Tot ceea ce este bun in filmul lui Constantin Popescu Jr. incepe chiar de la afis, care-i surprinde pe partizani pe un simplu fond negru, aliniati ca o formatie de fotbal, fiecare cu pusca pe umar, parca asteptand sa se intoarca inapoi in munti dupa incheierea sedintei foto. Cel mai semnificativ chip ramane, bineinteles, cel al lui Ion Gavrila Ogoranu, pe care il vedem undeva pe randul de sus, in stanga, printre camarazii de lupta - ca unul dintre ei, nu ca un superior. Semnificativ si concis.
De aceea, filmul are si unul dintre cele mai frumoase titluri întâlnite anul acesta la cinema. “Portretul luptatorului la tinerete” alunga din start ideea unui protagonist singular. Portretul este alcatuit din miile de chipuri care au luat parte la rezistenta anticomunista, fie ca ii vedem pentru un minut, fie ca supravietuiesc pana la finalul filmului - toate acele personaje apartin unui inteles comun. Lupta te poate face mai tanar.
Nu este un film despre Ogoranu, ci despre gruparea condusa de acesta - motiv pentru care regizorul apeleaza la tehnica docudramei, pe care o stilizeaza cu mici experimente. Este un procedeu de inteles pentru un debutant, dar tocmai acolo apar problemele, ca de pilda montajul paralel între actiunile partizanilor si secventele cu faptele si discursurile sforaitoare si semi-cabotine ale securistilor. Acest risc duce la un dezechilibru, odata cu inceputul celei de a doua jumatati a filmului, cand securistii mai apar din ce în ce putin si în cele din urma deloc, regizorul concentrandu-se numai pe partizani, ceea ce face ca spectatorul sa piarda din tensiunea sufocanta acumulata pe parcursul primei jumatati.
O alta problema tine tot de un experiment regizoral - si anume, momentele filmate cu luptatorii in activitati dintre cele mai obisnuite, care sunt decalibrate, putin explicitate, iar pentru un film care doreste aprecierea publicului ar putea deveni foarte usor de neinteles.
Dar lucrurile bune nu se lasa asteptate si putem observa cum regizorul a reusit sa reliefeze platitudinile initiale, folosindu-le doar ca pretext pentru a sugera simplitatea personajelor. Eroii nu sunt unii mainstream , nu vorbesc in parabole si nici nu evoca figurile unor martiri. Un erou comercial nu ar rosti o replica ca “Hai sa plecam ca mor de foame!” asa cum il putem auzi pe Ogoranu undeva pe la finalul filmului.
Cand unul dintre partizani este capturat sau ucis, nu ii vedem pe ceilalti jelindu-l. Rezistenta trebuie sa continue, intr-un fel sau altul, timpul e prea limitat. De aceea exista si o secventa in care liderul grupului, Gavrila, se saruta sub ploaie cu fiica unui preot sustinator al luptatorilor. Spectatorului, secventa i se poate parea exagerat de lunga, dar pentru erou cat o fi durat acea mica clipa de libertate? ne putem intreba. Sau secventa cand partizanii canta “Ma dusei sa trec la Olt…” la auzul stirii despre moartea lui Stalin. Ei nu au avut niciun rol in acest moment istoric, dar intr-un fel se simt victoriosi ca sunt de cealalta parte a baricadei. In aceste momente, regizorul acorda un repaos personajelor sale: unii canta, altii fac glume stinse, unul tipa ca ii este frica si ca nu mai poate continua, altul incearca sa explice rostul luptei, dar mare lucru nu are de spus, constient fiind de faptul ca e doar un alt nesabuit care alearga cu pusca prin munti si mananca pe apucate, tradat si haituit si de cei pentru care lupta.
Tradarile sunt momentele cele mai greu de suportat din filmul lui Popescu, ca in secventa cand personajul Porambu, interpretat de catre Alexandru Potocean, mananca grabit intr-o sura, destul cat se observe printre scanduri cum soldatii il inconjoara din toate partile, lasandu-l fara scapare. Regizorul nu indulceste tonul si, la un moment dat, in cadru isi face aparitia mama luptatorului, care asista neputincioasa la focurile neincetate ale soldatilor si la final ii intreaba fara sa-i priveasca: “Ce-ati facut, mai, copii?”
“Portretul luptatorului la tinerete” este un film care s-ar putea sa treaca destul de repede in uitare, in ciuda faptului ca regizorul mai pregateste doua continuari, totul intregindu-se intr-o trilogie ce poarta numele de “Aproape liniste”. Nu are precizia unui film comercial, poate si din cauza lungimii (140 de minute in varianta scurta), este rutinier ca subiect dar fara sa cada in rutina cinematografica, si presupune un efort clar din partea spectatorului, intocmai ca efortul acelor luptatori pe care ii portretizeaza.

mai degrabă redă doar o anumită parte a faptelor istorice. cea care se potriveşte cu "statutul de luptători pentru dreptate, libertate, democraţie, etc., şamd". d".</P> </P> dacă cineva îşi închipuie că "băieţii" ăia pur şi simplu se plimbau doar pe munţi, făceau şedinţe literare şi culegeau panseluţe iar "Securitatea" îi urmărea doar pentru asta, atunci...</P>

Ideea filmului este fidelitatea. C. Popescu a respectat cu strictete memorialisticile ce au stat la baza scenariului. Drept urmare, "Portretul... " este reflectia cinematografica a acelor pagini/amintiri, asa ca nu ar fi putut arata in alt fel. Simplu: aia ai, aia evoci. Cam asa...