52. Așa ai vrea

Așa ai vrea
Să-mi furi inima
Să-mi pălești iubirea
Și ce va mai urma
Să dai uitării
Precum moartele amintiri vii ?

Așa ai vrea
Să simtă a mea inimă frântă
Murind - de nerăbdare -
Să mă vezi murind
Frântă
De minciunile tale ?

Așa ai vrea
Acum,
Eu neștiind că pentru tine sunt
O păpușă
Cu care te joci cu gândul de a mă
Abandona după ce mi-ai scos inima ?

2006

53. Salvează-mă

Salvează-mă de tine
de furia iubirii tale obsesive,
iubire fugară, nebună dintre noi
ce ne fuge din noi.

Dacă nu pot simți pasiunea ta,
dacă nu pot auzi vocea ta,
dacă nu pot întâlni privirea ta,
dacă nu pot atinge inima ta,
dacă nu mă pot vedea în ochii tăi,
dacă nu te pot avea lângă mine,
mă simt sortită pieirii...

sentimentul ăsta mare, de acum înainte,
ne va uni pentru totdeauna,
cât veșnicia.
Să te știu că respiri în mine,
să te știu că îmi aparții
cu iubirea ta obsesivă
care mă înnebunește-n simțiri...

Nu pot sta departe de tine,
mă chemi ca un magnet
pentru a mă dărui iubirii tale...
salvează-mă
de tine!

2006

54. Nu te pot uita

Să simt nimic nu mai pot
Dragostea numai, mi-a furat lumea,
Și mi-ai lăsat un singur loc - durerea.
Restul mi le-ai luat.
Aparțin acum locului așadar
Cu sentimentele mele toate
Dar! Mai presus de mine nu te voi iubi
Deși nu te pot uita... nu pot!
E în zadar tot ce fac azi
Ce s-a întâmplat cu mine nu știu
Așa de proastă sunt!
De nimeni nu-mi mai pasă
Doar să fiu cu tine doresc
Naiva asta, cu tine!
Ce s-a întâmplat cu mine nu știu
O naivă îndrăgostită-n continuare sunt
Rațiunea ai reușit a mi-o bloca
Cu ochii tăi, cu buzele tale, cu fața ta, cu prezența ta
Fermecată, am uitat să te investighez
Suntem sortiți ? De mă atragi așa tare ? Sau ești o iluzie ?
Vreau să pun frână! Să gândesc.
Sufăr deja demult. În tăcere.
Te-am întâlnit de atât de puțin timp.
Care-i scopul ? M-ai vrăjit ? M-ai hipnotizat ?
Observ, în tăcere, în ochii tăi o strălucire
Inima mi-o străpunge
În această zi ploioasă de nu știu ce anotimp
Și deși azi-dimineață era soare, acum-i mohorâre din cea mai neagră
Ca dragostea expirată.

Te-am lăsat să-mi pătrunzi în suflet
Să-mi citești sentimentele de ieri și te-am crezut
Oricând te-am văzut de departe privindu-mă
Apoi
A-mi răspunde la ceea ce voiam să știu cel mai mult nu mai păreai
Erai atât de distant, de atâtea ori
Nesigură mă simțeam
Și voiam în brațele tale a fugi
Sau în brațele tale să mă iei tu
Te înconjurau tăcerile cufundându-te în întuneric
Atât de profund, atât de imens, atât de greu de ajuns la tine.
Mă durea.

Ne-am cunoscut în parcul central
Tu în maro, eu în galben
Întregului parc ai cântat. Dar mie ?
De la prima privire întoarsă către mine
Am dorit să aud, să gust, să miros, toate mai mult
Au strălucit ochii tăi
Și am crezut în strălucirea lor
Parfumul tău emana corpul tău
Și am crezut în tine
Te-am iubit de atunci.

Măsurându-mi bătăile inimii mele
Să meargă strună în viață totul mi-am dorit
Descoperind uneori că îmi mai strecoară câteva obstacole
Bătăile inimii îmi spuneau totul
Despre trecutul de acum o secundă
Despre regretele invizibile sau inexistența lor și îmi spuneau măsuri să iau
De incertitudini să fug, să cercetez mai bine prezentul
Loc speranțelor luminii să fac
Fraiera asta n-a știut prea bine ce înseamnă.

Nu te pot uita fiindcă ești în trecutul meu
De-a pururi acolo vei rămâne, o secundă de istorie fără importanță
Și deși am scris această scrisoare trecutului meu
Amintirile să le spun și să le știu
Prin asta șoptesc viitorului eu ale mele Înțelepciuni
Ce vor spune că pot iubi.
Acum sunt obosită. Voi termina altădată
De iubit.

2006

55. Culori

Paleta toamnei:
Frunze-n incendiu.
Ochi pierduți printr-o frunză;
Mi-e frig
În aroma de rece
Cea curată, cea proaspătă
Fără niciun urât.
Viteza nu se mărește,
Aerul nu alunecă,
Natura nu se grăbește,
Rămâne, se lungește
În miliarde de fulgi
Ce arătau a priviri de diamant
Greu de pătruns
Printre porțile înghețate
Ce nu se pot sparge
Într-o viață renăscută.
Explozie de non-culori
Și non-lacrimi.
Dar, să revenim
La căldură și la natură,
Și la mamă,
Și la lună, și la soare, semizei,
Și la deplina zeiță.
Toamna.
Este.

2006

56. Adormi...

Adormi... gingaș-n sân...
... închide-ți pleoapele...
... lasă-ți ochii...
... pătrunde-n lumea nopții...
... adormi...
... rezemă-ți gâtul de om-n apropierea mea...
... așează-te furată de vise...
... acoperă-ți sufletul peste bolta ochilor tăi...
... odată cu apusul soarelui roșiatic de afară...
ce mai lumina cu o ultimă rază
un nor pictat-n culori divine...
adormi...odată cu mine...

...


Fată, ai adormit ?
Dacă da, mă bucur că am reușit să te liniștesc!
Dacă nu, îmi pare rău... mă voi gândi mai mult la un leac pentru insomnie,
Insomnia noastră - eu, cea din realitate, tu, cea de dincolo...
Fir'ar să fie... e deja 4 a.m.

2006

57. Doina visului

Vine mândrul dor
Peste Soare
Pe vale aleargă
Caii călare
De la coadă strigă
Vrăbiuța cu cântec
Vizitată de trecători
Pe drumuri goale
O casă ici, o casă încolo,
Lângă,
Cât-i ziua de lungă,
Gânduri de păsări
Este acest sat y uitat
O lume imaginară
Care-și flutură
Satul x părăsit
De pe vale.
A plâns
Sute de gânduri,
A nins la geam, pe pământ,
A venit prințul din Poveste,
Hm!
Nu zâmbește,
Surâsul nu-mi apare,
Nu umple universul ce se susține pe cer
Deși am visat că plouă cu zâmbete.
Zboară frunza
Printre visele visate
Să cânte florile,
Să dansați,
Să visez,
Să râdă fantomele,
Să râd eu,
De copacii dalbi,
Să stau toamna lângă căprioare,
Să visez-n continuare,
Să adaug stelele,
Să ating culorile,
Bagheta constelației să apară,
Cerul să-și declare-ntunecimile,
Să vină zeii să mă blesteme
Și să râd de ei,
Visez-n continuare,
Cu lacrimi-n natură să mă implore,
Și să nu le dau dram de atenție
Căci voi visa-n continuare,
Când vine mândrul dor
Peste Soare
Și mă văd pe o floare
Într-un copac
Lângă privighetoare
Pe o petală roșie
Prinsă de frumusețea unui zeu
Cu privirea dintr-un vârf de munte
Ascunsă de voi.

2006

58. Cel lipsit de ecou

În toiul orelor crescânde, în ore timpurii,
Florile-ncrucișate, negre și fără noimă,
Se uită galeș către mine, chemându-mă,
Să ascult sunetul vieții lipsit de ecou cum mai tresare
În cercul inelului negru cu flori negre.

Pe masă, îngândurată, stau fără timp, fără să știu
De trecerea celui misterios, de munca lui,
Ce odată cu fiecare secundă rămasă, fiecare trăire,
A dat însemnătate dorințelor-nflăcărate de nemurire
Unui fluviu de aur curgând către căldura amiezii.


2006

59. Fotografie

Imaginea-ncremenită de pe noptiera-ncărcată,
Închisă-ntr-o ramă, mă privește tăcută...
De câte ori o ghicesc pe fata surprinsă,
Imaginea ei are un aer de misterioasă.

Legănându-mă-n imaginea ta preț de un moment,
Cu ochii-nchiși, pierduți-n uitare de mormânt,
Portretul acestei fete, unde umbra luminii cade
Pe obrajii pictați, zâmbește cu impresii rotunde.

Dânsa stă acolo cu soarta ei așteptând,
Încadrată de veșnica ei ramă, după geamul transparent,
Înmormântată poate pentru totdeauna
Ca oricare altă Giocondă vinciană.


2006

60. Draperie de noapte

Dansul perdelei de infinitate,
Culcată la lumini-n cioburi,
Învăluită-n rochie de calitate,
Mângâiată de lungi sclipiri.

Uitată-n simțire și-n gândire se pierde,
Cu gravitate și suavă înțelegere,
În subțirele fire ale ierbii raze calde,
Se instală-n ale umbrelor tăceri.

Dedesubt, perdeaua cu lună fermecată,
Brodată cu firele barbarei nopți,
Ceasul-n curând va suna cu o rază ultimă,
Și cum apus-i totul va simți...

2006


Notă:
draperia = întunericul, noaptea
perdea = lumina lunii

Dacă s-a întâmplat vreodată să nu aveți niciun material la fereastră și ați stat în cameră, cu becul stins, trezi între 2-4 a.m., iar afară, sus pe boltă, este lună plină... ați stat să admirați această imagine? Ați văzut dreptunghiurile de lumină oblice pe podea?
Este FABULOS! Te îndrăgostești pe viață!

61. Somnoroasa câmpie

Se aude
Slab murmur prin acest loc;
Mai colindă câte o pasăre vioaie,
Câte un intrus,
Câte o mașinărie-nceată,
În toiul simfoniei
Ce răsfață auzul-ntregii câmpii.

Câmpie,
Fuseseși atât de galbenă - spicuri sculptate-n aur -,
Înnegrită acum de smoală,
Prezente-n mâini sigure, mâini invizibile,
Trasează povestea ta somnoroasă,
De la primele dâre roșii la smoală,
Să fii adormită printr-o dulce vrajă.

Te privesc
De departe,
Văd un șir de candele,
Sprijinită de trenul de plopi,
Așezată pe o caroserie la fel de neagră,
La fel de sigură-mi-s o intrusă,
Ce am aterizat dintr-un univers ca și tine.


2006

62. Maree

Costumul plajei se-ntâlnește,
Cu mantaua mării orișicând,
Arată-și traseul - zigzag - pe muțește,
Fluxurile și refluxurile strângând.

Amintirile-s-n trecut, amintirile-s-n viitor,
Spărgând toate visele sufletelor agitate,
Dorm luminile și am rămas un călător,
Fără trup-n veninul limbilor-ntunecate.

Trandafirul de argint, de sus accesoriu,
Mai presus de icoane, lumânări și făclii,
Afunda tot acest loc ce nu-l știu,
Calul cu dinți-nfruntându-l cu mantaua mării.


2006

(imagine din Foxtrot (2017), de Samuel Maoz, minutul 45)

63. Solitudine

Culoare roșie din doi ochi pe lungul drum,
Ocean de-ntuneric pe lungul cal din șes,
Ce-mi-nconjoară privirea nedumerită...
Tresar la zgomotul mașinii pe asfaltul neted,
Ce răsuna atât de puternic prin acest ocean,
Inducându-mă-ntr-o stare de nedescris...
Vibrații monotone, călătorie monotonă,
Câmpie pustie fără lună, fără nori sus,
Îmi arătau cu toții semnele-ntunecimii.
Cum am ajuns aici, nu știu, dormeam,
În această mașină singură pe lungul drum,
Pe stânga și pe dreapta nu-i om sau copac,
Luminile roșii ca doi licurici prinși acolo,
Mă călăuzeau-n pustietatea asta amară,
Fără lună, fără copaci, iarbă sau altceva...
Decât eu și tot acest ocean...
Pe un drum solitar precum sufletul meu
Și suntem doar eu, mașina, drumul, câmpia,
...întunericul și vântul.
Ca și-n viață, m-am lămurit că merg
Pe propriul drum, pe propria linie imaginară,
Înconjurată de o jumătate de lume,
Singuratică precum drumul pe care sunt doar eu.

2006

64. Călătoria unei frunze stacojii


O frunză, din pădurea-mbătrânită, cade,
Cu un ultim cuget, fără a mai trage nădejde,
La propria ultimă lungime de viață, ușor,
Alunecând ca atâtea altele din pădurile de munte.

Prinsă de plasa țesută a chemării muzicii,
Reflectându-se-n oglinda maronie a pădurii,
Fiind o verigă din marea-ncrengătură,
Această cale a vieții este cea mai dură.

Când crezi a auzi cântecul Armoniei,
Trăiești enormul păienjeniș dus pe calea iluziei,
Fiind doar unul din masa de căi ale vieții,
Când adiai, slabă și pălită, în lumina lunii.

Valea vieții-mplinite se închide de-a pururi,
Te alături altei frunze-n briza unui pui de vânt,
Alunecând iarăși și iarăși-n tristețea toamnei,
M-ai-ndurerat și alintat deopotrivă.

Am ghicit nostalgia cuprinsă-n inima ta,
De când ai fost desprinsă și pân-acum,
Căzând fără nimic pe pământul dur,
Bucuria Armoniei neputând să mi-o fur.


2005 - 2006

65. Trandafirul și Frunza


Lumina purpurie a unui trandafir, odată vesel,
Se revarsă precum căderea unui porumbel
Și, în amurgul vieții, sus, pe o creangă,
Se aude trist cântecul unui rândunel.

Pe cerul roșiatic de asfințire se adună
O nuanță gălbuie aruncată de mingea de aur,
Al magiei tărâm este mica grădină
Unde se află zâmbetul trist al acestui trandafir.

Din altă poveste s-a desprins o frunză,
Alunecând către pământul grădinii, în seară,
Dânsa l-a cunoscut-n călătoria ei, în trenul de zbor,
S-au-mprietenit așadar și-au pășit-mpreună
pe tărâmul toamnei triste.


2005-2006

66. În fereastră stau, și ascult


În fereastră stau, și ascult
Când fiori-mi trec în suflet
Adunând greoiul tumult.

Sfere cu fețe posomorâte,
Trecând-n sufletul-mi înfiorat,
S-au revărsat ca o ploaie de sunete.

Oglindind strălucirea apei,
Deasupra bălții mărite,
Am scris dantela reveriei.

Spargerile și-au dat Urletul cerului,
La fereastră curgându-mi izvorul,
Forțând deschiderea ușii sufletului.

În fereastră stau, și ascult
Cum saltă notele pe pianul pământesc
Adunând greoiul tumult.


2006

67. O furtună

Valurile-nalte, spumoase, trec,
Fără notă, precum un anonim zgomot sec
Ce nu-și uita moștenirea de tăcere
În orice crudă-ncercare eșuată de împrietenire.

Apa ieșea din porii lui toți,
Chinuind bietele suflete, - uitați -,
În această dezlănțuire blestemată,
Luptând cu toții-n zadar, fără țintă.

Urgie furioasă și dezlănțuită,
Cu toate forțele lui nebune adunate,
Pe trupul lui-nfuriat erau urlând
Alături de alte o mie de suflete, pe rând.

Căpitani neputincioși, fără grai, disperă,
Apelând la rugăciunile lor să scape de această ură,
Sperând și la mântuirea păcatelor, - poarta către rai,
Deși umpleau butoaiele cu plânsetele din viața de apoi.

Maturizarea grăbită a marinarilor ce s-ar fi crezut spectatori
Dansa pe tulburatul ocean, ei-nșiși actori,
Ale căror morminte le vedeam pe fundul lui,
Pe acel fundal negru, fără vreo vină asupra lui.

Se pierdeau sute și mii de vieți omenești
Și n-aveai ce face decât să te rogi pentru toți,
Cei ce și-au-nchinat viața mării
Și cei ce n-au știut de mila Cerurilor dătătoare de urgii.

Catarge rupte, nave despicate,
Răsărind dintre valurile enervate atâtea suflete,
Precum se despart pietrele,
Astfel o trăiau pe propria lor piele.

Oceanul nemilos-i înghițea,
Navele neputincioase le rupea,
Tulburat, le răsturna și le-nvârtea
Ca nu cumva să nu-i se facă vrerea.


2006

Notă:
Inspirată de un film apocaliptic, deși astăzi nu mai țin minte titlul acestuia.

68. O filozofie s-o tălmăcesc...

Vreau să știu, să pot spune,
să dezvălui propriile gânduri-n tandem cu secretele deslușite,
dar cine
mă poate convinge
că viața mea-i singură
în acest univers pierdut-n alte universuri ?
Stele colindate pe lângă și printre planete,
Universului fețe-ntunecate nu spun nimic,
fără bun-simț, fără știință, fără conștiință, tac chitic...
și au plecat pe rând
lăsându-mă cu întrebări...
Vreau să știu, să pot spune
dacă un gând ar cântări cât un univers,
de ce oare pot ele călători
în câteva minți omenești
și poate-n alte minți...?
Ah! O filozofie s-o tălmăcesc!...
De m-ai întreba de ce,
ți-aș răspunde: "Fiindcă așa-mi place!".

2006

69. Fugindu-mi ideile

Fugindu-mi ideile,
Zâmbărețe și vesele,
Pe foaie ușor alunecă,
Într-o mică barcă.

Desenate pe un caiet,
Trasându-le încet,
În mintea mea goală mă sună
Că pleacă în barca lină.

Grăbite sunt, de ce, nu știu,
Pe lacul alb ușoară să fiu,
Să mă îmbarc pe mica navă
Și să ne prefacem-n aeronavă.

Fugindu-mi ideile,
Sunt-n barca neagră cu roșii vâsle,
Și alerg după Punctele negre
Ce s-au prefăcut-n păsări alergătoare.

2006

70. Suflet pustiu

Trece binecuvântarea lumilor sfinte,
În pietre de morminte,
Umbra necuvântării tace,
Și, fără viață, în păcat zace.

Știe că vor pieri suflete mii.
Simte adierea Morții,
Fără putere, plânge mohorâtă.
Amintirea lui-i uitată.

Sufletului ofilită-i floarea,
Sunetul vieții va dispărea,
Iar Suspinele adânci transformate,
Se prefac la loc-n secrete.

2006

71. Suflet pierdut

I.

Versuri pierdute, rebele
Scrise cu filomele
Pe un perete și o foaie
Cu stropi de melancolie:

Am fost odată,
Fără să fiu căutată,
Fără să știu,
Într-un loc pustiu.

Pustietate amară,
Forma-mi neagră,
Umbra-mi fără lut,
Într-un loc pierdut.


II.

Într-un colț al sufletului meu,
Se mai afla câte o speranță uitată,
Știu că am fost acolo,
Mereu uitând de marginea prăpastiei.

Părăsită…
În mijlocul unui nimic,
Pustiu necunoscut, de nerecunoscut.
Părea că mă aflu în locul unui altfel de Sfârșit.


Așadar...
Brațele Morții nu m-au îmbrățișat,
Nu am ce face dacă toți m-au uitat dincolo
Și nu pot trece nici dincoace, încă.

2006