Văzut-am aseară The Swell Season. Un documentar oarecum inutil, aşa cum de altfel mă aşteptam să fie. Muzica, însă, a contra-balansat frumos lipsa de direcţie a filmului.

''This Must Be the Place'' -2011- regizat de P .Sorrentino ;o incercare partial reusita intrun film in care dezabuzatul rockar Sean Penn se preumbla prin America urmarind sa-l prinda pe nazistul care i-a scapat lu ' ta-su . Rolul lui Sean Penn mi-a amintit de Bill Murray in Broken Flowers cu diferenta ca Murray nu era rujat si nici machiat (strident ) :-* . Un film in care intalnesti o gramada de ciudati gata sa-ti arunce tot felul de replici pompoase . Cam astea ar fi marile probleme a filmului : grotescul ,pompozitatea si hiperestetismul amestecate intrun film care pare ca se inspira din Jarmusch , Wenders si Wes Anderson si ajunge la ''Undeva in Palilula ''.
Un mare minus : mormaiala lui Sean Penn -n-am inteles 50% din scrasnetele lui .
Lucruri bune : coloana sonora + un David Byrne in forma ;imaginile superelegante cu secvente de tip videoclip ;desi multe replici sunt mai profunde ca faliile tectonice cele care nu-ti cad greu la stomac reusesc sa fie chiar amuzante .
Cheyenne: It's not a question of being careful, it's a question of knowing how to play ping-pong.

Cheyenne: What do you call yourselves?
Steven: The Pieces of Shit.
Cheyenne: That's a really good choice.
Steven: You're fuckin' right it is, yeah! It took us 6 months to come up with it, besides it's exactly the right name for this moment in history.

http://www.youtube.com/watch?v=2iR4W...eature=related

6/10

Am vizionat multe filme dar avand un deja-vu saptamana asta m-am decis sa revizionez momentele din Legendele Toamnei.Vazut//Salivat.
8/10

Unde e painea si sarea pentru acest kamarad nou?

Cu filmul la taxidermist
 

Avida este genul de film făcut în joacă, un fel de aerisire cerebrală iniţiată la cafea, în care responsabilitatea fiecăruia faţă de întreg se trasează cu marjele generoase ale unui jam session la un afterparty. Mai puţin serios ca ton decît Nadja, care mi se pare făcut din acelaşi motiv, Avida pare să aibă existenţa fantomatică a unei creaţii, care se mulţumeşte cu sporadicele flori ce i se aruncă în faţă, dar, simultan , e destul de interiorizată cît să pară că nu trăieşte pe seama reacţiilor pe care le determină. Avida e o curiozitate, o excepţie ce nu zgîlţîie regula, nu uzurpă clasicii, nu aduce cerul mai aproape. Cu acest film, realizezi de ce se spune, despre anumite chestii, că sunt de nişă: pentru că nişa, la propriu, e o scobitură care nu duce nicăieri. o populaţie de revoltaţi urbani, nemulţumiţi de felul în care magazinele expulzează clientela la sfîrşitul zilei, se retrage într-o vale mobilată cu dulapuri, în care se fabrică orice: de la ţuică la copii, nişe extensibile aproape la infinit. scena aminteşte de punerea în scenă a unei piese de beckett, în care personajele vorbesc din interiorul unei urne mortuare, redefinind funcţia unui obiect cu paradoxala lejeritate cu care o redefinise duchamp sau cu care o face acest film. iar habitatul optim pentru o populaţie se numeşte tot nişă.

Se ia o crimă imperfectă, ca cea din Du rififi chez les hommes, imperfecţiune minunat filmată, i se scoate logica şi osatură morală, adică tocmai acea parte care la un cadavru se împute cel mai repede, se îmbracă pielea la loc şi iese Avida, odraslă cu o viaţă mimată pervers, parazitar, cam ca făpturile lui bruno schulz. de altfel, filmul conţine o scenă de jupuire minuţioasă a unei vulpi argintii, care la finalul filmului e omagiată printr-un tablou - Le renard argente de braastad. cei ce apar în film sunt legaţi, într+un fel sau altul de un bestiar copleşitor: fernando arrabal , dramaturg al absurdului, e un picador cu tendinţe sinucigaşe care lansează săgeţi în pielea unui rinocer, claude chabrol e un zoofil ce savurează actul ingurgitării cu ardoarea descriptivă a amorezului, jean.claude carriere e un bogătaş stricat la minte ce-şi pierde cîinele, iar Avida este o soprană nemişcată cu crupe de zebră. singură kati outinen a lui kaurismaki duce un bidon de apă în care nu se zbate nimic, o rîmă sau o caracatiţă, semn clar al unei sterilităţi blestemate: mai întîi e atacată de un necunoscut, iar apoi, cînd conştientizează că dorinţa o cuprinde mai mult decît frica de viol, îşi dă seama că cel care o trîntise la pămînt a plecat şi a lăsat-o baltă. apropierea de un animal funcţionează ca mirosul, ca să fii receptat ca om, trebuie să-ţi alegi o mască, un corespondent de altă specie, eşti de-al omului dacă te-ai identificat cu altceva, şi nu cu un alt om, ci cu un animal, altfel eşti incomplet, nu ai faţă, nici miros după care să fii inclus în ritualurile de plăcere sau durere ale semenilor. omul e diptic, sau felicitare, sau capcană bivalvă, care funcţionează ca un passepartout, doar după ce-şi incorporează această alteritate animalică, la care se raportează fără înrerupere, într-o obsesie permanentă de a-şi evidenţia diferenţa.

şi nişte poze, să nu vă mai frec la muzicuţă

dali, cum altfel?



mai e o llama în film, şi la sfîrşit un tablou cu llamele lui dali, etc.



da, chiar, Dali s-a născut ieri:-? . things are happening.

mi-a mai picat o fisă în legătură cu filmul ăsta (or mai fi multe oare? ditamai fişicul). o anagramă a numelui lui dali este avida dollars , după andre breton. în fine, dacă-mi mai pică fise, le păstrez în buzunar (:|

Revenge-1990-
un film vazut cu foarte multi ani in urma pe VHS si revazut acum dupa un impuls de moment, caci am dat peste el din intamplare, orbecaind pe net.
m-a frapat chiar de la inceput, genericul. suberbele cadre semanau izbitor cu unele desprinse parca,dintr-un alt film, mult mai celebru decat acesta, Top Gun si cu surprindere, am aflat ulterior ca, Tony Scott, regizorul, este "tartorul" in cazul ambelor filme.
asadar, TS, are un fetis cu avioane,intrerupt brusc in primele 10 minute ale filmului, pentru ca sa lase loc povestii de amor (cliseu cinematografic clasic) dintre Kevin Costner si Madeline Stowe.ea,nevasta tinara , apetisanta si inlantuita,a bossului mafiot batran, Anthony Quinn, seduce fara prea mult efort pe proaspatul fost pilot,dar uita un mic amanunt care transforma love-ul lor latino-american intr-o mare drama: sotul incornorat e nemilos cu tradatorii.
asadar, un film reusit la capitolul scenariu, completat de o distrubutie cu nume grele de la Hollywood si de filmari intr-un cadru natural absolut superb,plus coloana sonora ce accentueaza pe alocuri, tragismul relatiei de dragoste imposibile, dintre cei doi protagonisti.
un film pe care vi-l recomand cand aveti corabiile scufundate.
Attachment 1921

The Great Dictator

Cred ca-i de-abia al doilea film al lui Chaplin pe care-l vad (yeah, shame on me!), primul fiind City Lights, totodata si primul sau film vorbit. Este o satira la adresa nazismului si a lui Hitler, realizata in chiar perioada de glorie a acestuia. Charles joaca un dublu rol, cel al dictatorului Tomaniei (simbol al Germaniei naziste), Adenoid Hynkel, si cel al unui barbier evreu, care, in final, datorita unei confuzii, ajunge sa rosteasca un discurs (mi-a adus aminte de-o poezie a lui Paler, Paradoxul vremurilor noastre, parca) extrem de emotionant si de actual, o ocara adusa urii si discriminarii de orice tip, un apel la toleranta, iubire, respect, altruism etc., valori ce par desuete astazi, dar in care (si) eu cred cu fanatism, insa, pentru ca nu sunt un geniu asemenea cineastului american, ci un primitiv anonim, am creat un topic.:))

I should like to help everyone if possible; Jew, Gentile, black man, white. We all want to help one another. Human beings are like that. We want to live by each other's happiness, not by each other's misery. We don't want to hate and despise one another. In this world there is room for everyone, and the good earth is rich and can provide for everyone. The way of life can be free and beautiful, but we have lost the way. Greed has poisoned men's souls, has barricaded the world with hate, has goose-stepped us into misery and bloodshed.

Un film extraordinar, o lectie de umanism in cheie comico-tragica ce nu trebuie ratat. Pam pam!



Ete si discursul.

Scrie bine Gorzo despre Once Upon A Time in Anatolia , film vazut de mine luna trecuta . Nu uita sa mentioneze minunatele cadre in care apare fata primarului :x . Ingerii exista si se plimba prin filmul asta fiind vizibili doar la lumina lumanarii .

http://agenda.liternet.ro/articol/14...-Anatolia.html

Ieri am vazut o balarie cu pretentii de suprarealism ''The Nine Lives of Tomas Katz'' -2000. Un ciudat venit de pe alte taramuri (de sub pamant , din spatiu ?? ) intra treptat in diverse corpuri si pune la cale o manipulare de masa printre londonezi . La sfirsit se lasa si cu o eclipsa , panica generalizata si o apocalipsa ( in sens de distrugere totala , nu de revelatie ) X( .
Stilul de filmat mi-a amintit de Guy Maddin .
Film recomandat (calduros) pentru Malombra .:)) .Doar ea cred ca are sistemul digestiv capabil sa digere chestia asta si sa mai extraga si ceva nutritiv din ea . Pe mine filmul asta doar ''m-a traversat '' .
http://www.youtube.com/watch?v=1EaXl...eature=related

http://www.youtube.com/watch?v=ZgmpmuHvVpo

River 's Edge - 1986 - curios lucru este ca-n acelasi an 1986 an apar doua filme ( River's Edge si Stand By Me ) care se ocupa de acelasi lucru :relatia unor pusti cu un cadavru . Diferenta este insa destul de mare pentru ca-n Stand By Me camaraderia dintre pusti reuseste sa atenueze sentimentul de angoasa adus de moartea copilului calcat de tren . In River 's Edge lucrurile stau exact invers si la inceput nimanui nu pare sa-i pese cu adevarat de faptul ca o fata din gasca lor a fost strangulata de un sandilache din aceeasi gasca . Indiferenta pustilor atunci cand dau peste cadavrul fetei este (in mod voit ) revoltatoare . Ei sunt mai interesati sa-l protejeze pe ucigas .Doar faptul ca toti provin din familii dezorganizate pare sa explice intrun fel lipsa lor totala de empatie pentru fosta lor camarada si inexistenta unei minime conduite morale . Treptat insa incep sa se dezghete si sa sa vedem la unii dintre ei niste sentimente omenesti .
Un Keanu Reeves dezabuzat , brutal ,dar si capabil de luciditate . Dusi cu sorcova : Daniel Roebuck in rolul criminalului psihopat care-si stranguleaza iubita pentru-i arata cine-i la comanda ;Crispin Glover (Mc Fly din Back to the Future) prietenul dispus sa faca totul pentru a-l proteja pe ucigas ; Dennis Hopper in rolul unui ucigas care vinde droguri si umbla mereu dupa el cu o papusa gonflabila .
Sigur ca filmul sufera de multe ori atunci cand subtilitatile sunt inlocuite cu exagerari suparatoare ( fratele lui Keanu Reeves , Joshua John Miller un limbric violent de 12 ani care se inhaiteaza cu alt agarici si bantuie inarmati noaptea prin oras ,sa. ) dar reuseste sa faca bine bilantul unei Americi in care indiferenta ,violenta si obsesia celebritatii coexista.
7/10


Feck: I killed a girl, it was no accident. Put a gun to the back of her head and blew her brains right out the front. I was in love.
Samson: I strangled mine.
Feck: Did you love her?
Samson: She was okay.

Layne: I know, Feck. Women are evil, you had to kill her.

Bennett: Did the sight of this dead girl move you in any particular way?
Matt: I don't know.
Bennett: Were you shocked, angry, saddened? Did the sight please you?
Matt: I don't know how I felt.
Bennett: You knew this girl?
Matt: Yeah.
Bennett: How did you feel about her?
Matt: I don't know.
Bennett: Hey, I'm getting sick of "I don't know". Do you hear me

Samson: You were a biker.
Feck: Yeah, years ago. Oh, man. I ate so much pussy in those days, my beard looked like a glazed doughnut.

Feck: My leg was right out in the middle of the street. I remember lying in the gutter and bleeding and shit, staring at my leg, right next to a beer can. And I remember thinking, that's my leg... I wonder if there's any beer in that can.

http://www.youtube.com/watch?v=WpRxZB0Op9o

mersi bremen, o să încerc să văd filmul acela ;)

The Human Centipede II

În mod cert, după ce termin ce scris chestia asta mă duc să fac un duș rece.

Cam asta se întâmplă când fanii ăia hardcore cer mai mult. Dacă primul film a fost "acuzat" că nu-i violent, sadic, șocant etc. , aici regizorul și-a luat revanșa. În topul meu e cu o treaptă mai jos față de A Serbian Film pe care oricum tre' să-l revăd pentru că au trecut 2 ani de la prima vizionare.

Personal, mi-a plăcut. A reușit să mă amuze dar totuși mă simt "murdar" după vizionare. Acum nu știu dacă Tom Six n-a reușit să găsească actori care să se poată exprima verbal fără să dea dovadă de neprofesionalitate sau a vrut să dea o doză de "artsy fartsy" filmului, alături de alb-negrul care devine enervant după prima jumătate de oră ( I want to see the fucking gore ).
Cel mai tare lucru legat de filmul ăsta e prezentarea personajului principal, Martin. Cred că e mai șocantă decât tot sângele și căcatul care să fim serioși, sunt din abundeță. Un om mic de statură, gras, care suferă de astm și lucrează într-o parcare ( ? ). Locuiește cu mama sa și este mare fan al filmului The Human Centipede. În copilărie a fost abuzat sexual de tatăl său, de aici și nevoia macabră a acestuia de a-și mutila organele sexuale ( șmirghel, sârmă ghimpată ). Aparent, singura chestie care-l face fericit e punerea în practică a filmului său preferat, doar că va folosi 12 oameni.

În concluzie, ăsta e cel mai bun exploitation al lui 2011. Poate unul dintre cele mai bune din ultima decadă ( alături de The Passion of the Christ al lui Mel Gibson ).
Bine-nțeles, acum urmează clasica terapie cu desene animate de la Disney și Pixar:))

poate greşesc, dar cred că festivalurile de la noi, în loc să se îmulţească asemenea ciupercilor, ar fi bine să mai crească mental un pic. în iunie are loc cinepolitica la bucureşti şi cum nu pot merge, m+am gîndit să mă uit la o serie de filme. îl las la o parte pe costa-gavras, care mie mi se pare comedie, nu thriller politic cu Z-ul lui. îl las şi pe il divo, care arată contradicţiile personajelor puterii şi mă uit la sîrbescul Sisanje. trecînd peste faptul că filmul vede specii singulare , acolo unde există genuri, cu subspecii şi ramificaţii, ce caută oroarea asta într+un festival? în afară de ilustrarea unui pupincurism neaoş care îşi trădează cu entuziasm orice ierarhii personale, ca să arate lumii că s-a raliat la cerinţele noii orînduiri post-integraţioniste, nu mă duce mintea cum să explic fumigena asta puturoasă proiectată în cadrul unui showcase internaţional. filmul e previzibil ca un puzzle cu 4 piese. un băiat cuminte, geniu matematic, se înhaită cu nişte nazi skinheads, galerişti convinşi, copii de bani gata, semi-lobotomizaţi, fashion kids, etc. băiatul devine rău, pentru că e slab şi influenţabil, raţiunea îi serveşte să se ferească de ploaie, nu de atacul concertat al unei găşti de beţivi raşi pe cap. apoi, veşnica tactică a denigrării unor enunţuri, prin punerea lor în gura unor personaje putrede.
adică: dacă vrei să acoperi cu mîzgă conceptul de justiţie imparţială, ce faci? iei un tată cu doi copii, îl pui să mănînce la dejun două ouă ochi, scobind în gălbenuş cu mîna, ca într-o vulvă, în timp ce clefăie şi recită ceva despre numita justiţie imparţială. după vreo 10 minute, îl arăţi pe numitul tată cu familia la pizzerie, unde acesta, în timp ce mama aranjează cu grijă babeţica mezinei, îşi face drum în spate, unde după o perdea o fasonează pe chelneriţă, de-i merg fulgii. în sfîrşit, mai încolo, tot tatăl ăsta aruncă un ceai fierbinte marca starbucks în faţa unei mame cerşind la minus 18 grade şi treaba-i făcută; spectatorul e destul de preparat cît să creadă că justiţia imparţială, aia de care tatăl tot face caz din cînd în cînd, e o chestie teribilă. de ce? păi nu vezi CINE o promovează? nenorocitul ăsta. în Sisanje nu e aşa, dar se aplică exact procedeul ăsta. nu iau apărarea "principiilor" emise acolo, că multe nu sunt decît redneckisme tipice ridicate la amploarea unei oculte teorii a guvernării (nu ne mai conduc masonii acuma, ci urmaşii lor legitimi - plutocraţia naţionalistă lol), dar voiam să indic cum filmul, ca să compromită ceva, nu face decît să-l ataşeze unui ins descompus, ceea ce înseamnă ramolism şi soluţie facilă.
nu mai vreau să obosesc pe nimeni. şi aşa e prea mult. observ că scriu numai despre filme proaste cîte un tom întreg.
0,000000000000001 / 100

Tocmai ce am terminat de vizionat Water for Elephants.
Mi-a placut filmul, ce pot sa spun e ca a fost interesanta ideea dar mai ales personajele principale (R.Pattinson si Reese) si-au jucat rolul excelent.

Gold Diggers of 1933

deşi nu e deloc o capodoperă, nu pot să zic decît că e MORTAL ! un pre-code cu replici rapide, un film cu şi despre criză.

The Prestige 10/10 un film cu o poveste absolut geniala si o distributie de top

Mr.Brooks este incredibil,o minte criminala geniala,care sufera de dubla personalitate.Nota 8.5

na hai să trîntesc chestia asta aici, că oricum stă pe comp degeaba şi la talentul meu de a lua viruşi, nu se ştie niciodată. e vizionat mai demult.

il divo


cred că ar deveni un clasic, dacă nu ar avea torentul acela de nume, ce ia cu asalt filmul pe la jumătate. frumuseţea panoramică a imaginilor retuşează, blurrizează moralitatea absentă a politicii, sunt crima şi duplicitatea îmbrăcate în haine de duminică, gata de a fi adorate. genericul care pare un obiect palpabil în lumea filmului şi se supune logicii cinetice a acestuia, adică apare de după bloc, dispare după o sutană, îmi place, la fel cum mi-a plăcut jocul acesta cu genericul şi în ex-drummer. filmul e show, probabil expune cum nu se poate mai bine mecanismul electoral şi mnemonic, care favorizează mai mult fotogenicul, impresia de o secundă, consonanţa cu un discurs vizual familiar, un construct filmic (am întîlnit oameni care au devenit fanii lui gigi după ce văzuseră un spot, în care ajutorul oferit de acesta celor fără casă se făcea pe adagio for strings ăla, devenit un fel de imn al 9/11-ului), decît un set de idei.
imaginea, sunetul, diverse mecanisme juvenil-metaforice - skate-ul acela terminat cu o explozie - par că vor să-l sustragă pe andreotti, politicianul corupt, dar carismatic, unei acuzaţii finale. şi în acest sens filmul e un exemplu excelent despre cum poţi, insistînd pe detalii de ambient, pe obişnuinţe copilăreşti şi o discreţie aproape jenată, filmînd intim, cald,tremurat, mobil, să faci tolerabil pe un individ prezentat de media ca un monstru. nu ştiu detalii despre andreotti, dar filmul mi l-a făcut simpatic, dulceag de simpatic chiar, poate pentru că îl prezintă ca pe un geek, ca pe un tip angajat într-un lavender marriage cu nevastă-sa, pentru că partenera lui adevărată e politica. omul privit sub lupă, cu preferinţa lui de o viaţă pentru îngheţată, cu alura sa de jedi strivit de o inteligenţă ironică, inundă şi eclipsează personajul politic, cel multpreahulit. mă întreb pînă unde poţi merge cu cosmetica, asigurată de insistenţa pe amănunte "umane", normale, dintr-o existenţă remarcabilă prin ceva nasol. în fond, orice existenţă excepţională nu s-a construit niciodată exclusiv pe excepţii. asta o voi afla doar după ce voi vedea acele home movies ale evei braun, păstrate pînă azi. filmul parcă aduce şi cu habemus papam, pentru că face ca o profesie percepută ca feuda unor vigilenţe paranoice să se mai coloreze, să prindă un simulacru de viaţă pe sub o piele de marmură. interesant este că, odată acceptat ca muritor accidental pasionat de politică, aşa cum un copil e fixat pe trenuleţe mecanice, adică odată ridicat în simpatiile publicului prin detalii minuscule, prin umbre fugar familiare, filmul îl surpă, îl dărîmă pe aceleaşi coordonate: nervozitate, tulburare, sentimentalism. îl face ridicol, nu malefic, cum face şi sokurov în moloch.de la un moment încolo, existenţa lui andreotti nu mai este o cameră etanşă care înregistrează vag şi estompat amplele bombardamente şi fricţiuni din afară, pentru că la un moment dat un perete al acestui bunker cade şi tot vacarmul politic escaladează nu doar persona lui politică, ci şi viaţa lui privată.
unele din afirmaţiile lui andreotti te duc cu gîndul la ceva gen jesuit commitment, ad majorem gloriam dei, partid iezuit ce-şi arogă responsabilităţi divine şi participă la o guvernare laică. probabil de aici şi calmul cu care îşi pune seara capul pe pernă. în privinţa ventilatorului, acela din three monekys siguuur e mai simpatic :-* . şi bîrîie mai tare, mai (metha)dronish.

till gladje

cîteva gînduri, căci filmul nu e numai despre asta.


probabil aşa cum se poate filosofa cu ciocanul, se poate face şi film cu cuţitul. aşa îmi imaginez eu că îl face bergman. filmele lui au acea paradoxală caritate a medicului: calculată, rece, consolatoare, nu impudică, ci onestă. în soljeniţîn era un medic, care spunea că nu e medic cel căruia îi este greaţă să îşi introducă degetul în rectul pacientului. căci, zice el, au fost destule cazurile în care oamenii au murit, pentru că cei ce le-au pus diagnosticul, l-au pus greşit, tocmai pentru că nu sunt dispuşi să caute şi să palpeze peste tot. la bergman, nu e film (din cîte am auzit, că nu le-am văzut pe toate) cel ce nu îşi ia angajamentul să caute şi să palpeze omul peste tot, chiar în cea mai crispantă intimitate. nu cu tamtam, nu cu obiecte-simbol, astfel încît responsabilitatea decriptării să-i revină altuia, critic sau spectator, diluînd astfel efectul prin filtrări succesive ale sensului, prin raţionalizare în exces. filmul e masa de operaţie, e cel ce se dă, take it or leave it. cel puţin aşa e cazul lui Till Glädje.
filmul cred că vorbeşte despre una din certitudinile dureroase ale lumii artelor: despre cum suferinţa singură nu e niciodată garantul autenticităţii artei sau măcar a prezenţei ei. nu ea face saltul de la meşteşugar la artist. la fel, o ambiţie exagerată o poate bloca. poţi aduna toate psihozele lumii, poţi suferi cu adevărat, poţi avea viziuni pline de elan şi pătrundere şi totuşi să rămîi steril, mediocru, cu o abilitate colţuroasă de a transmite ceva măcar vag asemănător cu ce simţi. trebuie să fie groaznic. să te sfîşii şi degeaba. să vezi că suferinţa nu deschide noi niveluri ale conştiinţei, ci poate fi la fel de idiotizantă ca şi îmbuibarea, poate închide porii sensibilităţii şi poate deveni auto-suficientă. nu poţi spune sufăr, deci sunt pe calea cea bună, celui constant în suferinţă i se va dărui neapărat geniul. reuşita artistică nu e ca raiul creştinului, pare mai degrabă ceva ingrat şi imprevizibil, iar cei ce aleg drumul spre golgota ca să ajungă la ea pot, dar la fel de bine pot să nu, ajungă la ea. altfel, societatea nu e niciodată perfect rea, perfect cretină, perfect imorală - ce uşor ar fi ! - trebuie să-ţi faci loc mai degrabă printr-o mare de griuri.