mie mi-a placut The Notebook :D

Sa vezi Ultrabook ,e mai usor dar mai bun :P

nu prea-ţi vine să crezi că ar exista vreo ţară în care filmul favorit al audienţei tv (!) ar fi un film care a fost nominalizat la oscar pentru cel mai bun film străin, a intrat în competiţie la cannes şi e un semi-documentar alb-negru despre un erou al rezistenţei secolului 20, deci nu vreun personaj semi-istoric cu faima umflată de păşunisme locale. nu prea-ţi vine să crezi, mai ales pentru că filmul nu e continuă stoarcere de canale lacrimale şi o dramoletă obosită dedicată suferinţei din amor, ci un film auster, în care personajul îşi operează singur degetele de la picioare cu un cuţit ordinar, pentru a opri răspîndirea cangrenei, iar povestea de dragoste există, însă cea dorită nu e o soţie de hangiu cu nuri copioşi, ci fantomatica libertate. ţara există şi se numeşte Norvegia. filmul este Ni Liv (nouă vieţi) din 1957 şi e regizat de Arne Skouen, despre care se spune că e o legendă a cinematografiei norvegiene. nu ştiu nici dacă e cel mai bun film al autorului, nici al ţării lui. e un film frumos care se străduieşte din răsputeri să nu fie, pentru că nu asta e miza lui. filmul nu vrea să fie un pliant turistic, ci vrea să meargă pe urmele lui Jan Baalsrud, personaj aproape pitoresc, dacă ţinem cont că a migrat de la fabricarea instrumentelor muzicale la antrenamente militare în scoţia, trafic de explozive şi sabotarea unor obiective nemţeşti din timpul ocupaţiei norvegiei în ww2. dar jan nu e un supererou de vise umede. omul nostru circulă pe schiuri fără viteză supersonică, se îmbată înainte să scape de cîteva degete necrozate, o ia razna după cîteva zile de stat după un perete de zăpadă, făcînd foame şi aiurînd de durere. citind descrierea, s-ar crede că doar un popor cu o antropofagie latentă şi un sadism prost reprimat l-ar putea cocoţa în topul preferinţelor. dar nu e aşa. filmul e echilibrat, ţinînd sub papuc orice încercare a tendinţelor estetizante, acelea de pură contemplativitate a maiestăţii naturii sau grandorii umane extinse peste graniţele povestirii, de a prelua controlul, filmul taie imaginea exact acolo unde deraierea de la subiect spre extaze colaterale ar putea deplasa centrul de greutate al povestirii. în schimb, se concentrează pe cazul particular al omului care a îndurat pentru o cauză, pe coeziunea comunităţii, pe oameni şi nu pe obiecte, pe metafore ale morţii distilate din experienţa lui personală, căci extrapolările ulterioare aparţin doar spectatorului. şi totuşi frumuseţea, redusă aşa cum e la directivele regizorale de a spune şi de a nu divaga, intră în imagine de peste tot. e inevitabilă, deşi are căluş. e insistentă, deşi rolul ei declarat e doar instrumental, cel de a servi restabilirii traseului real al lui Baalsrud. splendidă scena finală în care baalsrud trece frontiera spre finlanda cu o ceată uriaşă de reni, condusă de un lapon, cu lookul lui năstruşnic. e mai mult o lecţie de istorie locală decît o parabolă descărnată ce-şi strigă universalitatea, dar tocmai modestia intenţiilor unei istorii exemplare şi demne de a fi dată ca pildă, uimeşte. JB nu ar fi fost nimic fără cei mulţi şi necunoscuţi care l-au ajutat să supravieţuiască. şi JB cel real a fost conştient de asta, de vreme ce îşi împarte mormîntul cu unul din cei care s-au expus riscului de a fi executaţi, ca să-l treacă peste munte, în teritoriu neutru. celebrare moderată a curajului, ne-zeificarea eroismului, efectul tonic al solidarităţii - naţiunea asta chiar e o enigmă pentru mine.

cînd mă gîndesc că la premiera portretului luptătorului am fost 4 oameni într-o sală neîncălzită, mă ia cu frig. n-am vrut să zic şi asta , da na, mi-a scăpat.

ultimele 2 filme vazute :

Stranger Than Paradise (1984) - exercitiu perfect de minimalism. atat de concentrate pe metru patrat au fost toate secventele, incat m-a cuprins la un moment dat o stranie senzatie de claustrofobie, :) . scenariul nu e cine stie ce, dar pentru un astfel de gen de film, e mai mult decat suficient. 8/10

The 400 Blows ( Le Quatre Cent Coups) (1959) - o fi un reprezentant de seama al noului val francez, sau (mai mult sau mai putin) autobiografic, sau aclamat de majoritatea criticilor de film, pe mine, insa, povestea lui antoine m-a lasat usor indiferent, din pacate. din pacate pentru ca, altfel, filmul e bun, truffaut se pricepe sa miste camera in jurul personajelor, micutul care-l joaca pe antoine parca s-a nascut actor, foarte natural, ajutat ce-i drept, si de scenariul simplu, la obiect (exemplara e scena de la psihiatru), ma-sa e cat putea fi ea de sexy si de fufa, etc. 7/10

Ultimul film care l-am vizionat a fost Inception acum 30 de minute pe telefon. Un mare film.:D

Mai ales pe telefon.

^ http://www.youtube.com/watch?v=wKiIroiCvZ0

Din ce-am vazut la restrospectiva Cannes pana acum:

Beasts of the southern wild - Descrie viata oarecum animalica a unei mici comunitati de oameni care traieste undeva in afara societatii, intr-un spatiu la distanta de civilizatie, lasat in paragina pentru ca oricand poate fi inundat. Personajul principal e o fetita (foarte bine interpretata) si practic filmul urmareste o maturizare precoce, asemanatoare animalelor care trebuie sa invete cat mai repede cum sa-si procure mancarea, ce atitudine sa ia fata de ceilalti etc. Tatal ei e cam pe duca si e foarte constient de asta, dar refuza sa primeasca orice fel de ajutor medical din exterior de frica unei domesticiri fortate. Incearca sa o invete cat mai rapid despre viata in "salbaticie" si face din instinctele animalice o virtute. Exista o scena in care cineva incearca sa o invete pe Hushpuppy (fetita) cum sa manance un crustaceu. Vazand modul prea civilizat de a proceda, adica utilizand chestii inutile precum tacamurile, tatal incepe sa o certe si ii arata cum se procedeaza in jungla, adica rupand cina cu mainile. Fetita trebuie sa repete si toata lumea ii face galerie ca la stadion (great parenting :P). Filmul face parte din categoria reusitelor pe tema maturizarii precoce, e realizat cu mijloace putine, dar inventiv. E neastepat de bine filmat (asta nu inseamna ca-i ceva extraordinar) si binisor jucat, desi mai toti actorii sunt niste necunoscuti, ba chiar amatori daca nu ma insel.

In the fog - Un film destul de static, cu multe cadre lungi, cu nu foarte multe personaje. Actiunea e destul de simpla dpdv narativ: in timpul celui de-al doilea razboi mondial, doi partizani rusi sunt trimisi sa omoare un civil de aceeasi nationalitate pt ca-i banuit ca ar fi colaborat cu nemtii. Filmul nu mai e atat de simplu cand se da un zoom pe personaje, oameni de aceeasi natie prinsi intr-o situatie stupida. Realismul filmului m-a dus cu gandul la Sartre si a lui pieasa "Morti fara ingropaciune", chiar daca in ceea ce priveste actiunea propriu zisa nu seamana. Clar nu e un film pentru cei care cauta actiune, nu se intampla multe in film, dar pana acum mi se pare de departe cel mai bine realizat. Chiar daca scenariul e oarecum simplut, actorii joaca foarte bine, iar imaginea e cea mai buna din ce am vazut. Singura mea pb e ca mi s-a parut mai putin interesant decat My Joy. Aici nu exista o coborare in infern precum in filmul precedent, poate si pt ca infernul e deja acolo, dar asta il face ceva mai monoton.

Rust and bone - Bine realizat, bine jucat (in special Marion), dar putin cam schematic, facil si pe alocuri melodramatic. Insa in cele din urma e un film placut pana la un punct, chiar daca mi se pare cel mai putin impresionant din ce am vazut. Nu aveam asteptari asa ca nu a dezamagit, pb e ca nici nu m-a surprins in vreun fel.

Like someone in love - Un Kiarostami tipic, chiar daca decorul s-a mutat in Japonia. Personaje care se intalnesc pt prima data schimba replici si ajung sa se cunoasca intr-un mod destul de personal. Nu e chiar printre cele mai bune filme ale iranianului, dar mie mi-a placut. Clar e static, ca de obicei, multe dialoguri bine scrise, naturalete... Kiarostami tipic. Singurul lucru deranjant a fost finalul, putin cam anticlimatic.

Holy Motors - Bizar, dar nu m-a surprins atat de mult pe cat as fi vrut. Asteptarile erau foarte mari si nu a venit cu acel ceva care sa-l faca un film cu adevarat mare. Poate e filmul care poate fi cel mai comentat. Cred ca i se pot gasi mai multe interpretari, dar momentan nu cred ca-i cazul sa emit ipoteze. Filmul e bine realizat, cu un Denis Lavant excelent, dar din pacate nu pare sa depaseasca ceea ce apare in trailer. Te-ai astepta de la un film inteligent sa expansioneze ceea ce apare intr-un trailer, dar nu face decat sa ofere repetitiv lucrurile prezentate. Dupa umila mea parere nu cred ca-i un film de Palme d'Or si poate singurul care ar fi meritat vreun premiu e Lavant.

Top personal pana acum:

1. In the fog
2. Holy motors
3. Like somone in love
4. Beast of the southern wild
5. Rust and bone

De mentionat ca toate mi-au placut, dar niciunul nu a avut ceva care sa ma incante in mod special. Mai am inca 5 de vazut: Killing them softly (chiar acum plec sa-l vad), Post tenebras lux (de la el am cele mai mari sperante), film surpriza (care sper sa fie Amour, dar cred ca mai degraba o sa fie ceva de tipul the hunt. sper doar sa nu fie moonrise kingdom, that would totally suck), after lucia si dupa dealuri.

"Kiarostami tipic".De cand e Kiarostami asa mort?

Eu din ce-am vazut ar reiesi cam asa:

1).Beasts Of The Southern Wild
2).Holy Motors
3).Killing Them Softly/Post Tenebras Lux
4).In The Fog
5).White Elephant
6).The Angels' Share/Reality
7).Like Someone In Love
8).Cosmopolis/Despues De Lucia

De notat ca tot ce este dupa Loznitsa nu mi-a placut.

Bag si eu un clasament provizoriu, de la festival + de pe surse, mai am pana joi doua bucati la festival.

1. Beasts of the Southern Wild
2. Moonrise Kingdom
3. Like someone in love
4. Holy motors
5. Reality
6. Killing them softly
7. Lawless
8. Rust & bone

N-am cumparat bilet la filmul surpriza, dar nu cred ca o sa fie Amour. Daca il aveau, il puneau cap de afis, nu faceau giumbuslucuri din astea cu el. Cred ca e Moonrise Kingdom sau Xavier Dolan-ul. Bine, pentru cei ce asteapta Amour, sper sa ma insel. :D

Ultimul film vazut a fost Chronicle. Dupa descrierea pe care am citi-o ma asteptam la mult mai mult de la film, dar nu as spune chiar ca m-a dezamagit. Este pur si simplu un hibrid intre filmele cu supereroi si dramele cu tineri liceeni. Pana in utima jumatate de ora nu prea este actiune, iar filmul se termina putin cam subit. I-am dat nota 7 si nu stiu daca l-as recomanda, probabil doar din punct de vedere al dramei psihologice prin care trece personajul principal.

Dupa dealuri si campii nu l-o vazut nimeni inca? :P

Gata si cu retrospectiva Cannes. Intre timp am mai vazut:

Killing them softly - Un film bine facut all-around: regie, imagine, actori, scenariu, muzica. Integreaza binisor politica si efectele crizei in viata uzuala a smecherarilor ordinari (mafioti ar fi fost poate prea mult spus). Eu l-am vazut si ca un fel de satira, "mafiotii" sunt hipersensibilizati, uneori chiar depresivi. In final a fost sub asteptari pt ca-i mult inferior lui Jesse James (one of my all-time fav). Imaginea e buna si aici, dar nu prea foloseste la ceva anume. Personajele sunt mai mult schitate, la fel ca ele nici povestea nu are prea multa vlaga (cam atipic pt filmele de gen), dar poate chiar asta se dorea, ca element al satirei. Dialogul e destul de inteligent, politicul din film s-ar putea sa fie un element love it or hate it, dar ultima replica, data de Pitt, e destul de spot-on.

Post tenebras lux - Cea mai mare dezamagire. Un film care nu merge nicaieri, lipsit de sentimente, fara vlaga si poate fara idee (care sa merite a fi ecranizata). Are o imagine foarte buna, dar care pana la urma e stricata de inutilitatea acelui artifiu observat si in trailer, artificiu care persista in mod inexplicabil pe toata durata filmului. Pt mine e genul de art-film wannabe.

Moonrise Kingdom - Surpriza, filmul surpiza pe care nu-l vroiam. Cred ca mai toti l-am vazut deja. Wes Anderson at it's best.

After Lucia - Crap. Big crap.

Dupa dealuri - Nu aveam asteptari foarte mari si m-a surprins enorm. Pt mine e singurul film cu adevarat memorabil din ce am vazut pana acum de la Cannes (si practic singurul care mai are vreo sansa e Amour). Filmul e foarte compact, e plin de dialog de la un capat la altul, tot timpul se intampla ceva relevant, deci nu bate campii deloc in ciuda celor 2 ore jumate. Mi se pare nejustificat sa fie numit un film lung. Actorii sunt foarte buni, naturali, creaza niste personaje veridice (poate singurul film care reuseste asta). Imaginea e si ea excelenta, poate cea mai buna pe care am vazut-o in vreun film romanesc (dar am vazut putine). Sunt sigur ca o sa genereze niste discutii interminabile pt ca filmul se situeaza de o anumita parte si nu o face deloc subtil. Ce mi-a placut insa e modul in care a prezentat cele doua tabere, de parca ar fi in lumi diferite, incapabile sa comunice intre ele cu adevarat tocmai pt ca nu folosesc un limbaj comun. Mi-a placut si faptul ca incidentul a avut loc mai putin sub forma unei forte razbunatoare, al unui exces de putere, ci mai degraba dintr-o oarecare inocenta (daca o pot numi asa), din ideea de a face bine in mainile unor persoane care nu erau constiente de aceasta diferenta in limbaj si prin urmare nu realizau ca binele lor e cu o masura diferita de nevoia celuilalt. Mi-a adus aminte de Soareci si oameni a lui Steinbeck, de acel om cu putina minte, inocent, care nu era constient de propria putere.

Clasamentul final (de fapt mai vreau sa vad Amour, The hunt si Lawless):

1. Dupa dealuri
2. In the fog
3. Holy motors
4. Killing them softly
5. Moonrise kingdom
6. Like someone in love
7. Beasts of the southern wild
8. Rust and bone
9. In another country
10. Cosmopolis
11. Post tenebras lux
12. After Lucia

Din premii, mi se par absolut meritate cele de scenariu si actrite luate de Dupa dealuri, dar regia mi se pare ca ar fi meritat-o mai mult Loznitsa. Decat Reygadas cred ca mai degraba ar fi mers chiar si Mungiu sau Carax.

am zis că dispar de pe hartă, Fed, asap, aşa cum sper să dispară moldova sovietică incorporabilă româniei, dar jur că nu e vina mea. mi-a venit un prieten de după nouă mări şi primul lui gînd a fost să ne adunăm iar toţi la o bere şi la o lîncezeală de o noapte întreagă pe o saltea întinsă lîngă zid, pentru a rememora zilele de demult cînd ne uitam la blue velvet şi indiana jones unul după altul şi discrepanţele nu se vedeau, nu se simţeau. noi nu suntem cinefili, noi doar ne uităm la filme. şi ne-am uitat.

i won't get smarter by shutting up anyway

Motivele ei sunt necunoscute. Ce se ştie despre ea poate încăpea într-un pliant la o cutie de chibrituri. Spune că e servitoarea propriei sale familii. În fiinţa ei nici urmă de cochetărie şi iubire panteistă ca la cenuşăreasa lui disney. Dimpotrivă, are privirile dure, de oţel ale tinereţii ce şi-a jurat o inflexibilă puritate. Vine la amanet cu fleacuri, care nu prevestesc deloc actul ultim al unei renegări definitive şi a sărăciei fără scăpare: amanetarea crucifixului. Cînd tipul ce-i livrează banii îi propune să păstreze crucea de aur şi să-i lase cristul de marmură, refuză. Probabil pentru că în suflet rugurile aprinse ale ereziei s-au şi topit deja, lăsînd o linişte amplă, devotată noii sale credinţa în lipsa oricărei speranţe. Tipul oricum nu 'jaba îi acceptă nimicurile recompensate copios: i-a căzut cu tronc blonzimea fetei şi spere să o poată educa în spirit capitalist, mai puţin în etică puritană, cît e fierul cald, căci fata are şaişpe ani. Se căsătoreşte, însă nu îi este mai bine. E prea săracă pentru a putea aştepta marea iubire, prea încolţită ca să nu vrea să plece de acasă imediat, prea plină de dispreţ la gîndul unui mariaj convenţional, cu un tip pe care-l detestă. La început convenabil de larg, spaţiul dintre aceste constrîngeri începe să intre la apă, sufocînd şi inundînd totul cu o greaţă paralizantă. Citeşte, dar cititul nu face decît să caşte breşe peste tot, să acutizeze contururile lucrurilor pînă la orbire. Vorbeşte cu soţul, dar dialogul nu face decît să apară arhipelaguri acolo unde părea să fie o fîşie continuă de pămînt, făcînd legăturile şi mai slabe, iar distanţele mai mari şi mai obositor de trecut. El e fost bancher, actual cămătar, care din întreaga pictură a occidentului nu pricepe decît că femeia e obiect de plăcere şi trebuie folosit ca atare. Sau e sfîntă, obiect de adoraţie religioasă. Între aceste două opţiuni – nimic, doar ecoul. Însă blîndeţea ei inaccesibilă, insondabila ei melancolie tocmai în acest interval nestudiat se află. Une femme si douce.. se sinucide. Vrea să-l împuşte pe el, dar apoi se opreşte: este aceasta vraiment o ieşie? Nu e. Din tăcerea, vorbită sau nu, nu te scoate moartea celuilalt. Infernul scăpat de un drac nu e paradis.
Filmul e uscat, recitat aproape, s-ar putea ca numai ceva lecturi de teatrologie, nu de film, să mă facă să înţeleg potenţialul unui joc în care o voce fără inflecţiuni enunţă robotic fragmente dintr-un ennui instalat parcă de secole, adunat în dune nemişcate într-un apartament parizian, deşi toată tărăşenia, povestită de soţul care habar nu are de nimic, nu pare să fi durat mai mult de cîteva luni. Încă o piesă adăugată la bressoniadă.

Asta a fost înainte să citesc nuvela lui Dostoievski. După ce am citit-o, unele chestii s-au luminat, dar filmul deplasează cu cîteva grade traseul nuvelei, nu în privinţa naraţiunii, care e destul de fidelă, ci a mizei, a ceea ce se înţelege din el. După cum se spune tonul lui Bresson e: engaged, deeply respectful, but not reverential—instead a bit freewheeling, associative, ambulatory. Probabil faptul acesta, că e mai mult investigator decît tributar culturii, că ia faptul cultural, îl suprapune peste un fapt de viaţă şi îl taie fără ezitare acolo unde devine hieratic, pur şi simplu istoric sau ţinînd de altă sensibilitate, sau îl umple dincolo, unde alte excrescenţe istorice îşi cer cuvîntul, îl face pe bresson atît de onest şi de valabil.

Take this waltz -o porcarie indie cu pretentii de film profund (Michelle Williams despre care acum aflu ca a jucat in filmul asta eu crezand pina acum cateva minute ca e vorba de Carey Mulligan :-O ) este maritata cu Seth Rogen (ala cu bondarul verde :-& ) dar saliveaza la un vecin mai frumusel . Devine femeia asta asa bovarica asteptand ca vecinul ei sa-i dea orgasmele verbale de care domnul viespe verde o lipseste . Si vorbesc ei doi si nici macar nu si-o trag si iar vorbesc si iar nu si- o trag si Seth Rogen se ocupa in timpul asta de bucatarie si de tot felul de retete simandicoase . Filmul merge tot inainte si golul interior ( si exterior) al femeii creste mai ceva ca o carie din gura unui sugator de cocosei de zahar . Monotonia este sparta de niste scene la piscina unde avem parte de livezi de peri pubieni :niste babe la dusuri + eroina noastra care se leapada cam repede de haine.
Avem pina la urma si niste sex filmat la 360 de grade (doar pe orizontala) unde vedem 6 picioare in pat semn ca bucuriile de la brau in jos e bine sa le imparti in grup.Actiunea tantrica se petrece intr-un falic far pe malul marii pe melodia lui Leonard Cohen ''Take this waltz '' .
La final femeia este unde ar trebui de fapt sa fie -la cratita si priveste asa sagalnic la armasarul de langa ea . Se intelege ca si de asta s-a saturat si urmeaza altul la pat ,adica in far .

2/10 - Sa vii ca tac-tu tuns la scoala

acuma am văzut şi eu holy motors. bremen e de vină. mersi bremen >:D<

liviu nu ştiu de ce nu vrea să-l interpreteze, deşi eu aş fi foarte curioasă ce crede lumea despre el.

în primul rînd, două-trei măşti din istoria filmului francez, primele ce-mi vin în minte.
carax îi mulţumeşte lui georges franju la sfîrşit, deci să-l amintim şi pe franju.


eyes without a face (georges franju) - cea care joacă în holy motors rolul lui celine e şi cea de sub mască, în filmul lui franju. sus 1960, jos 2012






lost in new york (jean rollin :x )

şi, desigur

litan (jean-pierre mocky)

alte cele - kylie minogue care arată a jean seberg şi pe care o şi cheamă în film jean
- dedicaţie finală pentru ekaterina golubeva, muza lui carax , dar şi a lui bartas.
- chestia aia cu *trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi urmărit tot timpul, deşi camere nu există* - un fel de interiorizare a panopticonului, chiar în posibila lipsă a acestuia. cctv?
- faza cu cimitirul - tare! dar şi adevărată. pînă şi alex leo şerban îşi supravieţuieşte moartea pe acest forum. site-ul e un afterlife plantat chiar în această viaţă, e surogat de posteritate şi posibilitatea că-şi va mai aminti cineva de tine, ba poate îţi vei face şi prieteni postum, dacă mai dă cineva de pagina ta de web, e reală. vei primi şi mail-uri post-mortem (de la cinemagia sigur), deci netul înlocuieşte necesitatea spiritismului şi anulează bariera celor două lumi, cea de aici şi presupusa de dincolo. în plus, cît poate spune un nume pe un mormînt, mai ales dacă nu el cuiva care a reuşit să se producă în viaţă? nu tu pictor, nu tu politician sau filantrop. ca să nu treci indiferent, piatra de mormînt îţi oferă un link, unde îl vei putea cunoaşte pe cel mort în toată splendoarea lui de-o viaţă: ce cîini mişto a avut, ce clătite mişto făcea la dejun, ce mişto a fost călătoria lui în panama sau surinam, ce frumos lăcrima la primele raze ale primăverii, etc. deci linkul de pe mormînt e un fel de captatio benevolentiae, el zice: trecătorule, măcar acum, că am crăpat, bagă-mă în seamă! căci numai moartea îmi oferă răgazul necesar să devenim prieteni, gata cu agenda hiperplină şi cu şedinţele la psihanalist -acum sunt liber, deci hai să comunicăm! sau sunt oameni care supravieţuiesc sub forma unor biţi, prin canalele cyberspace-ului (parcă văzusem ceva de genul acesta în dosarele x :-? :)) ). pînă la urmă de ce nu? cum mai toate pozele de astăzi, albumele de amintiri sunt digitale, singura modalitate de le scăpa de la foc, de la un hdd stricat, de la o mutare urgentă atunci cînd edilului i se pune pata să tragă o şosea chiar prin mijlocul livingului tău, de la un shift delete dat de urmaşi nerecunoscători, este să le încarci pe undeva şi de acolo, din eternitate să le contempli la infinit.

- pe de altă parte, e nevoia ca diviziunea muncii să dea tuturor de lucru. de aceea, să fii tu însuţi e costisitor , de multe ori. trebuie să dai şi altuia posibilitatea să trăiască, să nu fii un egoist infect, trebuie să permiţi şi altuia un job plătit, acela de a te înlocui în propria ta viaţă. iar tu să-i înlocuieşti pe alţii, să-i simulezi dacă trebuie, să deranjeti apatia, să aranjezi un simulacru al activităţii. chestia îmi aminteşte de forbidden door, cu a sa reţea clandestină de televiziuni reality, în care subiectele erau de cele mai multe ori violente, incomode, un fel de videodrome generalizat, pe care îl puteau accesa doar membrii unui club select. în holy motors totul se face pentru frumuseţea gestului, pentru a-i retrăi pe quasimodo sau pe phantom of the opera - umm, de ce nu? not that bad.

cei ce l-au mai văzut, ziceţi şi voi.

Voskhozhdeniye -regizat de Larisa Sepitko in 1976 -film clasic despre razboi . Magistrala confruntarea unui prizonier cu anchetatorul /calaul sau . Obligatoriu de vazut .9/10

http://www.youtube.com/movie?v=UEVZO...&feature=mv_sr

Magic Mike

Steven Soderbergh asta e un regizor talentat dar teribil de inconstant.
Haywire a fost o petarda trasa dar omul se revanseaza cu Magic Mike,in care iar joaca Channing Tatum,filmul fiind inspirat intr-o oarecare masura din viata lui inainte sa devina actor.

Multa lume se plange ca Tatum nu stie sa joace si chiar daca uneori e cam neconvingator,aici se descurca de minune pentru ca e in elementul lui.
Restul distributiei nu e pusa prea tare in centrul atentiei decat McConaughey,care e la fel de carismatic ca si in Killer Joe,Alex Pettyfer si Cody Horn.

Desi filmul devine conventional prin ultimele 20-30 de minute,lucrul asta nu e tocmai deranjant pentru ca ne arata ca nu-s toate roz in profesia asta de stripperi si actorii mentionati mai sus chiar sunt ok in rolurile lor.

7/10

step up revolution
 

Mi-a placut la nebunie filmul asta , intotdeauna se gaseste ceva nou de prezentat din industria dansului dar mai ales ideea filmului este mereu reprezentativa ,, sa nu renunti niciodata la visele tale si sa lupti continu chiar daca uneori motivatia se schimba ,, pacat ca nu lam vazut la cinema :((

Looper
 

Tocmai ce am văzut un film care m-a dat pe spate: Looper !!:-?