Mersi, am citit cu placere schimbul de replici.

Apropo, cei care-s prin Cluj si n-au ce face maine.... In caz ca mai vreti sa auziti de Bazin si de Puiu laolalta

suna de parca ar fi vorba de controlul calitatii unor produse industriale. :) nu cred ca asta era ideea in articol. e vorba de a cunoaste limbajul cinematografic. orice spectator poate intelege, percepe, aprecia un film. poate spune "vai, ce atmosfera delozanta in filmul acesta". insa un critic ar trebui sa stie ce mijloace utilizeaza autorul pentru a crea atmosfera respectiva. nu e vorba ca unele mijloace sunt bune, corecte, iar altele proaste, incorecte, si criticul sta cu stadardul in mana sa le verifice. el trebuie sa stie cum a ajuns autorul la o anume performanta, la un anume rezultat. ar trebui sa stie ca, de exemplu, una dintre modalitatile prin care autorul reuseste sa creeze o atmosfera dezolanta e folosirea hard light-ului. nu trebuie neaparat sa foloseasca termenul acesta. dar daca el nu face vreo diferenta intre hard light si soft light, nu are idee despre notiunile acestea, si este ignorant in privinta multor alte modalitati si metode pe care cineastii le folosesc in arta lor, atunci, el criticul, o da pe anecdotica, pe descrieri, pe epitete. chestii pe care oricine, cu ceva talent literar, le poate produce. dar aceste productii nu reprezinta o critica de film avizata.
als vorbea de valoare. dar ce e valoare, valoarea artistica? se poate masura? exista niste etaloane? spunea el de connaisseur-ul care recunoaste valoarea. pai acesta este capabil sa o recunoasca, intr-un film nou, raportandu-l la alte filme. filme a caror valoare a fost recunoscuta in timp si care au devenit etaloane. s-ar putea sa ti se para ca un film e nemaipomenit de valoros. ai putea spune ca autorul face o succesiune interesanta de planuri in slow motion cu planuri normal speed, producand o tensiune intre spatiu si timp, creand o dinamica extraordinara.
insa un connaiseur iti va replica ca nu e nimic original aici. kurosawa a inventat chestia asta acum 50 de ani, in cei sapte samurai. valoare consta in originalitate si in creativitate in primul rand, iar un critic poate recunoaste aceste calitati doar daca e connaisseur. anumite lucruri nu pot fi spuse altfel. :D

Chiar ultimul lucru care mă interesa e cît și cu cine se extaziază. Mă interesează în schimb discursul de după. Și nici nu s-a pus problema ca Alșescu sau alții, să fie de “cult” (poate doar cineva ca Manny Farber dar și acolo e de discutat). Asta, într-adevăr, vrei tu să pară.
mhmm...
Nu mai știu exact pe unde am citit, dar am înțeles că a lăsat indicații precise traducătoarei.
Am fost. Am ascultat. Nimic groundbreaking față de ce a scris în carte. O discuție totuși plăcută.
În caz că interesează pe cineva, redau telegrafic-rezumativ:
a început cu noțiunea de realism trecută prin al II-lea Krakauer (cel din Theory of Film: The Redemption of Physical Reality, unde consideră că ESENȚA filmului constă în capacitatea de înregistrare a realității), apoi, of course, prin Bazin (preocupat mai mult de formă&stil), a trecut mai departe la realismul din documentare, cine-verite-ul (autoreflexiv, sceptic în privința obiectivității, preocupat de autenticitate), direct-cinema-ul (Jean Rouch). A ajuns la neorealism (dedramatizare față de naratologia clasica, hollywoodiană), de aici țup în NVR, cu predilecție pe Marfa și banii și Polițist, Adjectiv (interpretările sale sunt bine știute). Chiar a ținut să sublinieze faptul că recepția critică a italienilor în privința neorealismului este identică, chiar pînă la exprimările clișeice (chestie documentată de el din presa vremii), cu cea primită de Puiu & Co.. De aici cale-ntoarsă la Bazin pentru a-i recunoaște meritele și pentru maniera de analiză formală precisă cu care cică s-ar fi ocupat serios (nu știu pe unde se găsesc, dar spunea Gorzo despre el că a facut analize cadru cu cadru, mă rog, plan-secvență cu plan scevență :D). O scurtă divagație despre Bordwell, pe care-l apreciază chiar pentru faptul că nu e „segregaționist”, spre deosebire de Bazin și Eisenstein (cadru lung vs montaj, etc). Session de întrebări.
Ce mi s-a părut interesant, dar din păcate nu a insistat asupra lor fiind asaltat de alte întrebări, în vorbele lui Gorzo:
-Cinemaul nu dispune de un set de instrumente critice autentice ci doar de specificitate conceptuală;
-Obiectivitatea este o finalitate, un ultimul cuvînt de spus despre filmelel respective, imposibil de realizat la un mod absolut. Contextualizarea, stilistica, etc sunt obiective, în schimb interpretarea și evaluarea, nu. Recunoaște multitudinea de veridicități.

Mă așteptam totuși la mai puține intervenții din partea moderatorului, și poate ceva lucru cu “materialul clienţilor”.

Ps. E prima data cînd îl văd, altfel decît într-un plan-mediu-restrîns, pe Gorzo. E awkward-chaplinesque în mișcări și gesticulații, nevertheless simpatic.