Tomorrow & tomorrow & tomorrow
 

Am încheiat anul pe o notă veselă, La Poalele Vulcanului . Aș fi preferat Sub Vulcan, variantă de titlu care nu restrânge inutil semnificația acestuia doar la indicarea zonei geografice (dominată de vulcanii Popocatepetl și Iztaccihuatl) în care se petrece acțiunea dar mă rog.
Cred că e a treia oară când mă întâlnesc cu tehnica "fluxului conștiinței" și dacă în Zgomotul și Furia (în partea a II-a cel puțin) și în Spre Far totul a curs destul de lin aici lucrurile sunt îngreunate de apetența autorului (Malcolm Lowry) pentru frazele lungi, meticulos lucrate și foarte ornamentate. Înțeleg că tocmai în în respectivele fraze rezidă originalitatea stilului și mare parte din farmecul romanului dar câteodată simți că parcă nu orice piatră de pe marginea drumului merită să beneficieze de un mic poem.
Subiectul și atmosfera nu sunt deloc mai prietenoase. Primul te macină încet și sigur prin lentoarea (exceptând primul capitol "acțiunea" se desfășoară de-a lungul și, mai ales, de-a latul unei singure zile) cu care își dezvăluie micile orori iscate de satisfacțiile meschine ale (auto)distrugerii. A doua te înăbușă în vaporii otrăviți de mescal și tequilla.
Pentru ca tabloul să fie complet personajul din perspectiva căruia urmărim cel mai des acțiunea (Geofrrey Firmin, Consulul) are legături tot mai precare și în continuă deteriorare cu realitatea și cu toate făpturile sâcâitoare care o populează.
Cu prietenul din copilărie (Laruelle) și probabil fostul amant al soției acum înstrăinate. Cu fratele (Hugh) și posibil viitorul amant al soției acum pierdute. Și cu fosta soție însăși (Yvonne) revenită după o despărțire de un an pentru a încerca să salveze relația cu Consulul. Dar nici din Consul și nici din relație nu a mai rămas mare lucru de salvat așa că efortul pare zadarnic, lipsit de speranță de la bun început. Așa și e. Magmatic, toate o iau ușor și inexorabil la vale, spre poalele vulcanului, dar focul nu purifică, nu lasă curățenie și promisiunea unui nou început în urmă. Doar cenușă și dezolare, urmele mutilate ale "frumuseții pe care am distrus-o atât de necugetat din temelii fără a putea însă distruge și amintirea frumuseții". Vesel, nu v-am spus?

creeps in this petty pace from day to day

Doamne, cît de fără noimă și de goală este lumea! Zilele încărcate cu momente ieftine și murdare își urmează una alteia, și-n jalnică rutină zilelor le urmează nopți de neliniște și obsesii: soarele luminează fără strălucire și luna răsare fără lumină. Inima mea are gust de cenușă și gîtul mi se strînge și nu mai pot de atîta plîns.

Am început anul în același spirit optimist cu Ordinary Men, una din cărțile recomandate cu insistență de Bunul Profesor (Peterson). Un batalion de polițiști (?) este trimis în Polonia pentru a ajuta la implementarea Soluției Finale. Ce îi face speciali pe "oamenii obișnuiți" din titlu' e tocmai asta, faptul că sunt oameni obișnuiți. Oameni de vârsta a 2-a, neîndoctrinați politic ( sau cel puțin nu la fel de eficient ca generațiile mai tinere), cu meserii simple înainte de razboi, în general fără experiență militară și fără să fie pregătiți în prealabil pentru misiunea pe care mulți din ei nici măcar nu o bănuiau. Oameni care după un început ezitant au ajuns să execute (sau să contribuie indirect la moartea a) mii de evrei, în special bătrâni, femei și copii. "Cum?" și, mai ales, "de ce au făcut-o?" sunt întrebările la care încearcă să răspundă ancheta lui Christopher Browning.
Stilul oarecum sec, tehnic nu constituie chiar cel mai potrivit stimulent pentru lectură dar cartea merită citită oricum. Lecția de extras din ea e că,puși în aceeași situație, majoritatea oamenilor ar proceda la fel ca majoritatea "oamenilor obișnuiți" din respectiva unitate.
O mică parte din din ea ajunge chiar să își facă cu plăcere sadică "datoria". O și mai mică parte își protejează cu încăpățânare resturile de integritate morală și umanitate care pot supraviețui în asemenea condiții. Cei mai mulți însă își fac treaba fără entuziasm dar cu mereu crescândă detașare pentru că pojghița subțire de civilizație (pe care o considerăm mult mai trainică decât e de fapt și pe care o luăm de garantată) nu rezistă prea mult sub presiunea mentalității de trib, a subordonării față de autoritate, a obisnuinței incrimentale cu orice situație și a unui foarte prost plasat simț al datoriei (poți refuza să faci treaba murdară, dar treaba murdară trebuie făcută și prin refuzul tău lași greul pe umerii camarazilor). De citit.

I made the effort, and it was possible for me, to shoot only children. It so happened that the mothers led the children by the hand. My neighbor then shot the mother and i shot the child that belonged to her, because i reasoned with myself that after all without its mother the child could not live any longer. It was supposed to be, so to speak, soothing to my conscience to release children unable to live without their mothers.

Stilul era straniu, scriitura era clară și transparentă, dar modul în care se succedau poveștile nu conducea la nimic.

Așa caracterizează un personaj al romanului 2666 de Roberto Bolano romanul (fictiv) altui personaj al cărții, autorul (la fel de fictiv) Benno von Archimboldi și e destul de evident că remarcile funcționează și ca o auto-diagnosticare a lui 2666 însuși (și poate a întregii opere a lui Bolano, din care am mai citit doar Detectivii Sălbatici a cărui structură, în comparație cu cazul de față, părea să indice totuși spre ceva).

Stilul, cu stranietatea lui cu tot, ar fi unul din principalele motive pentru care aș recomanda cartea asta. Nu sunt destul de citit ca să pot identifica influențele care i-au dat naștere dar 2666 merită parcurs pentru că, pur și simplu, nu o să citiți altceva ca 2666. Mai ales că "scriitura e clară și transparentă", lucru care ajută mult un roman care nu e the fastest read around the block (deși de multe ori dă senzația de superficialitate, aspect compensat de puținele și memorabilele momente în care îți dă senzația că tu ești de fapt cel superficial). Poveștile care nu conduc la nimic ar putea să fie cel mai important minus pentru mulți cititori deși dacă ai genul ăsta de așteptări de la romanele pe care le citești nu înțeleg de ce ai ajunge la Bolano in the first place.

Pe mine nu m-au deranjat nici nenumăratele piste deschise și lăsate neexplorate nici numarul mare de personaje , cu dilemele și problemele lor rămase "nerezolvate" (probabil sunt probleme nerezolvabile, huh?). La fel ca la Sub Vulcan (și Bolano e un admirator al lui Lowry, motto-ul Detectivilor e preluat de la el) pentru mine a contat mai mult atmosfera. Aici e prezentă un fel de tristețe atotcuprinzătoare și exasperantă care își caută soluționările în tot felul de excese și acte violente care culminează cu șuvoiul interminabil de cadavre din partea a IV-a a romanului (cu siguranță cea mai grea de înghițit), răspuns și parte la/a infernul(ui) din Santa Tereza (și nu doar de acolo, nici doar de atunci).

Nu cred că romanul merită statutul de capodoperă timpurie a secolului XXI dar nici să fie considerat un fel de păcăleală nu mi se pare corect. Merită citit.

...la sfârșit, în realitate, singurul lucru cu care rămâneai era natura, o natură care se topea încetul cu încetul într-un cazan în clocot până dispărea de tot.

Aprilie a fost o lună bună :D

Love and Garbage, Ivan Klima. Kundera și Hrabal în principal, Vancura, Skvorecky și Hasek într-o măsură mai mică mi-au stimulat interesul pentru literatura cehă. La toți am întâlnit o sensibilitate aparte (chiar și la Hasek deși la el e cel mai bine disimulată) care își face simțită prezența din plin și în romanul lui Klima. Textura scriituri e delicată, fragilă, gata-să-se-destrame-parcă și până la jumătatea romanului eram complet vrajit de ea și convins că citesc una din viitoarele mele cărți preferate. Dar am terminat-o greu, chinuit, dezamăgit și "dezvrăjit" până la final. De ce? Răspunsul are de a face probabil cu consistența narațiunii. Era clar de la început că stilul, cu toată frumusețea lui (din cauza ei...) nu poate susține o poveste foarte solidă ceea ce nu e neapărat o problemă în sine. De altfel neajunsul e mult atenuat de tehnica narativă folosită de autor. Nu știu dacă are un nume, e un fel de "stream of remembrances" care mi-a adus aminte de o anumită conversație la catedrală deși romanul lui Klima nu se apropie de complexitatea maiestuoasă a romanului lui Llosa. În esență naratorul, un scriitor care se angajează temporar ca măturător de stradă din motive parțial obscure, începe să împletească prezentul noului loc de muncă cu amintiri rememorate într-o ordine cronologică relativă. Acestea se învârt în special în jurul unei legături amoroase (și adultere) cu sculptorița Daria dar ating și multe alte momente (din copilărie, viața de familie etc). Totul e completat de digresiunile eseistice despre Kafka și situația literaturii din Cehia. Era mai mult decât suficient pentru o lectură satisfăcătoare dar ceva se pierde de la un punct, totul devine repetitiv, obositor și iritant...chiar și efectul eteric de care pomeneam la început începe să pară căutat și artificial. Poate era așa de la început dar atunci eram mai dispus să mă las păcălit și să îl văd ca izvorând natural din seninătatea unei priviri aruncate de la înălțimea unei vieți pline de dragoste și gunoi.
I'm sorry that it ended this way but at least now i know how it feels like when love turns to garbage

Nazi Literature in the Americas & The Secret of Evil, Roberto Bolano. Nazi Literature...e un lung șir de scurte biografii a unor autori fictivi din cele două Americi (de Sud în special) "Nazi" pentru că respectivii au simpatii mai mult sau mai puțin pronunțate pt. extrema dreaptă....și deși aspectul ăsta nu e nici pe departe cel mai important (habar nu am care e cel mai important aspect) cel puțin justifică a really badass title. The Secret of Evil e o colecție de povestiri găsite într-un fișier din PC-ul lui Bolano după moartea acestuia. Majoritatea nu fuseseră publicate, multe sunt neterminate, toate sunt bizare în moduri diferite și aproape toate mi-au plăcut. Că tot suntem în era universurilor extinse am observat că și scrierile lui Bolano construiesc un asemenea univers, cu personaje și locații recurente (ca generalul Entrescu, mândria armatei române din motive pe care mi-e rușine să le expun). Îmi place Bolano.

The Closing of the Western Mind, Charles Freeman. Tradiția intelectuală grecească a dispărut din Europa pentru câteva secole iar autorul consideră că moartea acesteia nu a fost una naturală ci a avut de a face cu ascensiunea Creștinismului. Nu e o carte de genul "Creștinismul cel Rău vs Filozofia cea Bună" deși câțiva useri de treabă de pe Goodreads așa au înțeles. Autorul nu vede Creștinismul și rațiunea ca intrinsec și inevitabil incompatibile dar arată cum contextul cultural-politic nu a fost favorabil unei colaborări prea fericite între cele două. Pe scurt, Freeman consideră că textele fondatoare ale Creștinismului (Evangheliile, scrisorile lui Pavel, Apocalipsa lui Ioan și Vechiul Testament) sunt prea eterogene și lipsite de coerență internă pentru a se putea extrage din ele enunțuri axiomatice cu care toată lumea să fie de acord și de la care să se purceadă (ca să intrăm în spiritul conciliilor ecumenice) la aflarea de adevăruri în manieră euclidian-aristotelică. Asta a dus la izbucnirea unor aprige dispute teologice după ce Creștinismul a devenit cea mai influentă religie din Imperiu în timpul lui Constantin. Pe cât de sofisticate și subtile, pe atât de sterile și periculoase pentru stabilitatea deja șubredă a statului conflictele au ajuns cel mai adesea să fie tranșate prin edicte imperiale care stabileau poziția "ortodoxă" în chestiuni precum natura divină sau umană a lui Iisus, relația dintre acesta, Dumnezeu-Tatăl și Sfântul-Duh, statutul Fecioarei Maria etc (jalnice zone de manifestare a puterilor intelectuale dacă le comparăm cu progresele făcute până atunci în matematică, astronomie, medicină etc but that is just me). Speculațiile metafizice au ajuns să fie văzute ca periculoase și pentru lumea de aici (Biserica nu își putea îndeplini rolul de liant social pe care Constantin probabil îl gândise pentru ea) și pentru cea de apoi (era periclitată mântuirea sufletului & stuff). Încrederea în rațiune (care e coruptă și corupe) a slăbit. A fost preferată credința și s-a lăsat tăcerea.

Istoria Filozofiei Occidentale, vol.1, Bertrand Russel. Un fel de "Istorie a filozofilor scrisă de unul dintre ei". Cred că e cea mai bună carte de gen pe care am citit-o, Russel găsește echilibrul potrivit între claritatea expunerii și complexitatea acesteia, nu m-am pierdut prea des. Mi s-a părut interesant că Russel a ales să scrie o carte de genul ăsta (o prezentare a filozofiei accesibilă tuturor) în timpul celui de-al doilea război mondial, cred că voia să transmită un mesaj cu asta (again, habar nu am care e ăla). Pe lângă filozofi și sistemele lor Russel încearcă să prezinte și contextul istoric în care aceștia activează. Ideea e lăudabilă dar execuția nu mi s-a părut la fel de reușită ca partea de filozofie (ceea ce e de așteptat, Russel nu e istoric). Oricum, problema e una minoră și anticipez cu plăcere al doilea volum.

Mai a fost o lună mediocră :D

Monsieur Pain, Roberto Bolano. Singurul lucru cu adevărat remarcabil la (mini)romanul de debut al lui Bolano e numele personajului principal: Pierre Pain (Stan Lee e verde de invidie). În rest, dacă e să împrumut formula "mamei tuturor poeților din Mexic", Auxilio Lacouture (stay tunned for more about her) the novel is bad but the author is good. Problema romanului, cel puțin în ceea ce mă privește: Bolano pregătește destul de bine premisele unui soi de medical-ocult-mistery/love story dar apoi nu permite narațiunii să se dezvolte în nici o direcție. Promisiunea implicită că povestea poate să decoleze în orice moment rămâne tot timpul la locul ei și generează tensiunea care până la final nu va fi rezolvată...spre frustrarea unora și încântarea altora (fucking masochists). E evident că totul e construit așa în mod deliberat și că Bolano vrea să te lase la final cu un sentiment amar de futilitate dar mie nu mi-a căzut prea bine. Untill our next, more fortunate meeting, Monsieur Bolano.

What is Life: How Chemistry Becomes Biology, Addy Pross. Poate merită menționat că textul împrumută titlul unei foarte influente cărți scrise de un nu mai puțin influent și faimos fizician, Erwin Schrodinger (of the cat and equation that bears his name fame) prin anii 40. Merită menționat pentru că iată, după mai bine de 7 decenii problema "vieții" și a (abio)genezei acesteia nu a fost încă rezolvată. Marele merit al cărții de față stă tocmai în modul în care sunt scoase în evidență dificultățile de care se lovesc diferitele încercări de rezolvare a dilemei. În conturarea dimensiunilor misterului, cu alte cuvinte. Iar eu am o slăbiciune pentru cărțile care reușesc să îți amintească (sau te fac să realizezi) că trăim într-o lume profund misterioasă, atât de ciudată încât probabil nu o să îi dăm niciodată de capăt. Răspunsurile pe care autorul le încearcă au fost mai puțin aducătoare de satisfacții, nu am fost impresionat nici de originalitatea nici de posibila utilitate a acestora. Acestea se învârt în jurul conceptului de DKS (Dynamic Kinetic Stability) căruia îi revine sarcina de a muta problema originii și evoluției vieții, probleme ce țin de domeniul biologiei, pe fundamentele mai primare (e ceva serios greșit în exprimarea asta) ale chimiei. În principiu DKS-ul ar trebui să înlocuiască și să lărgească conceptul de fitness (ale cărui definiții în sens biologic au o istorie foarte încurcată acoperită de Dawkins în cartea lui despre fenotipul extins într-un capitol foarte sugestiv intitulat "An agony in five fits") astfel încât acesta să includă și structurile pre-biologice ale căror scop, la fel ca cel al "vieții" e sporirea DKS-ului (analog sporirii fitnessului). Pe de o parte găsesc atrăgătoare simplitatea explicației, pe de alta nu sunt convins de faptul că aceasta nu e doar o acrobație lingvistică asemănătoare non-explicațiilor oferite de cei care invocă fenomenul proprietățiilor emergente, sintagmă a cărei vacuitate e dată în vileag de autor în primele capitole. Ar fi deosebit de ironic ca până la finalul cărții Pross să fi căzut în aceeași capcană. A stimulating reading nonetheless unlike...

Cum gândește creierul, William H. Calvin. La finalul cărții nu prea am înțeles nici cum gândește creierul (dar am început Behave de Sapolsky ca să remediez măcar parțial problema) nici ce anume era în creierul autorului atunci când a scris cartea asta. Pe lângă un aer iritant de condescendență care emană discret din fiecare pagină Calvin pare să uite destul de des cărui public îi se adresează și tot introduce termeni de specialitate fără a se strădui prea tare să îi explice. Nu e de mirare că după începutul destul de promițător (legat de inteligență, limbaj și altele) totul începe să se simtă defocalizat și amorf. Cartea e, cred, despre o nouă și genială teorie privind competiția darwiniană dintre gânduri(ile din același cap), o idee care în principiu sună ca o extrapolare foarte dubioasă a a conceptelor darwiniste. Nu sunt sigur de cât de convingătoare sunt argumentele pentru că la mine a învins gândul că dacă autorul nu a depus suficient efort în oferirea explicațiilor nici eu nu o să depun în încercarea de a le înțelege. On to the next disappointment!

Nihilism, Bulent Diken. Doamne, câte luni am tîrît și m-am tîrît prin cartea asta! Nu știu când m-a vizitat prima dată the uncanny guest cert e că am devenit conștient de tendințele mele nihiliste cândva prin liceu și am ajuns să le resimt ca pe un fel de boală rușinoasă acum câțiva ani. Cum altă noțiune nesănătoasă care mi-a răsărit la un moment dat în minte e că i can read my problems away iată-mă la a doua carte despre nihilism care mă dezamăgeșste pentru că nu îmi oferă ceea ce caut: o istorie a apariției, infiltrării și dezvoltării acestuia în gândirea europeană și un posibil...hmm...remediu. Evident, nu e vina cărții că nu e ceea ce vreau eu să fie dar pot da vina pe autor pentru stilul greoi, pompos și sofisticat, suprasaturat cu citate la fel de elevate din Deleuze, Zizek și alte lumini antiimperialiste ale bătrânului continent. Am rămas cu întristator de puține după ce am terminat cartea, lucru care nu poate decât să îmi accentueze simptomele de care încerc să scap. Anticipez un al treilea eșec în curând.

Shostakovich and Stalin, Solomon Volkov. Din întâmplare am citit cartea în paralel cu "The word that causes death's defeat", biografia Akhmatovei de care am pomenit în alt thread. A fost o experiență interesantă, multe personaje și evenimente se suprapun (privite din unghiuri ușor diferite) dat fiind faptul că Shostakovich și Akhmatova se învârteau prin aceleași cercuri în foarte interesanta și deosebit de sinistra perioadă a domniei lui Stalin. Relația dintre compozitor și dictator a fost una complicată și complexă. Între apariția articolului Muddle Instead of Music în Pravda (1936)- articol în care opera Lady Macbeth of Mtensk District era atacată dur și care se încheia cu un funest ...and this could end very badly- și câștigarea de 5 ori a premiului Stalin Shostakovich, la fel ca multe alte personalități din acea perioadă, a avut parte de un epuizant exercițiu de echilibristică care pentru destui (Mandelstam, Meyerhold, Babel) s-a încheiat, într-adevăr, very badly (doamne, ditamai fraza). Volkov vede relația dintre Shostakovich și Stalin ca fiind prefigurată de cea dintre țarul Nicolae I și Pushkin, cu acesta din urmă (la fel ca Shostakovich mai târziu) asumându-și rolul arhetipal de yurodivy/holy fool. Poate e o idee prea subtilă pentru concretețea ucigătoare a acelor vremuri dar se poate să fie ceva adevăr în ea. A great read.

[quote=carmen_angelus_romila]"Amintiri despre viitor" de Erich von Daniken.

"Amintiri despre viitor" de Erich von Daniken.

- SF sau nu,citita la vremea ei,gasesc de cuviinta a posta cateva fragmente din recenzia cartii,facuta cu multi ani in urma:

Amintiri despre viitor,Mistere neelucidate ale trecutului,Erich von Daniken,Econ-Verlag, Düsseldorf-Wien,1969

(am fost, sunt şi voi fi în continuare un om care crede în Dumnezeu)

Amintiri despre viitor? Se poate oare vorbi despre aşa ceva? Există amintiri despre lucruri sau fenomene care sunt aşteptate să apară?Există oare un cerc perpetuu al vieţii, o neîncetată repetare a fluxului timpurilor?
Îşi dă oare seama larva că la primăvară se va preface în fluture?Presimte molecula de gaz legea potrivit căreia va redeveni, mai devreme sau mai târziu, Soare? Ştie inteligenţa că îşi trage rădăcinile din câmpul nesfârşit al veşniciei?
Omul zilelor noastre se deosebeşte de cel de ieri sau de cel de alaltăieri. Omul este mereu altul, se înnoieşte necontenit pe acel itinerar liniar infinit pe care l-am denumit TIMP. Va veni şi ziua în care el va înţelege timpul şi-l va stăpâni, deoarece TIMPUL este sămânţa universului. Şi fiind fără sfârşit, în el se contopesc toate timpurile.Există amintiri despre viitor. Universul ascunde cu grijă taine rămase până azi nedezlegate. Poate că unele vor fi elucidate. Astăzi,mâine, cândva. Universul nu cunoaşte timpul şi nici noţiunea de timp.A scrie o asemenea carte este o chestiune de curai; a o citi nu înseamnă mai puţin.
Savanţii vor trece lucrarea la index, preferind să au vorbească despre ea, considerând-o o utopie. Aceasta pentru că tezele şi dovezile prezentate nu se încadrează în mozaicul atât de bine alcătuit şi închegat al înţelepciunii scolastice. La rândul lor, profanii, tulburaţi în somn de viziunile viitorului, se vor retrage în cochilia universului lor cunoscut, în faţa eventualităţii, ba chiar a probabilităţii, ca trecutul să fie de fapt şi mai misterios, şi mai senzaţional, şi mai enigmatic decât viitorul.
(....)
Resursele imaginaţiei noastre nu sunt suficiente pentru a explica mijloacele tehnice cu care au reuşit strămoşii noştri să scoată dintr-o carieră un bloc de piatră cântărind peste 100 de tone, cum de au putut să-l transporte într-un loc depărtat şi să-l prelucreze. Aceeaşi imaginaţie, considerabil solicitată de recentele cuceriri ale ştiinţei,suferă de-a dreptul un şoc în faţa unui bloc de piatră evaluat la vreo 20000 de tone. Înapoindu-te de la fortificaţiile din Sacsayhuaman,întâlneşti la câteva sute de metri distanţă de ele, într-un crater ce se cască în coasta muntelui, acest monstru: un singur bloc de piatră de înălţimea unei case cu 4 etaje. Meşterii epocii l-au lucrat cu deosebită grijă, dăltuind în el trepte mărginite de balustrade, împodobite cu spirale şi orificii.Poate fi combătută afirmaţia că incaşii nu au cioplit acest bloc pentru a-şi face de lucru în timpul lor liber, ci că această gigantică operă a fost mai degrabă înfăptuită cu un ţel precis, pe care azi încă nu ni-l putem explica? Şi pentru ca rezolvarea enigmei să nu fie prea uşoară, să adăugăm că întregul bloc uriaş de piatră este aşezat în crater cu capul în jos; treptele încep, aşadar, de la suprafaţa solului şi merg în jos; orificiile par a fi provocate de explozia unor grenade,aruncate în direcţii diferite. Scobituri ciudate, a căror formă te face să te gândeşti la un fel de fotolii, sunt suspendate în gol. Cum să crezi că mâna omului, că forţa umană a putut să extragă acest bloc, să-l transporte, să-l cioplească? Ce forţă a putut să-l răstoarne? Ce puteri titanice au acţionat aici? Şi în ce scop?Călătorului înmărmurit, i se declară ritos, în chip de explicaţie, că piatra a fost şlefuită în acest loc prin acţiunea exercitată de un gheţar în curs de topire.Explicaţie absurdă! Ca orice masă care alunecă, gheţarul s-ar fi scurs într-o singură direcţie.
(....)
Antichitatea trebuie să devină obiect de cercetare în laboratoare moderne.Au primit strămoşii noştri vizite din spaţiul sideral?Se întemeiază oare anumite părţi ale arheologiei pe premise eronate?Avem noi un trecut utopic?
A sosit timpul să organizăm un an al arheologiei utopice! În cursul acestui an, arheologi, fizicieni, chimişti, geologi, metalurgişti şi specialişti din toate domeniile corelate cu aceste ramuri ale ştiinţei ar trebui să se preocupe de o singură problemă: strămoşii noştri au primit oare pe Pământ vizita unor cosmonauţi?De ce să nu încercăm să căutăm mai întâi, sau în acelaşi timp,pe Terra, care se află oricum la îndemâna noastră, urmele acestor soli străini? Nu vom bâjbâi ca nişte orbi prin beznă: aceste urme există şi sunt perfect vizibile.
(...)
„Orice om de bun simţ-se indigna un savant acum 500 de ani în faţa tribunalului-trebuie să admită că Pământul nu poate avea o formă sferică, căci în acest caz, oamenii de pe partea opusă a sferei sar prăbuşi în gol”. Savantul care în urmă cu 20 de ani ar fi îndrăznit să vorbească despre sateliţi în faţa unor cercuri ştiinţifice şi-ar fi semnat actul de sinucidere academică. Cel care porneşte efectiv în căutarea adevărului nu are dreptul să respingă ipoteze noi sau îndrăzneţe, dar nedovedite, numai pentru că ele nu se potrivesc felului său de a gândi sau a crede. Acum o sută de ani, nici nu era vorba măcar de navigaţia spaţială.
(....)
Turistul care este plimbat cocoţat pe o cămilă denumită ”Bismarck” sau „Napoleon”, în funcţie de naţionalitate,la apus de Cairo, în direcţia piramidei lui Kheops, simte la un moment dat şi el acea senzaţie curioasă pe care o declanşează întotdeauna vestigiile unui trecut de nepătruns. El află că în cutare sau cutare loc şi-a ridicat mormântul un anume faraon. Şi cu aceste cunoştinţe însuşite încă din şcoală şi pe care acum şi le-a reîmprospătat, el se întoarce pe corabiadeşertului înapoi la Cairo, după ce, bineînţeles, a făcut şi câteva fotografii impresionante. Au fost născocite, îndeosebi cu privire la piramida lui Kheops, vreo câteva sute de teorii stupide, care nu rezistă nici la cea mai sumară analiză. În cartea de 600 de pagini a lui Charles Piazzi Smyth Our Inheritance in the Great Pyramid, apărută în 1864,aflăm despre o sumedenie de corelaţii între volumul piramidelor şi globul pământesc, care te uluiesc.Cum, în ce scop şi când au fost construite piramidele? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări. În faţa noastră se ridică un munte artificial având 150 m înălţime şi o greutate de 31,2 milioane de tone,mărturie a unui efort de muncă inestimabil, despre care ni se spune că ar fi servit numai drept loc de înmormântare a unui rege extravagant!
Să o creadă cine vrea!...
(....)
Este de domeniul posibilului ca în galaxia noastră să trăiască sau să fi trăit inteligenţe având din punct de vedere tehnic un mare avans faţă de noi?Dovezi şi indicii că în galaxie trăiesc sau au trăit cândva fiinţe inteligente, apărute mai de mult şi stăpânind o tehnică mai înaintată ca noi, n-am avut până acum.Reflectând asupra datelor statistice şi concepţiilor filozofice, sunt, totuşi, convins că aceste fiinţe evoluate există. Trebuie însă să subliniez că această convingere nu se bazează pe o fundamentare ştiinţifică certă”.Există posibilitatea ca fiinţe raţionale mai vechi decât omul să fi vizitat Pământul în timpurile de demult?
„Nu vreau să tăgăduiesc această posibilitate. Atât cât îmi sunt mie totuşi cunoscute lucrurile, studiile arheologice nu ne-au oferit până acum nici o bază pentru o asemenea speculaţie”.

La centenar trebuie amintit Michel Zevaco, cunoscut in literatura in special pentru seria de carti Cavalerii Pardaillan, o serie ce ofera cititorului multe ore placute si folositoare.

Bora Ćosić - Rolul familiei mele în revoluţia mondială
Demn urmas al unor mari predecesori, autorul are mai multe carti interesante, ce-i drept, nu prea traduse la noi.
Titlul prea pompos va poate duce cu gandul la o familie de rang inalt, "Baronul Barabula si ai sai", pentru ca in aceste cazuri se obisnuieste, cu precadere, folosirea unor astfel de titluri.
O carte ce va expediaza repede la plimbare, are numai 100 de pagini si contine destule motive ca sa fi vrut sa fie ceva mai lunga. Aici se vede clar deosebirea dintre o carte si o perioada de timp!
Sa va mai spun ca familia, practic, n-are treaba cu nici o revolutie? Doar s-au nimerit si ei pe acolo, la instaurarea comunismului dupa Razboiul Mondial, astfel ca membrii acestei familii au fost imortalizati intr-o carte despre perioada de prohibitie la exprimare.
Aceasta carte este pentru toate varstele: pentru cei care nu au prins comunismul, sa vada ce inseamna, iar pentru cei care l-au prins, sa vada ce inseamna.
Stilul in care e scrisa, de comedie pentru scena sau de stand-up comedy (pentru cei care nu mai stiu cum se spune grebla), este foarte potrivit.
Desi mica, e bogata in perle aceasta cartulie. Daca va uitati pe diverse pagini de internet, comentatorii care au citit-o au simtit nevoia sa adauge si cateva citate care i-au distrat. Si sunt extrem de multe in carte!
Fiindca aici e vorba de carti, voi adauga si eu alte doua mici pareri ale bunicului din carte, pareri cu referire la carti, se intelege:
- catre nepot: "O sa faci apa la genunchi de atata citit!"
- catre matusele nepotului, care faceau insemnari pe carti cand citeau: "Nu credeti ca sunt destule prostii in cartile astea, ca sa mai adaugati si voi altele?!"
Lectura placuta!

P.G.WODEHOUSE - Nori grei deasupra Castelului Blandings
Romanul are personaje foarte colorate, multe din ele sunt importante, chiar avand "momentul lor de glorie", daca pana si oribilul detectiv Pilbeam, un ordinar, a devenit agent dublu, penduland intre Imparateasa de la Blandings si Amintirile onorabilului Galahad.
Din aceasta serie am mai citit "Fulger in plina vara".
Dar mai sunt si alte romane in acest ciclu: "Greseala lordului Emsworth" si "Un pelican la castelul Blandings".
Daca secolul XXI a pierdut ceva in literatura, sigur a pierdut eticheta acestui maestru incontestabil al ei si al umorului fin, totodata. Personajele sale, indragite de multa lume, populeaza mai multe cicluri de romane care au fost si ecranizate, in parte, din fericire.
De remarcat ca autorul face portretul unei lumi in descompunere. Interesante semnalmente!
Pe de alta parte sunt mondenitati in romanele sale, cu mare succes la public.
Pentru ca umorul britanic bun si-a cam cazut din drepturi, luandu-i locul cacanarismele de azi, merita amintit.:)

Am inceput sa citesc alaturi de copii noua colectie de povesti interactive cu Fram, ursul polar. Recomand daca cautati ceva pentru prescolari si scolarii din ciclul primar.

=Zoe,în greceste=viata,carturar autentic si haruit pedagog,academician si monahie,pentru carcotasi,cert,carnetul de membru PCR este irelevant,unul dintre cei mai mari eminescologi din tara,patru volume,de amintit,Eminescu si romantismul german,1986,analizeaza viata si opera marelui poet/spune apropiatilor**Eminescu ne apara de noi însine,de slabiciunilenoastre**,ultimele ei ceasuri,în spital,cerea**Sa-l aparati pe Mihai!**,s-a calugarit,la 85 de ani,devine,Maica Benedicta,Manastirea Varatec,Zoe Dumitrescu-Busulenga(1920=2006),inteligenta redutabila,si-a scris,Dorinta ultima.**Daca voi muri la Bucuresti vreau sa fiu înmormântata la manastirea Cernica,daca se va întâmpla însa la Varatic,în casa Înaltului Pimen,Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor unde mi=am petrecut vacantele de vara timp de peste 30 de ani,sa fiu înmormântata la manastirea Putna iar slujba sa fie facuta de Înaltul Pimen.Asa sa fie si nu altfel.Monahia Benedicta Zoe Busulenga,miercuri 3 noiembrie 2004,în Bucuresti -

***Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in volumul Eminescu–Viata,despre prietenia dintre Creanga si Eminescu:

=În toamnã,1875,inspectând scolile primare din Iasi,a ajuns si la scoala din Pãcurari,unde învãtãtorul,Ion Creangã,l-a încântat.Întâlnirea lor a fost o bucurie uriasã,o explozie.Unul gãsise,în sfârsit,în celãlalt,ceea ce asteptase.Eminescu descoperise„Plutarhul” sãu popular concentrat într-o singurã minte genialã;Creangã a vãzut pe acela menit sã trezeascã în el,printr-o maieuticã a congenialitãtii,pe marele artist latent.si a început,în cartea vietii cu putine bucurii a poetului,o paginã dintre cele mai luminoase.Cãci s-a îndreptat înspre Creangã cu o fericire neascunsã si a trãit alãturi de el ceasuri de multumire adâncã.Toti memorialistii Junimii au consemnat,uimiti,prietenia celor doi.Le venea greu sã înteleagã cum atât de cultivatul,de exigentul Eminescu putea gãsi în Creangã,„talentul primitiv si necioplit”,dupã pãrerea lor,un interlocutor care sã-i dea satisfactii atât de depline,încât sã ajungã sã absenteze de la sedintele din fiecare vineri ale cenaclului:„Îndatã ce cunoscu pe Creangã,el se izolã cutotul de noi,dându-se în societatea lui numai.Câteodatã întrebam pe Eminescu:=Ce vorbesti în tot timpul cu Creangã?El zâmbea si cu acea privire vagã si rãtãcitã,care-i era caracteristicã,rãspundea în mod evaziv.Vorbim si noi ce ne trece prin mintesi atâta tot.Câteodatã,Creangã si Eminescu dispãreau câte trei-patru zile,nu se stia ce au devenit.În timpul acesta,ei ieseau din oras pe jos,cutreierau Galata cu Târgusorul,treceau spre bariera Pãcurarilor,fãceau înconjurul pe la Copou si Aroneanu,dormeau pe o lavitã la vreun han sau la vreo crâsmã,mâncau ce gãseau si erau fericiti.”Si opera literarã a lui Creangã,ca si opera lui Slavici,se datoreste imboldului înspre creatie primit de cei doi scriitori de la mai tânãrul confrate genial,obsedat de destinul culturii românesti.Auzind,în rãtãcirile lor prin împrejurimile Iasului,povestile nãzdrãvanului Creangã,Eminescu l-a silit pe acesta sã le treacã pe hârtie.si dupã aceea,l-a dus la sedinteleJunimii,convins fiind de valoarea productiilor învãtãtorului=povestitor.Pe prietenul acesta al lui Eminescu,„gros si gras”,si greoi si stângaci,îmbrãcat în haine de siac cafeniu si stergându-si mereu fata cu o basma rosie,Junimea nu l-a pretuit chiar asa cum se cuvenea,ci mai cu seamã ca pe un înzestrat povestitor de snoave mai deocheate.Doar Maiorescu a înteles,si în ceea ce-l privea pe Creangã,valoarea literaturii sale poporane,consunând cu ceea ce se petrecea în acel timp în unele literaturi europene.Cât despre Eminescu,atitudinea unora din junimisti nu i-a zdruncinat cu nimic dragostea si entuziasmul care au rãmas neclintite.Si cum,începând din 1875 si pânã în 1881,humulesteanul a dat în întregime opera lui majorã,de la Soacra cu trei nurori,la Amintirile din copilãrie,Eminescu a avut tot timpul sã se bucure din plin de ea.A fost poate singurul care a pãtruns si valoarea de substantã,si valoarea artisticã a acestei opere fãcute parcã pe gustul lui,exprimând acel fond popular dupã care tânjea,îmbrãcat în forma unui mestesug desãvârsit stãpânit.Cãci Creangã,cu geniul lui nativ,fãcuse în lunile si apoi în anii prieteniei cu Eminescu,o ucenicie rapidã si eficientã,receptând,ca într-o universitate sui-generis,învãtãtura unui maestru inegalabil,care fusese si pentru el,ca si pentru Slavici si mai târziu pentru Caragiale,cea mai sigurã cãlãuzã spre lumea culturii si creatiei.Modest si generos si extraordinar de ahotnic pentru tot cea ce privea promovarea culturii românesti,poetul care gândea neîntrerupt la posibilitãtile de constructie,de edificare a unei lumi a valorilor,a lucrat într-adevãr socratic la scoaterea la ivealã a adevãrului creator din prietenii lui.Vâna popularã a talentului lui Creangã,cultura lui folcloricã enormã i-au pãrut lui Eminescu o zestre incalculabilã care se cerea folositã în scopul urmãrit de elîn orice împrejurare,si anume,realizarea autenticitãtii.L-a „recrutat” deci pe Creangã în slujba telului pe care el însusi îl slujea si dialogul lor,rãmas nestiut,s-a desfãsurat,probabil,pe teme esentiale,legate de specificitatea poporului român,de necesitãtile dezvoltãrii lui,a scoaterii lui din starea în care se afla,prin punerea în valoare a geniului sãu particular.si Creangã a devenit unul din instrumentele prin care Eminescu dorea sã demonstreze tocmai particularitatea geniului popular românesc.Ca si în cazul lui Slavici,Eminescu va fi ascultat bucãtile de prozã narativã,cu mai putine interventii poate,desi sfaturile de naturã esteticã nu vor filipsit,deoarece arta lui Creangã evolueazã foarte repede spre stachete foarte înalte reprezentate de Harap Alb si mai cu seamã de Amintiri.Cei doi si prietenia lor ascundea tâlcuri mult mai încifrate decât lãsau sã se vadã sau sã se audã din ea.si ceea ce avea sã spunã într-un rând Eminescu în Curierul de Iasi despre opera lui Creangã era limpede menit unei receptãri,cât mai largi,de masã,a acesteia.Adresându-se unora care aveau misiunea sã culeagã literatura popularã din Moldova,el le sugera ca model de inspiratie din acea literaturã,povestile lui Creangã:„Un muntean de bastinã,nãscut asemenea în tinutul Neamtului,e Ion Creangã.Citit-au vreodatã colectorii pe Dãnilã Prepeleac,pe Soacra cu trei nurori si altele,ca sã vadã care ar trebui sã fie izvoarele din care sã se inspire si cum vorbesc si cum se miscã tinutasii din Neamt?”Si de acum încolo,pe toatã durata sederii în Iasi,Creangã,si bojdeuca lui va fi oaza de luminã si bucurie a poetului,în mijlocul trudei si necazurilor sale de intelectual onest si activ într-o lume inertã si moartã pentru ideal.
(...)
***Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in,Eminescu–Viata,despre Eminescu-anii din urma:

Când s-a trezit,o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã,cu vechi obsesii refulate.Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã,lunaticã,blândã,ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin,încã durerea i-ar fi fost mai micã.Dar la el,accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate,care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata.În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur,dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.Asa l-au vãzut sotia lui Slavici,familia Maiorescu,în teribilele zile din vara anului 1883.Asa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat,asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling,localitate de lângã Viena,unde,în anii studentiei,trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza.În clipele de luciditate,Eminescu era coplesit de tristeti infinite,de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale.Acest spirit,care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu,fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,semn al unei prea nobile personalitãti.Titu Maiorescu si Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat,cu multã generozitate.Eminescu nu se mai putea regãsi,pentru el frumusetea murise.De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã,vitalã.Din nou în tarã,avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti.Sora lui infirmã,atât de devotatã,Harieta,i-a fost aproape,cu infinitã solicitudine,desi si ea avea un trup la fel de chinuit de boalã.Mai rãmãseserã ei doi,legati de amintirile unei copilãrii depãrtate,ca din altã lume.Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai,în ianuarie 1884.Dupã el pãrãsise lumea si Niculae,al doilea fiu al sãu,sinucigându-se în martie al aceluiasi an.Matei,ultimul supravietuitor al familiei,n-a fost alãturi de genialul sãu frate în vremea suferintei.Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea,în sfârsit,a primei,acum istorice editii,a poeziilor eminesciene.Elegantul volum apãrut la Socec,cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii si vignete,si care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public,n-a mai bucurat ochiul,acum indiferent si resemnat,al poetului:„Ne-nteles rãmâne gândul/Ce-si strãbate cânturile/Zboarã vecinic,îngânându-l/Valurile,vânturile”.Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele,în momentele umilintei trupesti si ale inconstientei.Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afectiune.Anii hãrãziti suferintei s-au scurs greu:si fiecare clipã se transforma,pentru cel care o dorise,în vesnicie,dar nu de dragoste,ci de chin.Si moartea cea mult doritã încã de prin 1878,ca o împlinire,ca o reîntoarcere mioriticã în elemente,în pãmânt,în apã,si în vegetal:„Mai am un singur dor/În linistea serii/Sã mã lãsati sã mor/La marginea mãrii;/Sã-mi fie somnul lin/Si codrul aproape/Pe-ntinsele ape/Sã am un cer senin”/a venit,târziu,dupã ce se uscase în el toatã mãduva vietii.Poetul a iesit din timp,pentru a reintra vesnic în timp,la 15 iunie 1889.L-au urmat pe ultimul drum,în ziua aceea de varã,foarte multi oameni,dintre cei mai mari ai zilei,Kogãlniceanu,Titu Maiorescu si altii.O scrisoare,de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã,vorbind despre ceremonia despãrtirii,a fost trimisã de Maiorescu surorii lui,Emilia,însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat:„Bucuresti,21 iunie=3 iulie 1889**Emilio dragã,În biserica Sf.Gheorghe-Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei,în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei.Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine si ti-o trimit aici.Sub bandã primesti si un numãr din„Constitutionalul”cu descrierea îngropãrii.Articolul„În Nirvana”e de Caragiali.Când am însotit pe jos,cu capetele goale,pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu,Rosetti,Mandrea,Laurianu,Mihãilescu,Eu,Anicu ta si vro 600 de scolari si studenti(admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singurapompã),era vreme acoperitã,linistitã,nu vânt,nu zgomot,câteva picãturi de ploaie,vreo 5 minute,apoi iar bine;cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore,a sosit la cimitir pe la 7,1/4.S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el;e ceva mai în fund la dreapta de la tata.Din întâmplare un mare copac de tei e în apropiere.Pentru grilaj si o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie,cu o singurã parte netezitã,pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui,si un tei în lãuntrul grilajului),se vor face subscriptii.Pãrerea mea este de 50 bani,pentru ca toti scolarii,si din Transilvania,sã contribuie.Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu**.L-au mai urmat însã,ciudat,în acelasi an,întru întoarcerea în pulbere,cei care l-au iubit si pe care i-a iubit:Veronica,Harieta si Creangã.Nimeni nu l-a însotit,însã,pe drumul Golgotei lui.
&
As vrea însã aici sã întãresc afirmatia mea în legãturã cu tensiunea teribilã la care a fost supus,de structura sa interioarã,divizatã si contradictorie,geniul eminescian.De aceea am sã reproduc un poem postum al sãu,mai putin cunoscut,în ciuda lungimii sale.E vorba de **Bolnav în al meu suflet**,scris cam în aceeasi vreme cu rugãciunea care va urma.Iatã poemul:
***(„Bolnav în al meu suflet,în inimã bolnav/Cu mintea depravatã si geniul trândav/Închin a mea viatã la scârbã si-ntristare/Si-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare/Prea slab pentru-a fi mare,prea mândru spre-a fi mic/Viata-mi,cum o duce tot omul de nimic/Nãscut fãr’de-a mea vinã,trãind fãr’mai s-o stiu/Nu merg cum merg alti oameni,nu-mi pasã de-unde viu/Supus doar,ca nealtii,la suferinte grele/Unesc cu ele stirea nimicniciei mele/Sfânt n-am nimic,în bine nu cred si nici în rãu/Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu/A vietii ostenealã o simt si n-o combat/As râde doar de viatã,dispretuind-o toatã/Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/Muncind în mine însumi,vointa-n orice nerv/Peirea cea eternã din mine sã o serv/Dar vai!nici siguranta n-o am cã mor pe veci/Si dacã oare a mortii mâni palide si reci/În loc sã sferme vecinic a vietii mele normã/Dacã a mea durere,un vecinic Ahasver/Ar pune al meu suflet sãrman în altã formã?/La sorti va fi pus iarãsi,de cãtre lumi din cer/Ca,cu acelasi suflet din nou sã reaparã/Migratiei eterne unealtã de ocarã?/Nimic,nimic n-ajutã=si nu-i nici o scãpare/Din astã lume=eternã,ce trecãtoare pare/Gonit în timpi si spatii,trecând din formã-n formã/Eternã fulgerare cu inima diformã/De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc rãnitã/Pustiu-alergãtoare,cumplit de ostenitã/S-acum din nou în evu-mi,lui Sisif cruda stâncã/Spre culmea mortii mele ridic s-ast’datã încã/S-ast’datã?Cine-mi spune cã-i cea din urmã oarã?”)***
...
Nu cunosc paginã existentialã mai disperatã în toatã poezia lumii.Se îmbinã aici atâta durere,atâta spaimã de viatã,atâta groazã de posibilele reveniri (migratia eternã)preconizate de filosofia indianã,atâta dorintã,neputincioasã însã,de a distruge vointa de a trãi(aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii),dar si atâta umilintã si dispret de sine(nimicnicia lui)încât existentialistii secolului al XX-lea apar,pe lângã el,ca niste snobi dezgustati de o viatã otioasã.Deznãdejdea concentratã aici,atât de cumplitã,nu e crestinã,însã izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare.
***
(volumul,Eminescu-Viata,Editura:Nicodim Caligraful,2009)

Cao Xueqin, Gao E - Visul din pavilionul rosu
Sa mergem si pe alt continent: Asia! Cu toate ca exista persoane mai in drept sa vorbeasca despre literatura chineza, adevarati fani! Stima pentru ei!
Noi, aici, mai... cantam putin la tambal sau guzheng (guzheng = un tambal chinezesc).
Am ramas foarte mirat afland ca chinezii nu canta cu lingura la guzheng. Ceva imi scapa: ei mananca cu betele, noi batem cu betele in tambal, noi mancam cu lingura, ei nu bat cu lingura in guzheng!
https://www.youtube.com/watch?v=IxM1tjTvFAc
Si acum, relaxati, probabil ca vreti sa aflati cate ceva si despre roman.
Prima data cand am vazut cat de groasa e cartea "Visul din pavilionul rosu" am zis ca aia e, de-acum, coma prelunga, nu vis!
Despre romanul chinezesc in general, nu vorbesc. Cum spuneam, exista alte persoane mai in masura sa o faca. Totusi, in aceasta privinta, daca aveti putina rabdare sa cititi Cuvantul Inainte al cartii, aveti rabdare degeaba! Nu zice nimic acolo despre acest subiect.
Acum, despre autor: tatal sau a fost un mare literat la Curtea imparatului, cu lucrari vestite. Fiul sau, autorul acestei carti, nu dadea semne ca va scrie, dar nu dadea semne nici de oboseala si intr-o zi ne-am pomenit cu romanul asta.
Si asa cum acad. Razvan Theodorescu spunea in anii '90 ca avem nevoie de Shakespeare, asa si autorul, cred, spunea ca are nevoie de multe personaje, ajungand, pana la urma, la 300 de personaje in acest roman, ceea ce arata, dupa o simpla medie aritmetica, la numarul de pagini al cartii, ca la fiecare doua pagini apare un personaj nou. Poate v-am starnit curiozitatea, ca nu-i deloc usor sa mentii in atentia cititorului atatea personaje, e ceva!
Pe scurtatura cea mai scurta, femeile din acest roman, pentru ca aici ele sunt preponderente, personaje bine conturate, placute, nu doar femei aflate in trecere, impreuna cu barbatii, bineinteles, ajung la concluzia ca societatea trebuie schimbata, ca nu mai merge. China feudala nu mai confera nimic, e de jale! Ca atare se impune o altfel de societate, dar nu oricum, ci bazata pe cumintenie, curatenie (sufleteasca, nu de alt fel), corectitudine si alte de astea care incep cu litera c, toate conform confucianismului si altor filosofii si religii chinezesti, de care aveti cunostinta.
Este un roman frumos, o afacere de familie. Pe de alta parte se impune ca una din operele cele mai importante ale literaturii si culturii clasice chinezesti.

V. Alecsandri - Boieri si ciocoi
Stradania mea inseamna ca nu a fost chiar asa de mare daca nu am ajuns pana azi sa postez acest comentariu.
A fost Ziua Unirii, nici azi nu e tarziu, tot uniti suntem si azi, tot Romania! De fapt luna ianuarie, in intregul ei, e plina de evenimente romanesti.
Nu am o poza la indemana, dar Palatul Patriarhiei, unde s-a semnat actul prin care Al. I. Cuza a fost ales domn al Principatelor Unite, este o bijuterie arhitecturala.
O personalitate ce a luptat pentru Unire a fost si poetul V. Alecsandri, cel care a scris si Hora Unirii.
Cunoscut in special pentru poeziile sale dar si pentru piesele de teatru, indeosebi "Chiritoaia" si Iasii in carnaval, dramaturgul este semnatarul si a altor piese de teatru, printre care Boieri si ciocoi, despre care intentionez sa ce? Vom mai vedea!
Pe aceasta tema cea mai cunoscuta lucrare este romanul Ciocoii vechi si noi de N. Filimon, care, cel putin pe vremea scolii mele, era in programa de invatamant.
Nu stiu daca dvs v-a cazut in mana acest roman, ca doar nu mergeti cu mana intinsa!
Cand eram in scoala nu am citit Ciocoii vechi si noi. Consideram ca Dinu Paturica o fi vreun afemeiat care asa era poreclit si care mergea cu paturica dupa el, poate mai prinde ceva. Acum e mai simplu, are masina, paturica se poate pune in portbagaj.
Iar imaginea ciocoilor in mintea mea de atunci era cu a personajelor alea cu cioc imens pictate pe constructiile antice egiptene pe care le vedeam sambata seara la tele-enciclopedia.
Mai nou, unii spun ca acolo s-au gasit desene antice si cu OZN-uri, dar si in pesteri, pe tot intinsul planetei noastre. E cert ca au fost pe acolo nepamanteni, caci orice fiinta are aceasta tendinta, sa-si marcheze trecerea, inclusiv omul.
Cand pe alta planeta, in pesterile de pe acolo, o sa se gaseasca desenate suli, abia atunci putem fi siguri ca omul a ajuns pe acolo!
Duble scuze, de deranj si de paranteza, dar asta e literatura SF, adica SF-urile mele, traznai, glume!
Daca N. Filimon a mai scris si altceva nu stiu, dar cert este ca romanul sau este unul reprezentativ pentru literatura romana.
Mi-aduc aminte, si deloc nostalgic, ca pe vremuri se spunea "Reprezentativa de fotbal a Romaniei", adica cei mai buni.
Acum reporterii nu mai au curajul asta, spun simplu, echipa de fotbal a Romaniei. Cine sa mai reprezinte? Joaca si ei pentru Romania!
Dar nu, asta nu-i decat o dulcegarie, asa, pentru mine, ca sa inteleg mai bine ce inseamna reprezentativa.
Revenind la N. Filimon, mai era, tot asa, un marinar, capitan mai exact, care a compus o melodie ce este si acum imnul Frantei - La Marseillaise. Ca frantuz o mai fi compus el si alte piese pentru pian si nopti fierbinti, eu stiu? Cunscut ne este doar imnul semnat de el!
V. Alecsandri intentionase sa faca dupa aceasta piesa, care reprezenta ciocoii de pana la '48, si o piesa cu ciocoii de dupa '48. Dar, la data respectiva, vorba lui Toma Caragiu, s-a observat din tribuna oficiala si i s-a spus ca nu mai e oportuna o astfel de lucrare, iar bardul din Mircesti nu a mai scris-o.
Boieri si ciocoi este o piesa importanta pentru istoria teatrului romanesc. Nu cunosc exact daca e prima, atunci nici nu prea scriau teatru multi romani, dar este printre primele piese de teatru romanesti de importanta, cu o constructie mai elaborata, fata de creatiile autohtone de pana atunci.
Piesa are farmecul ei si destule metehne ale oamenilor secolului al XIX-lea si bisurilor lui, cerute de publicul larg.
Il intalnim pe Barbu Lautaru, un grecotei care o sa va amuze, oameni de toate categoriile sociale, de la boieri la razesi
(dupa nivelul lor pe scara ciocoiasca e si raspunsul lor dat boierilor mari: Sarut manile, Saruto zenunchii, Sarut talpile).
Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon si Boieri si ciocoi de Vasile Alecsandri apar cam in aceeasi perioada.
Alecsandri a scris primele 2 acte cu 10 ani inainte de publicare, cu cativa ani inainte de aparitia romanului lui Filimon.
Romanul a aparut mai devreme insa, cu cativa ani inainte de publicarea piesei lui Alecsandri.
Exista o disputa in legatura cu ele. Eu nu stiu ca aceste doua personalitati sa se fi acuzat intre ele. Sigur a facut-o critica de dupa aceea. Vorba lui "nenea Iancu", vezi, de aceea nu-mi place critica, e repezita! Asta e cusurul ei! E repezita!
Exista pareri ale Criticii ca Alecsandri a avut ca model romanul lui Filimon. Exista si pareri ca Filimon a avut ca model piesa lui Alecsandri, cum de altfel exista pareri ca sunt facute in paralel fara a se fi luat de model cele doua lucrari.
Scrie, ba! Scrie acolo ceva, sa fie! Critic, mai ales! Se stie, hartia suporta orice, dar...
...mai e o varianta: in timp ce Alecsandri era plecat din tara (avea acest dar, mai mereu) sau asa credea Filimon, acesta din urma a fost la Mircesti sa vada hartiile lui Alecsandri, iar Alecsandri, care nu era plecat din tara, s-a dus acasa la Filimon cat timp acesta era la Mircesti, si s-a uitat in hartiile lui Filimon.
Nimeni nu pomeneste aceasta intamplare!
Isi citeau unul altuia fituicile, exclamand fiecare in parte:
Ba, da asta scrie exact ce scriu si eu! Asa ca n-au mai luat nimic si-au plecat amandoi dezumflati acasa!
Mie mi-au placut criticii care au spus ca fiecare a facut-o independent, ca Boyle-Mariotte sau altii, ajungand la acelasi rezultat. Sa explic in doua aliniate cat de scurte!
Dupa idee, criticii au ajuns la continut, spunand ca romanul e superior. Este, nu neaga nimeni! Ei uita probabil ca una e teatrul si alta e romanul. Piesa se reprezinta pe scena, se concepe altfel, daca ai fi romancier in piesa, nu zic, fraza e frumoasa, mestesugita indelung, dar vai de capul actorilor care ar trebui sa o tina minte!
Totusi, unul e roman, alta e o piesa de teatru!
Mai ramane sa faca un sondaj de opinie pe strada cu intrebarea care din ele i-a facut sa inteleaga mai multe despre subiect, daca tot s-a facut la comun! Atunci sa vezi raspunsuri! In ce hal se pune problema!
Dar ce, Bon Jovi nu era in acelasi clasament cu Pavarotti? Ce, au vazut multi?
Si nu era un clasament de bani castigati din muzica, era ceva de genul cei mai multi bani din muzica s-au castigat cu pictura lui Van Gogh.
Apoi, chestie de bun simt, sau cum, poate, s-o exprima razesul Arbore, personaj al piesei despre care mai vorbim din cand in cand pe aici, e la mintea cucosului, daca doi pictori picteaza aceeasi femeie, intr-o maniera clasica, vor fi diferente, normal, fiecare vazand sau surprinzand un anume sentiment, dar femeia e aceeasi, asa ca trebuie, totusi, sa se recunoasca in ambele tablouri.
Daca cei doi au scris in aceeasi epoca ce au vazut "pe strada" despre acelasi subiect, ce ar fi trebuit sa apara in lucrarile lor? Ca unii erau de pe Luna si altii de pe Marte?
Este o limba arhaica in piesa, dar e asa de placuta! La inceput, pana va obisnuiti cu ea, cateva pagini, pare putin mai dificila, dar apoi ii dati de gust si o veti gasiti atragatoare.
Cred ca daca s-ar pune acum pe scena, piesa ar fi un succes. Alecsandri este un mare poet al nostru, piesa este dragalasa si cu destule invataminte, stiu ca va veti distra cu ea daca n-ati citit-o, dar va urez si eu distractie cat mai placuta!

-1963,scrie**Jurnalul unui geniu (Journal d'un génie)*Je dédie ce livre/Dedic aceasta carte ?* MON GÉNIE GALA GRADIVA,HÉLÈNE DE TROIE,SAINTE HÉLÈNE,GALA GALATEA PLACIDA,Pe primul loc:Gala și Dali,Pe locul doi: Dali,Pe locul trei:toți ceilalți,inclusiv noi,bineînțeles**,Salvador Domènec Felip Jacint Dal?* i Domènech,Marquis de Púbol (Salvador Dali,11 mai 1904-23 ianuarie 1989)**Un sarut a pecetluit noul meu viitor!Gala,o numeste Galuchka,Gradiva,Oliva,Clopotelul de piele,*a devenit sarea vietii mele,fiinta prin care personalitatea mea se caleste,lumina mea calauzitoare,dublura mea.Eu insumi.O iubesc mai mult decat pe mama mea,mai mult decat pe tatal meu,mai mult decat pe Picasso si mai mult decat banii*,Dupa moartea Galei,1982,Dali reuseste sa mai picteze un singur tablou"Coada randunicii"**-
***
**Această carte va dovedi că viata de fiecare zi a unui geniu,somnul lui,digestia,extazele,unghiile lui,gripelelui,sîngele,viata şi moartea lui sînt esentialmente diferite de ale celorlalti oameni.Această carte unică este deci primul jurnal scris de un geniu.Si încă de unicul geniu care a avut şansa unică de a se fi însurat cu geniala Gala-unica femeie mitică a zilelor noastre.Cred că libertatea cea mai suavă,pentru o ființă de pe pământ înseamnă că poate trăi,dacă vrea,fără să aibă nevoie să muncească.Am desenat,de la răsăritul soarelui până noaptea târziu,șase chipuri de îngeri matematici,explozibili,și de o frumusețe atât de înaltă,încât am rămas extenuat și sleit de puteri.Culcându-mă,mi-am amintit de Leonardo da Vinci când compară moartea,după o viață împlinită,cu venirea somnului după o zi lungă de muncă**
***
Am petrecut cei patru ani înaintea alungării mele din familie într-o stare de subversiune spirituală,constantă și intensă,patru ani cu adevărat nitetzchenieni.Dacă nu aș plasa-o în acea atmosferă,existența mea de atunci ar părea de neînțeles.Aceea este și epoca întemnițării mele la Gerona.Atunci,mi s-a respins și un tablou la Salonul de Toamnă de la Barcelona pe motiv că era obscen.Tot atunci,am scris împreună cu Buñuel,acele scrisori injurioase la adresa medicilor umaniști și a celor mai prestigioase figuri ale Spaniei.În marea lor majoritate,aceste manifestări erau nedrepte,dar așa înțelegeam eu să-mi afirm voința de putere și să-mi demonstrez eu mie însumi că eram imun la remușcări.Supra-omul meu era să fie,pur și simplu o femeie,supra-femeia Gala.În vreme ce îl citeam pe August Comte,ca să-mi așez pe buze noua religie,Gala se dovedea, de departe,cea mai pozitivistă din grupul nostru.Stătea toată ziua pe la negustorii de vopseluri,prin anticariate și ateliere de restauratori ca să-mi cumpere pensule,culori și tot ce m-ar fi ajutat în ziua când m-aș fi hotărât să nu mai lipesc la nesfârșit,fragmente de litografii și bucăți de hârtie pe pânzele mele și m-aș fi apucat să pictez cu adevărat.
***
Seara,o mare lansare de baloane,pe cer.Unul are forma unui țăran catalan. Aproape că e foc,apoi se pierde cu totul în infinit.Când ajunge abia cât un purice,unii spun „Îl văd încă !”,alții zic„S-a pierdut !”Cineva crede mereu,că îl mai observă.Asta mă duce cu gândul spre dialectica lui Hegel,care este tristissimă,pentru că în ea totul se pierde în infinit.Spațiul finit,vom avea nevoie de el,în fiecare zi tot mai mult !
***
(Vedem,prăbușindu-se o stea căzătoare,verde-veronese,cea mai grozavă pe care am zărit-o vreodată;și o compar cu Gala,care a fost pentru mine steaua căzătoare cea mai vizibilă și cea mai bine delimitată:și cea mai finită !)
***
Gala și Salvador Dal?* au fost protagoniștii unei povești de dragoste ieșite din comun,printre cele mai atipice și mai lungi din istorie.„Gala a fost întotdeauna un mister.Și-a condus viața după intuiții și premoniții,tot ceea ce era ezoteric a fost pasiunea ei.Gala a fost stăpână pe propria viață și a știut în fiecare moment cu cine să fie și cum să-i facă pe bărbații cu care a trăit să se bucure de succes,în așa fel încât ea însăși să poată avea succes.Mereu obsedată de bani,de propriul trup și de bărbații care i-au plăcut,Gala este o figură feminină dominatoare,care se mișcă într-o perioadă în care femeile se dedicau mai ales treburilor domestice și închideau ochii la aventurile soților lor.Gala nu putea fi mai departe de acest tip de femeie,după cum excentrică a fost și arta acelor ani.“(librosyliteratura.es)

**The Picture of Dorian Gray**,semnificaţii şi consideraţii filosofice,publicat la 1890,controversat,unul dintre marile romane ale literaturii "Portretul lui Dorian Gray",Oscar Wilde/**.Adevăratul mister al lumii este vizibilul,nu invizibilul.Căutarea frumosului este adevăratul secret al vietii.Toate tipurile de influente sunt imorale,imorale din punct de vedere ştiintific.-De ce?- Pentru că a influenta pe cineva înseamnă să-i dai propriul suflet.Cel influentat nu mai gîndeşte cu propriile lui gînduri şi nu mai arde cu propriile-i pasiuni.Pentru el virtutile nu mai sunt reale,Păcatele,dacă există într-adevăr păcate,sunt împrumutate.El devine ecoul muzicii altcuiva,un actor care joacă un rol ce nu a fost scris pentru el.Scopul vietii e dezvoltarea sinelui.Atingerea propriei naturi într-un mod perfect.-iată pentru ce suntem aici,pe pămînt,fiecare dintre noi.Azi,oamenii se tem de ei înşişi.Au uitat suprema datorie, datoria fată de sine.Desigur că sunt caritabili.Îi hrănesc pe cei flămînzi şi-i îmbracă pe cerşetori.Dar propriile lor suflete sunt flămînde şi sunt goi.Rasei noastre i-a dispărut curajul.Poate că niciodată nu l-am avut.Teroarea de societate,care stă la baza moravurilor,teroarea de Dumnezeu,care este secretul religiei-acestea sunt cele două lucruri care ne guvernează.**
***
Tineretea este singurul lucru pe care merită să-l ai,domnule Gray.-Eu nu simt asta,lord Henry.-Nu,nu o simtiti acum.Într-o zi,cînd veti fi bătrîn,ridat şi urît,cînd gîndurile îşi vor pune pecetea pe fruntea dumneavoastră iar pasiunea îşi va pune stigmatul focurilor hidoase pe buze,veti simti acest lucru,amarnic îl veti simti.Şi Frumusetea este o formă a Geniului-este superioară Geniului,pentru că nu cere să fie explicată.Apartine datelor esentiale din lume,cum sunt lumina soarelui sau primăvara sau reflectarea în ape întunecate a acelei scoici argintii pe care o numim lună.Nu poate fi supusă întrebărilor. Are dreptul ei divin de suveranitate.Uneori oamenii spun că Frumusetea e doar superficială.Dar cel putin nu e atît de superficială pe cît este Gîndirea.Pentru mine Frumusetea este minunea minunilor.Este superficială doar pentru oamenii care nu judecă după aparente.Adevăratul mister al lumii este vizibilul,nu invizibilul.
***
Suflet şi trup,trup şi suflet,ce misterioase erau!În suflet era o doză de animalitate,iar trupul avea momentele lui de spiritualitate.Simturile se pot rafina,iar intelectul degrada. Cine poate spune unde încetează impulsul carnal sau unde începe impulsul fizic?Ce superficiale erau definitiile arbitrare ale psihologilor obişnuiti!Şi totuşi,cît de dificil era să decizi între opiniile sustinute de diversele şcoli!Era sufletul o umbră statornicită în casa păcatului?Se afla trupul într-adevăr în suflet,aşa cum gîndea Giordano Bruno?Separarea spiritului de materie era un mister,iar uniunea spiritului cu materia era şi ea un mister.
***
Motivul pentru care ne place să îi apreciem pe altii este că ne e teamă pentru noi înşine. La baza optimismului se află teroarea,teroarea gol-golută.Credem că suntem generoşi pentru că îl credităm pe aproapele nostru cu acele virtuti care ne vor fi nouă benefice.Îl lăudăm pe bancher pentru a ne putea acoperi micile fraude şi descoperim calităti în banditii de drumul mare în speranta că ne vor lăsa buzunarele intacte.Cred în tot ce spun.Am cel mai mare dispret fată de optimism.Cît priveşte viata stricată,nicio viată nu e stricată cu exceptia aceleia a cărei evolutiee oprită.Dacă vrei să strici caracterul cuiva,nu trebuie decît să încerci să-l reformezi.În privinta căsătoriei,desigur,ar fi o prostie,dar între un bărbat şi o femeie există alte legături,mult mai interesante, i cu sigurantă că le voi încuraja pe acelea.Ce este căsătoria?Un jurămînt irevocabil.
***
Oricîtă-i fericirea
Pe care-o simt acuma lîngă tine,
Dar legămîntul astei nopti îmi vine
Prea iute,nu ştiu cum,prea fără de veste,
Prea ca un fulger care nu mai este
Pîn’ce zici: fulger ! - o, du-te dar,
Dulcele meu !Şi-a verii adiere
Învoaltă floare face din bobocul
Iubirii noastre pîn’la revedere !
***
Era adevărat oare că oamenii nu se pot schimba?Simti un dor nebun după puritatea intactă a adolescentei,adolescenta lui alb-roză,cum o numise odată lordul Henry.Ştia că se murdărise singur,că mintea îi era coruptă şi-şi alimentase fantezia cu orori,că avusese o influentă nefastă asupra altora şi că gustase acest lucru cu o bucurie teribilă.Mai ştia că de la cei a căror viată se intersectase cu a sa primise promisiuni minunate şi încurajatoare pe care le tîrăse în noroi.Dar nu era cu putintă să recupereze măcar ceva? Nu era nici o sperantă pentru el?Ah!În ce moment mostruos şi pătimaş se rugase ca portretul să poarte povara zilelor lui iar el să-şi mentină splendoarea nepătată a tineretii eterne!Întregul lui eşec se datora acestui lucru.Ar fi fost mai bine pentru el dacă fiecare păcat al vietii ar fi adus o dată cu el şi pedepsa neîntîrziată.În pedeapsă există purificare. Nu" iartă greşelile noastre",ci "Pedepseşte-ne pentru fărădelegile noastre" ar trebui să fie rugăciunea unui om fată de un Dumnezeu cu adevărat drept.Propria frumusete îl ruinase,frumusetea şi tineretea pentru care se rugase.Dacă n-ar fi existat aceste două lucruri,viata lui ar fi nepătată.Frumusetea nu-i fusese decît o mască,tineretea,ceva batjocoritor.Ce e,de fapt,tineretea?Un anotimp verde şi necopt,un anotimp al stărilor superficiale şi gîndurilor bolnăvicioase.De ce-i purtase livreaua?Tineretea îl stricase.
***
Intră liniştit,încuind uşa în urma lui,cum îi era obiceiul,şi trase la o parte draperia care atîrna de portret.Scoase un strigăt de durere şi indignare.Nu vedea nicio schimbare,cu exceptia faptului că în privire apăruse o expresie de viclenie,iar în jurul gurii cuta rotunjită a ipocritului.Obiectul acela era tot detestabil,mai detestabil,dacă se poate spune,decît înainte iar broboana aceea stacojie care îi păta mâna părea mai strălucitoare şi mai aproape de culoarea sîngelui proaspăt vărsat.Atunci începu să tremure.Doar vanitatea îl făcuse să facă singura lui faptă bună?Sau acea pasiune de a juca un rol care ne obligă să facem lucruri mai bune decît noi înşine?Sau poate toate laolaltă?Şi de ce era pata roşie mai mare decît fusese?Părea că se întinsese ca o boală oribilă printre degetele ridate.Era sînge pe picioarele pictate,de parcă picurase de pe mîină chiar sînge pe mîina care nu tinuse cutitul.Înşfăcă obiectul şi-l implantă în tablou.Se auzi un strigăt şi zgomotul căderii.În agonia lui strigătul era atît de oribil încît servitorii speriati se treziră şi se strecurară afară din camerele lor.Cînd intrară găsiră,atîrnat pe perete,un splendid portret al stăpînului lor,aşa cum îl văzuseră ultima oară,în floarea tineretii şi a frumusetii lui extraordinare.Pe podea zăcea un om mort în haine de seară,cu un cutit în inimă.Era veştejit,ridat şi cu o fată dezgustătoare.Numai după ce-i examinară inelele îl recunoscură.


http://www.carteadelaora5.ro/o-viata..._3gZW6C6qvvEW4

The Cinema of Béla Tarr: The Circle Closes - András Bálint Kovács
 

Despre Damnation/Kárhozat: "We wandered through all the miners' villages and towns in the country. We were looking for an industrial environment that bore the clear and irrefutable imprint of slow destruction and decomposition. What was once meant for dynamic growth and multiplication, what still bore the sign of a nicer and richer future, but was now in an infinitely run-down state, showed only the death of such old illusions. We found numerous such places all over the country. Decades-old dreams of triumphant industrialisation are now slums, where people can barely survive. We have been to miners' villages where only pensioners live now - forty-fifty-year old people - who were pensioned off, since the mine was closed down and there was no other work. These people just sit around in the pub all day. We have been to places where the tubs only brought coal-dust, out of which they built a huge spoil-bank. A couple of hundred people are building a mountain just to have something to do. One can see in the architecture of these places that they were meant for a certain way of life, and now they are utterly unsuited for any other[...] Our most stunning experience everywhere was that this was the result of lives spent in back-breaking toil and not in idleness. At the same time, our purpose in finding these places was not to present a diagnosis of certain devastated areas of the country. The film does not allude specifically to time and place. We deliberately avoided showing any signs of actual politics and economics in regard to this environment. We created the locations in such a way that they reflected the endgame of a world-era, the state of the last moment before final disappearance."

Sintagma "stunning experience" descrie foarte bine si ce-am simtit eu vazand acest film. Desi aveam deja la activ mai celebrele Satantango si Werckmeister Harmonies si eram oarecum pregatit, tot m-a daramat. La surprinderea acelui "the state of the last moment before final disappearance" Bela Tarr e ca nimeni altul.

În această carte, cred că opera lui Tarr își găsește una dintre cele mai fidele oglinzi critice. Analize tehnice minuțioase, identificare, argumentată, a diferitelor perioade stilistice, descriere tematică, evoluția mijloacelor de expresie, plasare în contextul istoriei filmului, comparații cu alți regizori etc. - dar și pagini memorialistice, întrucît Kovács îl cunoaște personal pe Tarr de multă vreme. Remarcabilă este și discuția pe care o face despre cele două romane de László Krasznahorkai (Satantango și The Melancholy of Resistance), care au stat la baza filmelor menționate de tine: Satantango, respectiv Werckmeister Harmonies. Krasznahorkai e un autor pe care încă nu l-am citit, dar care, recomandat și de alte surse de încredere, își face loc tot mai în față pe lista mea cu priorități de lectură. Din ce mi-a ajuns la cunoștință, pare să nu fie cu nimic mai prejos (desigur, în domeniul său distinct de cel al cinemaului) decît Tarr în "surprinderea acelui 'the state of the last moment before final disappearance.' "

He, tocmai aici e "problema" de care m-am lovit eu la Krasznahorkai. Am incercat sa citesc Satantango si n-am reusit nicidecum sa NU compar (subconstient) fiecare pagina cu filmul. Cartea (putinul din ea pe care l-am parcurs pana sa realizez ca nu pot continua asa) a iesit invinsa. Era cu siguranta si infrangerea mea ca cititor. O voi relua cand voi fi mai batran, mai rabdator, mai intelept, mai "before the final disappearance".

Poate că The Melancholy of Resistance, în pofida titlului îndoliat, a rezistat cu mai mult succes ochiului și deochiului aparatului de filmat. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că Werckmeister Harmonies, pe care mi-l pot închipui cu ușurință ca pe un alt pericol la adresa cuvîntului scris, se limitează la a doua parte a romanului. În fine, om trăi și om citi - mai știi că nu?

Am The Melancholy of Resistance pe lista de "to read", nu mai tineam minte, a trebuit sa verific :) Imi aduc aminte ca la un moment dat, dupa ce am incercat sa citesc Satantango, am facut un scan al intregii opere a lui Krasznahorkai (nu doar ecranizari) si se pare ca am ramas cu TMOR ca the next stop in tara LK. Daca nu ma insel, n-a fost tradusa inca in romaneste.

S-ar putea să-l știi deja, numai că, de dragul inutilității, al detaliilor pitorești și al coincidențelor cu efect de geometrie, tot am să postez un paragraf dintr-un articol apărut peste mări și țări, în urmă cu ani și care e în chestie: "For all their daring and austerity, these works cannot replicate the peculiar engrossment of Krasznahorkai’s prose (nor, of course, do they exactly seek to). 'Werckmeister Harmonies' simplifies considerably the political machinations of the villagers in 'The Melancholy of Resistance,' at the cost of pushing the story toward a Central European magic realism. So readers of English await more of Krasznahorkai’s fiction, and are, seemingly, reliant on Szirtes, his translator, and on the enlightened largesse - for that is what it is - of New Directions. His work tends to get passed around like rare currency. I first heard of 'The Melancholy of Resistance' when a freakishly well-read Romanian graduate student handed me a copy, convinced that I would like it. I opened it, was slightly excited and slightly alienated by that typographic lava flow, and then put the book on a shelf, in the resignedly optimistic way in which one deals with difficult work - one day, one day. The sense of somewhat cultic excitement persists, apparently. While I was taking notes on these books, a Hungarian woman stopped at my table in a café and asked me why I was studying this particular author. She knew his work; indeed, she knew the author (and had, she said, gone to see 'Pulp Fiction' with him in Boston, when it came out), and she wanted to talk to me now about this writer." (textul integral aici)

(Am impresia că, pînă acum, doar Satantango a fost tradus în română.)

"freakishly well-read Romanian graduate student" :) Cine a fost, sa marturiseasca !
Nu stiam articolul. Multumesc pt pont (ca si pt exegeza de la care a pornit discutia). Il salvez pt studiu.

-"Stoner",("Mai toată viața fusese un tip indiferent.Visase la un fel de integritate,la un fel de puritate neîntinată;găsise compromisul și diversiunea agresivă a banalității.Își închipuise înțelepciunea și,după atâția ani,găsise ignoranța"),publicată inițial anul 1965,chiar este,cum s-a scris şi în "The New York Times Book Review"-romanul perfect“,cartea lui John Williams,născut în 1922 Clarksville,Texas-decedat 1994 luna martie,scriitor,editor şi profesor universitar la Universitatea din Denver/,„În biblioteca Universității,se plimba printre rafturile de cărți,printre miile de volume,inhalând ca pe o tămâie exotică mirosul stătut de piele,pânză și pagini care se măcinau.Uneori se oprea,scotea un volum din raft și îl ținea o clipă între palmele mari care se înfiorau la atingerea încă străină a cotorului,copertelor și paginilor care se lăsau în voia mâinilor lui.Apoi răsfoia cartea,citea câte un paragraf la întâmplare,întorcând paginile cu degete țepene,ca și cum se temea că ar fi putut rupe și distruge cu stângăcia lor ceea ce abia descoperiseră cu atâtea eforturi.”/,romanul lui John Williams strânge ecouri ale unor scriituri marcante ale literaturii americane,precum Faulkner sau Steinbeck,se bucură,de o imensă popularitate,autorul de peste ocean primeste pentru"Augustus",cel de-al patrulea roman publicat-National Book Award în 1974,/**Cine ești tu?Un simplu fiu al pământului,așa cum pretinzi?O,nu.Ești și tu un infirm,tu ești visătorul,nebunul într-o lume mai nebună decât el,tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho,care zburdă sub cerul albastru.Tu ești suficient de deștept,oricum mai deștept decât amicul nostru comun.Dar tu ești atins,suferi de eterna infirmitate.Tu crezi că e ceva aici,ceva de descoperit.Ei bine,în lumea largă o să te dumirești foarte repede.Și tu ești croit pentru eșec;nu că te-ai lupta tu cu lumea.Ai lăsa-o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos,întrebându-te ce n-ai făcut bine.Pentru că te-ai aștepta mereu ca lumea să fie ceva ce nu e,ceva ce n-are nici o dorință să fie.Gărgărița din mălai,viermele din vrejul de fasole,carul din lemn.N-ai fi în stare s-o înfrunți și oricum nu te-ai putea pune cu ea;pentru că ești prea slab și în același timp prea puternic.Și n-ai unde să te duci în lumea asta**/,romanul,traducere de Ariadna Ponta,Polirom, 2016,,,fiind,scrie si Tom Hanks**Una dintre cele mai fascinante carti pe care le veti citi vreodata**-
***
William Stoner s-a născut în 1891,la o fermă micuţă din centrul statului Missouri,aproape de satul Booneville,la vreo şaizeci şi ceva de kilometri de Columbia,oraşul Universităţii,a intrat la Universitatea din Missouri în anul 1910,la vârsta de nouăsprezece ani.Opt ani mai târziu,în toiul Primului Război Mondial,şi-a luat doctoratul şi a acceptat un post de asistent la aceeaşi Universitate,unde a predat până la moarte,în 1956.Nu a ajuns mai mult de lector şi puţini studenţi şi-l aminteau cât de cât după ce încheiau un curs de-al lui.Când a murit,colegii au donat bibliotecii Universităţii,în memoria lui,un manuscris medieval.Manuscrisul se găseşte şi acum în Secţiunea de Cărţi Rare,cu inscripţia „Oferit Bibliotecii Universităţii din Missouri în memoria lui William Stoner,membru al Catedrei de Engleză.Din partea colegilor.Cîte un student care dă peste numele lui se mai întreabă poate,într-o doară,cine a fost William Stoner,dar rareori curiozitate trece dincolo de o întrebare indiferetă.Colegii lui Stoner,care nu-l stimau cine știe ce nici cînd era în viață,abia dacă îl mai pomenesc;pentru cei mai în vârstă,numele lui e o amintire a finalului care îi așteaptă pe toți;pentru cei mai tineri,e doar un simplu sunet care nu evocă nici un trecut și nici o identitate la care s-ar putea raporta ei sau carierele lor.*”
***
*S-a gândit mult la moarte în vara lui 1918.Pe de o parte pentru că dispariţia lui Masters îl şocase mai tare decât voia să recunoască,şi pe urmă pentru că începuseră să se facă publice primele liste cu soldaţi americani căzuţi pe fronturile din Europa.Înainte,când se mai gândise la moarte,era fie ca la un eveniment literar,fie ca la uzura lentă,tăcută a timpului asupra imperfecţiunii cărnii.Nu asociase moartea cu o explozie de violenţă pe un câmp de luptă,cu sângele care ţâşneşte dintr-o beregată sfârtecată.A cugetat la diferenţa dintre cele două feluri de a muri şi la semnificaţia acestei diferenţe;şi a simţit cum se naşte şi în el ceva din amărăciunea pe care o ghicise odată în inima încă bătând a prietenului său Dave Masters.Un război nu omoară numai câteva sute de mii de tineri.Ucide ceva în nația care duce războiul,ceva care nu se mai poate recupera.Și dacă o națiune trece prin destule războaie,foarte curând nu mai rămâne altceva decât fiara,bestia pe care noi, dumneata și cu mine și alții ca noi,am ridicat-o din mocirlă*(..)*Ce simțea Stoner era forța unei tragedii publice,o oroare și o durere atât de atotpătrunzătoare,încât tragediile personale și nefericiriile individuale erau exilate în altă dimensiune a ființei,dar în același timp intensificate tocmai de vidul în care se derulau,ca și cum impresia unui mormânt singuratic ar fi mai pregnantă dacă în jurul lui s-ar întinde deșertul.Nu trebuie să uiți ce ești și ce ai ales să devii și ce însemnătate are ceea ce faci.Stirpea umană duce războaie,suferă înfrângeri și se bucură de victorii care nu sunt de natură militară și nu sunt consemnate în analele istoriei.Ține minte asta când încerci să decizi ce ai de făcut.*
&
Stoner s-a ținut departe de compasiune și de iubire ca să nu fie prins în vâltoarea pe care o băga în seamă în jurul lui. Și, ca și în alte momente de criză, s-a întors din nou spre credința discretă întrupată în instituția Universității. Și-a spus că nu e mult, dar că e tot ce are.
***
(Claudiu Komartin : "Sunt cărți pe care le descoperi cu uluială și care-ți rămân aproape multă vreme, care te urmăresc un timp, în drumurile și în gândurile tale, în gesturile cele mai banale de peste zi, iar o astfel de carte care nu doar că m-a prins cât am citit-o (și am citit-o cu pasiune, cum mi se întâmplă mai rar azi), dar s-a și prins de mine durabil fiindcă a lăsat în urmă o senzație nedefinită, un ceva cu gust de rășină, de scorțișoară și de lemn dulce, un roman superb în simplitatea lui, pe care îl recomand")

Am citit-o și eu in urmă cu vreo 3 ani .Foarte bună .
Mi-a placut și " Augustus " chiar dacă e altă mâncare de pește .

Se naște pe 25 iulie,acum 114 ani la Rusciuc (Bulgaria),a trăit şi scris în Austria, Anglia,Germania şi Elveţia-Elias Canetti (1905–1994),anul1935 este publicat singurul său roman"Die Blendung" (Orbirea)-în 1981 primește Premiul„Franz Kafka“ și Premiul Nobel pentru Literatură -Motivaţia Juriului Nobel,1981"Pentru perspectiva cuprinzătoare,bogăţia ideatică şi forţa artistică din scrierile sale",anii săi vienezi 1913-1916,1924-1929,1938 sunt decisivi în formarea personalității,la Viena se înscrie la Facultatea de Chimie.o cunoaște pe Veza Taubner-Calderon,viitoarea lui soție,1966 primește Premiul pentru Literatură al orașului Viena,scrie în*Jocul privirilor Povestea vietii 1931-1937*-"Existau nenumarati oameni la Viena cu care veneam in contact pe atunci,pe care-i vedeam adesea,carora nu le cedam,si ei se imparteau in doua categorii,complet opuse.Pe unii,erau poate sase sau sapte,ii admiram pentru munca si seriozitatea cu care si-o indeplineau.Erau oameni mergand pe drumuri proprii,neabatuti de nimeni, neaserviti,ingroziti de succes in sensul obisnuit al cuvantului,care-si aveau obarsia,chiar daca nu pe cea straveche,la Viena,si ar fi fost greu de inchipuit in alta parte,dar nu se lasau,totusi,corupti de Viena.Pe acestia ii admiram,de la ei invatam cum sa realizez ceva fara sa platesc tribut,cu toate ca lumea nu voia sa auda nimic despre asa ceva.Desi toti sperau sa fie recunoscuti inca din timpul vietii,erau destul de constienti cat de nesigur era acest lucru,hotarati sa ramana in planurile lor,chiar daca ironia celorlalti avea sa-i urmareasca pana la sfarsitul vietii.O astfel de caracterizare suna,probabil,eroic;toti erau prea seriosi si prea inteligenti pentru a se vedea in aceasta postura,dar aveau curaj si o rabdare ce atingea uneori limitele surpaomenescului.Veneau apoi ceilalti,care reprezentau totusi opusul,si erau in stare de orice pentru bani,glorie sau putere.Si de ei eram fascinat,dar in cu totul alt mod.Voiam sa-i observ in profunzime,voiam sa stiu cum aratau pe dinauntru,sa le sondez adancimile,de parca fericirea sufletului meu ar fi depins de intelegerea si perceperea lor ca personaje complete,dorinta de a-i vedea e posibil sa fi fost chiar mai mare,caci neputand crede pe deplin tot ce observam la ei,trebuia sa-mi confirm tot mereu observatiile.Dar nu se intampla nicidecum sa ma compromit in societatea lor,nu ma adaptam si nu ma faceam placut;cu toate acestea,nu aflau imediat ce gandeam despre ei cu adevarat."
***
-Discursul lui Canetti la Banchetul Nobel,10 decembrie 1981"Maiestatea Voastră,Alteţele Voastre Regale,stimate doamne, stimaţi domni"-*Unui oraș cunoscut îi datorăm mult,și poate cu atât mai mult unuia pe care doar ne dorim să-l cunoaștem,după care zadarnic am tânjit vreme îndelungată.Dar există,cred,în viața unui om,și zeități urbane ieșite din comun,plăsmuiri sub semnul amenințării,al nemărginirii și al capacității de transfigurare.În cazul meu,acestea au fost trei-Viena,Londra și Zürich.Faptul că e vorba de acestea trei poate fi pus pe seama unei simple întâmplări,însă această întâmplare încă poartă numele de Europa.Acestei târzii,adevărate Europe i-au aparținut în viața mea patru bărbați,de care n-aș vrea să mă despart nici acum.Lor le datorez faptul că astăzi mă aflu în fața dumneavostră și de aceea doresc să le rostesc numele în fața dumneavoastră.Primul este Karl Kraus,cel mai mare scriitor satiric de limbă germană.De la el am deprins simțul auzului, capacitatea de a mă deschide fără reticențe sunetelor Vienei.Și, ceea ce e și mai important,tot el m-a vaccinat împotriva războiului, un vaccin care pe atunci încă le era necesar multora.Astăzi,după Hiroshima,oricine știe ce înseamnă războiul,și faptul că o știe oricine e singura noastră speranță.Al doilea este Franz Kafka,căruia i-a fost dat să se metamorfozeze în fi ințe mărunte și,astfel,să se sustragă puterii.La el am făcut o ucenicie de-o viață,care s-a dovedit a fi și cea mai necesară dintre toate.Pe al treilea și al patrulea,Robert Musil și Hermann Broch,i-am cunoscut în perioada vieneză.Opera lui Robert Musil mă fascinează până astăzi și poate că abia acum, de când am înaintat în vârstă,sunt capabil de a o înțelege în totalitate.Pe atunci,la Viena,era cunoscută doar o parte a ei și ceea
ce am învățat de la el a fost și lucrul cel mai greu:aceea că te poți apleca timp de decenii asupra unei opere,fără să știi dacă o poți duce vreodată la bun sfârșit,o aventură plină de risc ce ține în primul rând de răbdare și presupune o încăpățânare aproape inumană.Cu Hermann Broch am fost prieten.Nu cred că opera lui m-a influențat, dar în relația cu el am afl at de existența talentului care i-a permis să dea această operă:talentul acesta constă în memoria lui respiratorie.De-atunci am meditat foarte mult la respirație și preocuparea pentru ea m-a purtat tot mai departe.Mi-ar fi imposibil să nu mă gândesc astăzi la acești patru bărbați.Dacă ei ar mai fi în viață,de bună-seamă că unul dintre ei ar fi aici,alături de mine.Nu o luați drept aroganță, dacă rostesc un lucru asupra căruia nu stă în puterea mea să decid.Dar vreau să vă mulțumesc din inimă și cred că am acest drept doar după ce am exprimat public,în fața dumneavoastră,ceea ce le datorez acestora patru*
***

https://www.youtube.com/watch?v=8JDW...cxya9iy2-ExbuY

"Ulysses",în 1998,Modern Library,a cotat lucrarea în lista primelor 100 cele mai bune romane de limbă engleză ale secolului 20,fanii James Joyce sărbătoresc ziua de 16 iunie ca fiind«Ziua Bloom »/**Prins în pîntecele întunecimii păcatului şi eu am fost,făcut nu zămislit.De către ei,bărbatul cu vocea mea şi ochii mei şi o fantasmă de femeie cu cenuşă în suflare.S-au îmbrăţişat şi s-au despicat,au făcut după voie celui care pe toate le împerechează. încă dinainte de vîrstele timpului.El m-a voit,şi acum nu mă mai poate vrea pierit, acuma sau vreodată.O lex eterna dăinuie întru El.Asta este adică substanţa divină întru care Tatăl şi Fiul sînt consubstanţiali?**,scris de cel născut la Dublin pe 2 februarie 1882,James Augustine Aloysius Joyce (1882-1941),romanul"Ulise" a fost etichetat initial drept un roman murdar,blasfematoriu şi imposibil de citit.În sentinţa tribunalului din 1933,judecătorul John M. Woolsey a declarat Ulise o carte greţoasă,deşi a estimat că nu este chiar atât de obscenă încât să nu fie importată în Statele Unite ale Americii.Nici unul dintre aceste adjective nu este câtuşi de puţin potrivit pentru a descrie cartea.Până în zilele noastre,rămâne capodopera modernistă absolută,o carte în care autorul duce lirismul şi vulgaritatea celtice până la splendide extreme."Ulise" este un roman amuzant,trist şi chiar plin de suspans”(James Marcus)
***
**Aşa cum noi,sau maica noastră Dana,ne ţesem şi ne destrămăm trupurile,spuse Stephen,de la o zi la alta.şi moleculele lor sar ca pe-o suveică încolo şi-ncoace,tot astfel artistul îşi ţese şi destramă imaginea.Şi aşa cum negul pe pieptul meu,în dreapta,este acolo unde era cînd m-am născut,deşi trupul meu a mai fost ţesut din ţesătură nouă,iarăşi şi iarăşi de atunci,tot astfel,prin stafia părintelui neodihnit mă priveşte neclintit imaginea fiului mort.În clipa intensă a imaginaţiei,cînd mintea,cum spune Shelley,este un cărbune pîlpîitor,ceea ce am fost eu,este ceea ce sunt,şi ceea ce în putinţa lucrurilor aş putea ajunge să fiu.Tot astfel,în vremea viitoare,sora bună a trecutului,pot să mă văd pe mine însumi aşa cum stau acum aici,doar din răsfrîngerea a ceea ce voi fi atunci.**/„Indiferent dacă paralela cu Homer a fost urmărită deliberat sau a însemnat doar o «schelărie» ajutând tehnic la construcţia romanului (cum credea,de pildă,Pound,el însuşi aflat în mod aproape cert sub influenţa lui Joyce când a descoperit figura lui Ulise ca factor central opusului său magnum,Cantos),personajele şi situaţiile de aici trebuie înţelese,practic totdeauna,prin referire la cele homerice.La Joyce e vorba de un model de inversiune comică, prin care anumite personaje raportabile la cele din Odiseea apar în Dublinul secolului al XX lea cu grijă transformate la modul pedestru,în primul rând amuzant,şi de aici,la modul grav,subînţeles,satiric,amar ironic,spre a fi condamnate.”(Mircea Ivănescu)
***
**Delfinul alb ca laptele îşi scutură coama şi,ridicîndu-se la pupa aurie,cîrmaciul întinse pînza umflată în vînt şi purcese la drum cu toate pînzele sus,cu armătura la babord.O mulţime de nimfe mîndre se traseră aproape de tribord şi babord şi,agăţîndu-se de coastele nobilei ambarcaţiuni îşi împletiră trupurile strălucitoare aşa cum face îndemînatecul rotar cînd alcătuieşte în jurul butucului roţii razele deopotrivă de depărtate din care fiecare e surora celeilalte şi le leagă laolaltă cu un inel pe dinafară şi iuţeşte astfel pasul bărbaţilor cînd se îndreaptă spre cîte o bătălie sau se înfruntă între ei pentru surîsul frumoaselor doamne.Chiar astfel veneau şi se împleteau pe corabia aceasta iubeţele nimfe,surorile nemuritoare.Şi rîdeau,jucîndu-se în cercurile de spumă ;şi corabia despica valurile.Da' tocmai îmi coboram halba dracului de la gură cînd îl văd pe cetăţean ridicîndu-se de pe scaun şi luînd-o bălăbănindu-se pe picioare spre uşă,pufăind şi suflînd greu de atîta lichid în el şi blestemîndu-l cu blestemul lui Cromwell,cu clopoţel,carte sfîntă şi luminare,pe limba irlandeză,scuipînd şi horcăind din el şi Joe şi cu micul Alf ţinîndu-se de el ca o lipitoare şi încercînd să-l potolească.-Lăsaţi-mă-n pace,zice el.Şi uite-l că ajunge la uşă cu ei cu tot şi sbiară din răsputeri- De trei ori ura pentru Israel !La dracu' stai dracului liniştit pe fundul tău parlamentar cum ar veni şi nu te mai da în spectacol.Doamne,întotdeauna are să se găsească cîte o paiaţă din ăştia să facă un scandal cît toate zilele din te miri ce.Ţi se-ntoarce berea în stomac,nu alta.**/„Aş fi vrut să nu fi citit niciodată Ulise-îmi provoacă un complex de inferioritate.”(George Orwell)
***
**Doamne,spuse încet.Nu e marea întocmai cum îi spune Algy-o mamă căruntă şi dulce?Marea verde-flegmă.Marea care te strînge de scrot.Epi oinopa ponton.O,Dedalus,grecii.Trebuie să te-nvăţ şi pe tine.Trebuie sâ-i citeşti în original.Thalatta !Ea este maica noastră,mare şi blîndă.Vino şi uită-te.Umbre lemnoase pluteau tăcute prin liniştea dimineţii dinspre capul scărilor spre larg încotro privea el.La ţărm,şi mai departe spre larg,oglinda apei se albea,stîrnită de paşi grăbiţi de lumină.Sanul alb al mării întunecate.Accentele îngemănate două cîte două.O mînă mîngîind coardele harfei,îmbinîndu-le arpegiilegemene.Vorbe ca valul de albe voluptuos nuntite licărind în fluxul întunecat.**/„Joyce demonstrează că materialul vieţii de zi cu zi poate fi la fel de maiestuos ca orice mare epopee.Vieţile oamenilor obişnuiţi sunt şi ele demne de marea artă.Se poate crea măreţie din banalitate.”(Salman Rushdie)
***
**Vărule Stephen,n-ai să fii niciodată un sfînt.Insulă a sfinţilor:Ai fost grozav de sfînt,nu?Te-ai rugat Sfintei Fecioare ca să n-ajungi să ai nasul roşu.Te-ai rugat diavolului pe bulevardul Serpentine ca văduvioara cea durdulie din faţă să-şi ridice fustele şi mai mult peste strada umedă.O st,certo !Vinde-ţi sufletul pentru asta,chiar,zdrenţe vopsite prinse cu acul pe un trup de muiere.Mai multe spune-mi,mai multe încă !Pe imperiala autobuzului de Howth singur strigînd în ploaie-femei goale! Ce mai zici de asta,he?Ce mai zici despre ce adică?Pentru ce alta au fost făcute?Citind cîte două pagini din cîte şapte cărţi în fiecare noapte,nu?Eram tînăr.Te înclinai în faţa ta însuţi în oglindă,ieşeai în faţă să primeşti aplauze grave,cu chipul concentrat, să atragi atenţia.Ura pentru idiotul ăsta bătut de Dumnezeu!Ura!N-a văzut nimeni,nu nu spune la nimeni.Şi cărţile pe care-aveai să le scrii,cu litere în loc de titluri.I-ai citit F-ul?A,da,dar îl prefer pe Q.Da,dar W e minunată.A,da,W. îţi mai aduci aminte de epifaniile tale pe file verzi ovale,ar fi urmat să se trimită copii la toate marile biblioteci ale lumii dacă aveai.să mori,inclusiv la Alexandria?Să le citească cineva acolo după cîteva mii de ani,o mahamanvantara.Ca Pico de la Mirandola.Da,chiar ca o balenă.Cînd citeşti pagini din astea stranii ale vreunuia care s-a dus de mult simţi că eşti una cu unul care odinioară...**/„Cred că omul ăsta e un geniu,dar ce imaginaţie murdară are,nu-i aşa?”(Nora Joyce)


https://www.litero-mania.com/odiseea...YxLl3weKd9rgVQ

Acesta este un medicament, citiți cu atenție prospectul!

El otoño del patriarca (începe lucrarea în "68,romanul e publicat în Spania,în 1975)/*E vorba despre puterea absolută iar aceasta este ceea ce eu consider a fi şi singurătatea absolută.Literar,cartea mea cea mai importantă,cea care poate să mă salveze de la uitare este"Toamna patriarhului*,Gabriel Garc?*a Márquez**Dacă ar fi să-l definesc prin doar câteva cuvinte,l-aş defini ca pe un poem despre singurătatea puterii.Tema puterii ("dispăruse orice urmă în legătură cu originea sa,se presupunea că se născuse în pustietate,pentru că numai aşa se putea înţelege marea lui sete de putere,numai aşa ne puteam explica firea lui lugubră şi felul de a guverna,răutatea de necrezut a inimii lui"),a reprezentat o constantă a literaturii latino americane de la începuturile ei,de înţeles fiindcă dictatorul este unicul personaj mitologic zămislit de America Latină.Am scris"Toamna patriarhului" aşa cum se scriu versurile,cuvânt cu cuvânt.Intenţia mea a fost aceea de a face o sinteză a tuturor dictatorilor latino-americani ("îşi petrecea după-amiaza jucând domino cu vechii dictatori din alte ţări ale continentelor,părinţi răsturnaţi de alţi părinţi,cărora le acordase dreptul de azil pentru totdeauna") dar în special a celor din Caraibe.Scriu despre singurătatea tiranului.Romanul va fi un fel de monolog al dictatorului("se simţea mai bătrân decât Dumnezeu în penumbra răsăritului de la şase seara din casa pustie,mai trist şi mai părăsit ca niciodată în această singurătate eternă a lumii"),înainte de a fi dus în faţa tribunalului popular”(Toamna patriarhului-Editura RAO,2014,traducere Tudora Şandru-Mehedinţi)
***
“La sfârșitul săptămânii,vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial,distruseră cu ciocul plasele de la ferestre și răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru,iar în zorii zilei de luni orașul se deșteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduțe și gingașe,ce aducea cu iz de mort important și putredă grandoare.Abia atunci ne încumetarăm să intrăm fără a lua cu asalt zidurile năruite de piatră fortificată,așa cum voiau cei mai înverșunați,și fără să smulgem din balamale,cu boi înjugați,porțile cele mari, după cum propuneau alții,căci a fost de-ajuns să le împingă cineva pentru a ceda cu tot blindajul lor care,pe timpurile de glorie ale palatului,rezistase bombardelor lui William Dampier.Parcă am fi pătruns în lumea unei alte epoci,fiindcă aerul era mai ușor în gropile cu dărâmături din uriașul sălaș al puterii,iar liniștea părea străveche și lumina decrepită făcea ca totul din jur să se deslușească anevoie.În prima curte,ale cărei dale cedaseră presiunii subterane ale buruienilor,văzurăm posturile pustii și în dezordine ale gărzilor care fugiseră,armele părăsite în rastel,lunga masă de scânduri cu farfuriile cu resturile prânzului de duminică întrerupt de panică,văzurăm dependințele în penumbră unde fuseseră cândva birourile civile,ciupercile pestrițe și crinii albi printre petițiile nerezolvate,al căror curs obișnuit fusese mai încet decât acela al vieților celor mai sterpe,văzurăm în mijlocul curții cristelnița unde fuseseră botezate în sfântul har marțial mai mult de cinci generații,văzurăm,în spate,vechiul grajd al viceregilor transformat în garaj și,printre camelii și fluturi,berlina de pe vremea vacarmului,furgonul de pe timpul ciumei,caleașca din anul cometei,dricul progresului în cadrul ordinii,limuzina somnambulă a celui dintâi veac de pace,toate în stare bună,sub pânza de păianjen plină de colb și toate vopsite în culorile drapelului național.”
***
„În acest imperiu interzis,pe care foarte puţini norocoşi reuşiseră să-l cunoască,am simţit pentru prima dată mirosul de măcelărie al vulturilor,am perceput gâfâitul lor milenar,instinctul lor prevestitor de rele şi,conduşi de duhoarea de leş pe care o împrăştiau cu aripile largi,am intrat în salonul de audienţe,călcând peste craniile de vacă pline de viermi,şi pe coapsele lor de animale feminine repetate de nenumărate ori în oglinzile în care te vedeai din cap până la tălpi,am împins o uşă laterală ce dădea într-un birou disimulat în zid şi-am dat peste el,în uniforma de cânepă fără galoane,cu jambierele puse,cu pintenul de aur la călcâiul stâng,mai bătrân decât toţi oamenii şi animalele de pe pământ şi din apă,prăbuşit pe duşumele cu faţa-n jos,cu mâna dreaptă îndoită sub cap pentru a-i servi drept pernă,aşa cum dormise,noapte de noapte,în toate nopţile din atât de lunga lui viaţă de despot singuratic.Abia când l-am întors cu faţa în sus pentru a-l privi,ne-am dat seama că era cu neputinţă să-l recunoaştem,chiar dacă nu ar fi fost ciuruit de vulturi,pentru că niciunul dintre noi nu-l văzuse vreodată, iar în profilul lui, bătut pe ambele feţe ale monezilor,pe timbre,pe feşe şi scapularii,precum şi în fotografia unde apărea în întregime,cu steagul şi dragonul patriei pe piept,expusă pretutindeni şi la orice oră,nu puteai avea nicio încredere,căci ştiam că toate acestea nu erau decât nişte còpii după alte còpii,făcute şi ele după portrete socotite neadevărate încă de pe vremea cometei,când părinţii noştri ştiau că este el pentru că aşa le spuseseră bunicii noştri,aceştia ştiind-o de la părinţi,obişnuindu-ne să credem de mici că el era viu,acolo,în palatul puterii,numai pentru că cineva văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de sărbătoare,iar altcineva spusese că-i văzuse privirile triste,buzele palide şi mâna gânditoare fluturând în semn de despărţire de nimeni printre ferestruicile limuzinei prezidenţiale împodobite pentru liturghie.”
***
„Se strecurase printre atâtea pericole,ocolind atâtea stânci ale dezordinii telurice,atâtea eclipse funeste şi-atâtea mingi de foc ceresc,încât era imposibil ca cineva din vremurile noastre să mai aibă încredere în prevestirile ghicitoarelor în cărţi cu privire la destinul lui Era cu neputinţă să nu credem astfel de lucruri,din moment ce puţinele ziare care se mai tipăreau continuau să proclame eternitatea lui şi să-i falsifice strălucirea cu documente de arhivă,arătându-ni-l în fiecare zi înţepenit pe prima pagină în uniforma rigidă cu cei cinci sori trişti din vremurile de glorie,mai autoritar ca niciodată,mai energic si mai sănătos ca oricând,cu toate că noipierduserăm de mulţi ani socoteala anilor lui şi-l vedeam acum cu chipul dintotdeauna inaugurând monumente cunoscute de toţi,instalaţii pentru serviciul public pe care nu le ştia nimeni,prezidând ceremonii solemne despre care se spunea că avuseseră loc ieri,deşi în realitate se petrecuseră în urmă cu o sută de ani,iar noi credeam toate astea,deşi ştiam că nu erau adevărate,pentru că nimeni nu-l mai văzuse în public”
***
„Când l-am găsit pentru a doua oară ciugulit de vulturi în acelaşi birou,cu aceleaşi haine şi în aceeaşi poziţie,niciunul dintre noi nu era atât de bătrân ca să-şi poată aminti ce se întâmplase prima dată,dar ştiam că nici cea mai clară dovadă a morţii sale nu era sigură,căci întotdeauna exista alt adevăr dincolo de adevăr.Nici măcar cei mai puţin prudenţi nu ne puteam mulţumi cu aparenţele,pentru că de foarte multe ori se vorbise că nu mai era nicio îndoială că suferea de epilepsie şi cădea din scaun în timpul când avea audienţe, că-şi pierduse graiul de cât vorbise şi avea ventriloci ascunşi după perdele,că-i ieşiseră pe tot trupul nişte solzi de peşte ca o pedeapsă pentru perversitatea lui...”
***
"Unde dumneavoastră înşivă,domnule general,nu eraţi decât apariţia incertă a unor priviri chinuite în spatele perdelelor de la fereastra unui tren,un tremur de buze taciturne,o mănuşă fluturând grăbită în mâna nimănui,a unui bătrân fără ţintă despre care nu am ştiut niciodată cine a fost,nici cum era,nici dacă n-a fost cumva doar o scorneală a închipuirii,un tiran imaginat în bătaie de joc care nu ştiuse niciodată care era dosul şi care era faţa acestei vieţi pe care o iubeam cu o patimă atât de fără margini încât n-aţi avut curajul nici să v-o închipuiţi din teama că aţi fi descoperit ceea ce noi ştiam prea bine,şi anume că era aspră şi efemeră dar nu mai exista alta,domnule general,pentru că noi ştiam cine suntem în timp ce el a trăit fără s-o ştie în vecii vecilor,cu dulcele şuier al herniei lui de mort bătrân retezat din rădăcini de securea morţii,plutind pe sub foşnetul cenuşiu al ultimelor frunze galbene din toamna lui şi îndreptându-se către patria întunericului adevărului şi uitării,ghemuit de frică sub zdrenţele putrede ale morţii şi străin de strigătele mulţimii frenetice care ieşea în stradă cântând imnuri de bucurie sărbătorind marea veste a morţii lui,străin pentru totdeauna de cântecele eliberării,de zgomotul rachetelor şi de dangătul clopotelor triumfătoare care anunţau întregii lumi ştirea binefăcătoare că în sfârşit timpul de nemăsurat al eternităţii se terminase.”

https://www.youtube.com/watch?v=tbwB...l9BNsNwALm412k

Nenea Victor la Ultima Carte Citita iti spui parerea personala despre "ultima carte citita", nu pui citate kilometrice din/despre ea pentru ca exista alt topic pentru asta.

M.Blecher şi F.Kafka-Metamorfoză și Jurnale,singurătate, alienare şi moarte-"Cel care,viu fiind,n-o scoate la capăt cu viaţa,trebuie să-şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la distanţă deznădejdea care-l cuprinde când se gândeşte la propria lui soartă şi asta cu prea puţin succes;cu cealaltă mână însă,poate să-şi însemneze undeva ce vede el printre ruine,pentru că vede mult mai mult şi mai altfel decât ceilalţi;în fond,el e un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţuitor real.Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile,sau şi mai multe mâini decât are,ca să lupte împotriva deznădejdii”.(Franz Kafka *Pagini de jurnal şi corespondenţă, 19 octombrie 1921)
***
Max Blecher"Vizuina luminata,“jurnal de sanatoriu” publicat postum de Sasa Pana in 1947**Într-o primăvară,în zăpada dezgolită departe de oraș,pe câmpiile dezghețate cu gunoaie fumegânde în soare și stârvuri,descoperii un cal mort ce fusese mâncat de lupi în iarnă și putrezea acum în aerul călduț și umed al primăverii într-un zumzet de muște și de gândaci ce foiau în el.Totul era murdar,puturos,cărnuri stricate și verzi cu lichide ce se scurgeau vâscos dintre mușchii putrezi,însă capul,ei bine capul era splendid,ca de fildeș,cu totul și cu totul alb,insectele îl atacaseră mai întâi și îi roseseră pielea până la os,lăsând un craniu superb cu dinții mari galbeni dezgoliți,un strașnic bibelou artistic pentru o vitrină cu porțelanuri fine și fildeșuri scumpe.În față găurile ochilor priveau negre la soarele halucinant și la câmpia în descompunere.Era un craniu atât de curat și de frumos,încât părea desenat și într-adevăr se vedeau toate încheieturile dintre diferitele lui oase ca niște splendide și fine caligrafii scrise pe os cu o dexteritate și un rafinament cât se poate de desăvârșit.Și cum nu mă gândisem la asta?Iată,astea erau găurile negre care mă priveau,care mă priveau pe dinăuntru.Eram în craniu,în craniul calului,în splendidul și uscatul gol al oaselor lui uscate.Era odaia mea,o odaie ca oricare?erau crăpăturile pereților crăpături adevărate?În care colț mă uitam regăseam craniul,interiorul de ivoriu și oase,crăpăturile pereților nu erau decât încheieturile cu care se strângeau oasele.Și rândul acela de obiecte galbene și lungi, rânjind la mine erau cărți sau dinți?erau dinți,cu adevărat dinții calului, și eu eram în craniu,în craniul lui.În spatele meu,departe,se întindea stârvul în putreziciune.Tot sanatoriul putrezea acolo alungit,cu totul descompus.cu coastele afară,foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul.Și nu numai gândacii îl rodeau,erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit,din sanatoriul putred,plin de purulențe și de cărnuri descompuse,uitat în vijelie,sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor.
Eram pe ciment, dârdâiam de frig și nu știam ce să fac.**
***
"Într-o bună dimineaţă, cand Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate,se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri, plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă.
Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.(..)„Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată !Trebuie să te eliberezi de gîndul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut
atîta vreme acest lucru.Dar cum ar putea să fie Gregor ?Dacă ar fi fost el, ar fi înţeles de mult ca nu e posibilă convieţuirea între oameni şi astfel de animale şi ar fi plecat de bunăvoie.Atunci n-am mai fi avut nici un frate, dar ne-am fi putut continua viata şi i-am fi cinstit memoria.Daraşa,animalul ăsta ne urmăreşte,ne goneşte chiriaşii parc-ar vrea să pună stăpînire pe întreg apartamentul şi să ne silească să înnoptăm pe uliţă.Uite, tată, ţipă ea deodată, iar începe !"/Metamorfoza, Franz Kafka
***
Mâinile tale pe piano ca doi cai
Cu copita de marmură
Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri
Mâinile tale în azur ca două păsări
Cu aripi de mătase
Mâinile tale pe capul meu
Ca două pietre pe un singur mormânt/Max Blecher-"Corp Transparent"(Mâinile tale)
***
«Şi-acum ?»se întrebă Gregor,uitîndu-se în jur prin beznă. Curînd făcu descoperirea că nu se mai poate mişca de loc. Nu-l miră cîtuşi de puţin,mai degrabă i se păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare,pînă acum,să se urnească din loc cu picioruşele lui firave.De altfel,îi era destul de bine.E drept că-l săgetau dureri prin tot corpul,dar avea impresia că nu mai simţea nici mărul putred înfipt în spinare,nici inflamaţia din jurul lui,care era acoperită de praf scămos.îşi aminti din nou de familie,cu duioşie şi dragoste.Ştia şi el că trebuie să dispară şi hotărîrea lui era mai fermă chiar decît cea a surorii sale.Rămase astfel,în starea aceasta de meditaţie paşnică şi vană,pînă cînd orologiul din turn bătu al treilea ceas spre dimineaţă.Mai apucă să vadă şi mijitul zorilor,afară,în faţa ferestrei.Apoi,fără să vrea,lăsă capul să-i cadă în jos şi,din nările lui,mai adie slab o ultimă suflare."
„Ia veniţi să vedeţi,a crăpat ; zace pe jos,mort de-a binelea !"

"Sombrero Fallout: A Japanese Novel", autorul, poet (**Vei avea amintiri inexistente cu mine/ca și fotografiile developate pe jumătate/pentru tot restul vieții tale, chiar dacă/nu m-ai cunoscut niciodată fiindcă te-am/visat.Acuși va fi dimineață, iar visu/se va risipi**/pentru Rilke), și prozator american din Generația beatnicilor,a scris zece volume de poezie, unsprezece romane, numeroase nuvele, celebritatea i-a fost adusă de romanul "La pescuit de păstrăvi în America", Richard Brautigan (1935-1984), s-a sinucis la 49 de ani, în locuinţa sa orasul Bolinas, California, cadavrul îi este descoperit după câteva săptămâni, alături de scriitor, un revolver calibru 44 şi o sticlă de alcool,**Putrezim ca lemnul prin întuneric/și veghem cum închipuirile noastre/își schimbă veșmintele/de șindrile și scânduri/doar cu intenția de a deveni/lemn**, Brautigan era diagnosticat cu schizofrenie paranoidă și depresie clinică, scrie în 1975, al șaptelea său roman, este publicat în "76 romanul "Sombrero Fallout: A Japanese Novel/ „Căderea unui sombrero”, apărut în româneşte la Editura Paralela 45, în carte, un umor al absurdului, despre "Înmormântare"- După ce au stat acolo și s-au uitat la pat, ea și-a ridicat mâinile și și-a desfăcut părul. Era ținut în coc de o agrafă japoneză de aur. Gâtul ei era lung și alb, curbat înspre înainte, cu reflexii delicate de alabastru.
Umoristul american a privit-o cum își desfăcea părul.
Când a scos agrafa, părul ei s-a rostogolit înapoi ca un val de apă a nopții și i s-a revărsat pe ceafă în întunecime totală.
Părul ei era foarte lung și îi ajungea până aproape de cureaua care îi strângea uniforma albă în jurul taliei. Și cureaua era albă. Hainele ei se asortau cu paloarea pielii sale.
Prezența ei fizică era ca o întrepătrundere între zi și noapte, în care ziua era majoritatea corpului său, iar minoritatea nopții era alcătuită din ochii înguști și părul ei ca un cer la miezul nopții, fără de stele.
S-a întors și s-a întins spre el ca roua pe firele de iarbă dimineața devreme, i-a luat fața în palme și a tras-o cu dulceață în jos până când gurile li s-au întâlnit.
Apoi mâinile ei i-au părăsit fața și s-au așezat cu încrederea primilor pionieri pe coapsele lui.
A crezut că o să îi stea inima în loc.
Și-a văzut în fața ochilor propria înmormântare.
Era una drăguță.
A văzut-o pe japoneza asta frumoasă în primul rând la înmormântare, purta un văl întunecat care se asorta cu ochii ei.
Mergea în fața sicriului său în timp ce era condus către groapă. Se mișca în armonie ritmică perfectă cu cei care cărau sicriul și chiar cu sicriul. Înmormântarea sa a curs ca apa unui râu repede, înspre eternitate.
Nu exista oprire.
S-au apropiat de mormânt.
Nu s-au oprit lângă groapa aceea proaspătă.
Au continuat să meargă înainte, cu ea conducând cortegiul pentru veșnicie."
***
Nu vreau iubire
vreau să mor
în părul tău blond.
***
"Un sombrero a căzut din cer și a aterizat pe strada principală în fața primarului, a vărului primarului și a unei persoane fără loc de muncă.Ziua era curată, aproape lucioasă, frecată bine de vântul deșertului.Cerul era albastru.Era albastrul ochiului omenesc, așteptând să se întâmple ceva.Nu exista niciun motiv ca un sombrero să cadă din cer.Niciun avion sau elicopter nu trecuse înainte și nici nu era vreo sărbătoare religioasă.“Prima lacrimă i s-a format în colțul ochiului drept.Ăla era ochiul care plângea primul, mereu.Apoi stângul îl urma.I s-ar fi părut și lui interesant dacă ar fi știut că dreptul plângea primul.Stângul a început să plângă atât de repede după dreptul, încât nu știa care ochi începuse să plângă primul, dar întotdeauna era dreptul.Era foarte atent, dar nu a fost suficient de atent încât să știe care ochi plângea primul.Asta, doar în cazul în care cineva
poate folosi o asemenea informație infimă ca să definească nivelul
de percepție.Sombreroul părea nou-nouț.Stătea în mijlocul străzii cu borurile îndreptate spre cer.Mărime: 58*(..)Treaba lui era să scrie cărți.Era un umorist american bine cunoscut.Era greu să găsești vreo librărie care să nu aibă măcar una dintre cărțile lui.Atunci de ce plângea?Faima nu îi era de ajuns?Răspunsul e foarte simplu.Iubita lui japoneză plecase.Îl părăsise.Ea era motivul lacrimilor care i se formaseră în ochi, a căror formare nu și-o mai amintea, în afara plânsului, desigur, care acum devenise deja o obișnuință de zi cu zi de când îl părăsise japoneza.În unele zile plângea atât de mult încât i se părea că visează."
***
Pentru anumiți bărbați, cea mai frumoasă imagine din lume este aceea a unei japoneze dormind.Vederea părului ei lung și negru, plutind lângă ea ca o încrengătură de crini negri, îi face să își dorească să moară și să fie transportați într-un paradis plin de japoneze dormind, care nu se trezesc niciodată, ci dorm încontinuu, visând vise minunate.În timp ce Yukiko dormea, și părul ei dormea, lung și japonez, alături de ea.Ea nu știa că părul ei dormea.Și proteinele trebuie să se odihnească.Ea nu se gândea așa.Gândurile ei erau, în definitiv, foarte simple.Ș-a pieptănat părul de dimineață.Era primul lucru pe care îl făcea când se trezea.Întotdeauna
îl pieptăna cu foarte mare atenție.Câteodată îl strângea într-un coc, în manieră clasică japoneză.Alteori îl lăsa să-i atârne, lung până la fund.Era trecut cu puțin de zece seara în San Francisco.Picături din ploaia Pacificului se izbeau de fereastra de lângă patul ei, dar ea nu le auzea, dormea profund. Mereu dormea foarte bine și uneori dormea lungi perioade de timp: douăsprezece ore sau așa,bucurându-se de somn de parcă ar fi făcut ceva, ca o plimbare sau ar fi gătit ceva delicios.Și să mănânce îi plăcea foarte mult.În timp ce el rupea în bucățele bucata de hârtie plină de cuvinte despre un sombrero care cădea din cer, ea dormea și părul ei dormea odată cu ea: lung și negru pe lângă ea.Părul ei visa că e foarte atent pieptănat dimineața."
***
(Poem de dragoste)/-**E atât de bine
să te trezești dimineața
singur
și să nu trebuiască să spui cuiva
că îl iubești
atunci când nu îl mai
iubești.**


https://romanialiterara.com/2019/10/...xNJ8Lb_SaiPZi0

https://www.youtube.com/watch?v=dI8w...QD0MQ4alEljlDY

Autism sau nesimtire? Nu o sa aflam niciodata.

"Mărturiseam,fără cochetărie,în prima propoziţie a eseului că nu sunt un cititor de romane. Am devenit,oare,unul,acum? îmi amintesc de o constatare a lui Gr.Moisil din interviul acordat lui I.Biberi pentru Lumea de azi:"Un om normal trebuie să citească, normal,"romane". Aş putea,sigur,răspunde că un critic nu e un om normal,în sensul că nu citeşte pur şi simplu literatura,căutând mai degrabă plăcerea de a scrie despre ea,decât aceea de a se delecta cu lectura ei. Dar nu vreau să par sofist. Aşa încât voi recunoaşte,la capătul unei lungi şi adesea obositoare experienţe,că am învăţat,dacă nu numaidecât să iubesc romanul,măcar să-l citesc. O lectură sistematică este şi mai mult,şi mai puţin decât o lectură obişnuită:mai mult,fiindcă îţi permite să observi lucrurile în legătura şi în evoluţia lor;mai puţin, pentru că te lipseşte,adesea,de acea bucurie spontană şi nemediată pe care dorim aproape instinctiv s-o smulgem din întâlnirea noastră cu operele de ficţiune.Nu contează atât ce citim,cât atmosfera care se creează în jurul nostru când citim,afirma Proust. Uneori,în momente norocoase,redescopăr pe neaşteptate gustul inocent şi pur al lecturii. Atunci,simt nevoia nu să mă cufund cu totul în carte,ci să ridic privirea din ea:nu să-mi izolez impresia,s-o verific şi s-o justific,ci,din contra,s-o leg de lume,aşa cum mă cuprinde ea,fără să caut s-o explic.Clipe rare,privilegiate, îmbătătoare! De unde,din ce străfund al memoriei,ţâşneşte de exemplu această dimineaţă caldă de vară,cu lumină încă aburită, în care mă văd pe mine însumi în mijlocul unei livezi ce coboară lin spre satul nu prea îndepărtat şi ale cărui case se disting printre pruni şi meri,cu acoperişurile lor de şiţă înnegrită de vreme?Ce citeam?Nu ştiu.Dar simt în nări mirosul de fân cosit.Aud zgomotele zilei,cunoscute şi necunoscute,lătratul unui câine,plânsetul unui lanţ ruginit de fântână, bâzâitul surd al insectelor,ca un fel de vaier astral.Şi ce varietate are în amintire cântecul păsărilor!Una scoate un sunet de sifon gâjâit;alta aduce cu picuratul apei dintr-un robinet defect;o a treia piuie des,subţire,enervant;alta are un glas melodios,pe care s-ar zice că şi-l ascultă singură;dar iată şi un adevărat alfabet morse:un ţiuit lung,două scurte,şi,din nou,unul lung,două scurte.Savuroasele cărţi de odinioară,în care viaţa noastră s-a depus cu toate minunile ei derizorii!Ce bine ar fi sa putem păstra acest mod copilăresc şi proaspăt de a citi!"
***
Personajul literar nu se identifică,desigur,cu persoana reală;dar nici nu se desparte complet de ea.Există o splendidă poezie a lui Borges pe această temă:"El otro tigre".
"Mă gândesc la un tigru",spune poetul,la un tigru care îşi lasă urma pe un noroios mal de râu al cărui nume nu-l ştie,adulmecând mirosul plăcut de cerbi."Din această casă,într-un îndepărtat port al Americii de Sud,te urmăresc şi te visez,O tigrule de pe ţărmul Gangelui".Invocând animalul real,poetul îşi dă seama că tigrul din versurile lui este unul de "simboluri şi umbre","o serie de tropi literari" iar nu "tigrul fatal" care îşi potoleşte,în Sumatra ori Bengal,"rutina de dragoste,lene şi moarte".Opoziţia dintre animalul splendid,gândit de poet,şi "ficţiunea artei" în care el s-a metamorfozat chiar din clipa în care a fost numit, invocat,visat,îl nemulţumeşte însă pe Borges.Ar voi să aibă acces,prin intermediul ficţiunii,
la realitate:
**Să căutăm al treilea tigru. Acesta
Va fi ca şi ceilalţi o plăsmuire
A somnului meu, un sistem de vorbe
Omeneşti şi nu tigrul vertebrat
Care, dincolo de mitologie,
Calcă ţărâna. Ştiu asta şi totuşi
Mă stăpâneşte această aventură nedefinită.
Smintită şi străveche, şi continui
Să caut pe înserat celălalt tigru.
(Celălalt tigru).**
***
(80 de ani,împliniti 2019,miercuri,noiembrie 27,Nicolae Manolescu-"Arca lui Noe",Editura Gramar,2002)-O carte de o admirabila luciditate.

Multi si buni,foarte buni ani, domnului profesor Nicolae Manolescu!

Nu puteam sa inchei anul fara sa vorbesc despre demonul anului 2019, "Demonul rosu" de Gaston Renee.
Desi dupa primele aliniate simteam ca ma va paste o senzatie de deja vu, nu s-a dovedit a fi decat o pregatire pentru alarma falsa si, repede, cartea a devenit foarte interesanta, cu schimbari dese, asa cum un lunetist ar tot schimba "la secunda" punctul de tragere, incat, de fapt, nu te lasa sa vezi imediat incotro se va indreapta romanul. Si bravo lui!

Un alt lucru placut este ca ti-l poti imagina, in paralel, atat in mod clasic cat si modern, la fel de bine, si asta datorita naturii personajelor din carte si a stilului de scris al autorului.
De aceea, si de altele, i se poate asocia bine cuvantul "inter".
Unde mai pui si faptul ca a fost scris in perioada interbelica, care are acest avantaj.
Dar cate carti n-or fi frumoase si necunoscute din acea perioada!

Ca si la femei, se poate aplica si la carti. Cate nu sunt frumoase si necunoscute, dar toti se uita numai la staruri! E treaba lor! Nu si a starurilor! Dar mai sunt si altele de interes.
Nu o sa va spun acum chiar povestea cu mica broscuta ce casca gura mare. A, nu, stati, ca asta e din alta parte! Nu era asta! Dar stiti voi bine la ce doream sa ma refer.

Cartea e foarte placuta, se citeste repede. Daca insistam putin cred ca o citeam din prima seara. E cursiva, intriganta, creeaza emotie, si devine, pana la urma, un roman cu un detectiv (fata de cel al lui Cehov, care a scris un roman cu un contrabas. Dar sa stiti ca acestea, doua, nu se aseamana deloc, nu este o simpla inlocuire a contrabasului cu detectivul).

Detectivul de care vorbeam trebuie sa detecteze, pe masura renumelui sau (era neamt, calculat), nu a poreclei, care mie imi pare comica (Ochi de pisica), un cunoscut criminal frantuz ajuns in Berlin, unde constatam, din carte, ca inca de pe atunci se lucra la consolidari de poduri.

Criminalul avea o pata mare cat cea de pe Jupiter, iar cand i se punea pata, omora pe cineva.
Nu isi asuma responsabilitatea, purta o masca rosie.
Apar din ce in ce mai multi pioni implicati, mai multi decat pe tabla de sah, ce ce creeaza confuzie, tot mai multi, desi nebunul mananca intr-una in escapadele lui in diagonala.
Apar din ce in ce mai multe dorinte de a face anchete proprii.

Despre decizia si ancheta detectivului, momentan nu va pot spune nimic. nu am acordul celor implicati.
Trebuie sa ma scuzati si de data asta, dar nu pot sa nu spun ce urmeaza, daca tot am ajuns in acest punct, cu acordurile.
Faptul este foarte comic, dar e adevarat si destul de recent. Il gasiti si in ziare, si nu e prima oara cand aud ceva asemanator.

Un consilier cultural de la un teatru din Timisoara ii trimite directorului un mesaj in care, din anumite considerente, propune sa se joace pe scena teatrului respectiv o piesa de Moliere, si, de aceea, il roaga, daca are adresa de mail a lui Moliere, sa i-o trimita si lui, cu scopul de a discuta cu acesta in legatura cu drepturile de autor pe care le pretinde.

Intrebarea ziarului era: cum de a ajuns o astfel de persoana in functia de consilier cultural al unui teatru?
Intrebarea noastra este: a gasit adresa de mail? Sa o dea mai departe, poate mai sunt si altii interesati sa vorbeasca niste lucruri cu autorul piesei.

Asadar, daca despre decizia detectivului nu va pot spune nimic, va pot spune sa cititi romanul si va pot spune, inca de pe acum, "La multi ani!" cu ocazia noului an ce vine imediat.:)

M. Eminescu - Sarmanul Dionis

De cand ma stiu am auzit lamentari cum ca s-a intors lumea pe dos. Asa ca nu e mare mirare ca zeul Dionis, de obicei vesel, cateodata prea vesel, are pe tizul sau, personajul nuvelei, o persoana cu multe suferinte, vezi titlul drept dovada.

Insa nu se poate spune ca e trist. Atins de gerul iernii, de lipsuri, face umor melancolic, cum spune autorul. Exemplificare:
Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană.
Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană.

Interesant e ca jocurile pe calculator, cele cu multe niveluri, le cunoasteti (exclus jocuri mecanice si pacanele), sunt facute pe principiul lui Dionis (personajul nuvelei) referitor la lume, un principiu fantastic, dar magnific.
Interesant este si faptul ca asta e o lucrare scrisa de autor aprox. la varsta de 20 de ani, de aceea visele personajului au o mare bogatie de figuri de stil.

Cu metafore superbe, poetul descrie la fel de frumos si natura.
Si, totusi, eu am sentimentul ca nu ma mira deloc faptul ca a scris-o la 20 de ani! De ce? Am uitat, dar nu ma mira! (asta stiu precis!)
Folosind ca ipoteze si combinand doua teorii arhicunoscute (nuvela cuprinde teorii din pustiile asiatice luate de vant si aduse si pe la noi), M. Eminescu concepe o nuvela fenomenal de frumoasa, si astazi, indraznesc sa-i zic, a viitorului, unde partea de gandire este primordiala in detrimentul povestirii clasice. De aceea, desi are logica, argumentata cat e necesar si de cate ori e necesar, e o lectura mai pretentioasa.

In acest fel il transporta pe Dionis pe timpul lui Alexandru cel Bun, pe vremea caruia s-a intamplat un mare lucru, 30 de ani de pace, o neobisnuit de lunga perioada de pace in acele vremuri.
Veti vedea un model de om, cum e inchipuit Dumnezeu, iar cand toate mergeau bine, survine neasteptatul sau surpriza. Apare bau-bau!

Nu trebuie luata decat ca o scriere fantastica, desi are elemente care vor apare abia peste cateva decenii in cuprinsul teoriei relativitatii, deci practic e SF. Atunci poate SF-ul de azi vine de la "strileati" (in l. rusa) fiction = fictiune cu impuscaturi. Cuvantul asta il stiu din filme rusesti cu pac-pac!
Cred ca lumea e materie si idee, asa cum spun ganditorii de azi, nu doar idee, cum este nuvela (incitanta lectura, veti vedea, daca n-ati citit-o pana acum) si nici numai material - asta ati vazut deja!

Ca exemplu banal, dar unul care noua ne place, tot suntem la acest domeniu, o carte este si material si spiritual, cuprinde atat idei ale autorului, cat si spiritul celui care a tiparit-o, a legat-o, dar, pe de alta parte, si suportul fizic, hartia - un material.
Foarte poetic si foarte interesant este dialogul cu umbra sa din aceasta parte a nuvelei, mult mai spectaculoasa mi se pare decat partea cu neprevazutul ce il pandea anterior.

Nuvela este nerecomandabila celor carora le este frica de zbor timp de 30 de pagini.
Inchei aici zborul lui Dionis, asa brusc, pentru ca asta e comentariu la varianta prescurtata sau cenzurata a nuvelei.
Ajuns acasa, la finalul fantasticei sale calatorii, din fericire, Dionis, dupa o tinerete amara, isi traieste marea sa dragoste visata de o viata.

Poetul concepe nuvela cu o asa maiestrie incat, pana la sfarsitul ei, ea poate functiona deopotriva si ca vis al lui Dionis, si ca realitate a personajului principal.
Autorul insa strecoara mici semne, daca suntem atenti le ele, ce dezvaluie care este, de fapt, adevarul.
In consecinta, pentru concluzie, poetul foloseste aceleasi argumente de la inceputul nuvelei, dar expuse aici intr-o alta forma, inspirata si ea, frazele de incheiere fiind, sa zicem, in sinteza, echivalentul unei intrebari: dar visul acesta nu ar putea fi si realitate?

Un alt fapt interesant este ca in aceasta nuvela autorul a folosit cateva pagini care initial faceau parte dintr-un alt roman, si acela, daca ar fi fost terminat - cu o tema la fel de actuala si azi, societatea in tranzitie si inertia oamenilor timpului -, ar fi fost un mare roman.
Printre cele 50 000 de foi de manuscris ale poetului M. Eminescu, ramase astazi in arhivele de stat, se afla si acestea de proza literara.

Eu va recomand tot volumul de proza literara, unde mai puteti gasi o alta nuvela valoroasa, Cezara, si alte cateva povestiri excelente, unele chiar cu umor bun.
Din hiperspatiul meu de vedere trebuie citite si povestiri precum Parintele Ermolachie Chisalita, Contrapagina ori La aniversara, o mica povestire idilica, despre primul sarut.

Atrag atentia si La curtea boierului Creanga, cu cateva lucruri de interes si exprimari incantatoare, unde ni se descrie ca pe langa o gradina, boierul are si o insemnata gradina zoologica la curtea sa, asta insemnand tot felul de personaje cu diverse insusiri, senzational de pitoresc redate, pomanagii, etc, dar si umorul elevat, incantator, prezent in povestirile Parintele Ermolachie Chisalita si Contrapagina ce nu trebuie ocolit cu niciun chip. Mai ales ca sunt doar cateva pagini, dar ce pagini!
Contrapagina ne prezinta scriitorul si lumea, argumentele sale si receptia lumii in ce-l priveste, o privire obiectiva si foarte haioasa.

Aur, marire si amor
Reda un tablou al celor prezenti in salile de jocuri de noroc ale acelor vremuri, caricatural, dar si sentimente, trairi descrise minunat.
A scris mult si minunat. De aceea, astept cu nerabdare momentul cand Eminescu va fi descoperit de catre cei de la "Ancient Aliens" ca extraterestru, mai ales ca cresteau in cer a lui aripe.:)

Goethe - Faust

Nu e de mirare, pentru mine, ca poetul si scriitorul german este unul din favoritii mei.
Goethe a scris foarte multe lucrari in diverse genuri literare, precum si in diferite alte domenii: biologie, fizica.
Din literatura, in primul rand trebuie sa amintim de Faust, o capodopera a literaturii, chiar daca nu gasiti in ea o scena a balconului, ci una a bucartariei, o capodopera la care poetul german a muncit toata viata.

Va inchipuiti ca o astfel de lucrare a fost si greu de tradus!
Cei in cauza abia reuseau sa o termine de tradus, ca Goethe si venea cu noua varianta. Chiar si inainte de a muri, pare-mi-se cu un an, daca retin bine, Goethe anuntase ca doreste sa mai revizuiasca textul inca o data, producand rumoare si friguri printre traducatori, insa de data asta au scapat. Au respirat usurati!

Mai mult, Goethe i-a pus la incercare pe traducatori sa vada daca triseaza si copie pasajele de la o versiune la alta, incat intr-o versiune intermediara a poemului binele si raul nu mai erau antagonice, ca in varianta originala si in cea definitiva, mergeau la brat.
Poate va veti intreba: bine, dar daca poetul a trudit la acest poem toata viata, a mai scris si altceva?
Din fericire, da, a scris multe capodopere, stia cum! Avea el o reteta secreta, de la bunica lui!

Subiectul operei nu este nou, este preluat. Se mai gaseste si la alti autori cunoscuti si necunoscuti.
Dar nu era Goethe ala care spunea ca daca ai o idee buna poti fi sigur ca a mai avut-o si altcineva inainte?
Personajul principal al piesei nu este nici clasic, fatalist, nici modern, existentialist. Joaca la doua capete, suge la doua tate, alearga dupa un iepure si o iepuroaica, in final va plati taxe duble.

Sunt versuri de o frumusete categorica.
Reprezinta aspiratia spre inalt, depasirea conditiei. Noroc ca e multa stiinta de invatat, ca altfel murea de tanar ca prostu', Faust asta!
Parerea mea e ca decat sa stea toata viata sa scrie asta, Goethe, cu mintea lui patrunzatoare, mai bine cauta ce visa Faust, avea sanse mai multe si nici nu ajungea la extrema, pentru ca, dupa cate stiu eu, ultimele lui cuvinte au fost "mai multa lumina!", nu "stinge becul!"

A facut cativa pasi, ce-i drept, in aceasta directie pe vremea studentiei, la Leipzig. A mers pe urmele lui Faust, dar pana la vestita crama numita "Pivnita a lui Auerbach", cunoscuta si astazi, loc preferat de studenti, unde se spune ca a poposit doctor Faustus undeva pe la anii 1500, un personaj care a existat in realitate.
Poetul a studiat putin si alchimia, introducerea sau bazele alchimiei, cine mai stie acum? Dar s-a lasat!
Peste ani tema a fost reluata si continuata de Florin Piersic in filmul lui G. Naghi, "Elixirul tineretii".

Faust e o capodopera, negresit. Folosesc termenul nu pentru ca asa ne place noua, europenilor, sa aruncam cu acest cuvant, capodopera, cum multor concetateni, chiar de pretutindeni, le place sa-si arunce flegmele, asa, cu o nespusa mandrie!
In acest poem treaba e serioasa, dar nu trebuie luata in tragic! Nu s-au scos cutitele! Astfel am demonstrat ca si cuvintele pot ucide!

Consider ca am zis cam multe despre el. Sa luam o mica pauza ca sa ne destindem!
In alte vremuri ce taifasuri ii trageam noi pe teme de literatura! Aveam si timp!
Ce discutii aprinse mai purtam! Unii erau cu Goethe, altii cu Balzac, o parte cu Hugo, alta cu Shakespeare! Frumos era ca nu eram toti din aceleasi gasti, fiecare avea alte placeri, si automat ca nu ne cunosteam dinainte, acolo, la masa, ne adunam, bineinteles, nu zilnic. Cartea ne-a apropiat!
Erau spumoase serile, chiar nocturnele noastre prin bodegi, baruri, cand vremea era friguroasa, uneori pana la 3 dimineata, asa era de frig!
Acum, in cafenele, vezi doar cum, la doua paie, ca in "Pisicile aristrocrate", cate un cuplu bea dintr-un singur pahar. Ce sa-i faci? Cu saracia asta...!

Spuneam ca autorul mai are si alte capodopere. As vrea sa mai amintesc macar doua cuvinte despre una, romanul care l-a lansat.
Primul roman de Goethe pe care l-am citit a fost "Suferintele tanarului Werther".
Se zice ca lui Napoleon i-a placut atat de mult, incat l-a citit de sapte ori in campania din Egipt. Trebuie luat in calcul ca n-avea alte posibilitati in desert, unde nu erau biblioteci, iar cea mai apropiata, cea din Alexandria, arsese de multa vreme. In acelasi timp, trebuie luat in calcul, deci e unul mai elaborat, si faptul ca romanul e foarte scurt si, ca sa para mai mare (mult), l-a citit de mai multe ori.

Asa zice lumea, ca Napoleon a citit cartea de sapte ori, dar efectiv el a citit-o de doua ori si ceva, maxim de trei ori.
E cunoscut faptul ca Napoleon putea sa faca trei lucruri deodata. A citit o data trei carti simultan, apoi inca o data idem, si la urma ce a mai ramas.
Inchidem paranteza rotunda, inchidem paranteza patrata!

Aici, la Faust, mai trebuie spusa o chestie. Desi real, el are simbolistica. In acest personaj se da o lupta continua, o parte din el aspira spre inalt, alta spre placerile lumesti, care compuse dau sensul intreg al omului.
Cititorul trebuie sa inteleaga clar ca acest lucru se intampla in interiorul aceleiasi persoane, nu faptul ca pe planeta asta unii oameni sunt cu aspiratiile si alti cetateni cu diverse placeri pamantesti.

Da, Faust este incarcat cu simbolistica puternica pentru ca initial autorul preciza intr-o scrisoare catre bunul sau prieten Schiller (alt titan al scrisului) - corespondenta lor extraordinara se cunoaste, e aur, unora le curg balele citind-o - ca doreste ca scrierea aceasta sa suscite interesul si sa fie ironica, dar apoi si-a dat seama ca in personajul sau poate sa inglobeze toata natura umana, esenta sa, si a lucrat la asta o viata intreaga. Lucru normal, cu experienta de viata acumulata vezi lucrurile din ce in ce mai bine, exceptie fac doar persoanele senile.

Opera dramatica, epica, lirica si satirica in acelasi timp, conform observatiilor critice, Faust intruneste aprecierea unanima, cum s-ar zice de la cel mic cu tata-n gura la cel cu barba sura sau, mai exact, de la femeile de servici cu matura-n mana, la paznicii cu, stiti voi ce, in mana, de la interminabilul sir al bucatarilor TV, la interminabilul sir al astrologilor TV, de la iubitorii de thrilere, la iubitorii de romance,..., toti laolalta e greu sa fi auzit de Goethe, dar de Faust, cu siguranta, da!
:)

Inca o mica halta, obligatorie!
Nu stiu cum mai e prezentat astazi in scoli sau daca mai e prezent in manuale, dar la aniversare trebuie amintit Ion Creanga, un scriitor al libertatii noastre. Ar fi bine sa-l vedeti si astfel. Stiu, astazi pasiunea pentru roboti este imensa, acesta este tendinta universala, dar trebuie sa constientizati ca robot vine de la a robi, in contradictie cu tendintele si aspiratiile actuale ale omenirii.
Scrierile lui, inclusiv poezii, se gasesc, din fericire, pe internet. Eu am luat-o de dimineata cu cititul din opera lui.

Faci film? Vreau filme bazate pe operele lui Creangă. Citite au fost demult. :(

Buna!
Nu, nu fac film, dar daca as face, as face dupa "Povestea povestilor" pe care am citit-o la 20 de ani, daca e sa vorbim despre ce am citit demult, si este remarcabila (acum, stii cum e, fiecare ce vede mai repede in ea, asa e la filme, ca nu prea se fac ecranizari 100%).:)
O seara buna, Cretzulynne!

Nu-s' ce-mi veni cu cateva zile bune in urma, ca am luat carticica asta, in care se povesteste, nu cu lux de amanunte ci cu amanunte de lux, cateva chestii care se intampla inca din antichitate.
Un domn, profesor, cum se distinge din iscalitura, ne introduce intr-o lume in care noi nu avem acces, pentru ca am uitat parola, dar dansul o are si ne-o daruieste si noua pentru a putea avea acces in aceasta lume necunoscuta noua.

Cartea aceasta, ceva mai mare decat o brosura, se doreste mai mult... decat o istorie oficiala, care a fost indeajuns cu destule decenii in urma.
Au crezut unii pedestri si cred si acum intr-o societate fara fundament, clasica sau neo!
Aici as putea adauga o gluma de-a mea, in ce priveste sensul mintii celeia de pe urma, o problema de care sunt adanc preocupat de multa vreme. :) Gluma se refera la un caz care justifica existenta mintii celeia de pe urma.
Dar sa revenim, totusi, la carticica ceva mai mare decat o brosura!

Deci, si asta poate fi crezuta! Ca orice istorie de pana acum! Exista multe precedente! Si, apoi, spune cineva ca trebuie crezuta? Culmea e ca de obicei fanteziile sunt crezute, iar faptele reale nu! Dar asta face parte din firea papagalului!
Cartea poate fi o istorie alternativa, spre un exemplu de gluma! Pentru cineva care nu e de pe Terra, in ipoteza de mai sus, si care nu ne-a vizitat pana acum, mai exact, care nu ne cunoaste deloc, daca citeste toate cartile de istorie de aici, neconditionat va trage concluzia ca au existat mai multe Pamanturi, datorita diferentelor dintre cartile de istorie cu privire la aceeasi tema.

Ori, ca sa continui gluma, daca au venit pentru a cauta lumi paralele, aceasta diferenta poate fi considerata o dovada trainica a lor, cei preocupati de existenta acestora descoperind ca in fiecare dimensiune lucrurile se intampla altfel, conform cartii aferente. Si mai trebuie precizat ca nu se intampla functie de dimensiunea cartii.
Meseria de istoric este, astfel, tot la fel de ingrata ca si cea de cioclu, de pilda.

De fapt, aceasta carte e o istorie inedita, face parte din colectia Istorie Inedita, in format inedit, A5,5! A aparut la Editura BUREBISTA. Ce frumos suna! Bine, acum, daca ma intrebati pe mine, eu as fi dorit sa apara la editura "varza, viezure, barbat".
Cartea e asa de mica incat ma tem sa nu va divulg tot continutul ei, ca sa va las placerea de a o citi. Trebuie, insa, sa spun macar ca titlul ei este mai lung si se refera la doua popoare vechi, existente din antichitate, chinez si dac.

Intocmai ca la chimie, datorita faptului ca au valente (proprii), cele doua popoare au avut legaturi, si nu de oricare, legaturi surprinzatoare, cum spune titlul cartii.
Cultura Cucuteni este o cultura cu care ne laudam. Dar ce este?
Eu am avut prilejul sa fac cunostinta cu ea pe larg, in liceu, la franceza, mai exact cu ceramica de Cucuteni. Stiu eu ce spun, nu detaliez! E-he, au fost niste ani frumosi!
Cultura Cucuteni este o cultura straveche si vasta. Asta nu inseamna ca se refera la intinse lanuri de cucuta si nici la otrava de cucuta, folosita din abundenta in secolele trecute. La noi inca se mai foloseste (doar vorba): ce ai, ai baut cucuta? cu sensul de: hello! are you ok?

Nu se stie pana la sfarsitul frazei, dar, totusi, intentionand sa revin la aceasta carticica, voi incepe sa spun ca pe coperta sunt doua poze. Decebal este de partea romana, cealalta poza nu zic ca este, n-am nimic cu omul, dar seamana, ca stil de desen, cu una din caricaturile lui H. Malaiele sau Popas. O fi imparatul galben? O fi imparatul rosu? Sau verde? Nu, nu e vorba de semafor, la semafor culorile sunt in alta ordine!.
Oricum, o fi facut el ceva daca a ajuns pe coperta!
Tot la inceput mai spun ca relatiile romano-chineze au inceput demult, ca relatii daco-chineze.

Sintetizand, am reusit sa terminam cu coperta: de aici voi fi mai evaziv, cu permisiunea voastra, ceea ce va recomand si dvs.
A, mai e ceva! tot aici mai aflam ca nu e voie si nu care cumva sa va reproduceti cu cartea sau cu vreo parte din ea! Te trece la cartofilie (hartuire si terfelire de carti).
Ca imagine generala, e o carte pentru saraci, ieftina. Posibil sa fie drogul lor. Bogatii, dupa cum vedem la televizor, n-ar cumpara o carte asa de ieftina de frica sa nu se faca de ras din aceasta cauza.
Acum mai pot spune ca am citit cartea de ceva vreme, dar daca ea nu seamana cu ce spun eu aici, nu-i vina mea, e vina cartii!

Aceasta carte poate fi denumita placerea introducerii sau introducere la introducere la introducere la introducere, si veti vedea de ce, in continuare.
Este introducere la introducere pentru ca nu poti sa spui in 100 de pagini despre intreaga relatie atat de veche romano - chineza.
E introducere pentru ca discutia despre Cucuteni introduce discutia despre relatiile romano - chineze.

Desi mica, aceasta carte are trei parti consistente.
Inca din introducere ni se prezinta ca nu numai moldovenii au gandul la papica, asa cum rautacios afirma multa lume, ci si un profesor de la prestigioasa Universitate Cambridge, interesat de schimbul de cereale intre Europa si China (in antichitate). Dar asta nu e ceva surprinzator... la cercetatorii englezi. Totodata, din acelasi studiu suntem asigurati ca reiese existenta schimburilor comerciale (nu reiese daca au existat si schimburi de timbre) intre cele doua parti, dar universitatea citata are timp sa se edifice, daca mainifesta interes si pentru asta.

Din a doua introducere a cartii (sa existe si o a treia? ca unde mananca doi, mananca si al treilea, e lucru stiut) aflam ca si pe teritoriul Romaniei exista piramide, pana astazi inca necercetate de arheologi (astazi nu inseamna cand am scris eu asta, ci cand a fost scrisa cartea).
Se trage si o concluzie partiala, ca la istoria constructiilor civile stam mai prost, ca omenire, decat la istoria drumurilor, mult mai bine cunoscuta, de exemplu: drumul matasii, al cositorului, al chihlimbarului, al mirodeniilor, al oxidianului si, in mod special, al vinului, mai ales dacic.
Despre chinezi, momentan ni se spune ca Voltaire (nu are nimic de-a face cu priza electrica) si Leibniz (vi-l amintiti, desigur, de la frumoasele ore de matematica care se terminau prea repede) au fost interesati de cultura chineza.

Dar sa trecem la cea de-a treia introducere, cartea propriu-zisa, pentru ca ea insasi e o introducere in cunoasterea relatiilor atat de vechi romano-chineze.
Cum au ajuns dacii in China?
O mica premisa, preambul sau o semi-introducere: daca indienii au plecat la Londra, bineinteles ca si romii, pentru ca Dionyssos, zeul trac a cucerit India, au venit la capitala. E simpla similitudine, nu altceva.
Dupa Dionyssos, alti traco-geto-daci au aparut la granita Chinei, blonzi de la care asiaticii cumparau jad (fara certificat de producator, de origine necunoscuta, pe tarabe improvizate, nestandardizate).

Cert e ca tot mai multe tari scot la iveala docomentele care atesta relatiile stravechi ale europenilor cu China antica.
Cei care, de obicei, afirma "v-am zis eu?" sper ca jubileaza.
Ce este Cucuteniul? A fost dat si la ziar!
Ce trebuie sa stim despre el: culorile clubului - ros, alb, negru.
Oamenii acestor locuri sunt raspunzatori de bazele agriculturii, tehnologiei, artei, si de relatii comerciale cu alte comunitati aflate la mare distanta de ei.
Trebuie spus ca pe vasele acestei culturi se gaseste simbolul solar (soare, lumina, nu bezna), imprumutat de nemti, ce-i drept, si folosit cu alta conotatie. Dar el a fost folosit si intr-o civilizatie anterioara celor doua culturi antice, aparuta de mult, o dovada ca nu are nimic de-a face cu secolul trecut.

Cultura Yangshao (vestul Chinei) a fost contemporana Cucuteniului (estul Europei), a aparut dupa Cucuteni, a durat doua milenii, disparuta inainte de Cucuteni.
Se folosesc aceleasi culori.
Denumirea vine de la un sat, ca si la Cucuteni. La desenele de pe vase se foloseste acelasi tip de spirale.
Bun! Daca s-a inteles, putem trece la balade.
Ce nu s-a zis in carte, dar va zic doar eu acum, este ca Yangshou in limba romana inseamna Cucuteni, asta numai la nevoie, in anumite imprejurari.

Din acest exemplu al celor doua culturi aflate atat de departe una de alta, si din alte exemple, se pare ca Drumul Matasii nu a fost doar al matasii. S-a folosit cu mult timp in urma. Readuc aminte ca vorbisem mai sus de jad, de exemplu.
Dar stiti foarte bine, numele strazilor se mai schimba!
Apropo de drum, o varianta ocolitoare a sa trecea prin Dobrogea, conform unei harti chinezesti.

Iar de aici e simplu. Urmeaza o suma de dovezi care atesta vechimea relatiilor romano-chineze si ca lumea s-a vanturat in aceste spatii largi, concluzie bazata pe dovezile ramase, si intr-o parte, si in alta.
Pentru sustinere se face referire la carti romanesti si straine.
Intr-una dintre ele intalnim un fapt interesant, civilizatiile continentelor actuale sunt ramasitele unei civilizatii numite Mu, nici cu mai multi de u, nici cu mai multi de mu.
Sunt consemnate triburi dacice ajungand pana la marginea de vest a Tibetului, dragi consumatori de astfel de informatii, unii dintre ei numiti cei de dincolo de M. Caspica, cu alta denumire.
Dar exista minoritati pana si in Taiwan. Acolo, elevi ai acestei minoritati invata in scoli ca stramosii lor sunt geti veniti din Europa. Se intalneste asemanare si in traditii.

Si faptul ca Dacia apartinea imperiului lui Atilla, intins de la Urali pana in Occident, le permitea dacilor libera trecere prin imperiu.
Mai sunt daci ce au luptat in armata lui Alexandru Macedon, pe teritoriul Asiei.
N-ai cum sa negi ca si-au luat cu ei cate un vas de Cucuteni plin cu sarmale, macar. E drept, nici cum sa afirmi asa ceva! Or fi zis: daca nu ne iese cu razboiul, facem schimburi comerciale cu ei. Asta nu inseamna ca faceau schimb de oale cum faceam noi schimb de timbre cand eram mici.

In cadrul relatiilor bilaterale, interesante sunt cele doua solii antice chineze trimise de imparati spre Europa pentru aliante (de ex. cu masagetii) si ajunse si in Dacia, de la a doua dintre ele existand documente ce descriu in amanunt cele intamplate (au fost primiti de regele Decebal in anul 97).
Unele aspecte ale vizitei, ramase scrise in cronica chinezeasca, astazi sunt chiar comice, precum pasajul despre regele dat jos de pe tron (la daci), care nu punea la inima acest lucru, nici nu purta pica celui care il succeda.
Relatiile bilaterale sunt confirmate si de Seful Statului Major al Armatei Chinei, care a vizitat Romania dupa anul 1990.

Autorul acestei carti, lucru care trebuie mentionat, ne introduce si in lumea culturala chineza. El aminteste despre "Zapada in toiul verii", o poveste tulburatoare, de Guan Hanqing, un fel de Shakespeare al chinezilor, cum il denumeste domnia sa.
https://www.youtube.com/watch?v=bVYAkZyECoo
Piesa e valabila si astazi, cu toate ca acum nu e zapada nici iarna, exceptand-o pe cea sintetica.

Un capitol ce nu trebuie omis, drag noua, cu detalii foarte interesante, este cel despre Nicolae Milescu Spatarul, o personalitate marcanta, a carui viata ar trebui cunoscuta si in Romania.
Autorul cartii spune ca viata sa ar fi un consistent subiect de roman (cu mai multe valente).
Subscriu parerii autorului cartii ca ar fi subiect de roman.
Viata, intamplarile, care de fapt sunt adevarate si frumoase aventuri, ar trebui cunoscute.
De film, nu mai zic, se poate face un serial despre cresterea, descresterea si iar cresterea lui Mi-Kulai (asa se zice Nicolae in chineza) Milescu.
Viata lui, intr-o abstractiune simpatica, grafica, cu suisurile ei, arata ca un "M", initilele numelui sau. Si e romanas de-al nostru, de la Vaslui, care trebuie respectat.
Sunt unii care tot o ard cu citate de genul "trebuie sa cazi ca sa poti sa te ridici". Asta e valabila la betivi, probabil.
Nu m-am uitat sa vad daca in momentul in care oamenii aceia zic de astea privesc departe, scrutator ori dau ochii peste cap sau, pur si simplu, le reproduc mecanic pentru ca asa le-au auzit.
Omul a avut valoare si s-a ridicat. E un exemplu.

Vorbind despre cultura, este amintita cea mai completa carte romaneasca despre istoria si civilizatia chineza, un punct de plecare pentru cei care vor sa cunoasca asa cum trebuie acest colt de lume.
Si G. Calinescu a scris o carte despre China, la intoarcerea din aceasta tara.
Sunt multe lucruri surprinzatoare pe care le poti descoperi in relatiile noastre, nu le-am spus pe toate. Nu mai scriu acum, restul il gasiti in carte.

Si dupa atatea introduceri, in loc de concluzii, o introducere:
Toata treaba sta in vase
Si in viermii de matase.
Sunt simboluri, precum vezi,
Si la daci si la chinezi,
De milenii, ale vietii,
Deci, se cam pricep si getii.
De cititi, rau nu va pare,
Cartea chiar are savoare.

Prof. Dr. Mihai Popescu, Legaturi surprinzatoare: Cucuteni - Yangshao Dacia - China antica
:-O

Iesiti la joaca?

Classic book covers, provocare primita de la un englez:



Gasiti aici poza ceva mai mare.

(on topic, sa nu se supere careva: Ultima carte citita a fost Momma and the Meaning of Life: Tales of Psychotherapy de Irvin D. Yalom. :x)

Desi ma doare sufletul ca ii rapesc posibilitatea Atoatestiutorului (salut Victor) sa le "ghiceasca" simultan:

5, 6, 7 si 10 sunt sigur A Clockwork Orange, Catch 22, 1984 si A Space Odyssey.

3 pare sa fie War of the Wolrds

La 4 as spune The Heart of Darkness sau The Lord of the Flies dar probabil nu e nici una din ele :D

La celelalte nu am idee dar sunt curios de 2.

Not such a great selection, i must confess :D

8-|
1 -
2 -
3 War of the Worlds
4 Lord of the Flies
5 A Clockwork Orange
6 Catch 22
7 1984
8-
9-
10 2001: A Space Odyssey

1. https://www.google.com/search?q=clas...h=562&dpr=1.67

2. https://www.google.com/search?q=clas...h=562&dpr=1.67

3. https://www.pinterest.fr/pin/56435801560490184/

4. https://www.google.com/search?q=clas...nt=firefox-b-d

5. https://www.google.com/search?q=clas...nt=firefox-b-d

6. https://www.google.com/search?q=clas...nt=firefox-b-d

7. https://www.google.com/search?q=clas...=firefo x-b-d

8. https://www.google.com/search?q=clas...nt=firefox-b-d

9. ??? (nu e nici The Lost Horizon, nicio carte de Verne, nici nu-mi trece prin cap/Google vreo carte clasică cu avioane...)

10. https://www.google.com/search?q=clas...= firefox-b-d

P.S. acela să fie același Victor? (cel care a apreciat poza aeroportuară)

https://www.libertatea.ro/opinii/vla...ndarei-2950585

Radu Alexandru de la Pitici Gratis a postat asta pe facebook in legatura cu Tismaneanu, sper sa nu ofenseze pe prea multa lume limbajul :D

Oamenii care au impresia ca trebuie să se „ia măsuri” când cineva face o glumă rasistă, altele decât să nu râzi, sunt motivul pentru care se duce specia pe pulă.

Bă da prețioși mai suntem.
Bă da ce afectați de cuvinte mai suntem.
Ce mai ducem în derizoriu orice problemă smiorcăindu-ne de toate căcaturile.

Mare căcat, a făcut Tismăneanu o glumă rasistă. Minim nu râzi, maxim îl înjuri de mă-sa. Da' să ai impresia că OFICIAL trebuie LUATE MĂSURI în legătură cu GLUMA necuvincioasă, păi bă, tu ești tot ce e greșit în lume. Din cauza ta nu putem să avem noi lucruri frumoase. Că te caci pe tine la toate prostiile.

Eu, scurt și la subiect, ca de obicei și spre bucuria multora, anunț că tocmai am terminat În furtuni de oțel, traducerea în română a cărții lui Ernst Jünger, despre experiența sa din WWI. Pe autor, în general, mi-l recomand, dar, despre titlul ăsta, chiar nu știu ce să zic la lume... Atîta lipsă de finețe, un război atît de expirat și de urît mirositor, atîta beliciune (belicozitate?) văzută, iar nu nevăzută, ca azi, la TV - în fine, atîtea și atîtea cuvinte și expresii expirate: cai, baionete, gloanțe, proiectile, grenade de mînă, șrapnele, obuze, cratere, mortiere, baloane de urmărire... Pămînt, ploaie, tranșee, mocirlă!? Ăsta n-a fost război, sau, dacă a fost, n-au știut ce să facă cu el. Teoria ca teoria, dar practica ne omoară.