Nu te contrazic deloc - cunosc si eu acele detalii si aspecte concrete specifice situatiei politice din Chile, chiar din surse... oleacä mai "directe", datä fiind diferenta de vârstä! In 1974-1975, la scurt timp dupä puci si instaurarea regimului Pinochet, au venit aici multi chilieni refugiati, cu vederi de stânga. Un grup numeros de familii a fost cazat în niste blocuri noi din Militari, asa cä noi, copiii, i-am asimilat imediat pe ai lor, si ne jucam împreunä (îi tin bine minte pe Alfonso, Cristian, Soleida, Tatiana - sau pe Renaldo, cu care eram coleg la greco-romane); mai conversam si cu pärintii lor (mai ales dupä ce am împlinit 15 ani, iar ei învätaserä româna), si mi-au povestit multe (evident, din perspectiva lor de simpatizani socialisti). Pânä prin 1976, când n-au mai suportat regimul lui Nea Nicu (vorba poezioarei: "Un membru de partid / Când s-a lämurit..." ;) ) si s-au mutat in corpore în R.D.G.
Revenind la subiect: într-adevär, Chile a fost sub unele aspecte un caz aparte, inclusiv datoritä idealismului si probitätii lui Allende - dar asta nu-l exclude complet din sistemul pe care l-am enuntat: cum bine stim, rusii încercau sä implanteze comunismul în täri vulnerabile politic si social, profitând de punctele sensibile ale sistemelor, de nemultumirile legitime ale populatiei, etc. - mai ales în America Latinä, unde n-aveau cum sä trimitä tancuri, cum fäcuserä în Estul Europei, profitând de Al Doilea Räzboi Mondial (pe care Stalin fusese gata-gata sä-l declanseze, dacä nu i-ar fi luat-o Hitler înainte cu vreun an). Prin urmare, acolo nu puteau folosi decât subversiunea si tacticile de gherilä. Cu larghete, l-am putea compara pe Allende cu Tito, sau chiar cu Ceausescu - sub aspectul ruperii, sau al independentei, de influentele sovietice.

mda... banuiesc ca unii nu s-au refugiat neaparat pt ca nu le convenea Pinochet, ci dintr-o cauza mult mai tragica. in timpul puciului si dupa aceea existau "hit-list"-uri cu socialisti ce trebuiau lichidati.

PS:

exista si un film despre puciul din Chile. Se numeste "Missing" si e cu Jack Lemon. (care face un joc bun, ca de obicei, in rolul tatalui unui jurnalist american cu convingeri socialiste, disparut in Chile) . filmul l-au tot dat pe Cinemax in ultimul timp.

Renaldo îmi povestea cä vedeau frecvent cadavre pe sträzi
N-are plural. ;)
...si e foarte bun. L-am väzut la vremea lui - si am si schimbat vreo douä voroave despre el, cu autorele-i, Costa Gavras, azi-primävarä la Inter.
...you mean, "Lemmon" - adicä "Lämmâie!"

era o poanta de la un banc foarte vechi, pe care nu il mai retin...poanta era "- asa e dom'le, asa e!":|

“I was drawn to Che as a subject for a movie (or two) not only because his life reads like an adventure story, but because I am fascinated by the technical challenges that go along with implementing any large-scale political idea. I wanted to detail the mental and physical demands these two campaigns required, and illustrate the process by which a man born with an unshakable will discovers his own ability to inspire and lead others.” Asta a declarat Soderbergh. Acum nu ştiu dacă-l putem acuza pe respectivul de propagandă comunistă mai mult decît i-am putea acuza pe Bertolucci ori Godard de exemplu. Filmul nu este o biografie OBIECTIVĂ a lui Che, este una pur SUBIECTIVĂ, ceea ce e absolut normal dacă luăm în considerare sursa de inspiraţie. Nu trebuie să ne mirăm în cazul ăsta de faptul că nu sînt prezentate în film anumite aspecte negative din biografia lui Guevara. E ca şi cum am afirma că unica versiune cinematografică valabilă a vieţii lui Iisus este cea a lui Scorsese deoarece e singura care-l portetizează pe respectivul cu bunele şi relele sale.
Am văzut filmul aseară, „la pachet”, pentru că doar aşa cred că poţi să-i apreciezi cu adevărat, calităţile epice. De care beneficiază din plin. Există diferenţe stilistice clare între cele două părţi. Prima parte e mai interesantă, datorită, în primul rînd stilului narativ. Partea a doua este mai „cuminte”, excelează la capitolul imagine (mi-a amintit de Traffic, pe alocuri, din punctul ăsta de vedere). Del Toro face un rol monumental, surprins într-un război pe două fronturi – lupta de gherilă şi lupta cu boala care-l macină treptat. M-a marcat profund scena finală, a execuţiei, filmată first person, simţi practic pe pielea ta cum se scurge viaţa din tine, este una dintre cele mai inconfortabile senzaţii de care am avut parte la un film.
Lăsînd la o parte simpatiile politice, filmul merită văzut, în primul rînd datorită calităţilor sale artistice, datorită interpretării de zile mari a lui Del Toro şi, nu în ultimul rînd, deoarece este unul dintre cele mai monumentale filme ale anului trecut.

Filmul reprezinta, in mod evident, un tot unitar, un soi de "maretia si decaderea...", si nu poate fi vazut fragmentat. Dar, personal, prefer categoric partea a doua, cu acea atmosfera de "nothing ever happens", dublata de un fatalism de-a dreptul dureros. Nefiind un fan Che (nici cel conform cu istoria, nici cel marketat in tricouri, cantecele revolutionare sau afise), la final, spre surprinderea mea, am simtit ca am empatizat enorm cu omul ala, deopotriva tragic si ridicol.

Tocmai asta se reproseaza filmului, faptul ca te face sa empatizezi cu eroul, iar pentru o minte tinara, necoapta, influentabila, ar fii un lucru periculos...:D

Pai e okay, ca n-am nici minte tanara, nici necoapta si nici influentabila...So, I'm safe, I guess...

Nu vorbeam, de tine, doamne feri, ziceam de aia intre 14 si 18 care ies de la film si merg sa-si cumpere tricou... Marian Munteanu wannabies...:D