ca cam repezit te infatisezi.
vezi sa nu cazi/pici in cur , ca li se intampla si celor care nu "psihanalizeaza" si "parafrazeaza"...

Väzui si eu, în sfârsit.
N-are nici un rost sä trântesc o cronicä, din moment ce aici s-au spus deja atâtea lucruri miezoase despre el, încä de anul trecut, când au început oamenii sä-l vadä pe privat. Asa c-am sä punctez doar:
În primul rând, nu e nici atât de bun încât sä cazi pe coada fracului, nici atât de prost încât sä-l desfiintezi. Am väzut mai sus ambele extreme, si le gäsesc tipice - nu sunt decât douä forme complementare de snobism. Cel care-l înjurä sunt snobii cu tâfnä. De admirat färä rezerve, îl admirä snobii entuziasti - si încä o categorie: non-snobii candizi.
Sigur cä stä înfipt bine în preocuparea lui Bertolucci pentru decadentä - si, dupä atâtia ani, se observä cä Maestrul încä nu s-a lämurit (sau... hotärât). Ideatica filmului rämâne, în esentä, buimacä. Valabilä formula (desi deloc nouä, har Domnului), de a concentra crizele societätii de cäutare a identitätii într-un microcosm apartamentar cu trei personaje - dar, din päcate, räspunsul rämâne... în coadä de peste. Singura concluzie vizibilä e cä vine tävälugul represiv si-i rade (în treacät fie zis, admirabil cadrul final ca fundal de generic: dupä ce jandarmii cei räi - si FOARTE urâti! - au trecut, cele patru furgoane cu farurile aprinse, prin ceata de fum si lacrimogene). Adevärat - dar... cui prodest? Stiam. Asemenea, cum s-a mai spus, tezismul contrapropunerii hippiote a lui Matthew. Ieftin si la limita minimei rezistente - mai ales pentru finalul unui film care se dorea atât de... "intelectual", mä-ntelegi!
Michael Pitt, într-adevär, joacä ca un cur (cacofonie scuzabilä). Previzibil, plat, superficial, inexpresiv de Doamne fereste. Si e mare päcat, pentru cä personajul lui e cel care, prin reactie, ar fi trebuit sä potenteze sensurile relevate de celelalte. Or, dacä oglinda e matä... ce mare brânzä am fäcut?
Alte neîmpliniri:
- atitudinea de narator a lui Matthew începe räspicat, continuä ezitant, si se pierde-n ceatä, de stai si te-ntrebi: "Ce-a vrut ästa sä ne spunä, dom'le?"
- trucul cu "dialogul intercinematografic", citatele din filme, folosite asa cum stiti, iaräsi nu duce nicäieri; päcat, pentru cä era splendid lucrat; dar, lipsit de finalitate, rämâne ce-am spus: un timplu truc, pe fond nostalgic;
- la fel de nefinalizate rämân cele douä discursuri: estetic si politic; apropo, si astea mi-au PLÄCUT, la nivel de secventä: controversele despre Chaplin si Buster Keaton, sau despre Cärticica Rosie, omniprezenta lui Mao în fundalul scenelor sexuale, nu mi s-au pärut nici interminabile, nici stângace - ba chiar, pätrunse de o duioasä ironie; dar, din nou... rämân la nivelul realitätii personajelor: batem apa-n piuä si nu ne-alegem cu nimic.

Iar acum, dupä ce l-am tinut în suturi, sä-l mai si reabilitez un pic. Pe sleau, ce MI-A PLÄCUT:
În primul rând, meseria. Stie sä povesteascä filmic admirabil. Cum spunea cineva mai sus, îl privesti pe neräsuflate, färä sä te plictisesti, asteptând mereu câte o poantä nouä, câte o altä inventie, câte un nou paradox - si nu te dezamägeste. La fel ca "Ultimul împärat", confirmä faptul cä Bertolucci stie sä spunä o poveste - si mai mult decât atât: o face într-un stil inimitabil.
Stilul - cä tot veni vorba. E o adeväratä lectie de a filma - pe douä planuri: pe de o parte, respectând cu sfintenie regulile profesiunii, si pe de alta, surprinzätor, jucându-se cu ele si încälcându-le creator. Exemplele mele favorite: secventa cu bricheta, si insertiile de citate cinematografice. Sunt construite cu un agramatism cinematografic deliberat si foarte bine stäpânit, care le dä dinamism si armonie. Nu e usor lucru sä-ti reuseascä asa ceva.
Imaginea, bogatä si extrem de plasticä (din nou, Bertolucci tipic), plinä de sensuri. Exceptie: steagurile rosii, care aratä atât de nefiresc cromatic, încât sau n-a stiut ce face, sau a vrut ceva si a nimerit putin pe-aläturi. Dar pânä acolo, slavä Domnului, avem cu carul poezie plastic-cinematograficä - mai ales în omniprezentul interior, desigur, si în citatele picturale.
Crearea misterului: spatiul labirintic si enigmatic al apartamentului, camerele aflate într-o pozitionare reciprocä mereu incertä, relatiile dintre ferestre; iluminarea savantä si sugestivä, alternanta de clar-obscururi si luminä plinä; mobilarea decorului cu obiecte si diverse alte elemente.
În sfârsit, mult târnosita sexualitate. Nu mai e de mult o problemä sä filmezi nuduri si organe sexuale în prim-plan färä a fi obscen, dar multi (mai ales la noi!) încä nu s-au lämurit cum stä treaba cu povestea asta, iar de-aici ar avea multe de învätat, dacä-i duce mintea. Oricum, rämâne mereu înviorätoare sansa de a putea privi relaxat niste trupuri goale färä sä te simti nici excitat sexual, nici agresat vulgar sau inestetic. E drept cä de la un moment dat cam întrece mäsura, dar strict cantitativ; luat în sine, fiecare cadru erotic stä în picioare. În plus, de remarcat felul cum îsi dozeazä dezväluirile - rimând cu perceptia si reactiile lui Matthew; unul dintre putinele sensuri în care personajul functioneazä (dar prin actul regisoral, nu prin cel actoricesc).
Fascinante, de asemenea, demersurile psihanalitice - însä, din nou, rämase undeva la mijloc (ca mai tot substratul filmului); asa cä le rämâne meritul unei propuneri de exercitiu incitant. Bine mäcar cä personajele au mister; dacä-l ducea nu neapärat spre o elucidare, ci barem spre o conturare mai dramaticä - sau chiar spre o si mai stranie aprofundare - era si mai bine.

În concluzie, un interesant Bertolucci de bätrânete, cu marile împliniri proprii unei întregi vieti de creatie si, din päcate, neîmpliniri simptomatice în planul soväielilor lui cronice. De învätat din el, si de bine, si de räu. De väzut - si, de ce nu, chiar si de reväzut.