La un moment dat in viata toti dam peste o vulpe vorbitoare. O luam la sanatoasa ? Ii dam un sut un bot ? Sau o admiram si meditam mai apoi pe tema asta? :D

O admiram si meditam, of course...:-? :-? :-? Cine stie cind mai avem ocazia...

Mai, hai sa fim sinceri acuma, sa lasam impostura la o parte, daca vezi o vulpe ca vorbeste apoi chiar o iei la sanatoasa. Eventual te gandesti dupa aceea, dupa ce te afli la loc sigur, oare ce-o fi fost cu vulpea aia si ce-a vrut sa zica :) e de bun simt, zic eu.

http://www.evz.ro/articole/detalii-a...-peste-18-ani/

Cititi comentariile, si va speriati de atata prostie.

Si un citat al lui von Trier:
„Nu cred că femeile sau sexualitatea lor sunt malefice, dar sunt înspăimântătoare”
Da, exact asta am simtit cand am urmarit filmul. Sentimentul asta de spaima fata de femeie, ma sperie modalitatea ei de a se darui total, mi-e frica pentru ca nu pot sa raspund cu aceeasi daruire, ca la un moment dat s-ar putea sa-mi reproseze asta, si sa o ia razna ca-n film. Si intr-un fel, as merita-o. I got a fucked up mind.

Illo, fii bunä, te rog, si mutä-l pentru o vreme la "Acum pe ecrane", cä vineri inträ.
Când i-o trece vremea, ti-l trimit înapoi aici.

L-am väzut azi, si abia astept sä-i scriu cronica! :D
(Ce era-n salä la vizionare, nici nu vä puteti imagina!)

Deci l-am mutat dar nu-l vad la acum pe ecrane, ce cacat s-a intamplat?

Nu prea l-a inghitit lumea? :)

Aveti idee cat ma bucur ca ati schibat titlul ala care imi zgaria retina?
Don't answer that.

"Antichrist" - Nici măcar nu ezistă!
O clismă abulică

Conversam recent cu cineva despre două cazuri tipice de filme: cele care încep bine şi se pierd pe drum, şi cele (mult mai rare) care demarează greu, sau de-a dreptul defectuos, dar îşi revin pe parcurs. Haosul care domneşte - la propriu! şi în cel mai rău sens al cuvântului, tot la propriu! – peste "Antichristul" lui Von Trier pare să sugereze că pelicula, înscrisă net în prima categorie, reprezintă unul dintre acele cazuri în care autorul, pornind de la o premisă ofertantă, o ia razna pe drunm, furat de tot felul de idei creţe care-i vin din mers, şi se pierde prin bălării în cel mai penibil mod cu putinţă.
Prologul e pur şi simplu perfect - atât la nivel de fond, cât şi ca modalitate de filmare. Doi soţi fac sex sub duş, iar copilul lor nesupravegheat se urcă pe pervaz şi cade, murind exact în momentul orgasmului lor - totul, filmat în cadre alb-negru de o frumuseţe plastică şocantă, derulate în ralentiuri înnebunitoare, pe acordurile lui Haydn. În această viziune, până şi plan-detaliul coital devine o operă de artă erotică - iar nevoia dramatică se conturează clar şi puternic: dificila revenire la normal, după trauma pierderii copilului (complicată şi cu toate elementele specifice ale incidentului: neglijarea şi componenta frivolă).
Cadrul tranzitiv al leşinului ei în cortegiul funerar, economic şi stilat, punctează laconic şi percutant fondul problemei, iar secvenţele imediat următoare, coagulate în episodul "Grief", antamează contraacţiunea incipientă – seria sesiunilor psihoterapeutice. Nu lipseşte nici funcţia interdicţiei: "Să nu faci psihoterapie cu membrii familiei" – pe care El, evident, o încalcă. Astfel, după ce prologul a mers la fix, prima treime a filmului funcţionează cel puţin incitant, structurată pe dialoguri ecnomice şi de impact dramatic atent dozat. Nu lipseşte nici procedeul predilect al lui Von Trier, montajul deconstructivist: prim-planurile celor două personaje vorbind sunt asamblate deliberat cum nu se poate mai aiuristic: tăieturi complet inutile între portrete cadrate aproape identic şi fără a sugera nici măcar trecerea timpului, sărituri de racord brutale (privind expresia feţei, poziţia capului sau relaţia spaţială dintre actori în mizanscenă), ignorarea deplină a axului şi a racordurilor pe direcţii de privire. Încă mai merge - deşi sper că acum a făcut-o pentru ultima oară, căci semnele manierizării sunt flagrante, la un nivel de-a dreptul definitoriu: un procedeu stilistic specific unui artist riscă să cadă în autopastişă şi teribilism cu atât mai mult, cu cât e mai novator şi mai neortodox - soluţia constând, simultan, atât în prelucrarea şi rafinarea lui continuă, cât şi în grija de a-l fundamenta întotdeauna pe motivaţii estetice solide (ceea ce nu-i tocmai uşor, căci şi aici e nevoie de creativitate şi prospeţime, altfel manierismul nefăcând altceva decât să se mute pur şi simplu, la un alt nivel.) Deocamdată, însă, efectul e cel scontat: o stare de tensiune disjunctă, crescând insidios, ameninţător, paranoid.
După care, rapid dar sigur, se alege praful.
Voi urmări în continuare ipoteza cum că Von Trier s-a lăsat furat de peisaj, fără să fi avut în vedere din start faza cu aşa-zisul "Antichrist" din final, din simplul motiv că premisele şi setupul sunt excelente, iar rezolvarea şi concluziile, dezastruoase - şi e mult mai probabil ca un autor să înceapă bine şi să sfârşească rău, decât să vizeze un scop dramatic catastrofal dar spre atingerea căruia să construiască un prim act remarcabil de reuşit. Ca atare, mergând pe acest fir logic, vedem cum psihoterapeutul îşi duce soţia, iniţial numai cu gândul, apoi şi practic, la cabana lor de vacanţă, izolată într-o pădure din munţi şi numită, nici mai mult nici mai puţin, decât "Eden" - prima zbârcă flagrantă a filmului: în plan romantic, numele e zaharisit; în sens metaforic sau alegoric, trimiterea e rudimentar de explicită.
Se termină episodul "Grief" şi începe al doilea: "Pain (chaos reigns)". Pe-aici, lucrurile deja scârţâie zgomotos - iar apariţia căprioarei dintr-a cărei matrice atârnă un ied semi-avortat şi cea a vulpii cu viscerele fojgăind la vedere care scrâşneşte, cu o animaţie mai primitivă chiar şi decât la Bălănel şi Miaunel, pe vremuri, "Haosul domneşte", plus corbul complet inutil, vârât şi el acolo ca să întregească treimea, nu fac decât să accentueze ridicolul. Mai vine un episod, "Despair (gynocide)" - tradus la noi fix pe lângă: nu e vorba de nici un "genocid", ci de "ginocid", adică uciderea femeii, sau cel puţin a vulvei (Von Trier le căsăpeşte pe amândouă, ca să nu încapă nici o îndoială). Încă de pe la jumătatea daravelei, devine clar că titlurile sunt puse la derută (la deruta din capul lui, nu la vreuna conştientă): jalea, durerea şi disperarea sunt permanente şi amestecate, fără a se departaja în nici un fel de la un episod la altul. Haosul nu domneşte în episodul doi, şi nici măcar în al treilea, unde se manifestă doar în câteva instanţe disparate - în schimb, cu scuzele de rigoare pentru platitudinea pe care sunt nevoit s-o servesc, dar asta-i realitatea... domneşte peste tot, atât pe suprafaţă, cât şi în adâncime.
Să vedem de ce şi cum.
Premisa atât de generoasă a filmului se compromite în momentul când autorul, în loc s-o urmărească firesc şi coerent, deraiază în zona patologicului. Ceea ce se întâmplă la cabana din pădure nu mai are nici o legătură organică, legitimă dramaturgic, cu construcţia scenariului, glisând spre psihopatia clinică irelevantă estetic. Şi ca şi cum gafa asta n-ar fi fost de ajuns, Von Trier trânteşte deasupra şi un strat misticoid doldora de metafore scremute şi panseuri buimace. Horodonc-Mariţo, în cabană există un carneţel (sau mai multe) cu diverse citate profetice şi desene aşijderea - ce caută acolo, numai Lars ştie (cu atât mai mult, cu cât, se impune s-o spunem, personajele lui sunt lipsite de orice consistenţă: simple siluete de carton, fără nici o biografie sau personalitate, în afara câtorva detalii schematice şi insuficiente - ba chiar şi fără vreo dezvoltare substanţială, cu excepţia dezintegrării Ei în nebunie şi a Lui în neputinţa reactivă). Deci, caieţelul a fost pus de Lars în cabană doar ca să-i iasă lui pasienţa - motiv pentru care i-a şi ieşit... atât de penibil! Ca să nu mai vorbim de ghindele care tot cad pe acoperiş (stresant efect, într-adevăr, dar şi complet gratuit: nu determină, nu semnifică, nu conotează, nu nimic) şi de bietele lighioane ocult-monstruoase. Pe scurt, arată exact ca filmuleţul de examen al unui student tembel tipic de la U.N.A.T.C., care brusc se crede fiul din flori al lui Bergman cu Buñuel, ediţie revăzută şi îmbunătăţită - mai pe şleau spus, emană, aşa, un miros atât de cărmăzan, de-ţi vine să fugi.
Toată această inconsistenţă snob-năucă a fondului repercutează inevitabil şi asupra formei. În fond, ce voia Lars cu chestia asta? Păi voia să dea cu barda-n muiere. În muiere la modul generic - sau, ca să-i preluăm marota, "gyneric" (nu "gineric", că ăla-i cu "ă" la sfârşit). Lars crede că femeia e un fel de câh existenţial, asemenea habotnicilor care au inventat inepţia cu ciclul menstrual ca pedeapsă pentru păcatul originar, cu interzicerea accesului femeilor la Muntele Athos şi alte asemenea enormităţi. În plus, o mai conjugă şi cu Maica Natură ca expresie a necuratului, printr-o bulibăşeală de sinapse încropite cu lopata. Cum vrea el să însăileze aberaţia asta? Păi exacerbând sexualitatea lasciv-posesiv-agresiv-torţionar-ucigaş-nătăfleaţă a bietei mame de copil mort căreia i-a plecat mintea cu socrova, şi lipind cu scuipici deasupră-i cele câteva abţibilduri religios-medievale. Ca atare, în jumătatea a doua se aglomerează secvenţele de factură sexual-explicită şi crud-naturalistă, ce se vor şocante şi, în absenţa oricărui context care să le justifice şi să le potenţeze, rămân doar la nivelul unor băşini fâsâite (şi tot atât de deranjante). Nici chiar celebra ejaculare cu sânge nu reuşeşte mai mult decât să exaspereze prin gratuitatea ei, iar tăierea clitorisului cu foarfecele în plan-detaliu, precedată de o trecere grosolană de la vaginul dublurii actriţei la cel de latex, depăşeşte deja limitele plictiselii, adjudecându-şi doar un "Da' mă laşi...?" sastisit - dincolo de care, nimic nu mai există: nici panorama voit dantescă a nudurilor contorsionate prin pădurea cu alune, ăsta-cu-ghinde-nebune, nici cohortele de personaje fără faţă care, nu se ştie de ce, se materializează în jurul psihoteraeutului şchiop (căci experienţa l-a marcat pe viaţă) şi-l petrec încotrova - până la reacţia de respingere mult mai fermă, de o justificată vehemenţă, pe care suscită insertul final, dinaintea genericului (nu "gynericului"): "Film dedicat memoriei lui Andrei Tarkovski"... Aici, sala chiar a explodat (azi-dimineaţă la vizionarea de presă): "Auleo" (subsemnatul); "Asta mai lipsea!" (un confrate); "Cireaşa de pe tort!" (alt critic de film); "Ba moţul de pe..." (altul); "Muci în fasole!" (altcineva); chicoteli şi hohote de râs (alţii).
O obiectivitate elementară ne obligă să recunoaştem că imaginea lui Anthony Dod Mantle e mai mult decât superbă - dincolo de picturalitatea ei cuceritoare şi desăvârşirea plastică, atinge inefabilul creativităţii artistice adevărate - mai ales în cadrele prologului, şi în câteva imagini onirice ale pădurii. La fel de admirabil e şi montajul lui Anders Refn şi Asa Mossberg, care înţeleg şi materializează cu cel mai competent profesionalism fixurile editoriale vontrieriene enunţate anterior, când discutam despre episodul "Grief" – iar soundtrackul lui Kristian Eidnes Andersen întregeşte sinteza. (Pe autorii efectelor speciale prefer să nu-i menţionez - nu ştiu dacă-s atât de proaste din vina lor, a lui Von Trier sau a bugetului.) Cât despre actori, aici lucrurile devin mult mai complicate. Willem Dafoe îi împrumută psihoterapeutului fizicul său frust, extrem de material, însoţit de robusteţea sobră a mijloacelor expresive, făcând tot ce era omeneşte posibil pentru a conferi umanitate, şi chiar dramatism, unui personaj de butaforie. Iar Charlotte Gainsbourg reuşeşte un tur de forţă singular, salvând de cabotinărie şi comic involuntar o fantoşă cu atât mai trasă de păr. De reţinut şi că, ulterior realizării filmului, actriţa nu şi-a ascuns dezgustul faţă de ceea ce fusese silită să facă, declarând că iniţial se aşteptase la cu totul altceva.
Şi pentru că tot am ajuns la consideraţiile extra-artistice, nu-mi pot reprima un zâmbet condescendent la adresa aerelor de victimă ale autorului, care după ce recunoaşte sincer că era la fel de bolnav ca femeia din poveste, care-a fost şi nu mai este, trecând printr-o perioadă de depresie acută în timpul căreia s-a căznit, fără nici un chef, să-şi facă filmul, se arată dezamăgit că, la Cannes, l-au primit cu multe râsete (când nici măcar unul n-ar fi fost de dorit), şi cu şi mai multe huiduieli. Afirmaţia lui că "A fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac" e o culme a ridicolului mai abisală decât... nu-mi vine nici un termen de comparaţie în minte; chiar nu-mi vine. La fel de hilară e şi politeţea unora care etichetează "Antichrist" drept un film "controversat", numai fiindcă se jenează să-i spună pe nume: de-a dreptul idiot. Ceea ce, desigur, împinge în derizoriu şi toată liota de proteste la adresa lui, din partea puritanilor, a bisericoşilor şi a te miri cui. Cum să te revolţi pe caraghioslâcurile futăcios-sadice de pe ecran, când n-au nici o noimă? Cum să acuzi de "blasfemie" o clismă abulică fără legătură nici cu Christos, nici cu Dumnezeu, nici cu religia la modul general, nici cu orice altceva din zona raţiunii coerente? Că mă şi întreba Roxana Heroiu, pe scările rulante din Mall, după ce am reuşit să scăpăm cu viaţă: "Eu un lucru n-am înţeles: cine... sau ce... era Antichristul?" "Roxi," zic, "mai ştii bancul ăla de pe vremea lui Nea Nicu? «De ce s-a scos din limba română sunetul x? / Că nici măcar nu ezistă!»"

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 martie, 2010
Bucureşti, România

Am incercat si eu sa-mi explic aceasta dilema. Si cred ca Windom a expus o teorie ce ar putea deslusi acest "mister":


Detalii precum izolarea unui cuplu barbat-femeie intr-o padure ce poarta numele de "Eden", prezenta copacului batran si uscat foarte diferit de ceilalti arbori (cu trimitere la Pomul Cunoasterii) cat si prezenta celor trei animale nu fac decat sa reflecteze Raiul lui Adam si Eva. Insa transpunerea acestuia este realizata intr-un stil grotesc si macabru.

Tind sa cred ca in aceasta ecranizare, Von Tier a vrut sa evidentieze rolul negativ al femeii in relatia Dumnezeu - om.

Evident! Cum spuneam:

Nu stiu cat de off-topic sunt acum, dar si in Agora intalnim aceasi discrepanta intre femeia in sine si crestinism. :-?

Esti cât se poate de on-topic; si eu am reflectat la aceastä paralelä, în timp ce scriam analiza - n-am abordat-o, însä, pentru cä ar fi fost off-chronicle. ;)
Pe scurt, deosebirile ar fi urmätoarele:

"Agora" e un film cu o atitudine conturatä clar: anticrestinismul explicit, militant.
"Antichrist" e un film haotic si abulic, incapabil sä-si exprime propria atitudine.

Ambele au mari calitäti formale (mai ales imaginea; apoi si scenografia, costumele, montajul...). Dar:

"Agora" are un scenariu demarat corect, coerent în linii mari, dar cu hibe structurale si punctuale, oscilând mereu între cäderi si redresäri.
"Antichrist" are un scenariu demarat corect de asemenea, dar care coboarä constant si inexorabil în incoerentä, abulie, haos; a doua jumätate e un delir diletant.

Eu cred ca pur si simplu a fost o palma peste fatza prea dureroasa pentru un om cu "frica lui Dumnezeu". Sint curios Pit, de ce l-ai trecut ca von Trier-ul tau favorit?:-?

Win dragä, cum sä fie "o palmä dureroasä pentru un om cu frica lui Dumnezeu", când nu spune NIMIC DESPRE DUMNEZEU (si nici despre altceva)? E pur si simplu o flescäialä lesinatä, impotentä, cetoasä - te revoltä ca FILM (fiindcä-i atât de prost fäcut), nu ca subiect sau asa ceva... "Agora", încaltea, cu bunele si relele lui, mäcar avea un mesaj antireligios si mai ales anticrestin clar - da' ästa ce mesaj sä aibä...? N-am väzut acolo nimic inteligibil - doar o amestecäturä de secvente färä nici un sens, printre care se zäreau la grämadä, pe ici, pe colo, referiri religioase vagi despre care nici mäcar nu-ti puteai da seama dacä-s de bine sau de räu sau de ce-or fi...
Si pe urmä, de unde-ai scos-o pe aia cu "frica lui Dumnezeu"? N-am asa ceva, Doamne-feri, chestia asta cu "frica lui Dumnezeu" e un concept nu doar sträin mie, ci si vrednic de dispret. Despre admiratia mea pentru "Behold the Man", a lui Moorcock, o mare nuvelä SF si una dintre favoritele mele (aia, DA, favoritä), ce ai de zis?
...Si, în fine: unde puii mei l-am trecut ca Von Trier-ul meu favorit? :-?

Iaca aici:
http://www.cinemagia.ro/forum/poll.p...ts&pollid=1787

L.E. N-am cetit Behold the Man. Inca.:">

Filmul nu are nimic de face cu dumnezeu, nu stiu de unde ai scos-o pe asta Windome.
Nu sunt de acord cu tine Pitbull, ca scenariul este incoerent pe final. E o poveste cat se poate de limpede, de coerenta si de bine sustinuta. Ar trebui sa mai vezi filmul odata, o sa vezi ca incepe sa se sudeze.

De fapt stai, ce vbesc, in vecii vecilor nu ai admite tu ca ai judecat un film gresit.

Hodoronc-tronc-fleosc!
Am judecat gresit destule filme, si am recunoscut-o. De unde aiureala asta cä eu nu recunosc când gresesc, ce-s eu, Labe sau Tufi? Numai fiindcä de vreo douä-trei ori tie si mie nu ni s-au potrivit pärerile?
Intâmplätor, chiar CU FILMUL ASTA mi s-a întâmplat! Pe la o treime, încä-mi mai pläcea mult, când Roxana Heroiu m-a întrebat încet: "Tie-ti place chestia asta...?" "Da," zic. Abia pe urmä m-a pierdut, treptat, iar în final, i-am si spus: "Roxi, m-ai avut la faza asta! Te-ai prins de la început cä era o varzä, când eu încä mai credeam în el!"

Sau poate nu ai inteles totusi toate resorturile filmului, poate ti-au scapat detalii, poate nu ai terminat inca de facut puzle-ul, motiv pt care ar fi bine sa-l mai vezi o data. Filmul asta nu are cum sa te piarda pt ca e un clocot visceral de probleme, simboluri, posibile solutii finale.

Nici eu nu-l consider o capodopera, dar apar oricand scenariul acestui film.

Filmul il experimentezi la nivel personal. Sa zici ca unul a spus asta, unul aia despre film nu e deloc graitor. Asa a fost si in cazul Inland Empire. Ne-am uitat la el o data, n-am priceput nimic, asa ca am inceput sa aruncam cu pietre in Lynch, ca ce narcisist si selfindulgent e... Ca eu n-am dormit bine azi-noapte...(:|

Il experimentezi la nivel personal dar nici sa te inneci in propria subiectivitate nu e bine. Pt ca totusi, un adevar exista in orice film, cam singurul adevar valabil - adevarul regizorul.
Consider ca cineva cu capul pe umeri la acel adevar tre sa se raporteze iar nu la al lui, subiectiv, personal.

Nu-s de acord. In cazul acestor filme e vorba de o experienta pur subiectiva. Poti avea interpretari diametral opuse in raport cu regizorul, el sint la fel de valabile.

Dacä ar fi asa cum ai spus tu, nu mi-ar da starea asta de haos plicticos si tembel - dimpotrivä, m-ar fascina într-un mod misterios, m-ar incita cu ambiguitate, m-ar chema la el din nou, nu m-ar respinge sastisit; asa s-a întâmplat cu multe filme de asemenea greu de pätruns, cum ar fi: «Hiroshima, mon amour» (aveam doispe ani), «L'année dernière a Marienbad» (la paispe ani), "Blowup", "Persona", "Pulp Fiction" si, cel mai recent, "Eternal Sunshine of the Spotless Mind", pe care l-am väzut prima oarä la curs, acum patru zile! Mi-a fost foarte greu sä-l urmäresc, necum sä mai si sustin discutia (am läsat-o pe Dorothy s-o conducä), dar m-a captat, i-am simtit coerenta interioarä, si abia astept sä-l reväd! Dacä e, e - dacä nu, nu!
Oricum, ca sä poatä functiona ca "puzzle" (formulä oricum discutabilä, dar care uneori reuseste, totusi), un film trebuie sä se sustinä, sä fie inteligibil, sä placä, la un prim nivel explicit - dincolo de care poate începe sä functioneze "clocotul visceral de probleme, simboluri, posibile solutii finale" si alte detalii pe care "poate nu le-ai observat". Altfel, e ratat!
Dacä vrei sä aperi acest scenariu (pe care eu îl contest, deocamdatä, vehement), fä, te rog, analiza lui în scris, pe toate planurile. Va fi un exercitiu util în primul rând pentru tine, care vizezi o eventualä calificare pe directia asta. Iar dacä-ti reuseste, îmi scot päläria în fata ta!
(Dar va fi nevoie de analizä aprofundatä, logicä, punctualä, nu de etichete gen "clocot visceral de probleme si simboluri" sau "poate n-ai aia, poate n-ai ailaltä".

@Windom:
Citeste "Behold the Man", apoi vei avea cäderea sä comentezi raportärile mele religioase.
Chestia din poll-ul äla mä surprinde - nici nu mai stiu când, cum si de ce am votat... Probabil eram beat, distrat, posedat sau în plinä crizä de somnambulism. Categoric, am fäcut o gresealä de neiertat, prin inconstientä: cum sä votez un film pe care nu-l väzusem? Abia ieri l-am väzut pentru prima oarä!

Pitbull, ti-am citit cronica, si cred ca esti prea dur. Si cred ca illo are dreptate, filmul nu e un haos, si nu e neinteligibil. Daca i se poate reprosa e ca pe alocuri e kitchos, si forteaza simboluri, dar toate nedumeririle tale sunt explicate chiar in film, inclusiv faza cu ghindele (care si eu cred ca a fost cam fortata), si faza cu hartiile alea din cabana despre o ginocid de trecut, o vanatoare de vrajitoare parca.
Apoi cum am mai scris, filmul prezinta un caz patologic, foarte interesant, si prin intermediul acestui caz, da, prezinta frica de femeie. Dar nu e o frica spontana, si nu e o blamare si diabolizare totala a femeii, ci, din cate am inteles eu, ideea ar fi cumva ca barbatul face din femeie un monstru. Sunt niste detalii acolo care sustin asta, ea ii reproseaza ca el a ignorat-o total in trecut, ca nu i-a pasat nici de ea, nici de copil, apoi atitudinea surpinzator de docila, acceptand tot ce i se dicta, acceptand un rol arhaic al femeii in raport cu barbatul. Tocmai de asta il gasesc atat de infricosator filmul asta, de asta ma raportez la el, si il simt ca pe ceva veridic, pentru ca prezinta cumva o relatie normala intre un barbat tipic si o femeie tipica, si din niste reactii normale ale celor doi in relatie, din ignoranta lui atat de tipica noua barbatilor, din nevoia ei de atentie specifica femeilor, un eveniment tragic declanseaza un rau monstruos.

Reiau un post mai vechi, cu niste explicatii mai bune gasite pe imdb
Si Windom are niste explicatii si abordari grozave in posturile sale, axandu-se, justificat zic eu, pe simbolistica religioasa din acest film. Cred ca, daca ai timp si inclinatie spre a intelege de ce unii nu gasesc filmul atat de repulsiv, ai putea sa reiei si filmul, si ce s-a mai scris aici inainte.

Citisem intr-un interviu ca Lars a ajuns la aces titlu de la cartea lui Nietzsche pe care o avea pe noptiera. I s-a parut ca suna bine ca titlu.
Insa asta nu-l descalifica automat. Tot filmul e facut intuitiv. Lars a cautat in special de data aceasta sa intoarca spatele ratiunii cat mai des.
Apropo, Pitbull, e Handel, nu Haydn.

In fine, nu stiu cum nu poti sa-ti dai seama de dimensiunea religioasa a unui film incarcat de atitea simboluri biblice, avind in centru un Adam si o Eva decazuti care incearca, in zadar, sa-si recapete inocenta. Este un film care abordeaza o serie de probleme de ordin teologic, legate, in principal, de natura raului. Faptul ca nu ofera si raspunsuri e alta mincare de peste insa nu trebuie desfiintat doar pentru acest lucru.

Nu cred ca cineva desfiinteaza filmul pt ca e religios.
Doar ca, vezi tu, daca tii musai, gasesti simboluri religioase peste tot, precum mexicanii simbolul crucii in fasole si mazare sau intrun copac taiat .... e o poanta a unui comedian celebru care face misto de aceste simboluri religioase pe care unii din noi le vad peste tot: Move the beans, move the peas....it's Maria!!!!!
=))

Cam asa faci si tu Windom!

Si mai e una: I stick my finger up my butt, I smell it, it changed my life! It's a miracle!
:D

Aici nu trebuie sa "tii musai" sa gasesti simboluri religioase pentru ca ele iti sar pur si simplu la git. Filmul e impregnat de asemenea simboluri, de la primul la ultimul cadru. Insa unii nu vad padurea de copaci.;)

Uite, windom. Hulitul tau CTP face o cronica de zile mari in care in esenta iti impartaseste impresiile. :)

http://www.gandul.info/puterea-gandu...hrista-5771956

Frumoasa cronica, intr-adevar.:)

Pai, da, sigur. Acum e bun Cetepeul, ai? :D

Cetepeul e bun aproape întotdeauna - inclusiv când greseste; poti gresi în multe feluri, inclusiv inteligent si cu stil. :)

Nu stiu ce are Windom cu CeTePeul, ca de obicei le zice bine. Atata doar ca ma sperie sprancenele lui.
Cat despre film, cred ca o sa imi fac si eu curaj sa il vad intr-una din zilele astea.

Am si recunoscut atunci ca am tras concluzii pripite in legatura cu CeTePeul. Daca l-am vazut doar la Realitatea si Pro Cinema, ce sa-i faci...

Da, dar vreau umilinta! Vreau sa te tarasti prin cenusa si sa implori iertare!
No one talks like that about CTP. CTP is a rock god! CTP rullz!
...doua puncte paranteza...

Si cand l-am vazut eu a ras lumea la faza cu Tarkovski. Mai tare decat la cea cu vulpea.

Gorzo, in "B-24-FUN"
 

Kamikaze

Antichrist e Inca o dovada a ambitiei lui Lars von Trier. Din pacate nu si a marilor lui resurse de inteligenta cinematografica.

In Antichrist, Lars von Trier ne prezinta o confruntare feroce, sangeroasa la propriu, Intre un barbat si o femeie care tocmai si-au pierdut copilul. Sau, mai exact (avand In vedere ca nici el, nici ea nu poarta nume, ca sunt singurele personaje din film si ca se retrag intr-o casa din padure, loc caru ia ii spun Edenul), confruntarea lor se vrea a fi cea dintre Barbat si Femeie: ambitiei lui arogante de a controla totul prin rati une i se opun energiile ei profunde (irati onale, vrajitoresti), pe fundalul unei na turi paradisiace doar in aparenta, in realitate cruda si bezmetica. In locul spectaculoaselor pariuri formale din alte filme de von Trier (precum Dogville) sau al micilor lui jocuri cu publicul (precum cele din Seful sefilor, unde a declarat ca a introdus In fiecare secventa cate un obiect care nu-si avea locul acolo), Antichrist vine cu un fel de elementaritate solemna. Sau sa fie vorba mai curand de o banalitate intelectuala bombastica? Atunci cand, pornind de la sugestia ca baietelul s-a sinucis din cauza socului pe care i l-a produs imaginea parintilor sai facand sex (ceea ce Freud numeste „scena primordi ala“), von Trier Impinge tot mai depar te asocierile Eros-Thanatos, ajungand la imaginea unui penis care ejaculea za sange, In ce masura este el „elementar“ si In ce masura e pur si simplu banal (si redus la cele mai disperate tactici de a soca)? Sau, referitor la felul In care Isi prezinta eroina, In ce masura merita laudat pentru curajul de a merge pe urmele marelui dramaturg August Strindberg si ale marelui regizor Ingmar Bergman, fara a face concesii corectitudinii politice, si In ce masura merita amendat pentru prostia de a relua toate cliseele despre „irationalitatea feminina“?

Mie mi-a placut descrierea concisa si la obiect a lui ALS referitor la ceea ce se intimpla in film.:D

Intr-un mod mult mai concis, iertätor, elegant, si la obiect, Gorzo spune cam aceleasi lucruri ca mine. Si Tufi a nimerit-o în esentä, desi face concesii snobismului si jongelazä cu formalisme färä fond, ca de-atâtea ori. Cele mai importante lucruri din cronicuta lui sunt urmätoarele: relatarea rezumativ-ironicä a actiunii, si sublinierea absentei oricärui element "porno" din film (nu e totuna cu "sexual-explicit").
Apropo de pomelnicele intelectualicist explicative de mai sus, retineti un lucru:
Sub acest aspect, al relatiei dintre formä si fond, la nivelul mai concret al raportului "imagine/mesaj", sau "entertainment/continut", filmele se împart cam în trei categorii:
- filme de consum: entertainment maxim, continut minim
- filme de continut: entertainment normal, continut bogat si profund
- filme "de artä", "elitiste", "grele" (Antonioni, Tarkovski, etc.): entertainment redus, continut de mare bogätie si profunzime.
Iar acum, urmätoarele precizäri:
- Filmele din categoria a doua functioneazä perfect la nivel de entertainment, dar mai au si un întreg univers de straturi ascunse, tot mai profunde, care se pot preta la explicatii ample (exemple: "The Shining", "One Flew Over the Cuckoo's Nest", "City Lights"... practic, toate filmele care sunt "populare" si "de artä" în acelasi timp).
- Filmele din categoria a treia ("Stalker", "Persona", "Blowup", etc.) vor plictisi un mare numär de spectatori neavizati si needucati, si le vor fi accesibile numai celor care stiu sä le descifreze. Chiar si pentru acestia, se lasä greu decriptate. Dar important este cä îi captiveazä din primul moment, prin coerenta lor implicitä, prin starea de subtilitate si ambiguitate.
...In fine, ajungem la filme ca "Antichrist", "Inland Empire" (sau, pe alte paradigme*, "El Topo" sau "The Fountain"), care IN SINE nu reusesc nimic: nici sä distreze, nici sä comunice, nici sä incite; nu fac decât sä plictiseascä si sä respingä. Prin urmare, degeaba venim pe urmä cu pomelnice de explicatii savante despre continutul lor - un film trebuie sä comunice prin sine însusi (fie si la modul "îl vezi de zece ori ca sä-l întelegi" - dar sä-l tot revezi cä te cheamä el mereu, ca la Resnais sau la Orson Welles, nu cu forta). Dacä are nevoie de cârjele, proptelele, protezele textelor explicative, e clar: a ratat!
__________________________________________________ _____-
* In sensul cä: "El Topo" are totusi un nivel puternic de entertainment, prin imageria violentä extrem de bine lucratä; dar rämâne, în ultimä instantä, autist si obscur; iar "The Fountain" se auto-clarificä pânä în final, dar prin ieftinire: adicä, initial era enervant de criptic, si dintr-o datä devine ridicol de explicit; îi lipseste tocmai etapa medianä, esentialä, de mare artä, a "misterului incitant". (n.Pb.)

Si daca te uiti la un Picasso iar tot ceea ce trezeste in tine e plictiseala si respingere, avem de-a face tot cu un rateu? Sau, eventual, ii mai dam o sansa (eventual il privim din alt unghi) si, poate ne dam totusi seama ca am tras concluzii prea superficiale la un prim contact cu respectiva opera de arta?

Comparatia nu stä în picioare. Perceptia picturalä, perceptia literarä, perceptia cinematograficä... sunt complet diferite, din toate punctele de vedere: se desfäsoarä altfel în timp si spatiu, acceseazä pe alte coordonate atât sensibilitatea, cât si inteligenta privitorului. Toatä estetica filmului, constituitä în secolul säu si ceva de existentä, se bazeazä pe faptul cä se adreseazä liniar, desfäsurat pe o duratä fixä - de obicei cam de douä ore - unui spectator care stä nemiscat pe scaun si priveste. Abia în ultimele trei decenii, prin aparitia videoului (urmat si de digital), relatia dintre spectator si film a început sä se modifice - iar efectele acestei mutatii la nivel estetic, formal si de fond, se vor vedea mai târziu... Nu, în nici un caz nu poti compara un tablou cubist, suprarealist sau abstract cu un film ratat prin snobism, încâlcealä, neclaritate.

In schimb, dacä stai sä te gândesti, existä un anumit nivel unde analogia functioneazä, dar nu are relevantä pentru relatia dintre tablou si film, ci pentru tipurile de privitori - si anume: spectatorii avizati, educati, etc. Majoritätii privitorilor de un nivel din jumätatea superioarä a spectrului, un tablou non-realist bun, ca Picasso, Braque, Magritte sau Kandinski, nu le va provoca niciodatä reactii de respingere - exact ca un film oricât de dificil, dar reusit.
...Ceea ce-ti spun aici nu e inventia mea, ci e o regulä de bazä a regiei de film. Am învätat-o încä din primul an de facultate (ba chiar, în cazul meu, dinainte - din cursurile de amatori de la cineclub), am reîntâlnit-o ulterior reiteratä de nenumärate ori, în analize, studii, teorii ale filmului, am väzut-o functionând în mii si mii de filme. Dacä n-ar fi asa, n-am avea acum nici "Fragii sälbatici", «Hiroshima, mon amour» sau "In the Mood for Love", si nici "Terminator II", "Back to the Future" sau "The Simpsons Movie".

Aparenta încâlcealä si neclaritate. Senzatie pe care o ai dupa o prima vizionare. Dupa 2-3 vizionari lucrurile incep sa se clarifice (aici ma gindesc, in special, la cazul Inland Empire).

Tocmai asta e problema.
Dupä prima vizionare, un film subtil, non-explicit, trebuie sä-ti creeze o stare de atractie, curiozitate, MISTER - nu de "aparentä încâlcealä sau neclaritate" (motiv pentru care si "Inland Empire" e un rateu monumental). "Aparenta încâlcealä si neclaritate" = esec.
Iar decriptärile pe care, prin bunävointa voasträ, le-am citit mai sus, îmi confirmä opinia initialä: acum, când stiu ce-a vrut, înteleg si mai bine cât de lamentabil a dat-o-n barä, ce abisalä e distanta între intentie si realizare, între esentä si aparentä; practic, tipul a actionat tot timpul pe o paradigmä gresitä, a mers din start pe un drum înfundat.

Cum poate o opera de arta sa fie "un rateu monumental" doar pentru ca-virgula-cheia descifrarii ei se afla "ingropata" sub citeva straturi de, hai sa zicem "artificii artistice", ori pentru ca ne este servita intr-un mod neconventional? Valoarea implica atunci o doza mai mica sau mai mare de conventional? Daca un Antichrist sau un Inland Empire impinge arta cinematografica la limitele sale, respingem filmul in mod automat doar pentru ca-l consideram ermetic sau fals pretentios? Cam aceeasi atitudine am avut-o si eu fata de Stalker la prima vizionare (e drept, eram mult mai tinar). Asta nu a insemnat ca am abandonat sau l-am respins pe motivul ca ar fi o basina artistica. Abia dupa 2-3 vizionari am inceput sa descopar filonul artistic. Pur si simplu unele filme nu sint facute pentru o singura vizionare.
Dupa cum mai spunea cineva pe aici, si Mulholland Drive e un film pe care-l vezi atunci cind il re-vezi.

Ai dreptate, o operä de artä nu poate fi un rateu monumental. Dar o labä tristä, poate; si este.
Cum poate fi...? Am demonstrat pe larg, în mesajele mele de mai sus. Reciteste-le - nu le reiau.
"Stalker" e exact exemplul pozitiv. DE-AIA nu l-ai respins - fiindcä e cu adevärat bun, nu o bäsinä artizanalä.
Am dezvoltat amplu si clar, si de mai multe ori, modul de fuinctionare al filmelor fäcute, într-adevär, pentru mai multe vizionäri. Citeste.

De fapt, în mare parte, spui EXACT ACELEASI LUCRURI CA SI MINE, dar inversând concluziile. E ca si cum eu as spune: (1+1)x5=10, iar tu: (1+1)x5=01.

Dar, Pitbull, sunt si omuleti care de la prima vizionare a Antichristului, nu l-au respins. Cum mai sta ipoteza ta in picioare in cazul lor?
Eu nu revad niciodata un film, in genere mai devreme de trei ani de la vizionarea anterioara (e o medie intamplatoare, nu un scop), nu pot, n-am rabdare, oricat de mult mi-ar fi placut filmul. Si pentru mine Antichrist a avut impact la prima vizionare. Si nu mi s-a parut incalcit, si nici laba trista. Poate e vorba si de conjuctura momentana a vietii personale, dar am simtit ceva veridic in conflictul barbat-femeie al lui LVT.

Simplu: nimic nu e perfect. Orice lucru, oricât de bun, are si câtiva denigratori. Orice lucru, oricât de prost, va avea si câtiva admiratori - exceptii cärora le-a pläcut din varii motive: sunt nepriceputi, sau amatori, sau au gusturi îndoielnice, sau au o afinitate foarte mare cu anumite criterii (genuri, autori, subiecte, etc.) si asta-i face mai îngäduitori, sau filmul rezoneazä cu o anume coardä sensibilä a lor, sau sau sau... Scuzatä-mi fie comparatia (e deliberat exageratä, just to make the point clearer), dar cum mi-ai räsopunde dacä eu ti-as zice: "Marius, sunt si omuleti coprofagi sau bäutori de urinä. Cum îti explici gusturile lor?"? Päi mi-ai da peste bot - si pe bunä dreptate!

Gusturile nu se discuta.:D Nu exista un adevar absolut, mai ales cind vine vorba de chestii atit de complexe (ma refer la filme, nu la "umori"). Tu afirmi, categoric, ca daca nu e conform cu sistemul tau de valori, e nonvaloare. Un pic de flexibilitate, musiu...

Relativizezi. Nu-l raportez la sistemul "meu" de valori, ci la un sistem de valori general acceptat, pe care l-am descoperit cu ajutorul profesorilor, al practicii, al lecturilor, al filmelor väzute, al experientei de vreo trei decenii si ceva de contact cu lumea filmului - un sistem pe care l-am adoptat gradual si constient. Când raportez ceva strict la "sistemul meu" de valori (cä-l am si pe äla, ca orice om), nu zic "e bun" sau "e prost", ci mä rezum la "îmi place" sau "nu-mi place".

Este clar ca limitele se interpatrund si sunt filme care pot lasa mai multe senzatii pentru diferiti cinemaniaci :) cred ca cel mai interesant e ca fiecare sa-si spuna cronica, punctul de vedere si in felul asta poate ca ceilalti vor vedea sau nu ceva in plus la filmul respectiv. Cred ca se poate face aseamanarea cu pictura intr-o oarecare masura pentru ca e vorba tot de felul subiectiv in care este facuta perceptia. La un film precum acesta conteaza destul de mult experientele, sistemele de valori si gusturile personale pe care le detine cel ce il vizualizeaza, pe cand alte filme pot creea pareri mai putin contrastante.