești,
Ai revelații, nu respiri, ci te auzi respirând,
Nu auzi, ci te simți auzind,
Nu vorbești, ci te vezi mișcând carnea buzelor,
Nu vezi, ci simți diferite pete,
Nu miroși, ci prinzi propria viață ce are o amprentă,
Și-l decodifici în parfum...
Unul ești tu și unul este parfumul tău,
Parfumul vieții ce zace-n lăcașul tău,
Și cândva, cu viteză mândră de lumină,
Te lași cuprins de brațele morții...
Fără să știi, oprești totul,
Mersul lumii nu suferă din cauza nimănui,
Dar, tu, din ce pricină te faci dorit?
Întreaga lume ce te-a cunoscut,
Ți-a simțit aroma,
Și după ce acea atomosecundă a trecut,
A mișcat mersul sufletesc,
Ți-a observat dispariția,
Asta putând porni întreaga trezire,
Precum un motor ruginit ce-și aștepta demult uleiul... (lacrimile)
O floare dispare și celelalte par mai superbe,
Tu dispari și celelalte vieți par distruse.
Cu unghii, sânge și lacrimi ai schimbat ingredientele
Acestei mari delicatese din carne numită Umanitate!

2009

150. Vinovăție

Oricât aș fi fost de nevinovată,
Nu mai pot îndrepta nimic
Din ceea ce a fost spart,
Rămâne-n mine consecința faptei lor,
Nu mai am decât coloana mea vertebrală rămasă-n mine,
Și ea stinsă-n cele din urmă,
Precum o lumânare cu lumină fragilă,
Ce nu a făcut nimic altceva decât să existe,
Arzând,
Nevinovate amândouă,
Privesc în jurul meu,
În jurul oamenilor ce șoptesc-ntre ei,
Ochii mei îi urmăresc și mă-ntreb despre câte o siluetă necunoscută,
De ar fi fost-n mine acea persoană,
Ar cunoaște și recunoaște
Că a greși e-n natura umană?
Inconștiența faptei, inconștiența sumei de acțiuni se plătește orice ai face,
Indiferent de aș fi eu sau altcineva,
Și de știu că sunt vinovată și nu recunosc,
Sunt răspunzătoare,
Deși m-am săturat a-i mulțumi mereu pe ceilalți.

O greșeală-n plusul restului din bagajul de greșeli,
Te poate costa scump,
Ca și suferința celui ce i-ai greșit,
Poți plânge, poți dori a face bine, astea-s păreri de rău și regrete,
Care nu-s mai de folos pereților ce nu simt,
Ci, bunătatea și iertarea pot aduce împăcarea pe lume,
Când dorești a face diferența între ei și noi,
Nu-i niciun mister,
A ști ce este corect cu o siguranță mai tare ca pietrele spălate de ploaie,
A fi apt de însușirea unei calități cu mod, sens, separare,
A avea voința de a gândi oricât, oricând și oriunde...
Niciuna nu-și face prezența la judecata ad-hoc colectivă,
Legi, norme de siguranță pentru conducerea unei vieți și a sumelor de vieți,
Acumulate într-o conștiință colectivă,
Poate avea uneori rezultate dezastruoase,
O experiență-n plus, o amintire-n plus de stocat-n creierul omenirii,
Păstrată sub cheie pentru a nu ne corupe sufletul-n mod negativ,
Și a ne păstra ființele intacte.

2009

151. Antagonism sau coexistență și neutru inexistent

Scuzele mor, motivele puternice renasc,
Peste sentimentele trăite poți depune o mantie,
Dar toate se vor scufunda fără un fundament real,
De sute și mii de ani au existat aceste cuvinte absurde,
Dar sentimentele au existat dinaintea cuvintelor,
Ceea ce am crede e că sentimentul e baza cuvântului,
Nimic mai fals! Cuvântul e fundamentul sentimentelor,
Faptul că există cuvântul, sentimentul este recunoscut,
Existență efemeră și durabilă totodată, într-o lume superficială,
Unde sentimentele se-mpuținează pe zi ce trece…
Cuvintele rod cu ghearele lor sufletele, se hrănesc cu ele,
În schimbul găzduirii lor-n suflete, măcinate chiar de ele-nsele,
Slabi, le dăm cheile sufletelor noastre de bunăvoie și fac ravagii,
Fierul-ncins al durerii croindu-și propriul drum cu forța,
Fiindcă cuvintele care dor, rod sufletul,
Atât de superficial, și atât de profund,
Atât-n exterior, cât și-n interior,
Nu se pot stăpâni, sunt lor-nsele propriile stăpâne,
Cuvintele! Sentimentele!
Împreună-n conviețuire, dându-și scopuri pentru a trăi,
Combustibil al iubirii și al urii, că de n-ar fi, n-ar fi nimic,
Surori gemene, 2 fețe ale aceleiași monezi, aceleiași foi,
Antagoniste. Lipite.
Nu putem face nimic să spargem această lege absolută,
Guvernează lumina. Ghidează-ntunericul. Și odată cu ele
Cuvântul și sentimentul.
Ca și iubirea. Ca și ura. Sau fără ele.
În fața lor, scuzele se pierd și motivele renasc
Mai puternic decât oricare pasăre Phoenix mitologică.

Sentimentele vor trăi pân-la moartea ultimului om,
Iar cuvintele pot grăi și după pe pietre, hârtie și pământ.

2009

152. a

Cu un mic trup, o nouă ființă își înăbușă un țipăt,
ce dacă ar fi fost mai tare rostit,
ar fi putut conduce omenirea mai sus.
Mai-ncet rostit, -și conduce propria viață...
către propria urmare, către propriul destin, către scrierea propriei sorți,
și eterna noastră luptă cu făgașurile scrise-n pietre și lumini.
Timida lumină străbătea dincolo de un prăfuit abajur,
uitat-n cameră, de atâta amar de vreme,
uitat și de creator, și de stăpân.
Mica noastră făptură, chircită, -nconjurată de aerul-mbâcsit,
de sânge, vomă și descompunere,
-și sugea degetul ca și când în acesta s-ar fi aflat-ntreaga hrană și-nțelepciune.
De aș fi fost acolo, nu aș fi știut a povesti mare lucru,
decât propria mea poveste. Iată:
”A” a existat încă de la începutul tuturor lucrurilor.
De la începutul nașterii acestui loc... încă din triasic, de când un pui de dinozaur a grăit pentru-ntâia dată,
încă din pleistocen, de când s-au născut primii pui de om,
încă din vremurile-n care scâncetele au însemnat foame și durere,
încă din vremurile disperării când dominau ignoranța, războaiele, vânătorile de vrăjitoare și eretici...
și strigai cu toți plămânii și nu puteai fi auzit,
încă din vremea în care nu știam a construi și trăiam-n peșteri, jucându-ne cu ecourile,
”A” a fost-mpietrit-n istoria Universului ca sunet și ca cuvânt.

Astăzi, se mai cuvine, oare, să-l descifrăm?
Ne întrebăm de ce există viața... dar nu ne mai-ntrebăm de acest minunat pionier...
La început a fost Sunetul ce a dat Punctul.
A fost Punctul ce a dat Forma literelor.
A fost Litera ce a dat Cuvântul.
A fost Cuvântul ce a dat Semnificația.
A fost Semnificația ce a dat Ideea.
A fost Ideea ce a dat Inteligența.
A fost Inteligența ce a dat Gândirea.
A fost Gândirea ce a dat Evoluția.... homo sapienși-lor.

A!
Încă de când ai prins formă și conținut, ai fost transpus-n universul cernelii de nenumărate ori.
Ești fruntaș-n ABC-ul omenirii,
ești preistoric și actual,
ești strămoș și bebeluș,
și vei rămâne recunoscut câtă vreme omenirea va exista,
ca instrument etern.
Câtă vreme acești homo sapiens nu se vor sălbătici, vei rămâne-n cuvinte,
vei scrie istoria de la A-Z, vei fi lut pentru scriitori și poeți, vei fi pământ și viață.
Și nu vei fi șters, câtă vreme acest Univers trăiește.
Tu, Sunet și Literă primordială,
ai deschis o nouă lume.

2009

153. Amurg printre trestiile-nalte

Cercuri palide
Dispar-n tăcerea amurgului.
Tremură doar tăcutele trestii,
De umbre ascunse.

Invizibilele mâini se-ntind
Printre trestiile-nalte
Legănând lacul
Cu ale sale ape reci.

Cercurile-n amurg dispărute
Au sărutat-ndelung lacul,
Blânde și blând,
Ascunși de trestiile-nalte.

Secretul ce era-n frunze
Este păstrat printre unduirile sălbatice,
Iar tăcerile-nchise
Dispar dincolo de trestiile-nalte.

Nemaitremurând lacul, mi-au spus adio
Cu un sărut blând pe obraz
Venind dintre trestiile-nalte,
Trecând de mine, păstrând și secretul, și liniștea.

Noaptea îi cântă acum lacului adormit
Și să nu tulbure blânda liniște,
Mai tremurau câteva cercuri-n șoaptă,
Ascunzându-se între trestiile-nalte.

2009

154. Hiperbolă

sânge și detergenți mediocri, orez stricat cu muște,
și vrei să bântui pe fiecare raft să descopăr viață pentru vegetarieni când contractul pentru demolare
stă de 10 ani pe biroul ăla beteag,
ca un soldat ce nu s-a întors vreodată din al doilea Război Mondial de pe planeta asta-napoiată,
ce nu-și respectă nici măcar propria natură și viață,
la fel ca un corb ce se strâmba la Poe când voia alinare,
la fel ca un papagal idiot ce rânjea la oricare moș alzhemeric,
și deși nu și-ar fi cerut scuze niciunul,
anotimpurile trec nepăsătoare
peste toate poveștile,
peste toți autorii de artă și spectatorii gură-cască la toate aceste creații,
(tablourile = culori manipulate de indivizi umani)
(fotografiile = capturi temporale și manipulate de indivizi umani)
(cărțile = cele mai lungi monologuri scrise de indivizi umani)
(sculpturile = forme manipulate de indivizii umani)
(filmele = povești inventate și simulate de indivizi umani)
pentru a uita că suntem în Simulatorul realității,
când
de fapt
realitatea
este
cel mai lung
vis
al vieții?

2009

Notă
hiperbolă sf [At: MDT / A și: hiperbolă / Pl: ~le / E: fr hyperbole, lat hyperbole]
1 (Literatură) Figură de stil care constă în exagerarea expresiei pentru a reda mai plastic ideea și a produce o impresie mai puternică.
2 (Matematică) Curbă reprezentând locul geometric al punctelor din plan a căror diferență între distanțele la două puncte fixe numite focare este constantă.

Luând în considerare această definiție, am dorit a exprima viața ca o hiperbolă matematică
printr-un text, aplicând hiperbola literară, mai ales că viața trăiește în infinitul reprezentat printr-un 8 culcat (adică imaginea 3)

155. Tablou masticator

… sensibilitate…-n creste longevive pline
de imaginație, -mbibate cu lapte-s,
pastele le degust-n această duminică,
dulci se dovedesc, excitarea-mi crește,
gustarea mi-o sporesc cu linguri mai mari,
glandele salivare-mi-s stimulate,
dinții toacă de zor animate de motoraș,
strângând minunile toate-n camera căptușită-n roz…


2009

156. Scrierile păsărilor migratoare

… în acea memorabilă noapte ai început
să-ți dai seama… privind clipele trecând…
precum păsările migratoare astă-vară,
când ședeai cu privirea pierdută-n orizont,
ținând ca un moșneag gânditor undița-n apă…
și auzeai cârdurile de corbi ce vor fi venind,
aducând cu zborul lor literele iernii scrise pe penele lor…


… și eu tot astfel ședeam gânditoare, ori pierdută,
și-mi făceam de lucru privind mișcările păsărilor de le priveai tu,
cum se scriau pe pânza cerului când senin, când înnorat…
scriind poate istorii… poate povețe, poate întâmplări pline de duh,
când observai acea barză care trecea nestingherită…
spărgând ca o săgeată șuierătoare peisajul tăcerii
cu aripile ei întinse și zborul ei hotărât…
galanteriile au apus demult, liniștea-i de netrecut, peștii nu vor sări afară,
și ochiul ăsta de apă singur-n marea asta de iarbă rece
îmi era alături să pot atinge dureroasa îmbrățișare a singurătății…

2009

157. Dualitate

mă privesc în fiecare zi,
în oglindă,
și încă nu mă pot obișnui cu mine,
de când m-am născut,
cum mă actualizez
în fiecare zi, în fiecare oră, secundă, decisecundă, centisecundă, milisecundă, nanosecundă, picosecundă, femtosecundă, attosecundă,
cum percep
subtilele transformări-n gândurile și ridurile mele ce se tot multiplică-n neștire. Sau, poate sunt amplificate. Unidirecțional.
Sunt înconjurată de râsete demonice, și râd mai tare ca ei.
Mă ridic din mijlocul lor ca un înger sexual fără să știu că mintea mea mă trage mai prejos de ei,
Dar!
Într-o altă oglindă erai o formă de tu,
șopteai și luminii, și întunericului, să nu mai concureze cu mine împotriva vieții,
altfel voi fi înger decăzut, deși nu voi muri...
Realizez după acea fracțiune. Tu erai adevăratul înger ascuns-n mine,
Te-am alungat din prostie, te-am uitat din supărare,
iar acum, că ai venit la mine și m-ai adus în față,
nu mai prețuiesc decât tu,
nici râsetele de odinioară, nici vechea mea eu nu-mi-s importante,
fiindcă au fost acum mii de attosecunde,
cadou din întâmplare,
față a mea,
conștiință a mea,
geamăn al meu,
plec cu tine,
plec, las în urmă nimic, privesc înainte, către viitorul tu.
Încep vânătoarea.

2009

158. A 345-a oră de fizică

lui N. S.

“Nu mai sunt
așa de optimistă, dar…”
Dar ce? E așa stresant
să știm o definiție măcar!

În eterne momente
de întrebări “provocatoare”,
ne “stimulează” totalmente
creierii cu calcule obositoare!

Mereu ne spune :
“Of, Doamne!,
Nu știți nimic!”
Iar noi tăcem chitic…

Mereu în lucrări scurte,
ne dă “câteva” puncte
pentru săraca teorie ce o știm.
Peste lucrări cu chiu trecem!

Mereu ne pretinde,
Că putem cu “mult efort”,
Toți să ajungem MAGNA CUM LAUDAE!

Și tot continuăm cu greșeli,
subiecte grele
și teorii șubrede :
de parc-am ști !; da’ de unde!

Ea însăși, o eminență:
“Cu multă răbdare
și multă voință”
va reuși cine treabă are!

Programa n-are de-a face,
ea cu greu materia ne trece…
Mereu obosiți, am avea ce face;
Dar vin orele și lumea tace…

Ba cu zâmbet compătimitor,
ba cu zâmbet serios,
oricum ar fi, e obositor
să ai optimism sănătos!

Întotdeauna, ca un ceas, la fix,
cu punctul pe I, ea năzare;
Niciodată nu dă chix
când e vorba de vreo testare…

Aș fi vrut să mă gândesc
cum naiba rezolvam acel circuit cu Kirchhoff,
sau cu ce formulă, de parcă cei de la Fisc,
m-ar aresta chiar acum… pff!


2009

Notă
Inspirată de poezia unei alte colege în legătură tot cu aceeași profesoară, am zis să încerc și eu, cu propria versiune, respectând atmosfera. :D

159. Cea care dansează cu ploaia

Iubiri și atingeri calde,
Flori mici și plăpânde,
Complexități ce nu pot fi percepute cu ochiul liber,
Filozofia ei e un mister,
Greutatea cuvintelor ei zboară secretoasă,
Numai impresia trăirii mai rămâne,
Și o vezi pe frunza inimii tale,
Și vrei să-i străbați liniile ei melancolice,
De-o sorbești ca pe o natură moartă,
Ce descriu fragilitatea ei,
Și se face ușoară-n mintea ta...
Pădurea freamătă,
Cheamă,
Vocea ei răsună-n ecoul nopții negre,
Paloarea ierbii de după-amiază rămâne mărturie căldurii,
Că a existat o dorință fierbinte undeva-n lume,
Vie,
Să fie îndeplinită...
Se caută pe ea însăși, își caută propria nuanță de verde,
A cărei prospețime a fost ascunsă în întuneric,
Și fac lumină scriind...
Vreau să scriu,
Despre cea ce dansa cu ploaia,
Gândurile mă sfidează,
Memoriile mă părăsesc,
Vreau să scriu,
Ele nevrând să-mi se arate să le descriu pe foaia albă,
Noaptea trece,
Lupt cu cuvintele, le smulg din lumini și umbre,
Până strâng munți de fraze,
Vârfurile lor să se înalțe până la stele
Și să urc pe propria scară de emoții!...
Se face dimineață,
Un pui de rază apare pe foaia mea,
Și-mi amintesc de frunza pe care mi-am scris visurile.

În mijlocul ploii petalelor de trandafir,
Se strecurau prea multe sfere de apă,
Și îmi șopteai cuvinte sărace tehnic,
În timp ce-mi promiteai eternitatea...tu, muritorule!

Natura se încărca continuu cu ploi și-mi zâmbea,
În interiorul ei erau câteva sfere minuscule iluzorii, dar eu le vedeam,
Aceia eram noi ce ne jucam de-a dragostea...
Sărăcia spirituală, privirile ei seducătoare, ploaia, copacii, toți dispăreau-n vârtej,
În timp ce eram posedată de fericire,
Într-o completă desăvârșire,
Într-un pendulum continuu,
Schimbându-ne sufletele
Și râzând.

2009

160. Putrezirea rădăcinilor

Nervurile lor se smucesc puternic, se răsfrâng către pământ,
nu fără luptă, nu cu resemnare, puțin câte puțin,
pierd din esență,
crengile prinzând
acele lungi semnături,
împreună.
Viață, umanitate, bunătate… dispar ca și existență,
schițând depravarea.
Crengi singuratice bătute de vânturi nemiloase,
se împreunează arătând un om rugând,
ridat,
împovărat,
implorând
salvarea.

Neavând vreme pentru vindecarea lentă, ne grăbim descompunerea,
și avem grijă fiindcă genetica nu-i cu noi,
iar Timpul nu arată compasiune celor fără de putere,
în timpul vieții lor,
ci după vremea lor…
Cuvintele au viață,
duritate și nesimțire-n combinație,
și pot trece polisemantic.

Încolțind fragilitatea trupului omenirii, vânturile-și fac de cap,
uscând,
frângând,
și rupând.
Fără milă, hărțuiesc cu puterea lor nebună
crăpând
propriile noastre suflete,
aducând cu câțiva pași mai în viitor,
procesul depravării ăsteia…
Slăbirea structurii atât de amorțite n-ar fi de n-ar fi,
dacă am înțelege toți,
nu câțiva pentru mulți,
ori mulți pentru câțiva,
goliciunile sunt de necrezut, fragilitățile sunt dureroase,
și cădem pradă ușor vremurilor întunecate.
Plouă cu multă negativitate. Deși furtuna începuse de la începutul nașterii omenirii.
Și ne tot rugăm către sus, către unicul nostru posibil salvator ce nu-l cunoaștem,
nici nu știm sigur de există…
și ne udăm așteptând…
de atâtea ori…
Iar Terra dansează de atâta vreme cu Soare,
încât și dânsul se tot întreabă și se tot miră…
de nemărginita noastră inactivitate
ce naște doar dezolarea,
doar disperarea,
doar pierderea,
doar smucirea,
doar moartea.

Mă întorc cu spatele, privesc infinitul spațiu,
mă duc către Viață,
și știu că mi se alătură câțiva,
răspândiți pe întreaga suprafață,
necunoscându-ne între noi, deși știm unii de alții,
pentru a ne putea salva din ghearele putrezirii…

2009

161. Trandafirii care creșteau cu susul în jos

Curgea de jos în sus un râu de sânge,
ajungea într-o baltă aflată în mijlocul cerului,
unde picurau izvoare de vin din foc,
acolo eram uitată,
și oricine putea să ajungă
spunea că
repede este invers, încet este repede,
eu, ei, ceilalți,
fără trecător,
spuneam că
acolo
unde se văd lucrurile astea
era confundat cu un alt loc
numit „nu-știu“.

Altundeva,
cântau greierii albaștri,
ce se odihneau pe petalele trandafirilor care creșteau cu susul în jos,
și-și cântau dorințele,
precum mioriticii de odinioară,
din partea de sus-stânga a mingii,
năvală peste muzica din afara ei,
ucigașă.

Înăbușiți,
filozofam asupra alegerii dintre odihnă și zbatere,
când, deodată,
ne-au luat pe sus,
câteva armate de păsări negre
și ne-au dat drumul pe alți trandafiri.
Îmi simțeam firele roșii trase din creierul meu,
iar viermii se prelingeau pe fire,
la capătul lor,
aflându-se
câțiva atomi-fără-nume,
de a căror existență
încă nu am aflat,
iar din cealaltă dimensiune,
sângele ce părea mucegăit,
contaminează trandafirii pe care stau eu.

Un trandafir înnegrit
ce-și făcea veacul pe o marmură crăpată,
a uitat să se mai ofilească,
agățat de câteva cratere,
înștiințate de spinii căzuți,
și fini.

Peste multe orizonturi,
se adună
multe lumi,
în care plouă ba cu petale de trandafiri,
ba cu frunze îngălbenite,
ba cu sfere mici pline de hidrogen și oxigen,
ba cu foc,
și se apropie sorocul festivalului Universului,
când vom dansa toți:
lei, oameni, papagali, orci, îngeri, demoni, zombi, spirite, zei,
chiar și cei fără-de-nume,
să privească
monumentul:
trandafirul înnegrit
care a uitat să se mai ofilească,
și-și făcea veacul pe o marmură crăpată.


2009

162. Ce grăia o visătoare din Preistorie

Găsit-am în curtea din spatele casei, când mă jucam, în tinerețea albă,
Săpat-am să ghicesc rădăcinile ghioceilor încă plăpânzi,
Înfășurată în blănuri și tricotaje cald colorate,
Părăsind într-un colț al gardului plin de albine adormite,
Tricicleta de plastic albă cu coș și steag roșii
O scrisoare:

“Falnicul sânge va deveni un oarecare prinț din solzii celor ce mănâncă,
și le-aș numi “povești” care să fie pline
cu oameni și dinozauri albi, mai mici,
să poată zburda și să cânte,
să-mi jure câte în lună și în stele,
că doar el mă poate iubi cel mai mult pe lumea asta,
să mă adore până la moartea mea și eu să-i accept acea floare roșie ca sângele cu spini,
ales-o fiind efemeră ca și viața mea, roșie ca și sângele meu,
mărturie a iubirii lui?
O, iubite! Să vii pe o barcă a iubirii calde, înconjurat de multe petale aromate,
să pășești lin, să nu-mi uzi ființa cu iubirea ta,
să nu-mi murdărești aspectul de nimfă,
să nu-mi interzici noua rouă a dimineții,
să plutesc într-o feerie nouă,
să citești iubirea-mi scrisă pe peretele mâinii mele,
și să-mi arăți că-i scrisă și pe peretele ceresc,
adică pe pufuleții albi, pe petele galbene și pe firele aurii,
să ghicești toate dorințele ascunse înăuntrul meu,
să pui emoțiile mai presus de cuvinte,
și să le dai pe mâna vântului când vezi că mingea din pieptul meu-i așa de grea,
să fii alături de mine cât respir,
O! dar încă nu te-am găsit, prințe!
Te aștept,
și nu vreau să te aștept prea mult,
mă mănâncă dinozaurii de te aștept prea mult...”

Aun,
în anul 20.000 după Era Glaciară,
din Peștera Mamutului Bătrân

2009

Notă:
Aceasta-i o ficțiune! Nu se respectă adevărul istoric.

163. Ce a grăit un rațional din Viitor

Găsit-am în camera părăsită, când mă jucam, în tinerețea verde,
Zgâriat-am tapetul să ghicesc mucegaiul,
Înfășurată în textile vaporoase,
Părăsind într-un colț al fotoliului geanta roșie,
Un mesaj:

“Sângele a dispărut și din mine, cât am așteptat să vină ceva sau cineva.
Povestea a fost scrisă pe aer. Hai, trandafirule, devenit felicitare pe ăst display! Strălucește și desenează-mi silueta. Chiar și acolo, pe ecranul fără lumini.
Cântă-mi melodii de dus din astă lume. Să cânte și toate florile electronice prezente. Și ăia de i-au iubit oamenii: demonii și îngerii.
Tu! Crezi că pe mine m-ai dorit? O mașinărie?
Gândurile mi le-ai citit ca pe lungi scrisori dintr-o eră uitată,
plină de iluzii, vise și speranțe.
Toate adunate, le-ai preface în volume de citit pentru fraieri. Romantici care nu au nimic de făcut s-ar afla printre cititorii mei fideli.
Crezând că ar găsi și bucurie, și tristețe.
Toate sufletele din acea lume reală și trecută, și poate doar din acea eră,
Nu ar înlătura toate ființele ce-și doresc să distrugă
Pacea?
Falsând spiritualitatea, distrugând tot ce era valoros vieții.
Frumos sau frumusețe? Iubire sau romantici? Trecut sau trecător?
A zâmbi din fericire sau a zâmbi din tristețe?
A atinge potirul otrăvit pentru sacrificiu în numele iubirii sau a păstra ființa alături?
A atinge fundul hăului în numele iubirii sau a fugi de la marginea lui?
Ah! Nici de mi-ai oferi și ți-aș oferi toate zâmbetele mecanice din Univers, tot nu ar fi suficient, dată fiind natura ta lacomă,
Pentru lichidul meu limitat, atins de flagelul iluziilor deșarte, substanța-mi putrezită de lungi tânjiri de a simți precum tine,
Încet ruginesc și nu vreau scăparea, pentru iubirea ce zace-n lichidul meu... pentru Univers,
Pentru că nu trebuia să existăm.
Nici noi, nici voi.
De bunăvoie,
M-am dus.
Stop funcționare program.”

Xin Wosay,
în anul 536.457 d.Hr,
din coordonatele 45.9432° N, 24.9668° E

2009


Notă:
Aceasta-i o ficțiune! Nu se respectă adevărul istoric.

164. Și ce simțea o cititoare din Modernitate

"Mi-aș așterne propria poveste,
Înfășurată de bogăție de petale de trandafiri,
Și de n-ar ști nimeni pasiunea mea pentru ei,
Roșii, Albi, Roz, Portocalii, aprinși, delicați, înarmați,
Mi-e indiferent,
Îi țin aproape de mine,
Tocmai pentru filozofia lor,
Fiindcă m-au învățat că îmi trebuie armură să-mi protejez ființa,
Pentru a-mi susține Viața de-o am,
Când am de-a face cu oamenii,
Sângele meu să-mi fie alături,
Să pot trăi și-n trecut, și-n viitor,
Să pot vedea toate poveștile, de la început până la sfârșit, muritoare fiind,
Să pot întinde către oriunde, pe orice axă a Universului,
Fiindcă omenirea este cea mai evolutivă specie,
Prezentă în atâtea forme și culori,
Și nu voi înțelege vreodată iubirea altora pentru omogenitate,
Când tocmai diferențele
Ne îmbogățesc,
Precum trandafirii."

Cretzulynne,
în anul 2009 d.Hr,
din Apartamentul Viselor

2009

165. plus ce văd trandafirii

"noi suntem trecători,
voi aveți o viață mai lungă decât noi,
suspinați după emoțiile ce le considerați iubiri,
ne-ați transformat în simbolurile acestor emoții,
ne-ați creat semnificații după chipul și asemănarea voastră,
de nu știți să ne mângâiați, vă-nțepăm,
iar atunci când știți
și ne iubiți petalele,
gâdilându-vă nasurile,
ne sfărâmați,
și tot pe noi aruncați vina
când vă rănim,
spuneți că vă amăgim cu roșeața noastră,
când voi ar trebui
să ne vedeți pe de-a-ntregul,
vă-ncătușați-n cuștile iubirii
când ne dăruiți persoanelor iubite,
și ne întoarcem mereu la început,
după ce ne-ați botezat,
și de atunci nu mai avem odihnă,
pentru că ne considerați reginele florilor,
și ne ducem acest blestem al frumuseții
de veacuri întregi
și am vrea și noi o pauză,
să ne cufundăm-n anonimat,
dar tăcerile-s negative,
și vă acceptăm în toate anotimpurile,
vă aromăm în toate după-amiezile,
cu toate ploile sale,
cu toată căldura sa,
în libertatea vântului,
și vă lăsăm să vă savurați obsesia roșului,
chiar vă permitem să ne mâncați-n gemuri,
să ne presați-n cărți,
să ne îmbrăcați-n ziare,
ca apoi să ne abandonați-n coșurile-mpuțite...
noi, cei care vă alinăm mereu.
Ah! Voi sunteți singurii scriitori care ne scriu povestea...
Povestea noastră, a trandafirilor.


T., Trandafira, Președintele Organizației Internaționale a Trandafirilor,
reprezentând toți trandafirii, de la începutul nașterii Universului 1,
din Terra"

2009

166. Alice în Țara Toamnei

să pătrunzi pe cărarea necunoscută,
împinsă,
curiozitatea de a-i afla capătul atât de îndepărtat,
pentru propria satisfacție,
simțind
toate impulsurile propriei aventuri,
rațiunea se împotrivește, teama paralizează,
simțurile se închid pe jumătate,
inima bate frenetic, știind dânsa de ce,
pompând ca o nebună sângele atât de înfierbântat,
prin țevile atât de reci,
așteptând de atâta vreme trezirea,
adrenalină adormită-trezită,
zburdând fericită,
prin întregul meu interior,
și mă înconjoară o perdea aburită,
respir în tandem
creația unei bariere de aer cald
contactată de atmosferă,
pătrunzând încet prin canalele mele epidermale,
războindu-se cu aerul rece al dimineții.
stelele și-au pierdut strălucirea demult,
în spatele acestui plumb ceresc,
dar cerul întreg își păstrează albastrul palid,
și cred că norii albi, proaspăt clorați, își vor arăta zâmbetele,
într-un târziu...
deși acum mă afund
într-un pământ de un albastru mai dens.
nu știu nimic.
știu doar că sunt la începutul unei cărări,
și are continuitate.
ezit.
aștept să câștige
ori inima, ori creierul meu.
zero se află înaintea unui ce să fac,
privind în sus,
eternă întrebătoare,
căutând peste tot:
înăuntrul planetei, înăuntrul meu, înăuntrul Universului
răspunsul.
sub forma tăcerii nimicului.
pe care nu știu să-l traduc.

***

îmi cobor privirea la picioarele mele încălțate-n balerini roșii.
observ.
o frunză stacojie tremură la piciorul meu drept.
mă aplec s-o ating. senzație necunoscută.
e prima dată când ating o frunză așa de subțire.
mă ridic.
privesc cu admirație nervurile ei. și forma ei.
încerc s-o strâng cu gând de cercetare. se sfărâmă atât de repede!
uscăciune colorată.
în tonuri de maro și portocaliu. dominate de roșu.
am strâns-o în palmă s-o am cât doresc, dar ea... atât de fragilă!
îmi deschid mâna. vântul mi-o fură.
întind să fug, fac un pas, parcă să-mi cer iertare...
rămân pe loc.
iar.

***

totul pare așa de încâlcit!
ezit.
pare că ghicesc codul spațiului ăsta.
cărare ademenitoare, codru nud, frunze însângerate, cer gri, fată cu încălțări și cu moț,
atât de straniu!
atât de sus!
mi-e frig...
deja mă simt răcită, încât m-aș face soră cu cadavrele de sub mine,
privirea mi-e martoră.
transformarea neștiută din om în entitate-fără-nume,
ah... frunzele scârțâie, parcă reproșând,
de voi mai sta mult aici, mă voi înrădăcina,
și știu cum va fi:
pământul mă va trage precum o gaură neagră,
atât de puternic va fi,
ca și cum i-aș aparține, încă dintr-o altă viață,
și mă va înveșmânta cu toate frunzele din jur...
ah... visez... e de la frig. da, de la frig.

2009

167. O oră nouă de alb

mă înconjoară un parfum foarte rece de iarnă,
aburitor și îmbietor,
mai ales că știu cât este de inodor,
și mă îngheață
încă de dinainte să-l simt.

nările mele de domnișoară,
sunt afectate
de acest aer atât de sensibil
care înțeapă orice nedemn de dânsul,
aflat pe pereții acestui pământ,
așezând noile reguli.

Așteaptă noile suflări reci,
și vei înțelege cât este de important
să ridici acele șervețele,
lăsându-te ajutat de vântul alb.

orbitor,
dens,
atât de ușor aș putea să-l îmbrățișez,
încât nu știu dacă eu m-am dus la dânsul,
sau el a venit la mine,
curat.

să-l cunosc
ar însemna să mă scufund în orbire,
adânc,
până când admirația se transformă în ură
așezată pe patul de diamante
și să văd numai pânze negre.

așa de mult,
așa de înghițită,
așa de copleșită,
așa de neted,
așa de alb,
încât am albit munții cenușii pierduți în orizont.

2010

168. Așteptând la semafor
- gânduri risipite -

Evoluție

Criză,
un film dramatic din cale-afară,
îmi amintesc că era o secvență unde ploua timp de câteva zile...
și se încerca a se aprinde focul,
se încerca menținerea lui,
murind în încercarea încercărilor,
știu că am reținut că trebuia să-l ajuți pe cel neajutorat,
sărind
bine, nu acea săritură, doar știm că e polisemantic,
ci săritura aia metaforică la propriu,
sari la mii de kilometri în jos,
în fundul lumii,
într-o altă lume reală,
aia emoțională,
când descoperi că nu poți ajuta,
și totul era o șmecherie comercială...

Stai, suntem într-o lume reală?
Știu măcar că nu sunt într-un matrix?
Aici este o lume reală?
Tensiunea îmi crește la gândul că așa ar putea fi,
probabilitatea pare ridicată...
fir-ar să fie de matematică!
totul pare uluitor de real!
și de-aș căuta numere peste tot,
și aș ghici toate sistemele numerice care au construit lumea asta sferică,
presiunea crește mereu până aproape de implozie,
chiar mi se pare simplu.
Planul de bătaie poate fi îndeplinit.
Ce rost are să mai aștept?
Tehnica?
Sau impulsul?
Un exemplar uman ce l-am cunoscut demult m-ar fi îndemnat s-o fac fără tăgadă,
dar ceva mă ține pe loc.
Ce să fie?
Teamă? Ignoranța situației? O! Fericită să fiu!
Cu toate aceste întrebări pe care le pot șterge,
ori să le dau însemnătate prin acțiuni...
Lipsa mea de încredere îmi dăunează grav sănătății.
De unde mi-a venit ideea asta? Nici măcar nu fumez!
Mă urmăresc în reflecția geamului autobuzului care tocmai a trecut,
O femeie, pare-se o lady, -și împrăștia alura cețoasă apărută din instrumentul din frunze uscate,
emițătorul tricolor cocoțat sus se face verde,
traversez... nu pe alb,
pe negru.

Involuție

Sunt înghiontită cu putere de o namilă. Un nesimțit, desigur.
Altul-mi aruncă priviri intense. Un puști necopt.
Altul-mi taie calea cu viteza luminii. De ce naiba nu știi pe unde să mergi?
Ce vreți de la mine?
Mă amețiti! Nici să traversez liniștită nu mai pot?
Vreau doar să-mi urmez drumul... pe care nu-l văd din cauza voastră,
m-am blocat în direcția asta ce o consideram a mea,
și aș dori să cer îndrumări, dar n-am cui,
mi-ar fi plăcut competiția și să știu și rezultatul,
în profilaxie.
Cu puțin noroc, peste tot va fi revoltă,
gândesc și visez simultan, pixelii încep să se adune, tabloul prinde contur,
oamenii de pe stradă se risipesc, fumătorii din cafenele dispar în spatele ceții lor,
alții devin pasageri-n autobuzul ce a plecat...
Eu... rămân singură, cu gândurile mele,
despre criza din buzunar și filmul de aseară, să nu uit de emoțiile de mai devreme,
o lume plină, mintea mea plină de așa ceva,
vai! îmi imaginam, nu-i nimic, zic,
mă tratez cu superficialitate. Viața mea e la fel de superficială, inertă,
Totul se va întoarce și se va așeza la locul lui, în toate dimensiunile,
nimic nu se întâmplă degeaba, observ,
mai bine pregătită,
voi fi data viitoare,
acum trebuie să ajung neapărat undeva. În spatele meu, emițătorul este roșu.
Călătoria, însă, nu se încheie aici... actualmente ajung acolo unde vreau... undeva.

Înapoi la evoluție

Când strig către chipul necunoscut, privirea lui mă întâlnește.
Mă încântă: el!
Glasul meu a trecut-n muțenie surdă,
se întoarce,
în jurul meu se clatină spațiul, cad în scufundare,
vederea mi se strânge, mi se strâng culorile, frunzele, florile,
strada devine ca o imagine îndepărtată și iluzorie,
întind inconștient mâna, nici nu pot vedea unde este cel pe care l-am cunoscut acum,
totul mi se pare o glumă, o farsă a minții mele,
acum gândurile mele explodează, nici nu mă mai pot stăpâni,
stau locului să-mi revin,
o lumină ștearsă se furișează printre crengile mari, o pot întrezări-n tot acel maro ud,
pare așa de ireală! Mă cufund cu toată ființa mea, în acel bulgăre,
spațiu fără loc și timp, într-o altă dimensiune, trasă de un vârtej dimensional invizibil,
de care nici n-am știut, departe de locul în care eram,
șocul se mărește, prinde viață,
cred o clipă,
singura lui menire fiind a mă ține captivă-n colivia fără zăbrele,
prinsă pentru totdeauna într-o lume inexistentă,
liberă să mă pierd, ieri-azi-mâine dispărând-n veci, ireversibil, în labirintul infinitului...
Așa-i, e un gând nemilos.
Doar o părere!

Înapoi la involuție

De la început până la mijloc prevăd o cale plină de posibilități incerte,
mă plimb în neștire,
este atât de frig încât cred că o să-mi înghețe creierul,
o să-mi înghețe și gândurile,
onorurile vremii neîndurătoare și-au îndeplinit misiunea precum spionii cuiva bun,
aștept cu nerăbdare filmul vieții mele din cap,
când îl voi vedea la sfârșit,
să se deruleze în aer, scenă cu scenă să treacă,
nu se întâmplă nimic, trăiesc o jumătate de viață deja,
oare cât mi-ar lua filmul ăla? O jumătate de moarte?
Mă aștept la frunze ruginite,
schimb asfaltul,
se perindă o mie de zâmbete,
chiar nu se întâmplă nimic din ce mă așteptam a se întâmpla,
puzderie de ființe necunoscute peste tot,
schimb iar asfaltul,
și aici este rece,
mă uit peste tot după un portal să trec în primăvară.
Nicăieri. Și ăsta-i invizibil, poate.
Parcă aș fi împotriva sorții. O bancă suferindă și o mamă aplecată,
lângă ea, o fetiță urlând și plângând cu cele mai mari lacrimi pe care le-am văzut,
plec.
Concepțiile mele sunt destul de virgine despre aceste persoane,
izbindu-mă-n fundul creierului că aș putea fi proiecția adultă a fetiței,
capul meu vuiește,
neuronii se ciocnesc precum sticlele sparte de căpcăuni și vikingi,
momentul meu de detașare va fi când voi exploda ori când voi uita,
una din două, poate amândouă, poate niciuna, poate toate trei, poate o altă variantă,
vreau să mă întind undeva cald,
poate un pântece,
mușchii îmi strigă după o acțiune voluntară de a apuca ceva,
sau poate pe cineva care ar fi cu mine pentru totdeauna...
poate ar trebui să-l înghit să se întâmple asta,
podurile se îngustează și se micșorează,
oamenii se înmulțesc și nu mai am loc să trec,
greutate pe corp îmi sunt toți acești necunoscuți,
încerc să strig urletul dispărării lor, să se evapore, ori să devină invizibili precum fantomele din povești,
să se șteargă toți din scena mea,
vreau singurătate dacă așa am liniște,
dar nu-mi aud vocea. Încremenesc de uimire pentru neputința mea...
Dacă ar exista un cititor de gânduri pe aici să mă ajute!...

A treia evoluție

Toți își vor puterile să înflorească la un nou nivel,
doar ne-am pierdut cozile acum mii de ani, doar ne-am pierdut solzii și aripile,
de ce n-am face-o și cu simțurile noastre,
să cunoaștem noi simțuri, puteri fără gust, miros, culoare,
puteri invizibile ca și aerul atmosferic,
croite după a lor valoare incomensurabilă, măsurate după așa-nchipuita lor greutate,
Eu? Ce tip de putere vreau? Măcar vreau să am putere?...

...

Vreau să-mi tai sforile atașate de spatele meu,
fiind una dintre marile sforțări universale,
cuțite însângerate,
păr scurt lăsat să crească-n mărăcini, plâns îndurerat, plâns de moarte,
curaj nebănuit și feminin, ce fuse îndrumat de mersul zis frumos al lucrurilor...
toate făceau culorile unui tablou agățat-n viața acestei planete,
iar puțină nepăsare îmi alungă viul spirit,
asemeni unei nevoi ciudate,
se respectă totul, lumea se împarte doar în jumătăți,
bine și rău, alb și negru, alb și roșu, roșu și negru,
idee susținută de majoritatea ce decide totul, pentru toți,
eu și tu, noi două împreună, împreună cu lumea-n fugă,
în neștire,
gândind despre al doilea drum, a doua salvare, a doua viață,
căutând-o peste tot, închipuind-o în orice,
crezând că există,
undeva,
într-o viziune din viitor ce va fi pictată de Pictorul Invizibil,
suficientă,
sperând într-un fatum,
când evenimentele își cer recunoașterea-n minți,
în istorie,
aia unică,
ce poate nu ar fi fost musai,
poate nu trebuie să ne uităm mereu în urmă,
poate istoria ar trebui ștearsă,
să nu mai știm cât de imaturi am fost în trecut,
poate...
chiar cu riscul de a o repeta,
ca să nu ne mai amintim că suntem defecți... atâtea atrocități...
să luăm aminte mereu că trebuie să ne amintim...
mda,
chiar și așa,
universului nu-i pasă,
pictează și se pictează într-un veșnic determinat.

Înapoi la involuție

De-aș fi avut întreaga lume la picioare,
nu mi-ar fi plăcut câtuși de puțin,
e foarte multă singurătate acolo sus,
și nu îmi plac conceptele astea învechite de conducători unici,
de regi și regine,
de președinți și șefi,
când îmi pot fi propriul șef,
când fiecare dintre noi putem fi proprii șefi,
iar în vârf vor fi fost doar administratori,
oameni puși acolo doar pentru că au învățat,
și pentru că vor să fie acolo pentru mine,
cu uneltele lor drepte,
călcând injustețea, subdezvoltarea și alte o mie de păcate,
alergând cu mine când voiam,
mergând cu mine,
dar mă trezesc,
știu că nu poate exista o asemenea poveste prea curând,
conștientă de natura perversă din fiecare dintre noi.

A patra evoluție

Lumea asta de-ar fi fost cea mai bună dintre lumi,
s-o poți stăpâni înseamnă să o lași liberă,
o asemenea lume,
cu indivizi numai de calitate,
stai,
încă n-am ajuns până acolo,
încă suntem în faza unu,
aia stăpânită de economie,
să revin, faza doi, chiar și trei,
este o lume, o entitate mai presus de primitivism,
a fi dincolo de legile bine scrise și bine aplicate,
a fi dincolo de învățare și gândire,
a fi ignoranți de acea fărâmă de înțelepciune din fiecare dintre noi,
nici nu se pomenește în aceea lume.
Mai presus de orice,
trebuie să.
Stabilește supunerea și e așa și așa,
stabilește ascultarea și deja e ceva mai bine,
stabilește înțelegerea și deja e perfect.
Posesori numai de noi înșine.
Nu-i așa?
Aplică o fărâmă de înțelegere pe suflet așa cum înțelegi medicamentul,
lasă-te în mâinile unei forțe fără nume, plină de viață,
fii în fața tuturor întrebărilor,
sau și mai bine, deschide enciclopedia Universului,
și tot vei descoperi că nici cartea aia enormă nu conține tot,
fiindcă restul se află în creierul tău,
al meu,
al lui și al ei,
al altora și al altora...
și multiplică de câteva miliarde de ori,
exact,
câte vieți au fost pe planeta asta micuță,
localizată în jos-stânga galaxiei.

Înapoi la involuție

Natura asta filozofică pe care o iubesc misterioșii atâta,
și atât de secretoși,
de parcă ei ar ști toate secretele,
și nu îmi spun nici mie considerându-mă prea mică,
ori prea nedemnă,
ori o irosire de timp,
ori un egoism de al lor.
Fir-ar să fie ele de bariere! Sparge-le tu cu cea mai mare minge de beton!
Știi, se zice că imaginația n-are limite,
dar eu știu mai bine,
orice are o limită,
doar că e așa de mare că n-o putem atinge...
Știi, se mai zice și o mie una de alte minuni,
legea care nu poate fi încălcată de nimeni și nimic,
nimeni nu poate prea aproape de adevărul suprem,
nu există ființă supremă,
informațiile sunt sau pot fi inventate,
pot fi luate de la început și de la sfârșit, răsturnate, răstălmăcite,
și tot nu vom descoperi nimic nou dacă totul rămâne înghețat,
poți modela informațiile după orice dorință, după orice pasiune,
le poți acoperi, le poți camufla, le poți diseca,
toate au la bază cuvintele.

A cincea evoluție

Vreau să mă afund într-un abis alb,
uit tot,
să fie nimic,
deplină liniște,
am auzit că este o cameră de liniște undeva prin NASA,
unde mă pot regăsi,
se evaporă toată greutatea intrusă din mine,
nu mă învăț minte că sunt neînsemnată.
Nu mai am încredere în mine, știu perfect,
nu mă pot învăța,
să nu mai am încredere în memoria mea,
să nu mai uit că sunt om, un organism organic,
și doar cele anorganice pot reține amintirile pe veci,
deși,
câteodată,
nici pe ele nu te poți baza.
Niciodată nu mă învăț minte,
Iarăși nu învăț despre dorințele mele absurde,
azi,
acum îmi doresc să uit tot,
să dau restart complet,
dar, peste o oră doresc să-mi reamintesc orice am uitat,
ceva ce pare ascuns în memorie,
și nu pot intra înăuntru s-o descopăr.
Paradoxal.
Ca să vezi și tu cum este omul.
Rațiunea vrea să se predea în fața contradicțiilor de acum,
mintea-mi se simte plină,
prinsă într-un hazard fără sfârșit,
pieptul pare atât de contrariat de rațiune și se-mpotrivește ideii conflictului,
întreg trupul resimte războiul.
Mi-e cald.
Nu mai vreau nimic.
Cum pot dezerta din propriul trup?

Înapoi la involuție

Ochii întredeschiși ai unui bătrân priveau
către cheia ce nu a fost făurită niciodată,
abia mai sperau,
a se mai întoarce vreodată
amintirea unei prețioase cutii a fericirii,
pierdută în favoarea timpului,
când natura spațială-și mărturisește sieși
o iubire ironică și trufașă,
nu cumva v-ați pus de acord să uităm să vă faceți de cap cu îmbătrânirea noastră?
Spune, Timpule și Spațiule!
Am uitat,
n-aveți grai,
nu mă înțelegeți dacă doar vă transmit gândurile mele,
lăsați-o fără răspuns,
e în trend retorica, să știți!
Propriile speranțe, prea naive chiar și pentru cei matusalemici
pentru a fi ascultate ori îndeplinite,
înflăcărare ce moare de dor,
un sentiment greu,
dealuri întunecate de atâția neuroni ce nu-și mai văd capul de treabă,
flori ce nu-și mai cunosc numele după atâtea mutații,
au devenit un corp total comun cu durerea.
Surprind câteva imagini organice,
flori înmiresmate frumos,
tolerez parfumul lor,
deși știu că s-au ofilit peste câteva ore,
tot nu poți compara prosmețimea cu trecutul,
nici gând să se întâmple acest lucru în afara minților umane!
refuz să cred într-o infirmă posibilitate
a se regăsi în cei care învață robotic,
când pixurile freamătă pe o mulțime de foi,
necunoscând durerea gândirii,
asemeni florilor frumos colorate de primăvară din sălile de clasă ale preșcolarilor,
să-ți insufle fericire când le vezi, nu altceva!
Vino încoace,
ai putea compara acest actual tablou
cu cel de adineauri zugrăvit fără îngăduință de culoare?
Imensa proporționalitate a dimensiunii lucrurilor
s-a dobândit prin echilibrul norocului și ghinionului,
de crezi în ele,
și de mai crezi în asta, ascultă,
înțelegerea e la mare preț,
odată dobândită, n-o scăpa!
E un instrument dat naibii.

Și am rămas la involuție

Am învățat,
certitudinea e un concept mort,
izbitura vântului de o ramură din apropiere mă întrerupe din șirul gândirii,
tresar,
mă trezesc din visare,
cred că a trecut mult timp de când sunt aici,
și simt că am stat doar o femtosecundă,
din motive incerte, încă ezit,
deși este verde,
deciziile mi se par atât de tăioase,
de ce trebuie să traversez,
m-aș putea întoarce,
să schimb viața,
să schimb drumul ăsta,
deși nu cred că mă lasă oamenii,
odată ce ai luat-o pe un drum, nu te mai poți întoarce,
nu ți se permite să rupi firul roșu trasat de ei,
e dificil, știu,
știu și ei,
temătorii de schimbări...
Chiar trebuie să decid acum?
De ce?
Nu mai pot rămâne decisă încă puțin timp?
Ce-i așa mare tragedie?
Nu mă grăbesc să mă maturizez, voi de ce vă grăbiți?
Nu vă dați seama că așa îmbătrâniți mai repede?!
Ritmul vostru este atât de rapid și atât de sonor,
și mă trageți după voi,
și nu știu să mă rup de această vrajă cotidiană,
să pot trăi zen,
știți,
ce fericiți sunt oamenii care nu se grăbesc!
Obsedaților,
vreau să iau o pereche de ghete albastre și să fug de lumea asta maniacă,
să pot alerga liberă,
să simt că pot cuceri și apa, și cerul,
să nu mă poată prinde nimeni,
să mă ascundă natura,
să mă lase să intru în Zonă,
și să pot începe a trăi.
Mă simt sufocată de tentaculele acestei lumi.
Salvarea pentru cei ca mine?
Încătușaților,
evadarea în mințile noastre!
De aceea, aveți grijă cu ce gânduri le umpleți și cum vă construiți propriile lumi.

2010

169. Molie și plictis

De poți,
a mi-o cuceri,
inima,
știi?
Molio!
Crezi că ai ce
trebuie,
în fluture
roșu sidefat
să
te prefaci?
Bate-ți
aripile galbene
de molie
până
la sfârșit
deși
“întotdeauna”
al tău
este
efemer
pentru mine,
îți doresc
să cunoști
bătăile infinitului,
dar să nu
mă întrebi
dacă
eu le știu,
ori dacă
pot.
De-aș ști,
pentru amândouă,
ți-aș
dezvălui
secretul cel mic.
Altcineva?
Cine?
Sunt
numai eu
aici.
Pleci?
Ori cercetezi?
Cauți?
Mă cauți?
Hai,
mai stai,
ești viață,
nu te voi ucide,
sărmană zburătoare,
vino
mai aproape,
către mine,
îndepărtează-te
de foc!
Mă ignori?
De ce
te duci
către moarte,
nu vezi,
sunt
singură,
tu ești singură,
unu și cu unu
fac doi,
vino,
aroganța ta
nu
mă alungă,
râd,
și plâng,
molie idioată!
dureros de idioată
sunt și eu,
nu vreau
să deschid fereastra,
ori ușa de intrare,
să te las
să mă părăsești,
Ce,
mă întrebi?
Mă plictisesc,
adevărat,
mi-aș pune pudră-n ochi,
să pot zbura,
deși zânele nu mai sunt demult,
pulberi
cu jumătăți de magie,
știi,
molie puțin idioată,
o jumătate e la tine,
poți zbura,
celelalte au fost îngropate,
eh, nu mă
asculta,
doar rămâi,
bâzâi pe aici,
ca un câine,
de nu vrei,
fii ca o pisică,
doar rămâi,
nu pleca,
îmi place compania unei alte ființe,
în timp ce mă odihnesc
pe balansoarul bunicii,
la lumină de foc,
acum că
s-a luat curentul,
Ce,
mă întrebi iar?
Fereastra!
S-o deschid?
Crezi tu,
de-aș deschide-o,
că evadez,
cu tine?
De aia te tot învârți pe aici?
Stau la lumina clasică,
ca și tine!
Stai sus,
stau jos,
și ne plictisim împreună.

2010

170. Flăcările

I.

Vârfuri-vârfuri roșii,
se desprind din mamă,
vârfuri-vârfuri negre,
se desprind din tată,
mamă-i cerul,
tată-i pământul,
mamă-i sus,
tată-i jos,
vreau să fie invers,
să merg pe cer,
să pot vedea pământul-ntreg,
să-i privesc flăcările cum vor să mă prindă aici, sus,
și-n mijlocul lor,
o lumânare timidă,
ținută de propria-mi umbră,
ce construia ființa mea,
din vrajă,
cu puțin mortar, lut și poțiune de iarbă sălbatică,
în codrul ce nu arde,
să îi pogor toată înțelepciunea de o am,
să stau cu ea,
veșnică.

II.

În cameră,
o lumânare cu o foarte subțire siluetă dătătoare de o foarte groasă umbră,
îmi ține companie,
precum muștele de odinioară,
ori păianjenii din tinerețea albă,
ori molia de astă-iarnă,
de veghe,
arzând molcom,
câteodată mai ieșind un fum negriciu, -nălțându-se, crin portocaliu,
tremurând-n extaz.

III.

Grup de rebeli adunați-n jurul unui mănunchi de lemne uscate,
buchet destinat să ardă-n flori portocalii,
tăcem,
veghind festivalul creaturilor de foc,
ce se nasc sub privirile noastre,
tremurători și liniștiți,
copii ca și noi,
jucăuși ca și noi,
păstrând magia momentului,
până când vom afla focul de pe cer,
fotografiem cu ochii fulgii de foc-nconjurați de nisip,
privirile noastre-ni-s captivate de triunghiul concentric cu magma de sub noi și stelele de sus,
și ni se pare că dacă absorbim flăcările,
ne vom încălzi sufletele înfrigurate.

2010

(Socrate)

171. A 10-a oră de filozofie

O oră de filozofie
Se lungește
Cât durează ura
Într-un minut de gândire.

Un minut de ură
Ustură
Cât supără
O sută de ani amară.

O zi de succes
Cât dai ghes
În spate
O sută de ani te surprinde.

Un pix cu cerneală roșie
Și urme pe test
Roșu peste negrul ca smoala
E motiv de supărare.

2010

(„Terasa cafenelei noaptea” de Vincent Van Gogh)

172. Vârste electronice

Electricități excentrice se dezgroapă-n neștire-n nemurire
Fiecărui savant inventator de noi esențe materiale refuzându-i-se titlul suprem,
De abia am fi început a încăpea-n toate florile științei
Când am avut răsfirate armoniile de nopți vii,
Mai tari ca mentalitățile spartane sunt înmulțirile de Big-Bang-uri,
Blocați-n toate fazele de început, adormim precum albatroșii pe stânci ascuțite,
Adunați-n megalopolisuri neobarbare, acoperind toate suprafețele terriene,
Și de-am putea-n metamorfoze de foc și metal să fim transformați,
Am cuceri și marțienii, neptunienii, venusienii, saturnienii ori plutonienii
Ce așteaptă distanțele a fi ajunse la scadențele prestabilite înainte de marele-nceput.
Foile răsfirate pe bulevardul gândurilor nu mai interesează pe nimeni,
Nici aromele dulci de pișcot ce aminteau de vremurile duse-n gările ce duc către uitare,
Nici strălucirile din micul meu pahar blocat pe sticla pictată ce l-am comandat acum o oră
Pe terasa de vară unde sunt și aberez la corbii și porumbeii certăreți, cocoțați pe marginile clădirilor vintage,
Toate și toți șoptind, îngândurate și îngândurați, vedenia unei noi filozofii.
A, da, era o poezie pe un afiș, absorbită de un chip de Giocondă a secolului XX,
Uitată printre mormanele de hârtii ar fi fost de n-aș fi trecut prin aleea-ntunecată
Intitulată “iubire”...
Cameră obscură, invadată acum de tapetul nopții, -n nuanțe-nchise de negru cărbune,
Pătate pe acolo, pe ici, pe ici-colo, pe dincoace cu puncte aurii. Doar niște stele.
Menta-i aromatică. Și uite-așa mă uit-n sus. Alo! Ce tot dansați voi mereu pe lângă lună?
Astăzi nu vă văd așa strălucitoare ca odinioară... Sunteți timide? Nu cântă nimeni. Nicio purtare de vânt.
Deprind iute fugara aromă a unei dulci delicatese. Mă gâdilă-ntruna. Fugi, măi, ispită, de unde ai venit!
Stai, deja mănânc o felie de cozonac de casă... Salivez. Halucinez, adică.
Hei, ademenește pe alt uituc somnabul-n palatul nopții ăsteia, iluzie nesuferită! Te-ai pus de acord cu ispita aia șmecheră de mai devreme!?
Lumini dureroase. Lasere nebune. De unde?!
Nu știu... Simțurile se simt așa de bine-n mătase. Și ascult mormanele de foi pline de fluturi negri,
Cum trăncănesc împreună cu sofaua copleșită de mine. Închid ochii.
Aștept tratament regal-n speranța că mă voi trezi-n noutate. Neafectată de ieri. Neînțelegând cum ziua plină de ieri a dispărut.
Cedez cu sufletul aici.
Mă mănâncă toți șerpii electrici ce au ajuns la mine. Înăuntrul radiațiilor corpusculare emise de steaua mea.

2010

Notă
A se înțelege electronic de la electron sn [At: CADE / Pl: ~i / E: fr électron] (Fiz) Particulă elementară stabilă, cu sarcină electrică egală cu a protonului, dar negativă și cu masa de 1836 de ori mai mică, ce intră în alcătuirea atomilor tuturor substanțelor Si: (rar) negatron.
(sursa: dexonline. ro)

173. A patra pereche de ochi

Pisica neagră de la poarta verde, Cerberul cimitirului,
mă-ntâmpina de fiecare dată
cu privirea sa pătrunzătoare
ce ajungea-n fundul sufletului meu
ghicindu-mi motivul venirii,
spărgându-mi spatele-n mii de fiori,
ajungând la pietrele pe care trosneam
tulburată.

Când crezi a auzi cântecul armoniei
ce sălășluia-n casa unei muzici prinse,
căzând-n capcana ei atent țesută,
trăind
încrengătura de note nestăpânite
ce-și exersau vrăjile din lumi necunoscute
adunate spre-ncântare,
transformate-n iluziile păienjenișului căilor vieții,
reflectându-se-n oglinda minții
care nu minte de o vede așa,
crezând-ntr-un imperiu de frunze uriașe,
cu zombi, fantome, crocodili feroce și alte asemenea creaturi
ce stăpânesc-ntregul imperiu cu imaginația mea,
nu se cuvine oare a mă lăsa trasă și dusă de ele,
fiindcă numai eu-i pot vedea?

2010


Notă: prima pereche - globii oculari, a doua pereche - ochii minții, a treia pereche - ochii sufletului, a patra pereche - ochii din fiecare por epidermal, ce pot vedea toate straturile multiuniversului.
Atenție! A patra pereche e o idee inventată!