merci. acusica scriu si cred ca, iarasi inutil,fiindca deja vad ca tastaturile computerelor voastre au fost exploatate din plin...
un film interesant ca idee si realizare la reusita caruia a contribuit si interpretarea destul de convingatoare a Huppertei, ale carei calitati n-are rost sa le contestam.desi lentoarea in care intrase desfasurarea actiunii dupa debut,cand practic, luam cunostinta cu secventele "agitate", premergatoare finalului,ma facea sa cred ca Marcus n-a facut o alegere tocmai buna, uite ca, tocmai rememberul de care am avut parte in timpul calatoriei cu autobuzul care aproape ca se dezmembra la fiecare hop, mi-a adus acea dorinta de a afla povestea femeii blonde si slabute, care voia cu tot dinadinsul sa-si apere plantatia de cafea.
mi se pare simplu: drama unui om (femei, in cazul nostru), a unei familii, care refuza sa inteleaga ca n-au fost acceptate niciodata intr-o tara straina, decat din postura de colonialisti.
este remarcabila incapatanarea de care da dovada Huppert in a convinge ca diferentele rasiale sunt lucruri care nu conteaza si ca ea a "prins radacini". bastinasii n-o mai vor, descatusati de rebeli. motiv pentru regizoare de a ne arata putin din talentul ei in cateva secvente care, cel putin pe mine, m-au trezit din amorteala, facandu-ma sa ma gandesc la semnificatia lor: "vizita" nepermisa a celor doi copii in casa, gestul de a murdari cada alba cu picioarele "negre" de noroi, scena taierii suvitei din parul fiului ( ca trofeu), umilirea lui lasandu-l gol, indesarea parului tuns in gura negresei si apoi pe final, scena cand servitoarea apare ca o fiara cu pusca in mana si cu bijuteriile stapanei la gat...
"reglarile de conturi" au salvat destul de mult din liniaritate, fiindca, dupa cum stiti si voi, de multe ori, cand calatorim, tindem sa tragem un pui de somn.
mi s-a parut exagerata dorinta ei de a se intoarce pe plantatie dupa fiul ei, in conditiile in care, relatia lor a fost prea putin prezenta si descrisa prin imagini si dialog ca una apropiata, din contra, mama, tatal si fiul, formau un triunghi "dureros". era clar ca fiul era nemultumit si clar, ca si tatal sau, nu se putea adapta intr-un loc unde nu erau doriti. finalul, previzibil dealtfel, n-a putut decat sa completeze ceea ce era de asteptat de la inceput: intr-un razboi, fie el si de gherila, toti mor, cu exceptia aceluia care trebuie sa fie sol.

LE; ceea ce m-a determinat sa votez pozitiv a fost si faptul ca am avut ocazia sa-mi reamintesc lucruri despre cultura africanilor si faptul ca, pe vremea cand studiam istoria si economia, despre colonialism si tarile lumii a treia nu se spuneau minciuni. acelea erau despre comunism.

avem tendinta de a judecata in genul "ce-as fi facut eu in locul ei", dar in realitate oamenii actioneaza de multe ori in mod diferit decat am crede noi. ganditi-va la cei care in timpul razboiului nu si-au parasit casele in vremea bombardamentelor. mie mi s-a parut ca Marie are totusi o motivatie si, relativ, aceasta se explica. la un moment dat, dintr-un dialog, aflam ca fiul cel mare e nascut acolo. deci parintii lui, Andre si Marie erau stabiliti in acel loc de vreo douazeci de ani, tinand cont de varsta baiatului. asta explica foarte multe. in primul rand de ce Marie nu voia sa plece. nu e usor sa pleci dintr=un loc in care ai investit jumatate din viata, singura ei sansa era sa sa puna pe roate ferma. atitudinea fiului cel mare, la fel, se explica, fiind crescut toata viata acolo, singurul copil alb printre negri. se vede cum era tratat de ceilalti din secventa in care se intalneste pe camp cu cei doi rebeli. dar dincolo de plauzibilitatea personajelor, ceea ce cred eu ca face filmul bun, e modul in care e redata povestea. nu e o reprezentare deloc confortabila, cu imagini clare si frumoase, cu scene in care se explica totul ca la teatru, pentru ca ceea ce se intampla nu e deloc confortabil. e vorba de tragedia unei familii si a unei populatii. iar evenimentele de felul acesta nu sunt si nu au fost nicidata limpezi. nici cauzele, nici rolul participantilor, nimeni nu stie exact ce vrea, nici macar Marie. ea vrea sa ramana, dar nu e sigura ca face bine ceea ce face. ca sa fac o comparatie, ganditi-va putin la revolutia din Ro. nici acuma nu se stie ce si cum.

marcus, pe tine nu pare sa te intereseze filmul asta, nu? :-?

Imi pare rau ca am sters azi filmul din PC, era o replica a lui Marie (cea in care explica unui politist legaturile dintre ea si Manuel) care cred ca sintetizeaza cel mai bine spiritul filmului. Da, surprinde intr-un mod destul de inteligent degringolada din tara africana, desi nu cred ca e obligatoriu ca un film despre haos sa fie haotic. Chiar pot intelege de ce le-a placut multora filmul asta, dar eu as fi preferat ca Denis sa se fi concentrat pe alte aspecte. Nu am zis ca Marie nu ar avea nici un fel de motivatie, am mentionat in primul post despre film momentele in care se abordeaza direct chestiunea asta (o data cand pomeneste de "radacini" si a doua oara cand explica de ce nu s-ar simti la locul ei in Franta). Doar ca nu mi se pare suficient.
Nu sunt un consumator "profesionist" de filme, nu le pot judeca obiectiv, ce primeaza pentru mine sunt povestea si personajele, si la capitolele astea filmul lasa de dorit.

Judecatul obiectiv al filmelor nu exista.

apropos de motivatia ei, ca toata lumea incearca sa dea o explicatie incapatanarii cu care ea refuza sa-si paraseasca ranch-ul: pe la inceputul filmului este o secventa foarte frumos filmata. Marie pe motocicleta, desfacandu-si parul, ridicand mainile in sus si tragand aer in piept. obiectivul i-a surprins privirea si in ochii ei se vedea clar cum privea locurile pe langa care trecea: cu multa dragoste. pe langa faptul ca abandonarea muncii de o viata si intoarcerea in Franta ar fi insemnat pentru ea infrangerea si incapacitatea de a face altceva in tara natala, Marie ar fi pierdut ceva la care tinea cu sufletul. cred ca asta conta mai mult decat plantatia in sine, adica averea.