Laugh and laugh
at the sun
at the nettles
at the stones
at the ducks
at the rain
at the pee-pee of the pope
at the mummy
at a coffin full of shit

Georges Bataille, Rire

Kind of a dumb poem. Kinda sweet. Kinda sad too.

There was a painter once,
Owned a small home and his art.
But there’s an actress he loved,
Flowers were dear to her heart.

So he sold his house on a whim –
His art and his roof, undeterred -
And spent all the money to buy
A whole sea of flowers for her.

A million, million, million red roses here,
From your room, from your room, from your room, you can view.
One in love, one in love, one in love – that’s sincere! -
Will transform life into flowers for you.

Outside the window, you gaze -
Maybe your mind’s in a daze?
Your dream is continuing there,
Flowers have covered the square.

Your soul turns cold, overwhelmed –
What affluent man went offbeat?
But there, not a penny in hand,
The painter stands in the street.

Their meeting was fleeting, of course.
She left on the train in the night.
But in her life there once was
The mad song of roses outside.

The painter lived all alone.
Through much misfortune and gloom.
But in his life there once was
A square full of roses in bloom.

* * *

Duse-s rîndunele,
Iară,-n fapt de zori,
Cerul pe vîlcele
S-a umplut de grele
Negre oști de ciori.

Noaptea-i amorțită,
Beznă - în ogradă.
Frunză rugenită,
De pe ram clintită,
Vine-n geam să cadă.

Vifor și turbare
Tare-aș vrea s-aud,
Cînd, sfîșietoare,
Glasuri de cocoare
Trec, din nord, spre sud.

Dor, ce mă-nvenini:
Unde să mă duci?
Peste cîmpi străini
Bîntuie ciulini -
Cîrduri de năluci.

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Atîta noapte blîndă, atîta dulce pace!
Pe ape înstelate ce-n albii nu mai sună,
Atît adînc de cer fără prihană tace.
Noi - fericiți și singuri, cu noaptea împreună!

Tu să mă crezi nebun și să mă crezi cum vrei!
Iubirea să mai cuget nu mă lasă.
Cu suflet covîrșit în vraja ei,
Vorbesc. De nici o stavilă cuvîntului nu-i pasă!

Sînt bolnav de un dor ce margini nu mai știe,
Iar, bîntuit de el, eu nu-l mai tăinuiesc:
Voiam să știi de negrăita-mi bucurie
Și voi striga: iubesc! Pe tine te doresc!

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Ce timp de noapte! Aer de cleștar,
Pămîntul de miresme amețit...
Eu, fericit, cu sufletul în jar,
Rosti-voi ce, odată, n-am rostit.

Ții minte oare ultima-ntîlnire?
Tot într-o seară-a fost. Nu se clintea un ram,
Tu așteptai schimbînd nădejdea pe mîhnire,
Căci eu tăceam... Căci eu nu te iubeam.

Minute grele și inima mult grea
Și gînduri supărate, făr' de rost și rînd...
Durea tăcerea ta, durea tăcerea mea -
Zabranic pe-adevăr și pe cuvînt.

Ci-n seara asta, ție sclav, înfiorat,
Îți cat în ochi, destinul să-mi citesc.
Dacă-am tăcut atunci, acum, cu-adevărat
Eu te iubesc. Eu jur că te iubesc!

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină,
Doar că în asta nu am a găsi eu defel mîngîiere.
Ziua pe oameni în gloată îi mînă cu griji fără istov,
Noaptea îi iartă, să-și uite de dînșii în somnul tihnit.
Iară de ce le-ar păsa de acela ce zilele-și trece trîndav,
Noaptea-și petrece în zbucium deșert să slujească netihnei?
Candela zbate-și lumina. În jurul ideii alese
Gînduri sfioase rotesc și e ca și cum curcubeul
Mută culoarea-n culoare. Îmi tremură suflet și cuget.
Inima, cum un Icar și cum fluturii, suie spre focul
Sacrei idei. Iară focul nu iartă. Aripele,-arzînd,
Sîngeră bezna în cerc, în plutiri șovăite prin clipe.
Arsă, voiește să ardă din nou... Și eu totuși, eu încă nu știu
Voia cuiva ce înseamnă și ce ocoli nu se poate...

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

- Din Arta Popescu/ Stai în poem ca-n pământ.Ca puroiul în bubă /,un alt poet nouăzecist,mort timpuriu,la,nici măcar,36 de ani,/Nu se poate trăi cinstit și onest/decat dintr-o pensie a morții!/Și asta v-o spun eu, cel care/din 10 în 10 ani/iese de la spitalul de nebuni/ca de la maternitate/,Cristian Popescu (1959-1995) -
(Nu.Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntai și să caligrafieze, să scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: made in Romania.Ca să fie morții noștri cei dintai,ăi mai prima dintre toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata de Apoi.Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți,l-am văzut eu cu ochii mei-care adormise cerșind, cu mîna-ntinsă, în stația de metrou și oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea fericit de cît primise în vis.Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul ochilor, cu lacrimă, nu de la țîță, cu lapte.Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea,li s-a spus simplu: Caragiale)
&
El e vesel acolo, sus. Stă în poziţie de drepţi şi are în
jurul capului, aşa o lumină la care duce mereu mâna ca la
chipiu. Şi salută. Şi eu o duc bine. Stau întins în pat cu faţa
în sus, îmi aşez mănuşile lui de piele vechi şi roase pe piept.
Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Când ţin
ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cât
mai mult timp şi mă gândesc la adâncul ăla că-l înghite pe
el, ca pe miez de pâine. Hai, poemule, să-l impresionăm
pe tata, să-i dea lacrimile, să l cinstească lumea şi acolo,
sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi
albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept
drept poză de iubită. Îi mângâi umărul alb. Poza ta dată cu
cremă neagră pe ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind.
(local familial)
(....)
Dar mai ales a existat o baladă numită „Miorița”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpînului ei drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună în față adevărul adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali și le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mîndră crăiasă, cu a lumii mireasă. Sînt singură și ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sînt foarte rău bolnavă. Veniți să-i tragem un chef.
(...)
Atentie, Domnule Cititor!
Tu, Duhovnic fara voie al
Tuturor Poetilor Lumii!
Crede-ma pe cuvint :
Rugaciunea Ta pentru Ei
E singura forma de lectura
Eficienta,Reala!!!
(...)
Nu știu dacă pot să mă fac înțeles.Oricum,asta e.
Salvează-mă,
domnișoară-cititoare-frumoasă-și-trecătoare!
Viața mea de apoi, Dă-mi și mie
un telefon.
(...)
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate,
ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strâns bine,
unde zvâcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap,
zvâcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi o strângi în
braţe. Somnul tău e ca şi atunci când deschizi înspre seară
fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde
manechinelor din vitrine cu un zâmbet, cu o fluturare
de mână. Mama cântă la pian şi muzica ei are miros de
tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf când cântă.
Ne a rugat ca atunci, când o fi, să udăm în fiecare săptămână
cu parfum bun pământul ei, de deasupra. Mama
mi a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă
în spatele pozei şi ascultă cum îi spun acest poem. Ochii
s or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară.
O lumină blândă care face rotocoale se ridică uşor înspre
tavan şi n cameră miroase a tei şi a prăjeală.
(...)
(Antiportret)
Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici
foarte. Si nici macar Popescu. Nu. Nici macar atat. Sa stai,
asa, si sa muncesti la cresterea parului si-a unghiilor tale,
sa lucrezi la curgerea boabelor de sudoare si, mai ales, Ia
curgerea lacrimilor. Siroi.
Numai sa stai. Nemiscat.Si sa-ti albeasca parul pe-o
singura parte. Aratand rasaritul.Sa-mi albeasca firele din cap
doar pentru ca m-au tras Inger-ingerasii Dumitale de ele,
doar asa, ca mi-au tras gandurile de par - nu prea tare - cum
tragi papusile de sfori ca sa se bucure copiii. Numai de-asta
sa-mi albeasca firele, Doamne.Aratand mereu rasaritul.
Mie sa-mi dai exact chipul care lipseste din toate
cartoanele alea pitoresti, atractive, desi baga capul prin
ele oamenii la balci. Sa fie ei, nu eu. si nici macar atat.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar
Popescu. Nu. Nici macar atat.
Sa nu mai scriu... Sa-mi publice, asa, postum, doar
buletinul - in cinzescinci de mii de exemplare, editie de
lux. Cu toate pozele de buletin din Bucuresti, cu toate
capetele lor amestecate intre ele. ,Asa, ca si cum ar fi un
lemn de icoana gata pregatit sa se picteze icoana pe el.
Statuia mea de mult e gata. Si se va dezveli doar dupa
sapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pamant. Statuia asta
comemorativa. Pe dinauntru. Scheletul. A fiecaruia ;si-a
tuturor. Oricand in pozitie de drepti. Nu, Doamne. Nici mai,
nici chiar, nici prea, nici foarte. Si nici macar Popescu. Nu.
Nici macar atat.
Si-mi dai acum numai un strop din linistea ce zace-n
capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cismigiu.
Atat. Sa mai fumez, asa, o tigara, visand ca eu am fost modelul dupa care s-a desenat acel schior razand in soare, zburand pe pante abrupte, survoland muntii intregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de tigari ,,Bucegi".Da, Doamne. Sa stau linstit. Ca un azil de batrani. Cu totii nemiscati. Aproape aliniati. Cu parul albindu-le numai pe-o parte, cum creste muschiul pe copaci. Dar aratand rasaritul.Asa sa ma. prinda. intotdeauna sfarsitul.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar
Popescu. Nu, Doamne. Nici macar atat.
(...)
Eu tac cel mai frumos și mai
expresiv
într-o poză de la un an jumate,
în pielea goală și c-o minge
mare în mîini,
ca o sferă cerească.
(Dac-aș fi ajuns dictator
numai această fotografie
aș fi permis să-mi fie făcută
publică,
purtată la manifestații și pusă pe
pereți.)
Dar, de obicei, vorbesc, vorbesc
și iar vorbesc…
Ca și cățeaua cu țîțele supte și
lăsate
care lingea resturi de ulei și
zeamă de ficat
de pe-o hîrtie murdară pe sub
mesele restaurantului
ca să le transforme în lapte alb
și bun
pentru căței – așa și eu:
încerc să scot tăcere din vorbe.
Degeaba.
(...)
Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă.

Arta Popescu,Editura Tracus Arte,2016,prefata Mircea Martin.

Marko Pogačar ,n.1984,Split,Croatia

Frumos e să respiri aerul de primăvară la Socea
şi în acelaşi timp să nu fii mahmur.
să absorbi picăturile din izvor şi apoi să curgi în ele.
frumos e să te simţi bine. să ai putere
pentru orice formă de credinţă care nu-i face rău altuia,
deci, a nu avea.
de asemenea frumos e să trăieşti pe Bosutska
şi să crezi că există.
în fiecare dimineaţă să intri în magazin şi să cumperi pâine, s-o mănânci
deasupra ziarelor pe care le-ai găsit în cutia poştală.
frumos e când poşta te găseşte şi când poţi să găseşti poşta.
găsirea e, în general, plăcută.
să găseşti un chip familiar când treci pe lângă stadion
sau pe lângă o universitate mai slabă. rânjetul e frumos.
e frumos să găseşti un punct.
cuţitul pentru întins pe care l-ai pierdut de mult şi acum e mătăsos
batalionul îngerilor de paradă îşi coboară urechile de fier
şi aceasta deja se învecinează cu oribilul. totul este la limita oribilului,
şi aceasta este de asemenea frumos.
să dezlipeşti guma de mestecat din talpa pantofilor uşori, răutate care îţi
deranjează echilibrul şi explică gravitaţia.
Newton e frumos. Brodski e frumos.
baricadele sunt miezul artei şi faptul acesta e incoruptibil.
când punk-ul perfect cântă când o zăreşti pe Anna Karina când se
întunecă luna când se ridică steagurile când se
desparte marea moartă. a se plimba e frumos. a se îneca.
ceea ce e frumos pentru mine pentru alţii e periculos.
a respira cu greutate pentru că aerul este saturat cu pini. a vorbi limba croată.
a aluneca. de asemenea şi viceversa.
frumoase sunt ferestrele pe care le poţi deschide
şi prin ele să atingi norii. Mosorul este frumos.
frumos e să mergi, să te caţări şi să crezi în vârf, să ştii
în ce an s-a terminat războiul când este ziua eliberării să respecţi
ziua femeii ziua mamei să iubeşti violetele,
să te dezbraci. să pici. să fi sigur că pici, iar apoi să tresari.
să te trezeşti. să tai. să împuşti nenecesar de lungi rafalele numelui tău,
să fii tragic în mod sistematic.
(Frumos E )
&
Îndes noaptea într-un e-mail hain
și-l trimit la tot poporul.
totuși pentru o poezie trebuie mai mult;
e prea ușor să pleci doar așa.
trebuie, de exemplu,
să spui: e duminică, după-amiaza devreme
băieții strigă undeva
pentru că echipa lor a câștigat,
vara și-a julit genunchii, și-a ridicat părul,
ceea ce se vede mai ales la fete.
să spui să pleci, să te îmbulzești în sine
un bulgăre de caimac bătut în cer,
în timp ce cuvintele sub masă sunt chircite
ca niște labe, mirosurile ude și groase,
șoarecii sufletului. mai mult. totuși trebuie
mai mult. și intru în poezie brusc
ca pula în micul Iisus:
e o duminică fierbinte, după-amiaza devreme
iar oamenii înnebuniți de lumină așteaptă
dimineața să deschidă poșta.
( Duminică, după-amiază devreme )
&
Mierea se topeşte în ceai, complet, spre deosebire de mine în tine
şi de tine în muzica clasică,
apeluri prea lungi de telefon, niciodată nu-i loc când ai nevoie
de o masă liberă, lifturi mereu stricate,
scări desfăşurate la infinit, precum o discuţie despre politică,
şi chiar când cineva observă că totalitarismul şi democraţia
se deosebesc doar în sistemul de numerotare
dispare imaginea şi totul începe din nou: vocile se scurg din ziduri,
complet necorporale, seara se lasă în palme, precum un miner
în mină; totuşi, pantofii lăsaţi
în faţa uşii arată că există oameni vii. dar ce înseamnă a trăi,
în timp ce iarna vine rostogolindu-se precum suflul rece din gâtul meu
şi-şi face cuibul într-un alfabet întunecat; toţi aceşti oameni necunoscuţi
şi grăbiţi, cu nume cunoscute, după-amiaza ruptă în două, precum Coreea,
ceaiul în care mierea s-a topit deja până la capăt, inseparabil,
şi acea soluţie vâscoasă e dragostea; cum să se ajungă la tine; cum să fii prinsă?
(Vecinilor,Carnea mea de dimineata e un steag lasat jos )
(2015,Editura Tracus Arte, volumul Ținutul negru,Marko Pogačar ,traducere din limba croată, Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić)

* * *

Va fi și mîine vreme bună,
Lăstunii zboară fulgerat.
Apusu-n vatra lui s-adună
Cu purpură de jar curat.

În golf corăbii dorm ca moarte
Sub flamuri fără de mișcare.
Fugit-au zările departe
Și geana-ntinsului de mare.

Scad raze-n taină din putere,
Cum blînde umbrele s-așează,
Iar tot nu simți că ziua piere
Și nu gîndești că se-nnoptează.

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

A zilei zare după munți pieri,
Învins e codrul greu de liniști grele...
Ci, în curînd, iubito, vei veni
Pe țărmul amuțit al veghii mele ?

Melodiosul glas oare-n curînd
Va rupe așteptarea-nfrigurată ?
Și în curînd la pieptu-mi tresăltînd
Vei fi un foc și o dorință toată ?

Plutesc pe ape cețuri lucitoare,
Ușoare ca și voalul tău, stăpînă,
E ceasul zînelor! Veni-vei oare
Tu, dintre zîne cea mai dulce zînă ?

Ori noaptea, umbra și cu tine,-ntru otravă,
Un vis ivit-ați și întors din mers
Și amăgit am fost de-o patimă bolnavă,
Al cărei jar s-a-nmormînta în vers ?

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Ieri seară,-ncununată-n floare, ai privit
Cristaluri de fereastră ce răsfrîng
Albastrul cer înalt, de stele viscolit,
Aleea plopilor în tremur nesfîrșit,
Ieșind în umbră grea ca-ntr-un adînc.

Tu, poate, ai uitat în sală, înapoi,
Și roiuri de lumini și vorbă înflorită,
Al valsului vîrtej, de muzici aprig roi...
Eu te gîndeam o primăvară-n toi,
Iar tu? Prea minunată și mîhnită.

Ți-ai spus tu deci că-n chioșcu-nsingurat
Te-aștept și-n deznădejde și cu flori,
În beznă, umilit și supărat,
Cu ochi păienjeniți de cît te-am căutat
Pe la ferești în vesele vîltori ?

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Viscol, viscolind,
Drum a măturat.
Luna, bănuind,
Cată peste sat.

Ieși la geam de-i sta –
Ce-i pân' a greși?
Zori vor lumina,
Urmele-or ivi.

Slobozi, pe afară,
Cîinii, răi, se țin.
”Vină-n astă-seară” –
Pot ca să nu vin?

Sar ca-ntotdeauna
Gardul de nuia –
Soacra și cu luna,
Poate, n-or vedea.

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Ci să mă uiți tu, om nesăbuit,
Spre dulcea-ți fericire.
Sînt chip din gîndul tău cioplit,
Dorești o nălucire.

Și crede tu, cel rătăcit în vis
Și în suspin și chin,
Cu cît aproape par că ți-s,
Cu-atîta-mi ești străin.

Așa copii, ademeniți de lună
Ce-n unde tremură zîmbind,
S-aruncă-n vis, iar zbatere nebună
Destramă chip de-argint.

Spre nici un bine lacrimile-ți nu-s,
Și nu te-ncrede-n vis,
Că-n ceruri luminează luna, sus,
Nu ție, ci-n abis.

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

În codri din ținut străin
De-al oamenilor chef abraș,
Ca-n vis, chemat eu sînt să vin
La primitorul tău sălaș.

Tu, sub sălbatecul parfum
Al codrilor și blîndei sări,
Răsai în capătul de drum
Plutind pe șubredele scări.

În clipă limpede și rece,
Tu, roșă, mîinile îmi iei,
Pe cînd, prelung și moale, trece
Zefir tîrziu prin crengi de tei.

(1856, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Sub nopți de primăveri, pămînt;
Prin mișcătoare neguri, gîndul,
Străin de-al vieții sterp frămînt,
Silit a-i asculta frămîntul.

Din neființă ies și vin
Spre el cuvînt și necuvînt,
Ademenind, sunînd a plin,
Din veci în pururea curgînd.

Ci iată zorii! Umbre mor,
Învolburate neguri cad.
Spre timp de zi fără de nor
S-avîntă gîndu-nseninat.

(1856, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie,
Spre-a-mi dogori-n deșert răcitul sînge iarăși;
Nu voi chema nici tineri ani departe mie
Și dragostea nebună, cu care-au fost tovarăși.

Pleca-voi liniștit întru puterea de ne-nvins,
O singură dorință neizbutind s-ascund:
Ca vînt de toamnă patimi să-mi fi stins,
Cum zilele îmi rup din părul cel cărunt.

Iar scape-mi sufletul bolnav, sătul de lume,
Ușor de lanțul lumii, ușor să pot începe
Trai nou pe-un mal pierdut de apă fără nume,
Sub dealuri sinilii, lîngă tăcute stepe,

Și unde meri și pruni cu floarea s-or întrece,
Și unde-s nori puțini și vremile-s blajine,
Și sălcii se apleacă în clară undă rece,
Și strînge seara-n stup cumințile albine.

Iar poate, tot sperînd, eu zări am să scrutez,
Tînjind după prieteni și dulcele lor cor,
Curatele lor inimi, cum luna noaptea-n miez,
Gingașe - cînt de muză - sufletele lor,

Acolo, în sfîrșit, ce-am jinduit să dobîndesc,
Am plănuit, am așteptat, voi dobîndi în ani tîrzii,
Și, din tihnit liman de ideal lumesc,
Eu, surîzînd, voi trece-n tărîm de veșnicii.

(1857, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Grădina ta văzut-am iară.
Cărări știute-am străbătut
Pe unde-n altă primăvară
Noi rătăcit-am și-am tăcut.

Vai biata-mi inimă tînjea
De teamă și nădejde plină,
Ci frunza crudă nu putea
Să pună stavilă-n lumină.

Acum, sub ram și umbra-i deasă,
Și-n ierburi, fum de mirodenii...
Iar ce mîhnire grea se lasă
Din vegetalele muțenii!

Privighetori, uitînd de sine,
Își cearcă rar vrăjitul flaut.
Sub verzi boltiri de pace pline
Eu în deșert colind și caut.

(1857, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

* * *

Minunată cununa-ți în zori,
Amfitrite, din mare răsare!
În sidef străveziu și bujori
Se ridică Eos de sub zare!

Pe nisip, de talazuri uitat,
Brîu de ierburi marine se-ntinde,
Pe cînd cerul în golf răsturnat
Foc albastru sub ape aprinde.

Prins ostrovu-i în vis fără pată,
În gingașă lumină și nouă...
Aiurînd către unda sărată,
Înstelat este stuhul de rouă.

(1857, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

Oh don't you know how dark the forest grows
Proud traveller, a million miles from home
Buried in your soul is a fire so warm
It quells all the demons, at least until dawn

I planted a new seed every mile or so
Rustic old landmarks by the time you grow old
Followed your footsteps into the sun
Planted you a forest so you can walk on

Don't you be tempted by any steel cage
And don't let your passion die as you age
You're not meant for a life on the run
You and the forest will soon become one

Sorrowful infants and mothers of scorn
Crowd all those cities you've passed by before
Glistening doves and love's lightning spear
Reveal the bends in the trail you hold dear

Their machinery grinds like a mad wolverine
As smokestacks pollute the birth of a spring
Don't look back on the damage they've done
the bleakest of winters still sees the sun

When your time passes don't cry or sigh
Just stay with the trail til the last breaths of life
Turn your body into cold winter stone
Heed the season's changes, you're not yet old

Life on the Run - a song about naturalism, by VladM

Ochii

Azuri şi bruni, lucind fierbinte,
vedeau lumina-n zori adîncă;
azi dorm prin funduri de morminte,
şi soarele răsare încă.

Plăceri mai dulci decît acele
de zi cu zi în nopţi avură.
Şi-acum lucesc pe boltă stele,
şi ochii umbrele-i umplură.

Nu, nu-s orfane de privire
orbitele, nu e posibil!
S-or fi sucit spre altă fire,
spre ce se cheamă invizibil,

şi precum aştrii ce coboară
se mută-n alte constelaţii,
nu cred că ochii pot să moară,
pot doar să doarmă-n alte spaţii.

Azuri şi bruni, lucind 'nainte,
deschişi spre bolta cea adîncă,
frumoşii ochi de prin morminte
privesc spre noi şi-ntreabă încă.

Sully Prudhomme, primul câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, conferit de Academia Suedeză