Poate cineva sa interpreteze ce e cu ghindele acelea care cad intr-una din stejar pe acoperisul cabanei? Sau ce vreau autorul s spuna in opera lui cu faptul ca baietelul decedat, se descopera la autopsie, ca avea un os al unuia dintre picioare mai mare decat celalalt?

In sfarsit am apucat si eu sa vad filmul. Pentru mine e cel mai bun din acest an. Absolut genial, desi recunosc ca mai trebuie sa-l mai vad de cateva ori ca sa-l inteleg in intregime.

@Illo :

In legatura cu scena aia. Dupa parerea mea, sunt doua posibilitati: ea fie e posedata, fie sufera de o grava problema psihologica. Nu e vorba despre incapacitatea ei de a renunta la placerea fizica, asta e o constatare de suprafata, parerea mea e ca aceasta scena are radacini mult mai adanci. Probabil ca la nivel de subconstient ea doreste sa provoace suferinta celor din jurul ei. La urma urmei, ea il vede pe copil mai devreme, il vede cum se urca pe scaun si cum inlatura de pe masa cele 3 statuete, teoretic ar fi avut timp sa-l opreasca. Dar nu o face, nu-i asa? Eu zic ca ea, intr-un fel, chiar isi doreste ca baiatul ei sa moara (asta apropo de "the evil nature of women"). Tot in sprijinul acestei afirmatii vine si rezultatul autopsiei si pozele care arata cum ea isi "mutila" copilul.

Apropo, la autopsie nu s-a descoperit ca avea un os mai mare decat celalalt, ci s-a descoperit ca el avea o deformare a picioareleor, asta datorita faptului ca mama lui mereu ii punea ghetuţele invers. (spun si eu mereu, judecand dupa pozele alea). La asta m-am referit eu cand am zis ca isi mutila copilul. Deci nu putea fi vorba de o chestie constienta, atata vreme cat pretinde ca isi iubeste copilul, ci mai degraba o chestie ce provine din subconstient (sau inconstient). Si, again, revin la cele doua posibilitati.

Am spus acelasi lucru - ca ea nu vrea sa il salveze de la moarte si ca vede ca va cadea pe geam dar nu ia nici o masura.

Cu oasele picioarelor - thanks, nu intelesesem ca il incalta invers si da, e mai mult decat clara intentia ei de a face rau. am sa reiau secventa cu pozele cu ghetutzele si cu radiografiile picioarelor. interesant.

Cum se vorbea mai sus, cred ca era perfect daca nu era inceputul kitschos si momentul cu vulpea vorbitoare. In rest, mi-a rupt capul filmu'..

Si mie "mi-a rupt capu' si urmeaza sa-l revad in noaptea asta si abia astept sa mai scriu despre el. Dar spune-ne si tu, ce ti-a placut, ce crezi, ce te-a speriat cel mai tare, ce te-a emotionat, detalii.

În afară de timp, eu nu am suferit vreo pierdere. :( După a doua vizionare l-am înţeles mai bine, şi am ajuns la concluzia că nu e nici profund, da' nici kitsch. Şi ceea ce este cel mai important îmi place din ce în ce mai mult. Şi evident, acum nu am timp să comentez. (Mai am să pun în agendă task-uri pentru scris comentarii la filme, că-n rest am pus totul. Oricum, am să-l povestesc pentru a doua oară colegei mele, cea care mi-a recomandat să nu mă mai uit la filme d'astea, ba mai mult, l-am pus pe un DVD, şi i l-am dat şi lui ăl bătrân. Încă nu am primit niciun feedback. :P ).

O altfel de parabola - Antichrist
 

„Domnia haosului” în Edenul ante-Christic

Antichrist este povestea reîntoarcerii la Cădere, într-o grădină a Raiului de unde omul a fost alungat şi unde nu mai există posibilitatea de întoarcere. Astfel, „Antichrist” devine mai degrabă „Ante-Christ”, un timp şi spaţiu în care salvarea nu fusese încă concepută. Este viaţa în Infern fără posibilitate de salvare.
Povestea coborîrii în străfundurile suferinţei şi dezolării ne este livrată de către von Trier cu ajutorul unor imagini magnifice, ce amintesc de clasicii cinema-ului de artă: în primul rînd Michelangelo Antonioni şi al său Deşert Roşu, apoi Tarkovski (alb-negrul, secvenţele slow motion) , Lynch (secvenţele de close-up, uşor defocalizate). Poezia vizuală depăşeşte însă graniţele filmului de artă, intrînd pe tărîmul fotografiei şi picturii (în special Hieronymus Bosch) şi ajungînd pînă în Infernul lui Dante, zugrăvit într-o manieră asemănătoare lui Greenaway sau Raul Ruiz.
Dar care este, pînă la urmă, scopul acestui specimen de cinema? Este el mai mult decît un amalgam epigonic, aşa cum îl consideră mulţi, un mozaic de citate din alţi maeştrii ai cinema-ului? Să fie von Trier un simplu Tarantino al cinema-ului de artă, un „absolvent” al prea multor ore petrecute la cinematecă?
Desigur, şi experimentul de faţă trebuia încadrat într-un gen şi pînă la urmă,se pare că cea mai potrivită a fost eticheta de „horror”, mai precis, aşa-numitul „horror existenţial”, alături de filme precum The Cabinet of Dr. Caligari, mare parte din opera lui Polanski (Repulsion, The Tenant, Rosemary’s Baby) şi mai ales, zic eu, Possession al lui Andrzej Zulawski.
Acum, unde se află, mai exact, horror-ul în cazul de faţă? Păi, în primul rînd, în imposibilitatea ţinerii sub control şi vindecării unei „nebunii” contagioase care pune stăpînire pe cuplul emblematic, aceşti Adam şi Eva ai unui Eden distopian. Privită mai îndeaproape, povestea nu este altceva decît analiza disoluţiei a ceea ce continuă astăzi să fie considerată în multe societăţi „triada tradiţională – mama, tatăl şi fructul iubirii celor doi”, prin manifestarea graduală a unei psihoze ce include variate aspecte ale noţiunii de „rău”, frica de un aşa-numit „feminin” incontrolabil şi nedomesticit, toate acestea evoluînd apoi într-o frică, de asemenea graduală, faţă de natură, văzuta ca mecanism matern devenit răuvoitor. Nu avem de-a face însă cu o poveste simplificată, gen Psycho, unde frica de mamă, degenerează ulterior într-o frică generalizată faţă de sexul opus. În cazul de faţă, EL, începe treptat să manifeste un comportament paranoic, intrînd astfel într-o relaţie paranoică cu EA pentru a încerca să-i controleze şi să-i vindece nebunia. Paranoia e accentuată de faptul că EL încalcă toate normele deontologiei medicale mai întîi prin faptul că-şi ia soţia ca pacient, apoi prin întreţinerea de relaţii sexuale cu „pacientul” respectiv. Psihoza EI se datorează, însă, în mare măsură, paranoiei LUI iar caracterul subiectiv al povestirii se diluează treptat tocmai pentru a sublinia această stare de confuzie ce se accentuează între cei doi.
Antichrist reprezintă un unicat. Deşi foloseşte elemente specifice mai multor genuri, modul în care este prezentat subiectul nu este caracteristic nici unui gen. Este un cinema experimental, liminal, care-l apropie pe von Trier foarte mult de Lynch şi Cronenberg.
Practic, întreaga poveste se desfăşoară într-un spaţiu de aminteşte de Stalker-ul lui Tarkovski, unde nimic nu mai e concret, totul se poate schimba în orice moment. EA se teme să intre în Zonă, simţind ameninţarea la adresa propriului subiectivism. Nu poate trece acel prag (reprezentat de pod) – odată trecut însă, tot ceea ce se află în spaţiul respectiv conspiră pentru a distruge cuplul. Chiar pămîntul pare a se deschide pentru a-i înghiţi. EA nu suportă să umble prin iarbă iar EL încearcă să-i vindece această fobie sugerîndu-i să-şi imagineze că este una cu iarba respectivă, într-o secvenţă în acelaşi timp poetică şi terifiantă, din nou o scenă liminală, undeva între viaţă şi moarte, la limita dintre integritatea corpului şi dezintegrarea sa.
Acest caracter liminal ce străbate filmul de la un capăt la altul se manifestă şi în cazul Celor Trei Cerşetori, echivalentul în film al Celor Trei Înţelepţi, care, în această utopie pe dos, veghează moartea Antichristului. Astfel, vulpea ce se devorează singură, se află atît „înăuntru” cît şi „afară” (o rană reprezintă mereu un stadiu între infecţie şi vindecare); căprioara gestantă îşi poartă puiul în sacul amniotic care-i atîrnă de vagin – puiul nu este nici viu, nici mort, ci, din nou, în tranziţie; corbul, mîncător de hoituri, este captiv în acel spaţiu sepulcral, nici la suprafaţă, nici în pămînt, unde se refugiază EL la un moment dat.
Există în film o secvenţă hulită de foarte mulţi, considerată „torture porn”, care constituie însă punctul culminant, nu doar în ceea ce priveşte nivelul violenţei (împletită cu sexualitate), dar reprezintă şi momentul crucial, „pragul” pe care EA îl trece, pătrunderea pe tărîmul psihozei totale, de unde nu mai există cale de întoarcere. Sexualitatea agresivă afişată pînă atunci, excesivă din punctul de vedere tradiţional, conservator, al dorinţei feminine, este împinsă, odată cu această secvenţă, pe tărîmul violenţei extreme, astfel încît sînt depăşite chiar şi convenţiile, atît de liberale, ale zilelor noastre. Este răspunsul EI la tentativele LUI de a ţine sub control şi apoi de a anihila psihoza care a ajuns să se manifeste prin acest „extremism sexual”.
O altă scenă destul de greu de înghiţit de către unii este aşa-numita secvenţă a „castrării”. Interesant e faptul că nu se vede nici o castrare pe ecran, nu există sînge în exces. De unde vine atunci această „castrare”? Ceea ce urmează apoi, deşi e considerat pornografie, nu prea e. EA îl masturbează (EL se află fie în şoc extrem, fie este inconştient) pînă cînd EL ejaculează sînge. Desigur, se pune întrebarea dacă acest lucru este cu adevărat posibil în realitate, întrebare ce poate trimite întreaga secvenţă, posibil întregul film, pe tărîmul halucinaţiei psihotice, a unuia sau a celuilalt dintre protagonişti. De ce nu e însă pornografie? Deoarece nu sînt respectate „normele” unei masturbări pornografice: nu avem privirea bărbatului în cadru, femeia nu se află într-o postură supusă, nu există contact vizual între cei doi. În plus, ejacularea sîngelui constituie o imagine liminală prin faptul că sîngele iese din organism la fel ca în cazul unui ciclu menstrual, o imagine foarte neobişnuită şi considerată tabu.
Cabana din adîncul pădurii, unde se refugiază cei doi, reprezintă, de asemenea, un spaţiu emblematic. Este acea cabană din povestea cu Hansel şi Gretel, despre care am citit cu toţii în copilărie, care găzduieşte o prezenţă malefică, mereu în aşteptarea prăzii. Răul se materializează în cazul de faţă prin obiectele pe care EL le găseşte în pod, mărturie a obsesiilor EI, aşternute pe hîrtie în teza la care lucra, semnificativ intitulată „Genocid”.
Rolul copilului în film este, de asemenea, foarte interesant. Spre final, asistăm din nou la scena duşului din epilog. De această dată însă observăm că EA îşi dă seama de tragedia ce urmează să se întîmple însă nu face nimic pentru a o preveni, continuînd actul sexual (ba chiar aţîţată cumva de tragedia ce urmează să se întîmple). Să fie vorba de sacrificarea progeniturii Diavolului? Este într-adevăr copil ar Satanei (vezi scena cu ghetuţele)?
Finalul filmului vine să completeze ambiguitatea şi simbolistica sa, avem din nou o scenă desprinsă parcă din Infernul lui Dante, EL este surprins urcînd un deal, rămas singur (într-o măsură mai mică sau mai mare), pribeag în ceea ce pare a fii Purgatoriul. De aici încolo fiecare este lăsat să vină cu propria interpretare a lucrurilor...
După cum spunea Lynch atunci cînd a fost întrebat de un reporter – What is Eraserhead about?, Lynch i-a răspuns – Well, it’s about... 90 minutes. Morala: nu căutaţi o explicaţie „oficială”. Priviţi filmul ca pe o operă de artă, gasiţi o interpretare care să vă fie pe plac pentru ca e singura de care o sa fiţi mulţumiţi...

Windom, sunt vreo 3 topicuri despre ANTICHRIST, nu vrei sa-l aglutinam la unul din ele?

am încercat şi eu să citesc, şi spre ruşinea mea n-am priceput câteva expresii/ termeni:

- caracter liminal,
- cinema liminal,
- utopie pe dos.
:D

l. e. eu una l-am văzut de cel puţin 3-4 ori; cel mai uşor de înţeles sunt situtaţiile în care-l iei ca atare, adică ca pe orice fapt divers, încercare de amprentă a realităţii, ceaa ce este aproape orice operă de artă, nefăcând sforţări artificiale pentru a-i găsi "legături" culturale cu tot felul de tradiţii care mai de care mai universale. eu cred că abordarea psihologică/ psihiatrică e aproape suficientă în înţelegerea şi explicarea filmului.

Ba da illo, poti sa le unesti. :)

Drago, cinema-ul liminal, asa cum il vad eu, e acea categorie in care intra si Eraserhead ori Naked Lunch spre exemplu, ce pot sa fie considerate filme liminale, adica aflate la granita intre cinema si altceva (poate sa fie filozofie, poate fii orice forma de manifestare a artei, alta decit cinema-ul). Unii le numesc filme experimentale - exemple sint multe, toate, filme care sondeaza teritorii noi (Begotten e un alt exemplu care-mi vine acum in minte desi nu stiu citi ar rezista la el:D )
Caracter liminal - ceva aflat la granita, care poate sa fie "contaminat" si dintr-o parte si din cealalta... Incerc sa ma fac cit mai inteles...:-<
Utopie pe dos - Edenul, in acceptiunea generala, cred ca reprezinta utopia suprema. Edenul din Antichrist este exact opusul utopiei respective, that's all.
Am vrut si eu sa filozofez un pic...:P
Sint de parere ca filmul are un puternic filon religios, nu e de mirare ca von Trier la dedicat lui Tarkovski..

Tocmai ce-am vazut The Banishment si filmul mi-a amintit de Antichrist, desigur la o cu totul alta scara. Putea sa fie un o drama superba daca se termina atunci cind ar fii trebuit sa se termine si daca nu intervenea elementul religios, aici total nelalocul lui. Parerea mea, explicatia Verei de la final e ridicola si aiurea, filmul trebuia sa se termine cu shot-ul acela superb al izvorului care a prins viata, camera care urmareste piriiasul pina la varsare. Pacat ca a fost lungita macaroana aiurea...

Windom, ai uitat de vorbele vulpii...

Le-am strecurat in titlu...:P

Era vorba de cine rostea vorbele, nu de vorbe in sine...:P

Ah, te refereai la semnificatia vulpii? Pai cred ca poate fii privita fie ca un mesager care transmite un mesaj (mai mult sau mai putin criptic) - este clar ca in Zona respectiva "chaos reigns", dar momentul poate sa fie privit, pur si simplu, ca o gluma macabra a lui von Trier. Depinde din ce perspectiva privesti. Stii cum e zicerea - "vulpea cind nu ajunge la struguri...":D

@Windom - n-aş putea spune că am înţeles, da' pun asta pe seama inculturii mele cinematografice. am să încerc să caut în altă parte explicaţiile, unde, cel mai la îndemână instrument, Internetul, nu-mi fu de niciun folos. mai am vreo 50 de cărţi despre cinema de citit... :D

Imi pare rau ca n-am reusit sa fiu mai explicit. Am vazut si eu filmul de 4 ori (la inceput, de 2 ori consecutiv, a patra oara analizat in amanunt, in timp ce scriam cronica asta kilometrica), probabil daca-l mai vad o data, vin cu alta interpretare...:D Asta e si farmecul... Am si citit citeva cronici despre film, partea proasta e ca de multe ori te influenteaza ce citesti, iti "polueaza" viziunea legata de filmul respectiv.
Cit priveste cartile de cinema, sint muuuuuuuuult in urma cu ele...

părerea mea e că tu ai supraevaluat un picuţ mesajul filmului. mă rog, chestie de care sunt absolut convinsă e faptul că Lars von Trier însuşi dacă ar fi întrebat de două ori nu ar da aceleaşi explicaţii. :P mie una, vulpea mi s-a părut un... kitsch total, pusă acolo tocmai pentru a-şi bate joc un picuţ de spectatori. :P

Eu as adauga ca filmul nu se afla doar la o granita ci la mai multe, la un fel de intersectie a granitelor, penduland intre diferite categorii de forte-stimuli ce altereaza umanul, atat interne, autonome, cat si externe, alogene

Cele doua personaje (nu le-as spune, Adam, Eva, ci Barbat, Femeie) absorb si genereaza tot acest paienjenis de manifestari psihotice cu radacini pagane, prinsi in Eden ca intr-o celula atemporala sustinuta de perpetuumul mobile al balansului si opozitiei dintre entitatile sexuale

Pe undeva, din mers, se strecoara ideea cum ca natura - generatoare de viata, zeitate, idol, slavita de preotesele sale, femeile, pare a perpetua demonicul prin insasi capacitatea de a zamisli; binele si raul incapsulate, imposibil de a fi despartite, aduse pe lume intr-un duo, otrava si antidot in aceeasi celula de reproducere

Cutia Pandorei; pantecul Gaiei; pantecul Femeii, alambicul in care se distileaza bunul si raul, catalizator suprem; nasterea ca definitie extrema a alchimiei ~ pornind de la asemenea imagini, se mai domolesc unele valuri ale filmului, dar nu furtuna bineinteles

Edenul cu intregul sau univers, animalele ce apar, vegetatia luxurianta, inselatoare, nu-i decat o proiectie a celei mai magice dintre cele mai magice lanterne: creierul uman, clar disociat in film, avem un creier feminin, vegetal, germinativ si unul masculin, mineral, ligamentos

E, uite, eu asta gasesc grozav, pentru ca nu exista asa ceva ca "o singura explicatie", iar von Trier procedand asa, nu ar face decat sa demonstreze si sa sustina indirect caracterul de capodopera al filmului :)