92. Chemarea Pandorei

Adevăr și Onoare învăluiți-n oglinda vieții.
Onoarea cuiva este pierdută…
Și fost-a-nvăluită-n umbra haosului.

Cine este, în definitiv, Curajul?
Învăluit și el ca o floare-n lumina neagră…
Provocări sublime și reci.
Curajul provocat se afla ascuns
În spatele luminii.
Fără față și spate… rămas descoperit.
Învins, Curajul îndrăznește să mai spere
Ca o fecioară cu lumânări,
În rugăciune-neîntreruptă,
Implorând acoperirea lui timidă.

Iarăși Adevăr și Onoare, unde v-am găsit pe voi?
Întreba Curajul, întristat, pe marginea prăpastiei.
- Dar, dragul nostru, florile trăiesc!
Chiar și pe marginea unei prăpastii sumbre!
Ele te pot ajuta
Cu elixirul Speranței!
Numai cu noi poți să treci puntea-ntunericului!
Căci noi suntem puternici,
Împreună cu sora noastră, Speranța!
Dac-o pierzi, negreșit vei ajunge
Pe marginea întunericului…cel neîndurător
Ce te va ghida către fundul oceanului disperării.
Acolo, te secătuiești încet,
Te simți gol și pustiit
Ca un deșert fără apă și soare,
Căci Întunericul domnește!
- Dragii mei, scăpare neavând…
…nici speranță…într-acolo mă-ndrept.
Iată goliciunea mea!
Speranța nu s-a-ndurat de durerea mea,
Lăsându-mă în voia mea.
Neștiutor, n-am știut să cred în existența ei
…căci nimeni nu mi-a spus!
- Ai aflat acum, neștiutorule,
Gol și pustiit n-ai să mai fii,
De credință ai, și bunătate, cu noi o să mergi
Pe calea dreptății, și o să-ți facem cinste.
La lumină ai să ajungi,
Din larvă, în fluture metamorfozat
Și de soare-ncântat!
- O! Vă mulțumesc, dragii mei!
Pentru ispășire și mântuire!
Slavă vouă, prietenii mei!
- Mergi, dragul nostru, înainte!
Găsi-ne vei cu inima plină,
Întunericul te va sluji, pășind-n urma ta ca un sclav
Regretând puterea lui...
Copleșit de puternica Lumină.
Peste toate, ea orbește cu ușurință.
Fii încrezător!
Cu noi, îngerii tăi, vei reuși,
Binecuvântat fiind, vei scăpa din agonie
Și-ți vei găsi propriul drum, cel destinat!

Adevăr și Onoare învăluiți-n oglinda vieții.
Onoarea Curajului este recâștigată...
Și fost-a-nvăluită-n lumina Speranței.
Minunată-ntr-atât, peste mirare,
Floare abisală-i, într-un mediu atât de negru.


2007

93. Valentiniană

Minunate cuvinte…
Totu-i minunat…
Degete îndrăgostite…
Totul e atins…
Totul începe în mâinile-ndrăgostiților…
Poate fi o lume întreagă,
Poate fi doar o femeie,
Poate fi doar un bărbat,
Poate fi doar un hermafrodit,
Poate fi doar un om...
Totu-i minunat…
În acele clipe de fericire absolută efemeră…
Degete independente…
Atrase și unite de energia numită Iubire necondiționată…
Totu-i minunat…
Atingerea poate trăi o clipă,
Sau o buclă,
Sau etern…
Dar…
Clipă în pericol…
Atingere compromisă de o altă clipă indezirabilă…
Efemeră
Ca un minut îngâmfat…
Sau secunde vrăjmase…
Totul ar fi minunat,
Dacă acea clipă ar fi ocrotită!
Dar…ca orice ce nu durează
Clipa degetelor-ndrăgostite nu poate trăi...
În această realitate
Și trăiește efemer...
Trebuie să devină o amintire…
Totul a fost minunat…
Dragă Clipă…prin cuvântul Iubirii,
Există o mulțumire pentru existența acelei clipe efemere…
Care a realizat ceea ce se poate numi atingere…
Efemeră, totuși…
Clipă-ndrăgostită pe cale de a-mbătrâni…
Dormi-n pace...
Într-un final,
Totu-i minunat!...

2007

94. Trandafirul fără sfârșit

Ai atins un boboc,
atingându-te pe tine însăși,
ai dăruit gândurile tale florii,
dăruindu-te pe tine însăși.
La Masă doar vântul mai face zgomot,
nici măcar Poarta nu rămâne închisă,
căci concordanța dispare aici,
când suntem în Casă.
Ciclul nașterii se reia non-stop,
iar bobocul de l-ai atins mai-nainte,
-nflorește frumos-n tandem,
cu toate clepsidrele.
Atingerea ta caldă este ocrotitoare, inocentă,
insuflând puritate și perfecțiune,
și el se bucură, deschizându-se timid,
ghicind cerul
la distanță de o linie de suprafața pământeană.
Cu rădăcini-nfipte adânc,
vă-mprieteniți, ne-mprietenim,
numărând, împreună, petalele și treptele,
scăldați de raze.

2007


Notă
Am văzut într-un manual, nu mai știu dacă era cel de matematică sau cel de română, o poză alb-negru cu Coloana Infinită și, alături, un scurt text despre Brâncuși. Cum cunoșteam senzația de a te uita-n sus, într-un anume unghi, și să te simți într-un fel aparte, ce nu poate fi descris în cuvinte, descoperită când contemplam copacii din pădurile copilăriei mele, plus influențată de vrejul de fasole din folclorul englez, plus pasiunea mea pentru formele geometrice (era perioada în care studiam geometria în spațiu, iar la desen îmi plăcea să desenez paralelipipede, conuri și tetraedre), plus iubirea mea pentru flori, toate aceste elemente au condus la ideea unei coloane organice ce se poate transforma în funcție de sezon, și cine face asta cel mai bine dacă nu o floare?
Nu am ajuns niciodată la Coloana Infinită. Poate o voi face cândva...

95. Oglinzile

Este întuneric.
Lege nouă: noapte fără nori.
Prezentă-i pe cer luna,
Prezentă-i și imaginea ei pe luciul lacului,
Întipărită-i și pe retina spectatorului din mine.
Acum, de-ar mai fi încă un observator,
Remarca-va el cele trei oglinzi ?
Cerul, lacul și eu …

2007

96. Urâțire

Lănțișor,
Cu pandantiv cheie,
Unul care s-a urâțit în așa hal,
Și-și purta pecetea timpului nemilos,
Stătea-mpietrit,
Pe brațul unui lemn putrezit,
Agățat pe gâtul cuiului ruginit.
El în degradare, acela în descompunere și acela în oxidare.
Tustrei în acest tablou de natură uitată.

2007

97. Pe planeta Morții

Natură vie presată.
Oră nouă.
Flori-ncadrate-n lemn, ele-nsele să devină istorie.
Într-o altă oră nouă,
Rânjind ca un nebun la cer,
Să șocheze normalitatea lumească bătută-n cuie,
Dispărea un pui de arbore diform,
Aplecat spre mormântul său.
În altă oră nouă,
Mai dispare și un pui bătrân
De om.
Într-o viitoare oră,
Puiul acela,
Voi fi.
Doar să aștept.
Trăind.

2007

98. Apostroful

Un apostrof
E precum un cartof
La decojit
Pentru prăjit.

2007

99. Mugur de trandafir neînflorit

O natură moartă
se trezește
din a sa vrajă.
Bătrâna iarnă-i
de strajă.
Să se mai uite la ceas,
a uitat,
astfel,
Soarele a prins-o.
Ce să facă?
Să-și aștepte
apariția cea nouă?
Un mugur speriat
de bătrâna iarnă
a uitat și el
să-și scoată căpșorul afară.
Ascuns-n pădure,
la umbra crengilor dese,
n-a simțit căldura razelor,
n-a auzit ciripitul vesel,
n-a simțit chemarea.
Fiindu-i teamă să-ndrăznească,
a rămas ascuns.
Primăvara nu l-a observat,
La fel și vara...
Ca și toamna...
Până la a n-a venire a bătrânei...
Iarăși frig.
Micul mugur,
plictisit de atâta așteptare,
a îndrăznit.
Și le-a deschis,
iar gerul le-a cuprins,
le-a-nghețat,
fără milă,
frunzele de nou-născut.
Seva-i pusă la somn,
Iar micuțele frunze neștiutoare, fragile,
au trecut-n adormire
închizându-și pentru totdeauna
povestea.

2007

100. Epitet pentru prezent

Acuși
vreau.
Acuși
mă gândesc.
Acuși
mă văd.

Acuși!...
...
Acuși
viu.

Acuși
îmi curg ideile de se poate.
Acuși
pot.
Ba nu! Nu pot! Nu. (foarte serioasă)
Da.
Nu.
Da.
Nu.
Da.
Nu, nu.
Da, da.
Nu, nu.
Da, da, da!
Nu, nu, nu!
Da, da.
Ba nu!
Ba da!
Ba nu!
Ba da!
Ba nu!
Ba da!
Baa nuu.
Baaa daaa.
Baaaaa nuuuuu...
Baaaaaaaa daaaaaaa!
Baaaaaaaaaaa nuuuuuuuuuu!
Măi!

(pauză pentru o cât mai mare absorbție a oxigenului)

Nu. (mai puțin serioasă)
Da.
Nu.
Da.
Nu, nu.
Da, da.
Nu, nu.
Da, da.
Ba nu!
Ba da!
Ba nu!
Ba da!
Ba nu!
Ba da!
Noooo...
Doooo...
N-n-n-n-u-u-u.
M-ai căpiat! Uite, rotunjește-ți gurița așa: d-d-d-a-a-a.
N-da! Na!
Băăă dăăăă!
Nuuuu.
Daaaa!
Nâh.
Dâh.
Neah.
Ei! Ambele se poate?!
Păi cum să nu se poată?!
Cu cine să țin?

(altă pauză, folosită pentru reflecție)

Deci, nu. (zâmbind)
Ba da!
Nu.
De!
Nu.
Di!
Nu.
Diiiii!
Nu.
Dooooo!
Nu.
Duuuuu!
Nu.
Drace!

Optimismul.
Uite așa l-am aruncat cât colo.
Pe fereastră.
Din fericire, deschisă.
Ieri.

2007

101. Formula de alb

Sufletul meu:
O nemărginită dezolare.
Sufăr de amnezie alzheimerică.
Ce să fac?
Idee.
Transform toată sticla într-un pahar mic.
Adaug materie fără nume.
Cercetez mișcarea browniană din pahar.
Ninge!
Întregul interior se golește.
Sufletul meu devine alb pe jumătate.
Cum să numesc acest sentiment?
Mi se pare că tot ce cunosc se devastează.
Amintirile crăpate se umplu de alb,
Amintirile grele și incurabile-s acoperite puțin...
Cred că zbor odată cu fulgii.
Prin preajmă se mai aud urletele lupilor,
luna începe a se ridica-n dezvăluirea sa,
frunzele acoperite de maro se adună și șoptesc strigând vocea pădurii,
copacii-și protejează secretele,
norii albaștri se albesc,
și de a fost vreodată pe undeva întuneric, se dă și acesta la o parte.
Mi se pare că viteza se mărește-n jurul meu.
Sunetele amorțesc.
Apoi dispar.
Totul devine nou
de când am vărsat fulgii din pahar-n Univers.
Am devenit Alb.

2007

Sincer,chiar mi-a facut placere sa citesc cateva din poeziile d-voastra!

Mulțumesc. Ar fi fost fain dacă mi-ai fi spus și care au fost acele poezii ce ți-au făcut plăcere.

102. Portretul din tablou, pe lângă care am trecut de atâtea ori...

De atâtea ori,
m-ai privit,
m-ai prins,
cu imaginea ta.

2007

103. Cu tabloul pe lângă care am trecut de atâtea ori...

În atâtea ore,
din atâtea ore,
am învățat.

2007

104. O anumită îndrăgosteală de tabloul-ndepărtat ce l-am zărit de atâtea ori...

M-ai privit.
Te-am văzut.

2007

105. Dragă Tablou, ce m-ai însoțit de atâtea ori...

Când mă voi fi prefăcut-n praf, vei trăi și după mine!...

2007

106. Foaie verde busuioc

Foaie verde busuioc,
Hai la mândrul joc,
Vino cu mere și pere,
Și ești la petrecere,
Cu o albină și o furnică,
Ce vorbesc cu voce mică,
Iar mândrul joc hai-hui,
Plecă de nu-l văzui,
Peste albină și furnică.
Neavând ce să mai zică,
Când au văzut ele așa,
M-am urcat pe o șa,
Când mândruțele de harnice,
Cu mine voiau să joace,
Iar un bujor vedea,
Și nimic nu spunea,
Doar, fericit, privea,
Pe toată lumea cum râdea.

2007


Notă
Aveam în plan să creez 4, din care doar una a văzut lumina - "Foaie verde busuioc", "Foaie verde pătrunjel", "Foaie verde varză" și "Foaie verde mărar". Astăzi, chiar de-aș vrea să continui, nu mai am acel spirit. Nici mintea de copil.

107. ***

Somnoroasă turturea,
În atâtea ore,
De atâtea ori.

2007

108. Ciclu

Sălbatica floare,
Floarea misterioasă,
Misterioasa natură,
Natura tumultoasă,
Tumultoasa toamnă,
Toamna bogată,
Bogata iarnă,
Iarna geroasă,
Geroasa vreme,
Vremea frumoasă,
Frumoasa primăvară,
Primăvara înverzită,
Înverzita planetă,
Planeta înflorită,
Înflorita grădină,
Grădina colorată,
Colorata vară,
Vara caldă,
Calda zi,
Zi însorită,
Însorita boltă,
Bolta mare,
Marea noapte,
Noapte înstelată,
Înstelata atmosferă,
Atmosferă udă,
Ud de toamnă,
Toamnă pictată,
Pictata lună
Lună luminoasă,
Luminoasa floare,
Floarea sălbatică.

2007

109. Judecata Tristeții

Sentimentele nobile, precum zâmbetele pure, farmecă,
Le prinsesem-n inima mea, darurile mele.
Flori de lacrimi, pe obraz, se preling,
Iar gândurile mele dispar undeva sus.

În universul minții mele era sărbătoare,
Când visele și gândurile dansează cu o așa aprinsă ardoare,
Fiindcă eram bucuroasă ca un copil fericit și nu mai plângeam,
Dar, un gând trist se furișase prin creier, și i-am zis Bucuriei să-l alunge.
El, plângând cu lacrimi de foc, m-a blestemat.

Magia unui vis anonim-n petrecerea nopții,
Armonia imaginației de vise mii, ochii gândurilor plimbăreți…
O! Zâmbetele șoptesc cu duioșie inimii roșii ca dragostea veșnică,
Să fie nebună și sexy, la fel ca și un confident ce ghicește puritatea apei reci.

Câteva raze palide, mângâiau întunericul de afară,
Să-mi scriu gândurile-nalte, norii amenințători erau calmați,
Vântul cânta-n note zgomotoase și rapide, rivalizând cu liniștea nopții fără stele.
Totul mă ținea trează, fiindcă voiam să-mă scriu dincolo de miezul de noapte.

Câteva gânduri mi-au fugit de noaptea neagră, când scriam să-i destăinui tainele,
Tăcerea-nconjurându-mă ca pietrele nesfărâmate…
Dânsa, la rându-i ascultând, la fel ca și luna ascunsă ce mă ocrotea… S-au dus.
Trebuie să mă retrezesc pentru un alt-nceput.


2007

110. Tumultoasa noapte de pe șes

Uitându-mă la stelarul des,
spectacolul cu lumini de flori curgătoare,
bătea-n ploaia ce suna nostalgic,
fără fâlfăiri luminoase, pe cerul negru paralel, de vară.

Astăzi, altădată-n antichitate, în altă eră glaciară,
mai sună pe o geană de planetă,
întotdeauna, veșnic.

Și știu că vătămarea de vânt și tristețea așternută pe natură,
se vor spulbera tumultos,
când noaptea va înflori cu stele din ce-n ce mai apropiate,
și mă voi plimba de-a lungul șesului,
să privesc nopțile noi de toamnă ce vor veni pe munții românești...

Dar, cu ploaie sau fără, cu stele sau fără, cu mine sau fără,
tumultul se va ivi-n noapte.

2007

111. Ape sărate

Mă-ncearcă toți caii energici din suflet,
Și nu mi se mai par a fi sufletiști,
Când tropăie-n toate apele sărate,
Deși aș fi vrut a mă ajuta-n liniște...

Mă-ncearcă toate gândurile sărate,
Deși nu-s alcătuite din clor și sodiu,
Ci din formule secrete ale durerii,
Ce nu conțin pic de zahăr.

Cascadele-nfloresc-n plin sezon de presiuni,
Când sufletul atâta așteaptă a se ascunde,
Deși este forțat de toată apa, către marea deschidere...
Am pierdut tinerețea-n multe ape sărate.

2007

112. Corporală

Decantează-mă
și-mi vei găsi scheletul,
distilează-mă
și-mi vei găsi sângele,
filtrează-mă
și-mi vei găsi lacrimile,
cristalizează-mă
și-mi vei găsi sufletul,
condensează-mă
și-mi vei găsi bucuriile,
dilatează-mă
și-mi vei găsi durerile,
sparge-mă
și-mi vei găsi amintirile,
arde-mă
și-mi vei găsi cenușa,
dizolvă-mă
și mă vei găsi
plângând cu sânge,
strigând
în zadar.

2007

113. Zgomote ude

Lumânări aprinse,
parfumuri,
pe când ascultam muzica,
plouă cu-ndârjire-n asfalt,
vânt necioplit,
stingător de lumânări,
mă-nconjoară tumultul,
iar dânsa zburda cu lumina ei…
Lumânarea colorată.

Iarăși vântul.
Asurzitor,
cu flori de lacrimi,
și din lacrimi,
ce mai par a fi
plânsete de frânte inimi,
deși-s doar păreri
de zgomot
de cai-n herghelie.


2007

(vedeți bine, a fost întoarsă cu susul în jos)




(vedeți bine, a fost întoarsă cu susul în jos)

114. Șirul de pași pe deasupra norilor

Ți-am prins după ureche, o floare din chipul lunii,
astfel, părul tău sălbatic era luminat-n stele.
Mi-am transformat inima într-o floare
și am prins această floare în privirea ta,
iar luna ne zâmbea.

Zâmbet de lumină scris de o mână-nțeleaptă-n nisip,
mărturie-n semn de poveste, cu litere și cuvinte ce-n negru ajung,
deschizând toate drumurile de vise și le ung.
Păci sufletești se urcă la loc de cinste,
și-mi aluneca mâna de a iubi inima nopții ce veghea asupra iubitei mele mări.

Păr cu onduleurile valurilor, mângâind plaja,
mal iubit de valuri ușor înspumante,
nisip fin străbătut de pașii îndrăgostiților,
ce dispar precum siluetele negre-n depărtarea plajei,
și cândva, chiar fără glas, marea striga după ei…

În mirajul din orizont, parcă-i auzeam chemarea beată,
fără inspirație, acel moment se pierdea prin șoaptele noastre,
sau se va fi păstrat în memoria Universului,
chiar dacă tot ce atingea marea se preschimba în ud,
și uscăciunea devenea o amintire, cu timpul uitată…
Magie pentru creduli, mister pentru naivi, realitate pentru ignoranți și enigmă pentru savanți.

2007

(sculptură de artă din nisip, de Carl Jara)

115. Statuia de nisip

La mal, vântul îți șopteste tainic,
Simfonia inimii bătând-n valuri.
Gând purtat de păsări grăbite.
Numele omului iubit e departe.

Statuia sexului frumos, al omului iubit,
Așteptând să se ivească undeva.
Oricând și oriunde, amintirea revine,
Din valurile ușor tulburate.

Iar și iar, timpul trece mut,
Luminile ard zbuciumat,
Către un chip sculptat-n nisip,
Luminându-l asupra lumii.

Vasele se leagănă pe crema apei,
Amintirile se-ntorc-n album,
Precum păsările călătoare,
Sperând-n ceva ce pleacă.

Vor putea să-nvingă Timpul
Gândurile pătimașe, puse-n balanță?
Ar surâde, plin de ghicire,
Un chip angelic și nevinovat.

Vor șopti, ca unei iubite, valurile,
Iar cele ce vor urma, bune sau rele,
Nu mai au importanță, de-i curmată,
Când în mine nemurirea-i visată.

2007


Notă
Aici, "sexul frumos" înseamnă Omul (fără sex feminin sau masculin).

116. Tropotele

troptrop
roprop
troptrop

Bucuriile pe care le-am strâns cu atâta sârguință-mi-s alungate, rop
durerile se amplifică, rop
arde, rop
asiduu, rop
dinții durerii rop
mușcându-mă. rop
Nu mai mă-ncap. rop

roprop
roprop
roprop

Nici timp nu mai am să admir sculpturile cailor din sufletul meu, rop
când sunt ocupată cu toate păsările negre, rop
blocată, rop
și-mi cunosc drama zilei de mâine, rop
când voi cunoaște alți cai, rop
cu dinți de fier. rop
Astfel, mai așteaptă ce se mai scoate din mine să-ți las, rop
când începe să zboare praful, rop
să se audă tropotele, rop
să-se-nfige-n mine, rop
să se-ntunece totul, rop
masacrându-mă. rop
În formulă concentrată, rop
am cunoscut Frica. rop

roprop
troptrop
roprop
troptrop

Omul rop
e cel mai mare creator rop
de demoni sufletești. rop

troptroptrop
roproprop
troptroptrop
roproprop
troptroptrop


2007


Notă
Caii albi reprezintă bucuriile.
Caii negri reprezintă durerile și temerile.

117. Pământ negru de amintiri casante

O…, fereastră, de ce nu mă lași
a naturii lumină s-o văd,
o…, fereastră, de ce nu mă lași
să am văzurile colorate de nori,
și să-mi alin privirea,
o…, fereastră, de ce nu mă lași
să iau mirosurile de apă sărată și nisip ud
să cunosc parfumul-ntreg,
o…, fereastră, de ce nu mă lași
cu a mării apă acoperându-mă
să mă dizolv-n valuri ?...
Dâre portocalii …, violet…, galbene…,
culori complementare de frumusețe cerească…
acoperișuri anonime,
ce par atât de mici…, privite de sus…,
și atât de neînsemnate…
în spatele mării…

Bătăi reci-n metalul ferestrei,
ape nestăpânite ce bat-n sticle,
frunze sonore, din alte anotimpuri…
un vin cald, făcut de bunica…,
o plăcintă cu mere plină de stafide …,
parc-mă-mbie-ntr-o călătorie…
cu nori albi și pufoși…
Dar… dârele portocalii mă aduc la realitate…
către propriul pământ.

2007

118. Ploaie-n cimitir

Apă otrăvită ce-mi dai,
Cu bățul peste Soare-l ai,
Încât orice se poate întâmpla
De când bate clopotul în turlă.

O ușă de țară se deschide,
Ca un vis ce mi se împlinește,
Floare cu parfum de mosc,
Miros sfânt, din nou mă nasc.

O perlă de ploaie ating cald,
Atingând și ea firul ierbii de smarald,
Împrospătat, se arată lumii nou,
Fiind pământul lui gazda unui cavou.

La cimitir mă arăt în fața mormântului,
Unde sta sufletul meu la ușa lui,
Visuri spulberate acum se întorc,
Cu lumină sufletul mi-l încarc.

Oricând, oriunde, oricum voi fi,
Tot o mare mă va lua cu umbrele-i sidefii,
Iar sufletul meu din mare-i mic,
Înecându-mă în întuneric.

2007

119. Metamorfoza iubitului meu arbore

Din sufletul meu, robul tău,
Petala albă de măr,
Udată de roua dimineții,
Plină cu flori de lacrimi,
Se trezea somnoroasă.
Din statuie de lemn cu mucegai,
Am prins formă și grai de om.
Gânduri inocente, scuturate,
Curse din izvorul sufletului meu,
Ce tresălta la auzirea numelui tău,
Vrăjită de copilăria ta.
Privește tabloul pictat pe cer,
Cu nori dantelați,
Și mă vezi zări fericită
Când dansez cu vântul
Pe toată marea verde,
Și te iau cu mine
De unde ești,
Jos, sub mantaua largă, mare,
Aici, deasupra norilor,
Să te scot din toată această lume sumbră,
Plină de amintiri spinoase,
Ce ți-au lăsat doar cicatrici,
Hai, uită-ți frunzele plastifiate,
Doar sunt aici,
Nu te mai hrăni cu moarte,
Sunt plină de viață,
Nu te mai uita-n trecut,
Îți ofer viitor,
Doar să te urci pe mine
Și vei ghici plinătatea liniștii.

2007

120. Chipul din oglindă


Ochi pierdut
dincolo,
privirea mi te reîntâlnește
buimacă, de pe altă lume,
aici, în oglindă.

O pânză transparentă
în care se privește cineva
ca un semn al frumuseții
pe care o stăpânește
oglinda…

Mister-i chipul necunoscut
ce mă privește
iarăși și iarăși
căci și valurile mării se bat
în mintea acestui chip,
al oglinzii.

Chipul iluzoriu
ce mă privea dincolo de ea,
suspinând
precum o urmă de apă calmă
dinaintea furtunii…
Este copia mea.

2007



Notă
Aici nu mă refer nici la BDD, nici la narcisism, ci la prima vizionare într-o oglindă a unei persoane ce poate conștientiza propriile multiple versiuni pe secundă și la faptul că oglinda poate deveni o prietenă, o legătură intermediară între cele două lumi ale existenței: cea de dincoace și cea de dincolo. Nu se referă nici la percepție, ci la existența a două versiuni simultane a unui Univers. Oglinda este tratată ca un portal al ființei umane pentru a vedea cum trăiește cealaltă versiune a sa. O idee SF.

121. Cod nocturn

Gând misterios,
Călător,
Înnoptând
În neguri uitate.

Noapte,
Înveșmântată,
Adunând
Gânduri pierdute.

Univers,
Funerar,
Strălucind
Pe acest vers.

2007

122. Codul anotimpului alb

Flori de diamant
Se scutură
În tonuri blânde
Pe asfalt.

Ceața deasă
Țese
Cu pudră de argint
Bluza vaporoasă.

Un pâlc
De corbi
Mângâie
Copacii tari.

Crengi aplecate
Îmbrățișează
Șerpuirea de zăpadă
Topită.

Blana iepurilor albi
Pudrează
Cu pași negri
Zăpada nouă.

O adiere de vânt
Pleacă
Îndrăgostită
De un fluture de toamnă.

Bătăile amenințătoare
Ale corbilor
Bat
Văzduhul devenit-ntunecat.

Florile toate țesute
Presărate
Se văd
În codrul ofilit.

Alte flori
Născute din gheață
Plâng
În natura-ncremenită.

Câteva glăsuiri reci
Au strigat
Asfaltul
Plin de gheață.

Codrul rămânând
Gol
Plânge
Al său nou sfârșit.

2005 - 2007

123. Chiuveta

Pic, pic,
Poc,
Mai cade o furtună de H2O,
Pe smalțul înnebunitor de alb!
Închid din nou.

Pic, pic,
Pic,
Se aud și se văd picături în tandem,
Cu ploaia de afară,
Reci și încețoșate,
Ca lenjeriile albe, dantelate, ale femeilor.

Pic, pic,
Poc,
Dau drumul la materia curgătoare.
Și ce se întâmplă?
Nimic.
Doar curge o mare masă de H2O,
În gaura neagră a chiuvetei albe.

Pic, pic,
Poc,
Să îndrăgesc strălucirile smalțului?
Câtă vreme?
Adeseori văzând-o ca nimic,
Nici nu vreau s-o ating.

Pic, pic...
Am închis sus,
Și deja văd în interiorul muchiei
Cum vrea să iasă o moleculă de H2O,
Pe smalțul tare,
A alb plin,
Ce lucește ademenitor.
Nu-l las să plângă.

Strâng și mai tare mânerul,
Atât cât să redevin,
Stăpână
Pe râsul chiuvetei
Ce nu-mi cunoaște istoria,
Invidiind albul ei.

2008

124. Urletele apelor

Urcând în vârful muntelui,
Râul se arunca sălbatic,
Din vârful muntelui,
Într-o cascadă care urla sinistru.

Urcând în vârful sufletului,
Iubirea se arunca sălbatic,
Din vârful sufletului,
În inima ta care urla sinistru.

Poteca se domolea când
Ajungea în vârful dealului.
Iubirea se domolea când
Ajungea în vârful sufletului.

2008

125. Zori de zi

Zori de zi
se apropie
treptat…
precum pașii neștiuți ai unei pisici…
precum mersul tăcut al unui șarpe,
precum apropierea ființei iubite,
precum apropierea ceței...
ce se reflectă pe fereastră.
Când o deschid larg, ea mă mângâie,
blândă ca un voal,
ca o fată-n alb,
într-o rochie țesută cu fire de argint,
cu fire de mărgăritar.
Mâna ei fină, cu atingeri alese,
mă încânta,
mă alina încântător de mult.
La suflet, ea mi-e dragă,
iar ferestrele tăcute parcă, de dincolo,
îmi fac cu ochiul, să ies afară,
să-ndrăznesc a prinde de mână Timpul…
Să-l fac să se oprească...
Nu poate fi așa de rău,
o singură dorință am să-i pun:
această ceață să rămână mai mult de câteva clipe,
o clipă să fie o oră!
Să-l roage pe Soare să nu vină acum,
ocupat în ceruri să mai fie…-
Dar, eu stau aici…
Se mai scurg câteva șoapte ale vântului
ducând cuvinte tainice, către cele neștiute...
Ceasul-și trece limbile și tace,
stă sus, pe marmura rece a șemineului,
iar afară, totul, la fel, tace.
Frunzele culcate, neatinse de nimic,
Dorm, liniștite și netulburate.
Totul e tăcere, parcă așteptând ceva,
un impuls, venind de undeva,
care să întrerupă natura din mersul ei…
Zori de zi în apropiere de sfîrșit,
zori răcoritori precum marmura din dormitor,
mă așteaptă în natură,
să îi culeg ca pe trandafirii albi,
să-i adun și să-i pun într-un vas de sticlă,
poate în acel vas de pe șemineu…
Să le dau glas, iar totul va dispărea,
toată durerea,
toată încătușarea...
Cunoscând puterile ei...
Apă,
răcorești ca vântul când dai viață,
arzi ca focul când dai moarte,
ești grea ca pământul,
ești ușoară ca aerul...
Recunoscând și partea ta frumoasă,
pune-mă-n ceață,
deasă, cât mai deasă,
fă-mă să uit că e o vrajă,
fă-mă să-ți văd pereții albi,
pe care să-i îndrăgesc mai mult decât pereții coliviei mele,
fă-mă să mă pierd
în liniștea ceții minții de odată,
să trec peste vâltoarea ceții-ntunecate a sufletului,
ce parcă fusese, ce trecuse peste mine,
aici, în dormitor…
Ușoară.

Vai! Totul este real!
Sunt în dormitor, iar ceața firavă e afară, dincolo de mine!
Împiedicată de sticlă.
Neputincioasă.

2008

Notă
Când am scris această creație, nu cunoșteam conceptul ceței cerebrale, caracterizată prin dificultăţi de concentrare, tulburări de memorie, dezorganizare, procrastinare, oboseală, lipsă de productivitate, incapacitate de a verbaliza, îngrijorare nejustificată, decizii pripite etc. (sursa: https://www.csid.ro/lifestyle/psihol...rala-16213913).
Deci, "ceața minții" NU are aceeași semnificație cu "ceața cerebrală", referindu-mă mai ales la golirea voluntară a minții de gânduri sau acoperirea lor, nu la patologia creierului.

126. Prelungi tânjiri

Duc în mine tăcerea, absorbită de înjurături,
Înotând printre acești oameni urlători,
Cu Soarele-n spate, mângâindu-mă de sprijin,
Alinându-mi acest lung drum de chin.

Duc în mine tăcerea, absorbită de critici,
Vâslind cu greu printre atâtea fuste și craci,
În atâtea nopți lungi de am ajuns a mă crede nebună,
Și mă înconjoară o ceață grea de nicotină.

Ce timpuri! Ce greutate-n gânduri și-n cuvinte!
De ai crede că răsucite altfel n-ar putea fi rostite,
Să aducă mult dorita căldură tânjită de toți,
În trupurile noastre goale și-n acești ochi uscați.

2008

Notă
Puțină istorie: Am început cu petrecerile, evenimentele onomastice și alte întâlniri de grup de când mă știu. La un moment dat, mai ales în perioada anilor 2006 - 2008, observ o tendință de amplificare a numărului de țigări pe persoană. Observ și creșterea numărului de fumători. Astfel că am ajuns la a fi (aproape) singura nefumătoare (excepțiile puteau fi numărate pe degete) și la aceste petreceri cu adulții și la întâlnirile de grup cu cei de o vârstă cu mine. Datorită unei campanii de informare a efectelor fumatului și a participării la un concurs pe școală pe această temă, cu desene și eseuri, am devenit pe viață convinsă să nu încerc. Îmi voiam plămânii curați, mai ales că eram, sunt și voi fi ahtiată întotdeauna după oxigen.
Astfel stând treaba, oamenii au devenit adevărate fabrici de fum de țigară. Nu am plecat niciodată acasă cu hainele curate, de la o petrecere. Niciodată nu le lăsam la aerisit. Ci le băgam direct la mașina de spălat. Și mă băgam direct la baie. Pentru că știam că nicotina și alte elemente componente ale fumului de țigară se lipesc de textile precum guma de mestecat de pantof. Adeseori am încercat să explic și să conving oamenii. Fără succes.
2016. A fost adoptată Legea nr. 15/2016 privind modificarea și completarea Legii nr. 349/2002 pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun. (sursa: https://lege5.ro/Gratuit/heytqnbzga/...elor-din-tutun)
Toată perioada de până la intrarea în vigoare a Legii, până pe 17 martie 2016, a fost o perioadă neagră, o perioadă care sper să nu o mai cunoască viitoarele generații.

127. Unul din multele mele dialoguri cu mentorul meu mort

Vouă, cei insistenți cu rimele de orice fel.

Te-am cunoscut demult,
în tinerețea albă,
și știu,
ai fost cândva un copil ca și mine,
și te cunosc din ce în ce mai greu,
când ajung la mijlocul cărții tale.
Adulții din jurul meu cum-mi doresc a mă-nvăța nu o fac,
doborâtă ca o pasăre neștiutoare de răutatea lor
ce nu o cunosc încă.
Te cunosc acum ca și moșneag romantic,
vorbindu-mi adesea de iubirile tale,
cele cu “gingașul voal”, 1
ori de nopți, ori de primăveri, ori de ierni, ori de cai, ori de câmpii…
Am vorbit și eu de ele…
Uite, vorbești prea greu pentru a te-nțelege complet
și mă supără…
ca și adulții ce mă-nconjoară cu rimele lor…
Profu’, te rog, recită-mi încă una…

“Hai, sub tălpi trosnesc omături,
Noaptea-i clară, gerul tare,
Caii înhămați pe lături
N-au, de frig, la troică stare.
Sui, în cergi te-nfășur bine,
Drum și noapte-s fără hop.
Tu tăcînd, eu dus în mine,
Călători cu nici un scop.” 2

Vezi, ți-am spus-o de atâtea ori...
Până și tu ai rimă, profule!...
Ca și Eminescu, Coșbuc, Arghezi și atâția alții cu care mă-ndoapă ei...
Necăjită cum mi-s, îți spun calmă,
nu cunosc acele „lături”, „troică”, „sui”, „cergi”...
Le voi căuta-n dicționarul meu fidel, chiar dacă și el e la fel de greu de-nțeles...
Fii blând. Le înțeleg mai greu, dar învăț a înțelege.
Mă voi-ntoarce. Tu dormi-n continuare-n „vrăjită pace”-n mormânt. 3
Brb.

Profule, iată:


Trosnesc zăpezile nou așternute sub ghete,
Când multă se așterne-n față,
S-arată-n claritatea ei contesa-n negru sublimă,
Ne cuprinde până-n oase gerul,
Așteaptă nerăbdători caii-nhămați,
Urcă-mă-n căruță și-nvelește-mă bine,
Și cu tine alături sălășluind-n cald,
O luăm agale pe drumul lung,
Tăcuți amândoi,
Ascultând adâncul nopții,
Trosniturile zăpezilor sub pașii cailor,
Scrâșniturile lemnelor căruței,
Somnul pietrelor drumului,
Respirațiile noastre-n atmosfera goală de alte sunete,
Inimile noastre ce nu dorm la această oră târzie,
Așteptând
Destinația.

Cum ți se pare? Iartă-mă dacă nu-ți e pe plac...
Așa vorbesc eu, fără rime,
așa vreau să vorbesc
și așa voi vorbi mereu,
indiferent de curente, timpuri și oameni!...
Știu, profule, ei ce mă critică mereu,
m-ar contrazice că nu-i la fel de bună ca a ta,
din moment ce nu-i publicată ca a ta...
că am mai pus de la mine, poate și că am schimbat imaginea și trăirea...
E chiar așa de ciudat că n-am vrut niciodată să scriu ca alții?...
Ce zici? E frumoasă?

2008

1, 2, 3 din Volumul "Poezii fără titlu", de A. Fet

128. Un alt dialog cu mentorul meu mort

Bună dimineața! M-am trezit cu voie bună!
De-a ce ne jucăm astăzi, profule?

"Tu în zori n-o trezi, cînd stăpân,
Mut și blînd, numa' somnu-i în zori;
Vin lumini lîngă fragedu-i sîn,
În obrazu-i, lumină și flori.
Dogorește omătul în perne,
Și o mistuie vis în văpăi
Și cu bezne cosița-i s-așterne
Vălurînd peste umerii săi.
Dar, aseară,-ndelung, la fereastră,
Ea rămas-a vrăjită privind
Cum prin nouri, pe bolta albastră,
Valsa luna-mbrăcată-n argint.
Și cu cît era luna mai clară,
Și pădurea de cînt se umplea,
Își simțea clipa ei mai amară,
În obraz tot mai mult ea pălea.
De aceea pe fragedu-i sîn
Și-n obraz vine-i ziua cu flori.
Tu acum n-o trezi, cînd stăpîn
Are somnul prea dulce din zori." 1

Ah! Imaginea unei fete dormind…
Suntem la țară, în camera perfectă, cu personajele perfecte.
Deci, vrei să ne jucăm de-a ce s-a întâmplat acum câteva momente?
Desigur! Imediat urmează.

Iată și versiunea mea:

Tu,
cel ce pășești din umbră,
nu-mi trezi mica ființă umană,
învelită-n cele mai gingașe cearșafuri albe,
acum, în zori,
când-i somnul cel mai dulce,
și din ferestre cu diafane perdele,
joacă lumini calde
pe tot albul ce-mi îmbracă ființa,
descoperind pielea ei,
și acoperind-o
cu flori din lumini
în valuri.
Zorii luminoși
încălzesc blând tot acest alb
îmbiindu-mi mica ființă-n vis…
visând despre strălucirea magică a lunii
ce s-a mărit aseară,
dansând cu norii jucăuși,
pe adânca pânză neagră.
De aceea, nu-mi trezi mica ființă,
acum, în zori,
când-i somnul cel mai dulce,
și din ferestre,
joacă luminile
pe tot albul ce-mi îmbracă ființa,
descoperind pielea ei,
și acoperind-o
cu flori din lumini
în valuri-valuri,
ci devino
gardianul viselor ei
să nu scape
când se trezește,
din frumusețe,
în levitația planetară…

2008

1 din Volumul "Poezii fără titlu", de A. Fet

129. Nu trezi zăpada (În stilul creației lui Fet, "Tu în zori n-o trezi, cînd stăpân")

Noi în amiază o adorăm, când slujitoare,
Vorbăreață, oricând vocea-i în corzi,
Pleacă-ntunecimi alături coptu-i guri,
În față-i, lumină pe lungi zăpezi.

Slobozește lumina în pături,
Și o încălzesc vis în flăcări
Și cu agrafe păru-i în valuri
Căzând lângă josul și susul ei guri.

Dar, ieri, prelung, la geam,
Ea, așteptând, fermecată, o aveam,
Când printre nori, pe cerul senin,
Dansau florile dalbe bând vin.

Și cu cât era cerul mai clar
Și pământul de armonie se umplea,
Își avea clipa ei mai dulce dar,
În alb tot mai mult era ea.

De aceea, pe coptu-i guri,
Și-n alb, cheamă-i amiaza cu flori.
Noi azi o adorăm când slujitoare
Are vocea-i în corzi fermecătoare.

2008

130. Încă un dialog cu mentorul meu mort. I

Astăzi mă simt frântă. Nici nu știu dacă mai am aripi.
Colivia mi se pare suficientă-n aceste ore fără nume.
Și chiar dacă s-ar trezi florile zilei-n miezul nopții ăsteia, nu-mi pasă,
îmi pasă doar de îngerii mei care dorm,
de demonii mei care dorm și ei,
de micul pitic din suflet ce se tot foiește-n camera lui,
de-mi vine să-l scot de acolo și să-l pun pe umăr,
și să-i dau ocazia să citească gândurile mele…
Hai, profule, devino un prieten,
că am mare nevoie de tine,
în această clipă târzie…

“Îndrăgit-ai, fată, văd,
Nopțile de lună pline:
Zorii află pe omăt
Urme fine de botine.
Știu, sub apele lunare,
Timpul nopții, clar și mut,
Pace nu și-ndemnuri n-are
Pentru somn în așternut:
Ceru-i ars de nestemate,
Crengile-s de rază grele,
Luna, din tărie, bate
Ținte, pe omăt, de stele.
Doar un duh, mișcînd din gene,
Să nu iște vreo vîltoare
Ce-ar ascunde sub troiene
Fir de dor și de cărare.” 1

Păi... doar mă știi...

Am îndrăgit-ncă din tinerețea albă,
lungile nopți calme,
și elegantele rochii ale contesei-n negru,
dar am îndrăgit și mai mult,
o anumită noapte,
când o planetă albă-mi grăia-n limbajul ei,
inundându-mi sufletul cu lumina ei albă cea vindecătoare,
o lumină blândă, o lumină plină de viață,
o lumină plină de creație de liniște,
când o vedeam gigantică-n mica fereastră fără perdele,
șezând cuminte turcește pe podeaua cu covor verde-nchis, devenit negru atunci,
în mijlocul camerei-ntunecate,
și o priveam cum încerca să intre-n casă,
să mă cunoască.
Nu mai voiam să mai vină zorii,
să pot vorbi mai mult,
cu noua mea prietenă,
și astfel, am rugat contesa să mai rămână, împreună cu stelele ei,
să putem privi și cum joacă stelele-n apele lunare,
neținând cont de scurgerea nisipului Timpului,
trezi cu toții-n acel joc,
ca și când ar fi fost ziua, știi, ziua neagră, nu cea albă, cea clasică...
Iar frumoasa mea prietenă-n alb,
trăgea continuu cu săgeți strălucitoare
pe podeaua mea,
înconjurându-mă-n neîncetare de flori albe,
invitându-mă-n câmpia ei...
Vezi tu, era o câmpie cosmică-n care zburdam fericită!...
Culegeam florile, iar ea râdea și mai tare,
dezvăluindu-și bucuria,
și râdeam și eu,
dezvăluind armonia omenirii.
Iar-n acele clipe, duhurile rele erau-nchise undeva departe,
neîndrăznind a tulbura bucla noastră de frumusețe,
să nu spargă magia ce se întâmplă poate doar de câteva ori în viețile umane,
și foarte rar-n viața cosmică,
atunci, când eram-n infinit,
mângâiați-n simțire și-n gândire de înțelegerea suavă
a sensului trăirii cosmice,
și astfel s-a născut un nou gând.
Era învățătura nopții.

2008

Notă
Vezi și Draperie de noapte (2006)

1 din Volumul "Poezii fără titlu", de A. Fet

131. Tărâmul fără nume din Dimensiunea 12

Ascunde-mă în unul dintre tărâmurile care nu se văd,
dă-mi noi ochi să-l văd,
dă-mi noi simțuri să pot trăi acolo,
ori transformă-mă să mă adaptez,
pune-mi o vorbă bună la gardienii viselor,
să mă bântuiască liniștiți,
cu cețuri care nu fac rău nimănui,
și dacă nu pot înota,
construiește-mi o barcă ușoară,
tot din același material,
o pictez cât mai avangardist,
și nu-i mai fac vâsle că nu-mi trebuie destinații,
dacă mă asiguri,
că-n astă lume nu există populație solidă,
nici construcții, nici cimitire,
nici blesteme,
ci doar materie gazoasă,
ce nu poate fi surprinsă de aparatele fotografice,
rezultând doar-n imagini voalate și fără-nțeles.
Ajută-mă să mă ascund fără a mă cufunda-n uitare,
ajută-mă să mă afund-n nimic,
fără uși, fără ferestre,
fără puncte cardinale,
fără suprafețe,
fără zgomote,
fără rezistențe,
fără judecăți,
fără prejudecăți,
fără cerințe din partea nimănui...
Abandonează-mă-n cea mai adâncă blândețe,
ghidându-mă.
Faci asta?

2008

Notă
În acel moment cunoșteam doar teoria celor 3 dimensiuni ale Universului. Am scris dimensiunea 12, acesta rezultând din 3 = 1 + 2 și 3 = 2 + 1. Am optat pentru prima variantă fiindcă numărul 21 mi se părea prea mare. Astăzi, circulă ideea celor 40 de dimensiuni. Vezi și teoria M.

132. Dacă…
(perioada emo)

Ai fi fost atent
... la șoaptele mării,
... ai fi știut de pașii mei
... către trupul tău.

Ai fi fost lângă mine
... la auzul numelui tău
... când te chemam
... și erai departe...

Ai fi ascultat măcar
... glasul meu
... chemându-te
... către mine...

Ai fi fost atent
... la tot ce te-nconjoară,
... ai fi știut tot ce nu vezi și nu auzi,
... ai fi știut toate chemările
tuturor ființelor tale iubite.

Ai fi acceptat
... că nu ești singurul singur pe lume,
... ai fi văzut și alți singuratici
... pe lângă tine...

Ai fi deschis ochii-n jur,
... m-ai fi văzut
... la fel de singuratică
... așteptând.

Ai fi ridicat privirea,
... am fi încercat
... să completăm singurătatea dintre noi
... și din noi...

2008

133. Amprenta împovărării
(inspirație emo, în perioada emo)

A se citi imaginând un schelet manevrat de un păpușar.

De un număr de ori,
de atâtea ori,
ai luat
asupra ta
întreaga povară
plus angajamentul
de a o duce
către noi granițe.
Purtată
de curentul vieții,
gândul-mpovărării minții
cu noi responsabilități,
când este prea devreme,
este insuportabil.
De foarte puține ori
ai simțit
sufletul liber,
obișnuită,
cu poverile,
ca o sclavă
din antichitate
adusă-n modernitate.
Asiduu
muncind,
neașteptând nimic-n schimb, ori-napoi
chiar și când mai credeai
că există evadarea,
rămâi
resemnată.
Gândurile,
care se-nmulțesc la cub,
care libere trebuiau să se simtă,
te-nconjoară,
îți șoptesc,
despre propria
încătușare.
Nimic
crezi a nu-ți se mai permite,
nici adevărata libertate,
nici propria viață,
și aștepți
după ajutor
a striga.
Nicicând
a veni salvarea nu crezi,
degustând amăreala speranței,
devenind greu a rezista.
Respirațiile vieții devin sacadate,
cresc presiunile,
timpul nu mai e de partea nimănui,
pretențiile devin maxime,
a face față devine utopie.
Speriată de tine-nsăți,
te-mpaci cu eronata idee
că cheia către ușa libertății
nu a fost făurită vreodată,
copleșirea
riscând.

2008

134. Respingerea în stil emo
(perioada emo)


dacă nu vreau...
cine mă poate împiedica?
dacă nu vreau...
……….ca tu să fii călăul meu,
ci să fiu eu călăul tău,
cine mă poate împiedica?
ca să te iubesc ...
……….ar trebui ca tu să mă cucerești
……….cu fapte nobile,
……….nu cu chestii romantice false din filme,
pentru că nu îmi folosesc vorbele
care zboară-n vânt...
nu vreau nici florile pe care le rănești tăindu-le,
nu vreau nici ciocolata ta plină de e-uri,
nu vreau nici falsitatea ta mascată-n iubire...
………..nu vreau să fiu dezamăgită,
………..nu vreau să îmi zdrobesc inima,
doar fiindcă asta înseamnă dragostea pentru tine!
………..pt. că așa sunt eu!
iubirea reală sau nimic!
………..fără fitze și nebunii, doar sinceritate,
fără esență furată...
………..pt. că asta sunt eu!
dacă nu vreau...
…………poți să te CARI.

2008

135. Tăierea lumii în stil emo
(perioada emo)

Când eram mică mă trezeam surprinzând cuplurile-n parcuri,
până când am crescut și am surprins și violența-n cuplul meu bătrân,
a dispărut unul și ne-am micșorat fețele,
a dispărut și celălalt și am rămas cu o altă față bătrână.
Copil încuiat-n holul mare cu o minge de tenis și o oliță,
stând lângă mașina de cusut, tabloul-ntunecat, caloriferul rece și cele 5 uși,
îmi făceam veacul pe preșul murdar de la a patra ușă.
Mă mai trezeam câteodată să mă joc cu mingea într-un nesfârșit du-te-vino,
așteptând să apară corpul bătrânei și ceaiurile ei cu coji de nucă și portocală.
Îmi spuneam singură povești și mă așteptam la diferite sfârșituri.
Când am fost în a doua vârstă de micime, am surprins și pete vineții pe pielea mea albă,
înțelegând astfel că mi-a venit rândul s-o cunosc.
Am reînceput poveștile.
Pielea se colora-n toate felurile.
Supusă presiunii, am încercat să mă întăresc imaginându-mă goală de sânge.
Deși mi-s suficiente urmele colorate pe propria coală, mă desenez și cu roșu,
să desăvârșesc creația violenței.
Realizez într-un târziu că nu sunt vinovată de nimic.
Îmi doresc să tai lumea-n propriul stil și s-o golesc de toată furia ei,
să curgă tot sângele nostru,
să-l absoarbă centrul pământului,
ca violența să nu mai aibă sălaș,
și să-nlocuim tot acest sânge cu plasmă pură, îmbibată cu fericire.
Dar tot ce spun aici e doar o altă poveste ce mi-o spun,
să mai treacă timpul cât aștept pe scaunul tare și scriu pe o coală îngălbenită de timp,
imaginându-mă un scrib ce scrie minunății pe acest pergament,
să mai uit de ce mă așteaptă peste câteva ore când un corp plin de sânge infectat
își va arunca toată forța asupra mea,
colorându-mă din nou.
În curând mă voi abandona viselor unde tai tot acest rău din lume, fiind însăși Moartea,
decapitând lungile mâini ale violenței ce-mi tot infectează oamenii,
de parcă am fi în tragediile grecești, romane sau englezești, create pentru râsul nestăpânit al celor machiavelici.
Civilizații întregi muritoare ce duc la praf lipicios pe scoarța asta terriană,
și mi-e rușine că sunt și eu astfel, pășind cu tălpile goale pe aleea plină de spini haini,
deși sus se desfășoară minunea unui apus, iar aici jos, suntem prinși-ntr-o corupție nesfârșită a sufletelor...
Nu văd o altă salvare, de nicăieri, în afară de golirea lumii,
vreau să curgă tot sângele ăsta, și de-aș putea, l-aș dărui vampirilor de nu m-aș teme că se vor infecta și ei,
l-aș dărui liniștită și pământului de nu m-aș teme că se va răzvrăti că o infectez....
Și de atunci, mă tot gândesc la codul sângelui.
Și de ce trebuia să fie roșu.

(2008)

Notă:
Roșul sângelui este din cauza grupării hem a hemoglobinei din hematii (celulele roșii)
Gruparea hem = protoporfirina IX și molecula de fier.
Molecula de fier absoarbe lumina care are lungimi de undă ce corespund culorilor violet și verde și le reflectă pe cele roșii.
În funcție de cum se combină hemoglobina cu oxigenul, avem:
- sângele din artere este roșu deschis. (mult oxigen)
- sângele din vene este roșu închis. (puțin oxigen)

Compoziția sângelui:
apă, 20 aminoacizi, polipeptide, albumine, globuline, fibrinogen, proteine conjugate, proteinoenzime, uree, amoniac, creatină, creatinină, acid uric, lipoproteine, fosfolipide, colesterol, HDL, LDL, enzime, corpi cetonici, glucoză, acid lactic, acid citric, acid piruvic, etanol, pigmenți biliari, sodiu, clor, potasiu, calciu, magneziu, fier, cupru, fluor, iod, hemoglobină, hematii, neutrofile, bazofile, eozinofile, monocite, limfocite, trombocite etc.

136. Roșul fundamental

Dacă Soarele ar fi fost roșu,
Terra verde,
am fi cunoscut sângele albastru.

Dacă Soarele ar fi fost verde,
Terra roșie,
am fi cunoscut sângele albastru.

Dacă Soarele ar fi fost albastru,
Terra roșie,
am fi cunoscut sângele verde.

Dacă Soarele ar fi fost roșu,
Terra albastră,
am fi cunoscut sângele verde.

Dacă Soarele ar fi fost verde,
Terra albastră,
am fi cunoscut sângele roșu.

Dacă Soarele ar fi fost albastru,
Terra verde,
am fi cunoscut sângele roșu.

Dacă Soarele este galben,
Terra albastră,
am cunoscut sângele roșu.

(2008)

Notă:
culori fundamentale = fiecare dintre culorile RedGreenBlue (roșu, verde, albastru) care NU pot fi obținute prin amestecul altor culori, dar care amestecate între ele dau toate celelalte nuanțe și culori. (sursa: DEX).

137. Știința prieteniei

N ori.
Atât înseamnă știința mea.
Prietenie interzisă - concept misterios.
De câte ori s-a întâmplat?
Nu-mi dau seama de răspuns.
Nu sunt aici ei.
Tot pătratul este gol,
Iar ei întârzie să apară...
Sau trebuie să plec de aici și să-i aduc?...
De câte ori s-a întâmplat?...
Nu-mi dau seama de răspuns,
Dar știința mea cunoaște:
De câte ori simt că nu am prieteni,
Deși am făcut atâtea împreună...
Unde sunt ei?
De ce simt că există tot și nimic,
Și simt pietre-nconjurându-mă...
Ce-i greutatea asta de s-a născut
În piept...? Ce pot face?
Realizez.
Nu știu nimic și tocmai asta nu știu.
Ce am oferit? Ce mi s-a oferit?
Ce este acest zid construit
Fără știrea mea?...
Trebuie să-l sparg? Să-l escaladez?
Ce-mi doresc?
Să trec de el?
Este acesta un test dat de cine?
Să mă dovedesc întâi ca prietenă?

2008

138. Doamna cu Coasa cea sarcastică are ac de cojocul tuturor copiilor

Când râzi pe sub mustață pe-nserate,
La laptele stricat venind muștele - musafire zburătoare,
Să-ți inviți în colivie invazia neagră,
Vrând-nevrând,
Negru înveninat, greu de străpuns … Este gata!
Adio, lapte!
Adio, tinerețe albă!
De ieri,
Copil obligat de alți foști copii,
Necunoscător de locuința sa pe planeta Morții,
Am plătit taxa pentru maturizare Doamnei,
Inocența,
Ducându-mi blestemul maturității,
Până la întâlnirea cu geamăna Doamnei,
Cea de mâine,
Răbdătoare toate.

2008

Notă:
Vezi și Pe planeta Morții (2007)

(pendulul lui Newton)

139. Paradox hibrid

Suflet extremist, oscilând de la o extremă la cealaltă,
Dualitate inevitabilă, înglobată-n echilibrul cu picioare,
Suflet chinuit de marile-ntrebări universaliene...
Vreau să trec dincolo de lumile astea.

2008