:)) Sa nu spui ca nu ti-a placut nici scena cu dinamul (bicicleta). :)

binenteles ca mai sunt cateva scene pe ici pe colo care nu sunt proaste. dar filmul trebuie judecat pe ansamblu, nu? scena cand coboara el cu bicicleta si ii pune ei punga in cap mi-a placut cel mai mult.

Calendar mi-a tinut atentia vie cu modul in care a trebuit sa refac povestea despartirii celor 2 din franturile de amintire asa cum trec prin capul fotografului.
Mi-a placut, de asemenea, ideea ca locurile acelea frumoase sunt reduse, in final, la un calendar pe care oricum il arunci dupa 1 an, netransmitandu-se nimic din istoria si simbolistica lor.
Desi s-ar putea sa exagerez, dar si situatia artistului care este prins in munca lui si pentru a o face bine se unilateralizeaza cumva, nu mai are timp si energie pentru alte aspecte ale vietii (inter-relationale, istorice etc.), este un mesaj interesant al filmului.

Povestea din Love Letter este una frumoasa, delicata, cu unele detalii interesante, dar filmul nu m-a impresionat in mod deosebit in modul in care este realizat, iar sfarsitul mi s-a parut artificial.

Votez pentru Calendar.

E foarte ok daca nu a rezonat emotional cu tine. Dar faptul ca autorul a vrut sa transmita niste emotii intr-un film de dragoste, e cam greu de criticat, nu? E ca si cum te-ai plange ca sunt impuscaturi intr-un film de actiune.

De asemenea cred ca nu faci distinctia intre "telenovelist" si "nerealist". O telenovela are un fir epic cliseistic, o impartire simplista in personaje bune/rele si o oarecare doza de vulgaritate. Filmul lui Iwai e delicat si original din multe puncte de vedere. E nerealistic, dar de asta ne uitam la filme artistice si nu la documentare.

Nu toti liceenii sunt Generatia Pro. Genul asta de inocenta exista din plin, si nu doar in Japonia ci inclusiv la noi in tara. Bunicii sau chiar parintii unora dintre noi au trait astfel de vremuri.

[quote=Twinsen] Conteaza modul in care redai acele sentimente, mijloacele de expresie folosite, daca sunt sau nu convingatoare. Intr-un film de Bergman personajul principal joaca sah cu Moartea. Scena e facuta in asa fel incat nu sari imediat sa inchizi tv-ul pentru ca asa ceva nu e realist. Realismul nu trebuie confundat cu realitatea. Am citit undeva ca un bun critic trebuie sa stie sa disocieze intr-un film istoria de forma. Istoria, redusa la esential, a acestui film nu-i chiar de aruncat. Ar putea fi chiar interesanta. O tanara nu se poate impaca cu gandul pierderii logodnicul ei. La doi ani de la accidentul in care acesta a murit, tanara afla de existenta unei alte femei din viata lui. Intra in contact cu ea si aceasta ii realteaza povestea lor de dragoste adolescentina, fapt care da o noua dimensiune acestui personaj absent. Acuma incearca sa-ti imaginezi putin cum ar fi fost pusa in scena istoria asta de un autor ca Bergman, Kubrik, Kurasawa sau alt autor de seama, si poate ai sa intelegi ce vreau sa spun.

Iwai chiar reuseste sa dea o noua dimensiune acestei povesti banale a iubirii adolescentine.
ca sa simti emotia, trebuie sa deschidere ca s-o primesti, sa simti ca ceea ce se intampla pe ecran este ceva cu care tu poti face o legatura,oricat de mica, cu fapte,intamplari, pe care le-ai trait sau sentimente de care nu esti strain...
daca acest lucru nu este realizabil, e clar ca filmul nu te satisface. e ceea ce am simtit si eu in cazul filmului argentinian, dar am recunoscut faptul ca are cateva calitati de apreciat.
ori ce spui tu, Mercutio, este adevarat pana la un anume punct, acela cu disocierea...
poti s-o faci numai cu mintea (atentie, nu e o regula sa fi programator), sau o poti face cu doua organe interne in acelasi timp: mintea si inima. daca cordul da semne ca a crescut putin tensiunea,inseamna ca s-a simtit emotia.in schimb,daca e necesara folosirea scobitorilor pentru a sustine pleoapele, nu e cazul sa mai consumam curentul electric degeaba. filmul acela nu ne-a atins. si nu e o nenorocire. daca ne-ar placea tuturor aceleasi lucruri am fi plictisitori. pana si Bergman,Kubrick si alte genii au hulitori.de ce? eu cred ca e o intrebare buna.

Da, chiar este interesanta. Doar ca nu este relatata pe gustul tau. Pe de alta parte filmul e mult mai subtil decat pare, ma intreb cati din cei care l-au vazut au inteles ca esenta lui e tocmai dragostea aia adolescentina, din care vedem doar vreo zece minute. Amandoi Itsuki au ramas blocati in acea iubire, el gasind o inlocuitoare in Hiroko, ea oarecum la nivel subconstient. Dar se pare ca e mai interesant sa analizam modul in care se toarna vinul in pahar in Calendar, decat efectul pe care il au iubirile din adolescenta in viata noastra ulterioara. :-?

e vorba de senzatia aceea de imposibilitate de a te detasa de persoana disparuta brusc din viata ta. s-a intamplat ca in cazul lui Love Letter sa fie vorba de o iubire postadolescentina,dar cred ca aceasta senzatie, foarte dureroasa, este valabila indiferent de varsta..e un sentiment atat de dureros si de real,incat cine a avut parte de asa ceva in viata, se poate regasi cumva in filmul lui Iwai. la un moment dat, Akiba ii spune lui Hiroko ca este vremea sa-l lase pe Itsuki sa place, sa se desprinda de el. este ceea ce ea nu putea inca sa faca,fiindca nu era pregatita sufleteste.probabil,inca nu accepta faptul el nu mai traia.
sunt sentimente poate greu de inteles pentru unii, dar nu ne putem impaca imediat cu moartea.uneori e nevoie de timp sa ne convingem ca e ireversibila.
asta am inteles eu ca a vrut iwai sa transmita,dincolo de toate naivitatile si stangaciile din film..

Love Letter

L-am vazut si din pacate fac parte din targetul descris de Twinsen care ar fi trebuit sa se opreasca din vizionare dupa primele 20 de minute. :D L-am vazut totusi pana la capat, cu regretul de nu fi fost atins mai deloc de poveste
Am citit ce au scris cei dinaintea mea si respect gusturile oamenilor cu mai multa experienta cinefila ca mine (Windom, anaemona, MiniRep etc.), dar data asta sunt de partea lui Mercutio.

S-o spun pe sleau, filmul asta mie mi s-a parut o abureala frumos filmata. Singurele merite de apreciat ale filmului sunt chiar imaginile frumos construite, dar chiar si asa Iwai mi se pare destul de putin inovator in planul asta, la distanta mare in urma unui Wong Kar Wai de exemplu. Si nu numai in ceea ce priveste imaginile si muzica, chiar felul de ajunge la inima ta mi se pare fara finete, facil.
Tot dorea Twinsen ca "interpretarea filmului e bine sa fie legata si de logica".
Pai hai sa aplicam logica si verosimilul unui astfel de film si sa vedem daca e o abordare fair. Eu zic ca daca reuseste sa-ti placa un film ca asta trebuie sa te supui unei manipulari cam grosolane si cam la mult neverosimil.

Declansatorul, declicul, punctul in care filmul incepe sa se miste (adica de la minutul 20 incolo) e atunci cand domnisoara Hiroko Watanabe trimite o scrisoare catre un loc unde a stat un mort, scriind mortului, adica raposatul logodnic. Un gest de altfel foarte logic prin care sa declansezi o poveste si in plus domnisoara Hiroko Watanabe reprezinta tanara mai matura, cea care a trecut prin niste traume serioase, nu ca domnisoara adolescentina Itsuki Fujii, care pe tot parcursul filmului e copilaroasa nevoie mare.
La gestul logic de a scrie mortului se intampla gestul si mai logic de a primi o scrisoare de raspuns si domnisoara Hiroko Watanabe e aproape sigura ca raspunsul e direct din rai. Noroc ca are domnisoara Hiroko Watanabe un vlajgan pe langa ea si impreuna fac apel la ratiune si la investigatie si descopera ca scrisoarea nu e chiar de la raposat ci de la o fiinta foarte vie care poarta acelasi nume cu raposatul si care a copilarit cu raposatul. Total verosimil, intre noi fie vorba.
Fac aici o marturisire in public de a nu fi un bun cunoscator al culturii japoneze si ii cer parerea lui Twinsen (care pare a fi avut un contact mai stans cu aceasta cultura) si sa imi spuna si mie cat de verosimil e la japonezi ca un baiat si o fata sa aiba fix aceleasi nume si prenume. Ca in cultura occidentala n-am prea auzit, nu cred ca poti sa faci un film cu Ion Popescu care sa fie si barbat si femeie. Aici s-ar putea sa fie o subtilitate care sa ma depaseasca.
In fine liantul dintre povestile celor doua femei pare a fi raposatul care a trecut de la una la alta, domnisoara Hiroko Watanabe amintindu-i de iubirea copilarioasa si nefructificata cu Itsuki Fujii. Aici mi se pare verosimil, e posibil in viata ca un barbat sa se indragosteasca de o femeie ca ii aminteste lui de o fosta mare iubire. Iar aceasta posibilitate e redata in film cu foarte multa subtilitate, folosind fix aceeasi actrita pentru ambele femei. Sa se inteleaga. De admirat prestatia actritei, sper ca au platit-o dublu pentru munca depusa.
In fine am ajuns deja la peste jumatate din film si pana la final o lalaie in acelasi tempo, pe aceleasi motive deja expuse.

Am incercat sa fiu cat mai logic si sa folosesc logica in interpretarea unui film.

Ah si mai e ceva: sa-mi fie cu iertare, dar povestea asta e universala si prea putin specifica locului, nu prea are culoare locala, daca o facea in Alaska nu se supara nimeni, zic eu.
Nu stiu care sunt planurile de viitor ale domnului regizor Shunji Iwai, dar eu spun ca ar avea sansa unei cariere de succes la Hollywood, poate oricand sa faca si acolo filme, eventual cu Jennifer Aniston. Sau cu Cameron Diaz.

Dupa tot ce am scris, evident ca votez cu Calendar, filmul mai interesant si care iti ofera mai mult.
Vreau sa mai vad filme facute de Egoyan.

Domnul regizor Shunji Iwai a facut Picnic dupa Love Letter. Un film despre alienare, boala mentala si sinucidere. Fara Cameron Diaz.
Filmul incepe sa se miste de la inceput, cu o scena excelent construita despre care s-a discutat deja.
Da, e nerealist. Chiar eu am spus ca Love Letter e un film nerealist. Toata lumea e de acord cu asta. So what's your point?

Eu sunt dezamagit si sincer socat de rezultatul votului. Consider ca cel mai bun film de pana acum din turneu, a pierdut la cel mai prost de pana acum. Daca ar fi pierdut la un film ca Faces sau la Im lauf de zeit, nu as fi fost de acord, dar as fi inteles macar partial de ce s-a votat pentru ele. Dar la Calendar nu inteleg. Nu ajuta nici faptul ca deocamdata nimeni din cei care au votat cu Calendar nu a gasit de cuvinta sa duca o conversatie despre el pana la capat. Si asta mi se pare chiar si mai dezamagitor decat rezultatul votului. :|

Nu inteleg la ce te referi aici. Spre deosebire de Love Letter e un film mai deschis, despre care interpretarile pot varia, asa ca inevitabil apar mai multe piste, dar chiar nu inteleg ce vrei sa spui despre conversatiile duse pana la capat. Ce inseamna asta? Cum arata o conversatie dusa pana la capat? Fata de nemultumirile tale ti s-a raspuns si nu doar de catre o singura persoana. Poate tie nu ti s-a parut satisfacator raspunsul, dar cel putin sa spui despre film ca e ilogic din punct de vedere structural mi se pare exagerat. Poate ai dreptate sau poate esti prea incapatanat si tratezi superficial filmul lui Egoyan, poate noi facem acelasi lucru cu cel al lui Iwai. Discutiile pot continua oricum...

Cat despre rezultat... asta e, trebuie acceptat. Nu putem avea toti aceeasi parere, oricat de clar ni s-ar parea unora sau altora ca balanta inclina intr-o anumita parte.

De exemplu, ce mi s-a raspuns la intrebarile astea? Care apropo nu erau "nemultumiri", ci intrebari relevante si la obiect.

Twinsen, eu ti-am raspuns la o intrebare direct :) (Daca fotograful si traducatoarea sunt apropiati de ce nu se vede deloc asta cand filmeaza impreuna?) si la altele indirect, zic eu, numai ca acum nu ma apuc sa scotocesc sa-ti spun exact care ar fi respectivele raspunsuri. Apropos de intrebarea asta, as putea sa te intreb si eu legat de Love letter, daca e sa analizam logic filmul: Daca Itzuki (M) o iubea pe Itzuki (F) de ce se logodeste cu Hiroko in loc sa o caute, ca adult, pe cea pe care o iubea cu adevarat? Evident, filmul nu ar mai fi existat, asa cum nici Calendarul n-ar mai fi existat daca s-ar fi vazut ca cei doi soti sint apropiati :)

In legatura cu rezultatul votului, crede-ma ca nu e mai putin socant faptul ca Rosselini a fost descalificat in prima runda, chiar daca cel care a facut-o a fost Kiarostami. Eu n-am vazut Paisa, imi propun sa-l vad cit de curind (luni de zile ar putea insemna asta :) ) dar am vazut Rome, citta aperta, tot din trilogia de razboi, si este un film pe care-l recomand oricarui cinefil. O descalificare in turneul asta nu stirbeste nimic din valoarea regizorilor din joc. Eu cred ca multi dintre noi vom continua sa exploram regizorii pe care nu-i cunosteam deloc sau prea putin si nu vad de ce nu s-ar continua discutiile la filmele care n-au avut sansa sa participe in concurs in alte topice, deschise special pentru asta.

Sper sa-ti placa urmatorul film al lui Egoyan, nici eu nu l-am vazut inca, dar e clar diferit de Calendar. :)

Pentru ca nici unul dintre ei nu mai era acelasi din adolescenta. Ceea ce incerca de fapt era sa retraiasca o dragoste la fel ca cea de atunci, ceea ce de fapt nu mai e posibil.
Evident ca vom continua sa exploram regizorii, asta e unul din scopurile turneului. Dar e mult mai placut cand poti discuta cu argumente despre film si interlocutorii nu iti ignora intrebarile. Apropo, tu esti deocamdata singura persoana cu care am avut o discutie despre Calendar, dar nu ai facut parte dintre cei care au votat pentru el.

Cat despre alte filme a lui Iwai care nu vor participa la concurs, la cei care sunt atrasi de filme de arta complexe le recomand All About Lily Chou Chou, iar cei carora le-a placut latura romantica din Love Letter ar trebui sa incerce Hana And Alice sau April Story. Swallowtail Butterfly e o capodopera si merita vazut de oricine.

Pai vorba lui Mercutio, depinde si cum l-o fi facut, nu doar temele abordate.
Uite ca m-am uitat pe imdb la Shunji Iwai si imi dau seama ca am mai vazut ceva de el inainte: "vignetta" din New York, I love you. Din ce imi amintesc eu (vag, nu mai stiu toate detaliile si nu o sa il revad acum ca nu m-a impresionat prima data) si acolo era vorba tot despre alienare si singuratate, dar nu cu Cameron Diaz, cu Orlando Bloom.
Si acolo dom' regizor vrea sa ne spuna ca un personaj are mari framantari interioare si cum ne spune chestia asta? Aratandu-l pe Orlando Bloom citind mereu Dostoievski, sa se vada clar ca are framantari interioare mari. Subtil. ;)

Adica n-am si eu dreptul sa-mi dau cu parerea pe peticul meu de comment?
No point at all. Doar inca o parere despre un film spusa de un programator. That makes two of us. :D :P :D


Acum sunt eu putin rautacios ca tu cunosti cel mai bine filmele lui Iwai si eu am o perspectiva deformata. Dar din ce am vazut eu (un lung metraj si un scurt metraj) nu mi se pare un regizor foarte subtil, nu sunt de acord cu tine in privinta asta.
O sa incerc sa vad All About Lily Chou Chou.
Eu am incheiat discutia pe subiectul asta.

Si ca sa glumim un pic:
Stiu ca esti un pic dezamagit ca votul meu fiind ultimul a inclinat balanta spre Egoyan si ti-a eliminat favoritul din turneu, dar uite ai ocazia sa te "razbuni" chiar saptamana asta cand concureaza Tsai Ming Liang, asiaticul proupus de mine.
Da cu el de pamanat!. :D Calca-l in picioare! :D Desfiinteaza-l! :D

de ce au barbatii tendinta de a transforma orice competitie intr-un meci (de fotbal) cu miza?
uite un exemplu de nume si masculin si feminin: GABI POPESCU. exista unisex si la nume,nu numai la imbracaminte...

Hai mai ca am zis-o ca gluma, nu serios. :D
Da GABI POPESCU e unisex, deci se poate. Si mai joaca si meciuri de fotbal. :D

Filmul urmareste o structura logica, n-ai cum sa negi lucrul asta. Exista prezent si trecut, iar legatura intre ele e realizata prin intermediul calendarului de deasupra telefonului, ca un fel de poarta a timpului. In trecut e prezentata destramarea relatiei celor doi si infiriparea alteia, toate astea in timp ce este realizat acel calendar. In prezent asistam la niste cine "romantice" aranjate, necesare radiografierii relatiei lor.

Din punct de vedere emotional e subiectiv, ca intotdeauna. Nu poti spune ca n-are sens emotional, nu stiu daca poti defini notiunea asta, iar daca ai putea ar fi tot o definitie subiectiva, care sa tina de tine, nu neaparat si de altii. Pe mine emotional m-a impresionat prin imaginile frumoase, pe altii prin ideea de instrainare de propria patrie dupa cum s-a spus, iar pe unii poate chiar i-a emotionat relatia ratata. Doar pentru ca nu te-a atins pe tine nu inseamna ca n-are sens emotional. Personal nu m-a impresionat foarte mult emotional nici Love Letter, iar filmul respectiv chiar pe asta pare sa se bazeze, nu e deloc un film rece precum Calendar, care nu-i de asa natura incat sa cearseasca un raspuns emotional din partea spectatorului.


Sincer, daca ai fi fost cu adevarat atent la film nici n-ai mai fi pus intrebarea asta. Se observa foarte usor ca relatia lor deja se racise. Noi suntem martori la ruptura definitiva, cumva asemanator cu ceea ce vedem in Blue Valentine. Ca sa putem constientiza stadiul relatiei lor ni se dau acele telefoane de la fosta sotie destul de devreme in film. Mai suntem dusi si in prezent pentru chestia asta. Trecutul e locul unde are loc ruptura, prezentul e locul in care se face radiografia ei.


Probabil un om obsedat, care a suferit o trauma peste care nu poate trece. E clar ca personajul principal e obsedat de modul in care a putut lasa relatia sa se destrame. Cred ca sansele pentru asa ceva sunt asemanatoare cu sansele ca doua persoane cu exact acelasi nume sa fie barbat si femeie si sa locuiasca in aceeasi zona, astfel incat scrisorile trimise pe o adresa sa ajunga la o alta adresa (dupa cum explica in film, si dupa realitate, daca adresa nu e corecta scrisoare nu e trimisa). Se adauga la toate astea sansele ca asa-zisele personaje sa fie in aceeasi clasa, iar ca dupa ce sotul va muri, sotia acestuia sa trimita scrisori decedatului si sa primeasca raspuns de la alta persoana cu acelasi nume, de sex opus, care il mai si cunoastea pe decedat. Acum ca ma gandesc mai bine, cred ca sansele sunt mult in favoarea ideei din Calendar din punct de vedere al realismului. Dupa cum tu insuti ai zis, un film nu trebuie sa fie neaparat realist, dar nu vad de ce lucrul asta s-ar aplica doar filmului japonez, dar nu si celuilalt.


Dupa cum s-a putut observa si in acest topic, nu e chiar usor sa realizezi scopul acelei scene. Eu am realizat abia pe la a treia sau a patra scena de acest tip ca totul e aranjat. Pe langa asta scena repetata arata obsesia personajului principal, incapacitatea de a trece peste o greseala persoanala foarte grava. E folosita de asemenea si ca mijloc de ajutor pentru scenele din trecut, explica ce s-a intamplat atunci sau, dupa cum am spus mai sus, prezentul e timpul in care are loc radiografierea trecutului. Tot prin repetarea acelor scene observam modul in care cameramanul trateaza experientele respective, fiind inca incapabil sa inteleaga ca e vina sa. Chestia asta poate fi trasa usor inspre realiatate, multe persoane vazand lucrurile doar dintr-o anumita perspectiva, avand impresia ca altii sunt vinovati pentru propriile greseli.


Aceasta raceala a discutiei, realizata prin nevoia de traducere a fiecarei fraze in ciuda banaliatii ei, creaza distanta dintre cameraman si acel loc si totodata distanta dintre el si celelalte doua personaje. Lucrul asta ii apoprie pe sotie si sofer, in timp ce ii indeparteaza pe cei doi soti. Pe de alta parte mie mi se pare normal sa-ti arate astea. Poate tie ti se pare banal, dar de multe ori banalul e chiar cel care-i moment de pornire pentru anumite lucruri, asa cum e si o relatie destramata. Daca vrei sa analizezi acest lucru nu poti sa nu arati banalul pentru ca-i mult prea important. Eu as zice ca de multe ori banalul nici nu-i chiar asa de banal, mai tot timpul sunt implicate emotii, de cele mai multe ori subtile. Majoritatea filmelor de arta sunt acuzate astfel, de la Tarkovsky si pana la Porumboiu al nostru. Daca e si cazul filmului de fata poate fi discutat, dar lasand asta la o parte ramane ce am spus inainte despre banal.

Relatie? Care relatie? El e "fotograful" si ea e "traducatoarea". Personajele sunt atat de schematice incat nici macar nu sunt oameni, doar niste roluri abstracte. Niciodata nu vedem ceva ce ar putea sa arate de ce s-au placut sau vreun moment in care sa fi fost fericiti. Nu poti face radiografia a ceva ce nu a fost deloc prezentat. Iar in trecut nici macar ruptura nu e aratata, ci niste biserici.
Ok, aici ai dreptate.
In primul rand, continui sa afirm ca in filmul asta nu exista nici o relatie si nici un personaj, doar niste concepte superficial-abstracte, asa-zis "artistice". Dar folosindu-ne de imaginatie, fotograful greseste, pentru ca sotia sa se tine de mana cu un alt barbat, in prezenta lui? Poate ma insel eu, dar in momentul in care iti alegi un om sa-ti fie partener de viata, e cazul sa te gandesti bine. Cand te casatoresti faci niste promisiuni, atat lui personal cat si in fata societatii. Daca ulterior descoperi ca nu va potriviti, atunci greseala e si a ta, ca nu ti-ai dat seama mai devreme. Iar in cazul asta divortezi, nu filtrezi cu nesimtire cu un alt barbat, in prezenta sotului tau. Deci cu toata indulgenta, nu pot sa inteleg de unde ai ajuns la concluzia ca e "e vina lui".
De acord, dar e overdone to death. La fel ca scena cu telefonul. PRICEPEM! Daca faci un film de arta atunci sa presupune ca te adresezi unei audienta cu un anume nevel intelectual. Nu e nevoie sa repeteti aceeasi idee de peste zece ori, decat in cazul in care pur si simplu nu ai alte idei...