Off-topicul se opreste aici.
Orice continuare va fi stearsä.

Hmm... Interesant topic...
Acuma ca l-am rasfoit as vrea 'sa ma bag' si eu un pic in discutie (daca nu e cu suparare).. pt. moment (& pt. pitbull): de ce nu am avut in cinemtg. autohtona o reactie de genul celor din Cehia sau Polonia in momentul in care lucrurile au devenit 'aproape imposibile', si ma refer aici la solutia ultima, emigrarea in 'alte zari' si incercarea de a-ti face acolo onorabil 'meseria'. Bine, stiu ca una e sa pui prbl. la nivelul unor Forman, Polanski, Kieslowski etc. (deci imi dau seama ca reputatia lor a contat enorm in punctul asta si a fost, in acelasi timp, un avantaj decisiv 'dincolo'), si mai stiu ca am mai avut si 'noi' vreo doi-trei revoltati (Pintilie, M.Saucan... plus cei care s-au refugiat in teatru), dar diagnosticul corect (si, no offence, putin evitat de tine) ne spune ca vina apartine in mare masura cineastilor romani, mai exact, relatia lamentabila pe care acestia au avut-o cu puterea (Pintilie -aproxm. cuvintele astea; Mircea Dumitrescu - alte cuvinte, dar fix aceeasi idee).

Nope - nu l-am evitat deloc. Departe de mine, oricând si oriunde, gândul de a menaja acea generatie a rusinii, în care cineastii atât buni, cât si demni, au fost prea putini si prea räzleti pentru a opune puterii ceva coerent (pe plan fie intern, fie extern).
Ai perfectä dreptate, diagnosticul e pus corect. I-am mai putea adäuga si absenta unei scoli de cinema autentice - si, implicit, nivelul intelectual deplorabil al majoritätii profesionistilor. Si atâtea altele... Ar fi mult de comentat, si sper s-o facem - pe pärticele, asa, ca-ntr-un forum, cä studiile organizate costä... Una peste alta, prea multe stele nefaste au guvernat filmul românesc de sub comunism.

(Ok, le putem lua pe bucatele :) ...)

O alta intrebare: oamenii astia erau macar constienti de ce faceau? intelegeau ei ca munca lor din acei ani avea sanse f. mici sa prezinte interes generatiilor viitoare? [sau nici macar nu se mai indraznea sa se creada intr-o schimbare de regim?!...]

Nu, nu erau deloc constienti. Majoritatea lor covârsitoare efectiv se credeau niste mari cineasti. Sä-i fi väzut ce aere îsi dädeau asa-zisii "profesori" de la I.A.T.C. (Bostan, Saizescu, Drägan, Vitanidis, plus alde Muresan, Nichitus, etc.). Si ceilalti, care nu erau acolo...
In schimbarea de regim nu credea aproape nimeni din generatia lor. Majoritatea erau convinsi cä sistemul comunist se permanentizase. Noi, tinerii, refuzam sä credem asta, devoram Orwell si Bulgakov, Soljenitîn si Pasternak, pe ascuns, în samizdat, sau de la bibliotecile americanä, britanicä, francezä... Eram convinsi cä se va termina la un moment dat, dar nu prea stiam cum... si când... Iar cei mai multi dintre noi eram la fel de constienti de dezastrul din arta si meseria filmului. Totusi, douä lucruri ne-au întrecut chiar si nouä asteptärile:
- Faptul cä acum, dupä 20-40 de ani, filmele acelor vremuri aratä chiar ATAT de catastrofic...
- "Supravietuitorii", "Azucenele", "Miss Litoralele", "Orient Expresii", "Si totul era nimicurile", "Rapoartele despre starea natiunii", "Senatorii melcilor", "Paturile conjugale", "Ticälosii", "Turnurile din Pisa", etc... Astea au depäsit chiar si previziunile noastre.

Da, cam asa imi imaginam si eu ca au stat lucrurile...Trist...
Oricum, o confirmare de felul asta nu poate fi decat binevenita pt. mine :) .


In ideea ca nu s-a mai discutat cu alta ocazie [daca exista vreun topic aparte rog a fi atentionat] as vrea sa vorbim putin despre locatiile in care s-au turnat unele dintre filmele bune de la noi. Ma interes. indeosebi urm. patru titluri:
Iacob - undeva prin Valea Jiului, nu?
(si apropo de genul asta de filmari prin mine, santiere, fabrici etc., se putea vb. de acel farmec propriu filmului neorealist, senzatia aceea deosebita 'experimentata' si de reg. 'nouvel vague' francez si de multi altii care au optat la un moment dat pt. filmarea 'live', in spatii deschise, aglomerate etc.) ;
Inghitatorul de sabii - a. ce orasel e? b. monumentul din film exista in realitate?;
Duminica la ora 6 - finalul: unde anume pe litoral?
Adela - s-a mers tot in judetul Neamt?

Ar mai si aceste doua filme unde nu's tocmai sigur:
Morometii - undeva pe langa Videle (jud. Telorman) stiu ca am citit mai demult; asa este?
Reconstituirea - Sinaia?

Mersi.

sinaia e certa pt reconstituirea
iar satul unde s-a filmat Morometii e undeva in apropierea de Silistea lui Marin Preda.

"Iacob"
Minele propriu-zise au fost filmate la una dintre exploatärile din bazinul Petrosani. Imi stä pe limbä numele, da'... na, au trecut dooj de ani de-atunci... "Ghelad"...? Cam asa ceva. Era acolo si o gurä de galerie orizontalä la suprafatä, un fel de intrare înfundatä, lungä de câteva zeci de metri, cu mici stalactite de calcar ca niste tigäri. In ea s-au filmat cadrele din tunelul de la intrarea în minä.
Funicularul, în schimb, s-a fäcut la exploatärile aurifere de mai sus de Zlatna, Alba.
Secventele cu case, familii, etc., la Petrosani, în cartiere märginase.

"Reconstituirea"
Da, Sinaia, cum spunea si Marx, dar nu chiar în oras. Inainte ca trenul sä ajungä, dacä te uiti atent, recunosti si acum locul - inclusiv micul platou unde era construitä cârciuma.

"Inghititorul de säbii"
Din câte tin minte, micul monument era decor.

* * *

Apropo de "farmec neorealist"... Vag, foarte vag. Unii regisori încercau sä creeze un fel de esteticä a fabricilor, uzinelor si santierelor (Vaeni, Stefan Traian Roman, Dinu Tänase, Corjos, Tatos, Savel Stiopul), dar era imposibil sä functioneze, din douä motive: lipsa totalä a oricärui fond ideatic solid, în conditiile în care era impusä ideologica ipocritä a liniei de partid, si suprasaturatia.

Daca tot am pomenit de Reconstituirea va propun sub forma de 'remember' urm. dialog decupat dintr-un interviu cu actorul George Mihaita (http://www.formula-as.ro/reviste_332...aita-...-.html ). Sper sa nu va deranjeze prea tare lungimea postului...


(...)Si totusi, cum de v-a ales Lucian Pintilie pentru un rol mai degraba dramatic, acela din antologicul film "Reconstituirea"? Tocmai pe dvs., care de tanar ati avut acel aer "hatru", mostenit de la nazdravanul de bunic Ghita Mihaita?
- Aici a functionat geniul lui Pintilie.
- Poate ca ar fi interesant sa ne povestiti mai cu amanunte aceasta magnifica "aventura" a dvs...
- Pai... a fost cam asa... Pintilie a venit sa ne vada. Cauta niste tineri actori pentru probe. Eu eram in anul intai. Gaitan era mai mare cu un an. S-a uitat la noi indelung si-apoi ne-a chemat sa dam probe la Sinaia. Chiar pe rolurile pe care le-am jucat in film. Stiam cate ceva despre Pintilie, stiam de filmul lui, "Duminica, la ora sase". Un semn bun pentru noi, adica pentru mine si pentru Gaitan, a fost ca dupa probe ne-a spus, sec, doar atat: "Sa nu ne tundem si sa nu ne bronzam". Asta a fost asa, ca o parere. Dar dupa vreo doua saptamani in care "ne-a fiert" bine, am primit de la echipa de filmare fiecare cate o telegrama, in care eram instiintati ca am luat rolul. Si... tot asa, laconic, ca sa nu ne tundem si sa nu ne bronzam...
- Cred ca erati lesinati de emotie la gandul ca faceti cate un rol la Pintilie... Si inca ce rol! Si ce film!
- Da si nu! Eram si foarte tineri... Eu aveam 20 de ani. Gaitan - 21. Nu ne prea dadeam noi seama ce noroc cazuse pe capul nostru! Cea mai buna dovada a acestei sublime inconstiente a fost faptul ca, la incheierea filmarilor, eu l-am intrebat pe Pintilie - mai in gluma, mai in serios - cam cand imi da si mie un rol mai important... El a zambit si mi-a spus doar atat: "Stai sa vezi filmul!".
- Si, dupa ce ati vazut filmul, nu vi "s-a urcat la cap" - cum se spune intr-un mod nu tocmai academic?
- Nu, nu mi s-a urcat la cap. Poate si pentru ca eu am fost crescut de niste oameni modesti, pentru care viata inseamna o truda continua. Oamenii astia nu ametesc usor. Parintii mei m-au dirijat bine. Ei au pus niste caramizi adevarate la temelia sufletului meu... Sigur ca da, mi-am dat seama - n-aveam cum sa nu-mi dau seama - ca filmul asta a iesit asa... ceva cu totul deosebit... Dar mi-am vazut mai departe de viata mea, asa cum decursese ea mai inainte. Ce-i drept, n-am avut parte nici eu, nici nimeni, de ovatii la premiera...
- Pentru ca "Reconstituirea" nu a avut parte de o premiera in adevaratul sens al cuvantului.
- Intr-adevar, prezentarea filmului a fost vaduvita de orice fast. Mai bine zis, filmul a fost bagat pe "usa din dos" la "Luceafarul"... A stat acolo, necomentat, vreo luna de zile, dupa care a fost retras la fel de discret precum a aparut. E bine sa se stie ca, la vizionare, un tovaras oarecare - nici nu mai conteaza cum il chema! - a spus ca "filmul asta trebuie inchis intr-o camera si inghitita cheia"...! Cum sa fi avut el, filmul adica, premiera pe care ar fi meritat-o?!
Vorbim, iarasi, minute in sir, despre modul cum lucra Pintilie, despre modul cum le sugera actorilor unele stari, ca sa-i faca sa intre mai usor in "pielea" personajelor.
- Ati avut parteneri magnifici la "Reconstituirea". Cum era Emil Botta, cum se comporta el, acest mare actor, acest subtil poet, in fata unor foarte tineri parteneri?
- Botta era un om din alta lume. Era un spirit sosit din sfere inalte. Dar nu afisa acest lucru. Era de o modestie iesita din comun. Aproape sfielnic, chiar si in fata noastra, a "pustilor" din echipa... Pentru noi era un exemplu de profesionalism. Era punctual, venea cu rolul invatat pe dinafara... In timpul liber, nu stia cum sa ne arate mai multa prietenie. Ne facea mici cadouri. Fetelor din echipa le aducea flori. Participa la jocurile noastre - unele naive ori chiar stupide. Nu stiu cine inventase o prostie de joc. Adica: ne adunam mai multi laolalta, seara dupa filmare, in salonul cel mare al vilei in care eram cazati la Sinaia. Si se stingea lumina. Si apoi improvizam un fel de "horror", cum i se spune azi. Adica ziceam ca printre noi este un maniac, un ucigas specializat in strangulari. Si, rand pe rand, intram, fiecare dintre noi, in "pielea" ucigasului. Cum totul se desfasura pe intuneric, trebuia sa ghicesti, dupa felul cum te sugruma, care e faptasul. Scumpul de Botta era atat de delicat, atat de... poet pana si in aceasta joaca prosteasca, incat, dupa delicatetea cu care iti atingea gatul - necum sa te "sugrume" - il ghiceai imediat! Botta radea din te miri ce! Cine-ar fi zis, vazandu-l pe scena in rolurile lui, adesea monumentale, ca el poate fi atat de copilaros... Am fost si la el acasa, "veniti, copiii mei, pe la mine!". Traia intr-o simplitate de monah. Cateva mobile vechi, un covor curat, cateva flori intr-un pahar cu apa.
- Iar George Constantin?
- Un actor imens - dupa cum se stie. Si de o bunatate nesfarsita! Un om adesea vesel. Dar de o veselie... trista, daca pot spune asa... Pe-atunci era si el relativ tanar... Avea vreo 35 de ani... Se juca mult cu vorbele... Calambururi de tot felul facea. Unele mai... deocheate. Ne facea pe toti sa radem in hohote. Ne trata pe toti de la egal la egal. Si pe noi, baietii, si pe Ileana Popovici, "fata" din film, si pe cei doi foarte tineri operatori... pe Sergiu Huzum si pe Dinu Tanase... Unde s-au dus vremurile alea? (...)

Pintilie povestea intr-un interviu citit nu stiu pe unde ca dupa ce a vazut filmul cu operatorul in sala de proiectie de la Buftea, au baut o sticla de votca si a inceput de bucurie sa arunce cu role de pelicula si cutii pe holuri. I se urcase un pic la cap, da pana a trecut efectul bauturii.

film vechi vazut intamplator zilele trecute pe tv:caramitru pe la vreo 35 de ani(greu sa-ti dai seama de varsta;ca toti brunetii,la 20 de ani arata ca la 50)in rol de ofiter german,fugarindu-l cu tancu' pe un actor vag cunoscut care...
asa se faceau filmele acum 30 de ani :shock:
semanand cu filmele turcesti din aceeasi vreme,dibuite pe retelele de cablu care au pus monopol pe bucuresti.doar ca cele romanesti(in primul rand cele ale lui sergiu n.)au pretentii de nemurire :x

mi-am luat sa citesc pe tren o carte de Grid Modorcea, "Lumea moderna si cinematograful" (Ed. Meridiane, 1984)
incredibil cat de mult kkt a putut manca autorul in cele vreo 350 de pagini...
am inteles ca a fost reeditata dupa '89...

apropo..mai este un autor de specialitate.... Ioan Lazar....la fel de "meserias"...

Total de acord, omu' mananca cu polonicul, dar trebuie tinut seama de faptu' ca scriitorasu' era un fel de forumist comunist, care scotea din cand in cand cate o carte pt. bani. Am si eu Lumea moderna si cinematograful, editata la Meridiane in '84 (are o coperta galbena). E un cacat.


Imi pare rau sa te contrazic dar Ioan Lazar scrie bine despre cinema. Chiar foarte bine. Numai doo titluri :
Teme si stiluri cinematografice, Meridiane '87
Arta naratiunii in filmul romanesc, Meridiane '81. Din astea doua titluri am avut ce invata.

Ioan Lazär îmi pläcea si mie.
(Incidental, a fost regretatul sot al Dorinei Lazär.)
Cât despre Grid, ce sä zic... :(( Cä mi-e bun amic, e una, da' asta nu schimbä cu nimic ceea ce-ati scris voi mai sus, si nu vä pot contrazice. Mai astä primävarä, scrisese în "Tricolorul" un text unde afirma (foarte serios), cä "Premiul UCIN pe 2006 ar fi trebuit sä-l ia «Si totul era nimic», un film de exceptie" (adicä: :w00t: ). N-am mai rezistat si i-am trimis un e-mail la misto. Asta-i viata...

Legat de topicul asta, am facut ordine prin carti si am dat peste Zece ani alaturi de Marin Preda, o carte "scrisa" de Savu I. Dumitrescu, cel care a fost soferul scriitorului. Am pus scrisa in ghilimele pentru ca este clar ca omul a povestit cele din cartulie si cineva din anturajul lui Preda le-a pus pe hartie.

Cartea e foarte misto, o recomand celor care-s curiosi sa afle cum era p-atunci prin cinematografia romaneasca, pentru ca, cum bine se stie, Preda a avut tangente cu arta asta, iar in volumul editat de Cartea Romaneasca in 1985, se descrie pe larg viata din cetatea filmului incepand cu anii '70. Interesant si finalul.


http://new.photos.yahoo.com/galante_...804439523245/0

Ok, faza cu yahoo photos closing down se pare ca e pe bune. Pentru cine e curios asta e noul link cu pozele.

http://www.flickr.com/photos/11214357@N08/

Vazut 2 bucati romanesti pe b1 tv (astia au innebunit, au cumparat toate filmele prafuite din arhiva RF si difuzeaza pana la saturatie):
1. LA VARSTA DRAGOSTEI, r. Francisc Munteanu.
Slab. El a facut o greseala (a condus beat cu masina si partidul l-a bagat la parnaie 2 anisori, asta in timp ce era student la constructii in anul 3, asa ca dupa eliberare se hotaraste sa se angajeze pe santier. Aici santieristii il iau la misto ca are studii, ca e doctor bla bla bla, dar usor, usor castiga respectul tuturor, inclusiv pe cel al maistrului (Stefan Ciubotarasu). Intre timp se indragosteste de ea - Ana (Széles Anna), care, culmea ironiei, e fiica maistrului. Toata lumea se opune relatiei cand ea iese la lumina, baiatu' face fata vietii de la care si-a luat lectii seriose si povestea se termina cu un happy end proletar, intr-un soare al anilor '60 care prevesteste un viitor luminos clasei muncitoare. Film comunist tipic pentru acei ani, cu unele pasaje reusite. 7/10

2. Strazile au amintiri , r. Manole Marcus, 1962

Super tare filmu', indraznesc sa-l compar cu Duminica la ora 6, poate chiar peste. Ideea e simpla, comunistii se opun nemtilor, lucratorii de la rafinaria Vega saboteaza trenurile cu petrol fascist, tiparesc cu obsedantul multiplicator din filme antinaziste manifeste ("Bejane, unde e multiplicatorul?" - Pistruiatul) etc
Foarte bine facut, cu un aer de film italian neorelist, cu niste interpretari foarte misto si cu un final care m-a atins.
@Pitbull
Poate imi spui cine joaca rolul anchetatorului care aplica metode de extragere a informatiilor de la aretati "ca la Hamburg". Am mai vazut actorul asta pe undeva (rar) si nu stiu de unde sa-l iau. Caragiu e bestial.
10/10
O sa caut mai multe chestii despre acest film prin arhiva mea si o sa revin.

Ce parere aveti de regretatul Cornel Coman?

Stiu ca alor mei le placea...

@Carmine
N-am väzut "Sträzile au amintiri". Da', hai sä vedem... Alte date despre acel actor? Alte roluri în care l-ai mai väzut...?

@Keepwalking
Cornel Coman, Dumnezeu sä-l ierte, era un actor extraordinar - dar de continut, putin spectaculos; subtil, profund, cu mijloace discrete si rafinate. Indiscutabil, cel mai bun rol al lui a fost cel din "Drum în penumbrä", un foarte bun film de dragoste fäcut de Lucian Bratu pe la-nceputul anilor '70, dupä un scenariu de Petru Popescu, inspirat din viata mätusii viitoarei mele iubite din liceu. In tandem cu Margareta Pogonat (si ea, atunci, la apogeul carierei), Cornel Coman a compus excelent personajul unui îndrägostit charismatic, persuasiv, pätimas, dar instabil si slab.
Fizionomia lui durä, cu o micä cicatrice pe obraz, pe sub care se simtea cumsecädenia si sensibilitatea, l-a fäcut sä fie foarte des distribuit în roluri tipice de comunist (sau ilegalist, sau secretar B.O.B. care le rezolvä pe toate, cu "omenia" lui - de ex., în "Cana" din "Tufä de venetia", de Petre Bokor). L-am cunoscut în 1979, când juca în catastroficul "Al treilea salt mortal", de Alecu Croitoru ("botezul" meu de platou). Era, tot asa, un rolisor de muncitor eroic cu vederi de stânga. Pe platou, mi-a fäcut impresia unui om extrem de modest si la locul lui, prietenos färä ostentatie. Avea sä moarä peste câteva luni - iar la înmormântarea lui urma sä se îmbolnäveascä, murind la rândul ei, Catinca Ralea.

Catinca Ralea n-a fost sotia lui Emanoil Petrut?
Iarasi, dupa parerea mea, un actor aparte.
Catinca Ralea, fiica lui Mihai Ralea, care era din Husi, orasul meu natal :)

Da, Catinca era sotia lui Mimi Petrut.
Undeva, la "Fabule cinematografice", am scris despre nepotul lor, Horatiu, care mi-a fost coleg de liceu si a murit la saisprezece ani, în accident pe munte.

Revazut pentru a nu stiu cata oara Secretul lui Bachus(ca noi toti), si am dat peste asta : http://www.ziarulcn.com/article/aid/...RONUL-VINULUI/ Interesant. Am avut o ruda care l-a cunoscut. In ziua de azi ar fi fost considerat un om de afaceri de succes.

hmmm...imi aduc aminte ca eram indragostit de Maria Ploae...bine, aveam vreo 15 ani cand vedeam filme cu ea...

Cheile lui Sandu Sticlaru
 

regretatul actor Sandu Sticlaru se apucase de confectionat chei la varsta senectutii.
era un mod de a scapa de toate angoasele create de zecile de personaje care ii dedublasera trairile.
simtea nevoia de ceva concret, palpabil...cum ar fi si slefuitul unei chei.
voi simtiti nevoia asta, uneori?

Am vazut si eu reportajul.
La intrebare: momentan nu simt nevoia sa fac chei. :lol:

dat fiind ca topicul despre regizori romani e inchis... ma lansez aici cu o intrebare.
stie cineva ceva despre Horea Popescu? adica, stiu ca a facut niste filme prin anii 60, dar ce s-a intamplat dupa? ca pana la sfarsitul anilor 80 nu pare sa se mai ocupe de cinema

In 1986, i-am fost asistent la filmul "Cuibul de viespi", dupä "Gaitele" lui Kiritescu. Un rezultat dezastruos, din päcate, dar pentru mine, o experientä de neuitat pe platou.
In 1989, a fäcut amorful "Moartea unui artist", dupä Lovinescu, dar atunci n-am mai fäcut parte din echipa lui, îmi luam salariul pe-o sinecurä la un film care nu s-a mai fäcut niciodatä.
Ultima oarä l-am väzut... ia sä vedem... :? Dacä le asociez bine, era-n ziua de 18 octombrie 2003 (aia cu referendumul pentru Constitutie), dupä-amiazä, în bufetul Teatrului National. Pupäturi, îmbrätisäri... Dar, din päcate, maestrul era prea bätrân (ca sä fiu delicat).

Cuibul de viespi nu mi s-a parut chiar asa dezastruos. sunt cateva personaje interesante, momente de umor si grotesc destul de reusite. e drept ca am vazut filmul demult si s-ar putea sa fi uitat esenta...
dar, eu ma intrebam de ce de la sfarsitul anilor 60 cand semneaza un episod din " de trei ori bucuresti" nu mai face nimic pana la "cuib". sunt totusi 20 de ani in care nu mai regizeza.

Nu stiu nici eu motivul.
"Cuibul de viespi" prelua în mare parte conceptia si distributia spectacolului de la National. Nici acel spectacol nu era grozav, dar la nivel de distributie continea câteva bijuterii (în frunte cu cuplul Moraru-Dinicä: Ianache-Georges), care au fost preluate si în film.
Altfel, filmul a avut, din start, o serie de calitäti potentiale (scenariu binisor construit, la care a ajutat amical si anonim Iulian Mihu), si o viziune imagisticä expresivä (Vivi Drägan Vasile nu-i un bou!). Nenorocirea s-a tras de la escrocul äla incapabil de Pivniceru, care pe-atunci era director general în Buftea. Ca un mafiot ipocrit ce era, a profitat cä Nea Horea venea din teatru si nu era familiarizat cu studiourile, si i-a vârât pe gât cei mai neverosimili hoti si bisnitari, în frunte cu Dan Vintilescu (sef de productie cu dispensä în functia de "directorul filmului") si Ion Ion (regisor secund). Astia doi nu aveau alt scop acolo decât sä fure cât mai mult si sä filmeze cât mai deloc (nici nu erau în stare sä pregäteascä o zi de filmare, dar nici nu voiau, cä matrapazlâcurile mergeau mai usor pe "zile de pregätire" sau pe filmäri anulate din X motive). In plus, scenografia era de Traian Nitescu, profesor, om foarte cumsecade, dar moale si blând (citeste: fraier) si cu o experientä limitatä de cinema, care hodoronc-tronc n-a cerut asistenti de decoruri din Buftea, ci si-a adus studentii (actuali si fosti) "sä învete". Drept pentru care, de la cap la coadä, filmärile au fost un haos total, în care bietul Nea Horicä îsi prindea destele la tot pasul. Pentru cine n-a fost acolo, dar are ochiul format, pe film se vede destul de bine distanta dintre intentie si realizare, improvizatia cruntä si pripa dementialä în care s-a lucrat. Pânä si Vivi a fost nevoit sä lase în copia standard unsharffuri, supraexpuneri si voaluri pe cozi de duble!
(Apropo, pe mine mä mai tii minte? Eram unul din cei doi ciocli. ;) Aveam barbä pe-atunci.)

merci pentru detalii.
si ai fost cioclu? :lol: pe bune? tre sa revad filmul atunci

Da, eu si Fane Pîrvulescu, asistent de scenografie (tot cu barbä, da' mai saten, mai cret si mai coroiat). Mai întâi în secventa salonului de pompe funebre (unde bäteam cuie într-un sicriu), si pe urmä acasä la Lena (Raluca Zamfirescu), când îi aducem sicriul.
Da' asta a fost asa, o joacä... Sarcina mea era sä reconstitui atmosfera de epocä, folosind figuratia. Am muncit de mi-au särit capacele, la toate Lipscaniurile alea, si-n magazine, parcuri, hoteluri, cinema, ce mai era pe-acolo... M-am documentat din poze de epocä, sä creez tipologii, personaje, starea sträzilor, spiritul oraselor, etc... Singur manevram toate multimile alea de oameni, de colo-colo... Fäceam acrobatii financiare, cä pungasii äia de la productie încercau sä sugä la bani cât puteau de mult, inclusiv de la figuratie... Intr-o noapte, la Gara Obor (atunci, când vine Wanda cu trenul), niste figuranti au vrut sä mä linseze - noroc cä m-au ascuns altii, mai vechi, care mä cunosteau... Pân-la urmä, fäceam ce fäceam, si tot îi convingeam sä filmeze... Si ca sä le punä capac la toate, Vintilescu si Ion Ion au furat si din banii care i se cuveneau nevesti-mii de pe vremea aia (juca rolul sotiei Doctorului Faustin - Alfred Demetriu), iar mie mi-au fäcut un referat disciplinar, acuzându-mä de folosire neregulamentarä a figuratiei, ca sä acopere alte escrocherii de-ale lor.
Asa era-n Buftea pe-atunci... :hmm:
Mä-ntreb cum o fi acum. :?

L-am descuiat din nou. Sper sä fie cuminte lumea.

Filmul e absolut genial, iar regizorul merita luat in discutie fie si numai pt. acest film.

Acum aflu intamplator ca a murit Aristide Buhoiu. RIP, cu toate ca e cam tarziu.


http://www.aristidebuhoiu.ro/index.html

Iar eu am aflat azi, tot întâmplätor, cä acum un an a murit Valeriu Preda. Prin 1978, era actor tânär si sexy la Nottara, talentat, promitätor (o gärlfrendä de-a mea se cam amorezase de el, si cerea sä-i fac rost de autograf...) Pân-la coadä, nu s-a impus... si uite cä a murit la doar cincizeci si ceva de ani...

am vazut acum Septembrie, pe B1.
bun actor Geo Costiniu.
pacat ca nu a fost "exploatat" la valoarea lui.

Am vazut, de curand, doua filme realizate imediat dupa Revolutie, "DRUMUL CAINILOR" si "UNDEVA IN EST"....tematica este oarecum asemanatoare, reprezentata de primii ani ai stapanirii bolsevice din Romania.

de filmul MINGEA (1958), cu Lazar Vrabie, ce parere aveti? A fost difuzat recent de Pro TV...

@am gasit ceva interesant in GARDIANUL, chiar daca nu are legatura directa cu filmul romanesc

Replicile actorului Gheorghe Dinicã afectau siguranþa naþionalã

(GARDIANUL)


Interpretarea marelui actor Gheorghe Dinica din piesa „Plosnita” de Maiakovski a reprezentat la un moment dat o problema de siguranta nationala. Chiar daca nu va vine sa credeti, mai ales celor mai tineri, asta-i adevarul. E cunoscut deja faptul ca majoritatea actorilor erau monitorizati de Securitate, însa monstrii sacri se bucurau de o atentie deosebita. De pilda, într-un spectacol la National, cu sala plina ochi, doua-trei „sopârle” strecurate dadeau mari dureri de cap regimului comunist, findca erau comentate ani de zile, devenind adevarate legende. Daca înainte de 1989 nu exista o presa libera, care sa reflecte realitatile, Securitatea era institutia atenta la tot ce misca. Avem macar o fresca a societatii românesti prin ochii agentilor secreti. Erau consemnate pâna si momentele în care actorii se îmbatau, nu doar atitudinile politice necorespunzatoare. În rândurile de mai jos, despre Dinica, Demetriu, Beligan, în dosarele politiei politice.

Raport strict secret la piesa de teatru “Plosnita”

Primavara anului 1982. La Teatrul National se repeta „Plosnita” de Vladimir Maiakovski. Piesa era regizata de Horea Popescu, pe atunci director adjunct al teatrului. Dintr-un raport strict secret, datat 23 aprilie 1982, reiese ca ofiterul de securitate care asista mai mult sau mai putin conspirat la repetitii era foarte atent la „sopârlele” din replicile actorilor care aveau conotatii culinare. Asadar, în tabloul 5, în scena se aduce sunca la masa, iar actita Cristina Bugeanu are urmatoarea replica: ”Dar unde mai gasiti porc, cine mai gaseste azi porc?” Multi dintre dumneavoastra probabil ca veti ramâne nedumeriti. Ei bine, aflati ca Securitatea încerca sa cenzureze respectiva replica fiindca anticipa rumoarea si comentariile din sala. Tarasenia cu porcul care nu se mai gasea în galantare era chiar o chestiune de siguranta nationala pentru politia politica. În România acelor ani, criza alimentara devenise din ce în ce mai greu de suportat. Din acest motiv, replica actritei a fost interpretata de catre securist ca un atac la sistemul comunist, chiar daca „Plosnita” fusese scrisa tot de catre un comunist, exact în urma cu 53 de ani. Dezamagit de sistem, Maiakovski s-a si sinucis chiar la un an dupa ce a scris aceasta piesa de teatru.
Dar, sa revenim. Cristina Bugeanu mai spunea si alta replica „dusmanoasa” la adresa regimului comunist, prompt consemnata în raport. Era vorba depre o comparatie între produsele statului (scrumbii) si cele ale particularilor, din care spectatorii întelegeau ca marfa celor din urma e superioara, replica încheindu-se asa: “O sa ma bage în mormânt puterea sovietica!” Ei bine, dupa cum vedeti, aluziile necorespunzatoare la economia centralizata a statului totalitar, facute chiar si într-o piesa de teatru, ajungeau întotdeauna “unde trebuie”, dupa cum se spunea în epoca.

Interpretarea lui Dinica nu cadra cu “realitatile socialiste”

Replicile lui Gheorghe Dinica din aceeasi piesa de teatru dadeau si mai mari dureri de cap baiatului cu ochi albastri care monitoriza repetitiile. Asa ca, ofiterul se straduia sa fie cât mai coerent în raportul sau, pentru ca sefii sa înteleaga ca nu-i bine faptul ca atunci când actorul se referea la greutatile construirii socialismului si spunea “poporul de rând”, arata spre un grup de “lautari (tigani) aflati la nunta”. Mai ales ca, nota agentul, Dinica li se adresa tiganilor cu replica: “Hai tara, hai popor!”, ceea ce nu cadra cu “realitatile socialiste”, pentru ca lumea cea noua doar nu se construia cu lautari, ci cu tarani si muncitori. Însa, marele actor mai avea si alte “pacate”. Dupa ce “îsi termina interventiile muzicale”, aflam din acelasi document, actorul, cu o sticla în mâna, din care mai trage câte o dusca, îi invita pe lautari sa cânte cu el, spunând: “Ma bucur de toate binefacerile culturii de tip nou”. Modul în care Dinica îsi rostea replicile, trâgând din când în când la masea, - atitudine care pare ca-l scotea din sarite pe securist -, precum si toata interpretarea rolului, aprecia tot securistul nostru în raportul din 23 aprile 1982, “pot crea ilaritate si aluzii printre spectatori”. În concluzie, scria agentul, Dinica “depasise textul piesei”. Cu alte cuvinte, “sopârlele” actorului aduceau mari prejudicii regimului comunist.
Si nu doar replicile lui Dinica deranjau, ci si ale actorului Radu Gheorghe, care întruchipa “reprezentantul puterii”. În opinia vigilentului securist, nu era firesc ca acesta sa fie “un decazut si betiv, gângav, batjocorindu-se astfel omul politic care-l reprezinta”. Greu de comentat. Asta era epoca. Spunem doar ca autorul notei habar nu avea ca însusi Maiakovski a scris aceasta piesa tocmai pentru ca era dezamagit de comunism. Oricum, nota e antologica. Parca-l vad pe marele actor Gheorghe Dinica facând praf regimul cu doar doua vorbe. Iar sistemul tocmai de asta se temea ca dracul de tamâie. De vorbe. De adevarul din spatele lor. Spus chiar si indirect.
În acea perioada, nici un spectacol, o piesa de teatru în cazul nostru, nu putea avea premiera daca nu trecea de cenzura. Dar, uite cum înainte ca activistii sa-si spuna cuvântul, securistii întocmeau rapoarte în privinta puritatii ideologice a spectacolului.

Gigi Dinica si Dem Radulescu, capii rautatilor

Agentul avea obiectii si în privinta actorului Alfred Demetriu. În “Plosnita”, el juca rolul unui popa, care, cântând pe nas, facea reclama cartilor pornografice, iar când venea militia spunea ca îl vinde pe Marx. Mare ofensa adusa parintelui comunismului! Asa ca si aceasta atitudine “necorespunzatoare” a fost consemnata de vigilentul securist. Dar, mai ales faptul ca montarea de la National continea “replici sau cuvinte ce contravin sensurilor piesei scrise de autor, ce frizeaza vulgarul, având chiar gesturi obscene, unele dintre ele adaugate pe parcursul repetitiilor de catre regizor sau la recomandarea unor actori interpreti în piesa, peste textul adaptat si aprobat.” În opinia securistului responsabil cu “Plosnita”, capii rautatilor erau Gigi Dinica si Dem Radulescu.
Daca raportul despre “Plosnita” poate fi înteles, tinând cont de faptul ca rolul Securitatii era sa înabuse din fasa orice forma de exprimare libera, o alta nota, ce-l privea pe actorul Alfred Demetriu, arata stupiditatea sistemului. Documentul este, poate, o raritate chiar si pentru un serviciu secret comunist. Nu se referea la “Plosnita”, ci la “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale. Din respectiva nota, întocmita la 26 noiembrie 1982, aflam ca actorul venise la unul dintre spectacole cam afumat. Asa ca a iesit un scandal de pomina pentru ca asistentul de regie si regizorul de culise i-au cerut lui Demetriu sa nu intre pe scena. În final, suparat pe viata, acesta din urma ar fi înjurat pe toata lumea. Documentul este totusi ambiguu. Nu putem afla cu exactitate daca actorul chiar a jucat “în stare de ebrietate”, cum afirma ofiterul de securitate. Cert e ca, în conformitate cu documentul, Demetriu mai venise baut bine la cel putin trei reprezentatii ale “Scrisorii pierdute”, influentând buna desfasurare a actelor trei si patru. E greu de facut totusi o legatura între spriturile lui Demetriu si siguranta nationala, oricât ne-am stradui.

Radu Beligan nu da satisfactie agentului

Ca aceasta din urma nota nu putea avea nici o însemnatate pentru un serviciu secret, oricât de vigilent s-ar fi straduit sa fie acesta, e cert. Chestiunea putea fi disciplinara si privea teatrul. Raportarea despre Demetriu arata doar un exces de zel demn de o cauza mai buna. Ce remarcam însa, e dezamagirea securistului care a întocmit nota. Omul era chiar indignat atunci când a redactat-o. Si asta pentru ca Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului National, caruia evident i se adusese la cunostinta toata povestea, nu l-a sanctionat pe actor. Ba chiar a spus calm: “Nu am ce-i face”. Replica nu a scapat vigilentului securist, fiind de asemenea consemnata prompt în nota despre actor.
Însa, e clar ca agentul muncise degeaba, daca maestrul Beligan minimaliza atitudinea lui Alfred Demetriu, catalogata drept scandaloasa în notele Securitatii.

(Documentele la care am facut referire se gasesc în Arhivele SRI, Fond D, dosar 11.155, vol. 13, f. 134-135, respectiv Fond D, dosar 11.155, vol. 10. f. 328)


Emil BERDELI

Foarte interesant! :)
Si pot sä deduc cä adevärat. Nu cunosc detalii concrete (în perioada aia, încetasem asa-zisa colaborare cu securitatea, apropo de care tot bagä strâmbe limbricul äla de Jeleu - culmea, citând nu cunoscätori, ci niste mitomani care habar n-au ce-a fost atunci, si acum inventeazä) - dar pot confirma cä se potriveste de minune. Exact în aceste douä spectacole am jucat timp de o stagiune jumate (din februarie 1983 pânä în iunie 1984 - ultimii doi ani de facultate):
In "Plosnita" eram:
- student la medicinä
- hot de buzunare în piatä (furam una din scrumbiile alea la care se face referire mai sus);
- ospätar la nuntä (aduceam sunca de porc mentionatä tot în articolul citat anterior);
- pompier;
- paznicul lui Prisîpkin (Dem Rädulescu) la zoo (aici, îmi creasem si eu un fitil: scoteam un carnetel si notam tot ce se întâmpla în scenä; de fapt, mä inspirasem din aparitia similarä a unui figurant din "Räceala" lui Sorescu, la Bulandra).
Iar în "O scrisoare pierdutä":
- dascäl din grupul lui Catavencu.
Imi amintesc multe din replicile si momentele taxate de vajnicul securist în raportul citat mai sus - iar ce nu-mi amintesc (probabil fiindcä se fäcuserä numai la repetitii, nu si în spectacol, dupä intrarea mea în trupä) e, oricum, perfect verosimil. Asa mergeau treburile atunci.
E foarte credibilä si reactia lui Beligan: el era nu numai director general al teatrului, ci si membru în C.C. (pozitie de care profita ca sä mai tempereze diverse abuzuri din lumea teatrului); ca atare, avea autoritatea de a-l pune la punct pe securist. C.C.-ul era instanta supremä în stat - de facto - cam cum e acum Curtea Constitutionalä (Ha! Aceleasi initiale), cu Mos Cräciunii ei corupti, în draperii grena.

Pitbull, te rog fara astfel de atribute legate de forumisti.

Regret, Gloria, dar le meritä. De câteva luni, räspândeste pe forum afirmatii defäimätoare despre mine, bazate pe jumätäti de adeväruri combinate cu minciuni sfruntate (vezi explicatiile pe care le-am dat în topicul "Viermuieli Jelly-Spine-iste", la "Condica de sugestii si reclamatii"), pe un ton explicit jignitor, care simuleazä subtire un asa-zis limbaj decent. O face absolut gratuit - pânä anul trecut, am fost prietenos cu el, l-am ajutat cu sfaturi si încurajäri apropo de admitere, inclusiv dupä ce a picat. Färä nici o motivatie, a avut aceastä schimbare totalä de atitudine, tipicä lichelelor care muscä mâna care le-a hränit (evident, preluând färä discernämânt calomniile altora, si färä a avea mäcar bunul-simt de a mä întreba: "Bäi, tu ce ai de zis la treaba asta?")
Ca atare, e în culpä si-l voi trata întotdeauna numai asa cum meritä. Are o singurä sansä: sä-si prezinte public scuze pe forum, si sä renunte la aceste atacuri. Ii voi accepta scuzele, si-l voi ignora în continuare.
Si propun sä nu mai parazitäm acest topic rememorativ si onorabil cu continuarea unui asemenea subiect. In principiu, locul lui ar fi la "Condicä..." - dar eu consider cä s-a spus tot ce era de spus, si orice discutie e inutilä.
Din acelasi motiv, încui aici, provizoriu. (Evident, nu si pentru Gloria si Stefan, care ca administratori au posibilitatea, autoritatea si dreptul de a posta si într-un topic închis.)

Gata, nu mai e blocat.

Gheorghe Dinicã ºi Marin Moraru - Actorii fãrã pereche

Se cunosc de-o viaþã de om, au copilãrit în acelaºi cartier bucureºtean ºi s-au întîlnit prima datã la Institutul de Teatru. De atunci, au trecut peste 50 de ani de prietenie.
Sînt nãscuþi în aceeaºi lunã - ianuarie, însã diferenþa de trei ani îl determinã pe Marin Moraru sã i se adreseze colegului sãu mai mare cu ”domnul Dinicã”. O prietenie prezentã ºi în telenovela ”Inimã de þigan”, de la Acasã TV, unde cei doi actori fãrã pereche i-au interpretat pe Auricã Fieraru ºi Cristofor.

Articol de: Cãtãlina Matei

- De cît timp vã cunoaºteþi?

Marin Moraru: De 51 de ani, mai precis din 1957.

Gheorghe Dinicã: Ne-am cunos�*cut la Institutul de teatru. Am aflat atunci cã sîntem din acelaºi cartier, din Giuleºti, dar el stãtea mai aproape de stadion. Am fost colegi 4 ani, la clasa Dinei Cocea, ºi ne-am înþeles perfect. Tot împre�*unã am început sã muncim ºi la teatre, prima oarã la Teatrul de copii ºi tineret, apoi la Teatrul de Comedie. Am fost angajaþi mai tîrziu la Bulandra, a urmat colabo�*rarea cu Teatrul Naþional ºi, acum, la telenovela “Inimã de þigan”. Cred cã aºa a fost sã fie ºi iatã cã sîntem o echipã de mulþi ani.

- Cum vã distraþi în tine�*reþe? Pe unde mergeaþi dupã spectacole?

M.M.: Domnul Dinicã petrecea mai mult prin restaurante decît mine. Eu, dupã spectacole, mã duceam acasã, dar, din cînd în cînd, mergeam ºi eu ºi stãteam la masã cu ei pentru cã îmi plãcea sã ascult poveºti. Cînd eram la Teatrul de Comedie, de obicei, mai mergeam în apropiere, la Carul cu bere.

- În cîte filme aþi jucat împreunã? Ce producþie v-a rãmas aproape de suflet?

G.D.: La filme, nu am avut aºa multe colaborãri. Am jucat în producþii diferite ºi, oricum, acest lucru s-a petrecut în momentul în care unii directori de teatru au plecat în strãinãtate. Tot atunci, a început o perioadã foarte bunã în cinematografie, extraordinarã chiar. S-au facut multe filme foarte bune, care au primit premii în strãinãtate. Nu aº putea sã vorbesc de un singur film care sã-mi fi rãmas aproape de suflet în tot acest timp, ci mai degrabã de faptul cã în acea perioadã m-am ataºat de cinematografie.

M.M.: Am jucat în mai puþine filme împreunã pentru cã, dupã ce am plecat de la teatru, domnul Dinicã a început sã se orienteze înspre cinematografie, a devenit practic liber profesionist, iar eu am plecat conferenþiar la Institut. Aproape de suflet mi-a rãmas piesa de teatru “Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, în care eu îl jucam pe Diderot, iar Gheorghe era Nepotul, la Teatrul Bulandra.

- În ce moment al vieþii v-a fost cel mai tare dor unul de celãlalt?

G.D.: Nu cred cã am avut un moment în care sã nu fi vorbit ºi deci sã ne fi fost dor unul de celãlalt. Chiar dacã nu am avut posibilitatea sã lucrãm la fel de mult ºi la filme, ne vedeam pe scenã ºi oricum þineam legãtura.

Amintiri de-o viaþã

- Ce apreciaþi unul la celãlalt ºi care sînt ”defectele” pe care le iubiþi?

M.M.: Domnul Dinicã este plin de talent pînã peste cap. Îi apreciez profesionalismul extrem, tenacitatea incredibilã. Dacã, de exemplu, trebuie sã facã ceva ºi nu reuºeºte din prima, face exerciþii pînã ajunge acolo. ªi nimic nu îl împiedicã sã reuºeascã. În ceea ce priveºte “defectele” pe care le iubesc, aceastã tenacitate ne împiedicã, cîteodatã, sã ne oprim sã luãm o gurã de aer. De cele mai multe ori, muncim atît de mult încît nu ne dãm seama cã viaþa trece pe lîngã noi.

G.D.: Noi ne-am înþeles foarte bine, tot timpul am avut aceleaºi gînduri ºi ne-am vãzut meseria în acelaºi fel, avem aceleaºi aspiraþii. Apreciez corectitudinea lui ºi, în plus, în momentul acesta ne leagã atîtea amintiri... Lucrurile sînt foarte aºezate în relaþia noastrã de prietenie.

- Ce v-a plãcut la telenovela ”Inimã de þigan”? Existã actori, din generaþia dvs., care nu agreeazã genul...

G.D.: Nu ºtiu ce înseamnã sã agreezi genul... Eu, avînd foarte multã experienþã de film la bazã, m-am adaptat foarte repede, chiar dacã pot pãrea niºte mecanisme diferite de lucru. Eu îmi fac meseria de actor ºi cred cã aceastã propunere ºi acest proiect au venit la timp, mai ales cã am satisfacþii profesionale foarte mari ºi în condiþii foarte bune.

M.M.: Nici eu nu agream genul la început, de fapt nu prea ºtiam despre ce e vorba. Însã totul s-a schimbat atunci cînd am citit episodul-pilot ºi am descoperit ce dezvoltare dramaturgicã existã, ce încãrcãturã dramaticã are aceastã poveste ºi, de asemenea, ce actori de mare valoare fac parte din proiect. Drept dovadã, iatã cum a crescut ºi ce succes are ”Inimã de þigan”.

Mariajul perfect...

- Dacã domnul Dinicã este ”un tînãr cãsãtorit”, Marin Moraru are ceva experienþã în domeniu. Care este secretul unei cãsnicii fericite?

G.D.: Nici eu nu mai sînt “tînãr cãsãtorit”. Nu ºtiu care este secretul unei cãsnicii fericite, dar eu ºi soþia mea ne înþelegem perfect. Cred cã, în cazul nostru, conteazã ºi experienþa de viaþã, vîrsta maturã la care ne-am cãsãtorit, fiecare cu mintea clarã ºi limpede. În cazul nostru, nu a fost o aventurã, nu ne-am aruncat în necunoscut. Am comunicat foarte bine, ne cunoaºtem ºi ne ajutãm unul pe celãlalt ºi atunci viaþa noastrã e fireascã. ªi mai pot spune despre cãsnicia noastrã cã este o prietenie maturã. Noi sã fim sãnãtoºi sã ne bucurãm în continuare de viaþã.

M.M.: Cred cã atunci cînd þi-ai dat mîna sã pãºeºti prin viaþã trebuie sã înveþi sã laºi de la tine. Altfel, nu se poate. Mai mergi cu jumãtãþi de mãsurã în ceea ce te priveºte, mai închizi ochii... Dragostea aceea de început se schimbã într-o prietenie de duratã. Eu ºi soþia mea sîntem cãsãtoriþi de 43 de ani.

Ma intristeaza un lucru: ca vad artisti mari, din artileria grea a teatrului si filmului romanesc de odinioara, ca accepta sa apara astazi in susanele televizate, unele de-a dreptul penibile!
Cand i-am vazut pe Marin Moraru si Gheorghe Dinica in "Inima de Tigan", m-am intrebat: oare chiar asa de greu financiar o duc actorii pensionari?

Nu o duc rau, dar tentatia banului e prea mare. Pe un episod se incaseaza cat pe o stagiune de teatru. E normal ca oamenii sa vrea sa traiasca mai bine. Dl. Papaiani imi spunea cu sinceritate ca nu visa vreodata sa-si mai schimbe batrana dacie 1300 cu una noua de productie germana.

"Iancu Jianu Zapciul", cu Adrian Pintea (Dumnezeu sä-l ierte), acum pe TVR1.

un actor cu talent de (mare) cinema european si carisma de hollywood. ultima data l-am vazut in "Beckett" la Bulandra. impresionant!

Dumnezeu sa il ierte!

cat despre filmul cu zapciul...uneori ma intreb cum puteau in copilarie sa ma incante filme care acum imi sugereaza doar analfabetism scenaristic si regizoral...
e ingrozitor cum percep aproape toate filmele romanesti cu vechime de peste 20 de ani...mi-e aproape imposibil sa ma uit, la majoritatea...

exceptiile sunt putine.

Pe Adrian Pintea l-am remarcat pentru prima oara in serialul "Lumini si umbre". Nu avea acolo un rol principal dar te facea sa-l tii minte.

cred ca la cate restrictii si "sacrificii materiale pentru construirea comunismului" si ulterior pentru "adaptarea la tranzitia spre capitalism" au indurat o parte din actorii romani, merita si ei niste bani, chiar daca ii iau pe niste "opere" mult sub standardul lor artistic. asta e. actoria in materie de castiguri este o meserie predispusa la compromis...mai ales in economii ca a noastra din Romania...sa joace in ce vor ei, sa castige cat castiga...eu sunt dispus sa inchid ochii...ne-au facut prea mult bine vreme de atatia ani, cultural vorbind, ca sa le reprosam ca incearca sa traiasca, acum...