E ok, stiu nu te caracterizeaza si ca e frustrant cand cineva critica filmele care la care tii.

nu stiu daca mai conteaza parerea mea, iar votul, nici atat , fiindca majoritatea a decis in favoarea lui. am vazut vreo 30 de minute la inceputul saptamanii si din pacate sunt insuficiente pentru a expune o idee sau doua mai acatarii, desi, cred ca s-a spus tot.
ca o ironie a sortii, m-am confruntat cu situatii absurde in ultimul timp si nu stiu de ce, imi pare ca, suprarealismul din orice film, nu numai din acesta, este un fel de "caricatura", ceva de genul "viata bate filmul" si nu invers.
promit sa revin chiar daca, cum spuneam, votul nu mai conteaza...

Final de vot, discutiile evident pot continua.

Thumbs up: 8
Thumbs down: 3

:)

Nu, nu incalca nicio treapta de (e)stimibalitate, cel putin nu in perimetrul definit de regulile artei (care-i cam larg perimetrul asta, ca si arta e cam anarhica), si-am sa-ti spun de ce cred asta, cu argumentul asta:
(fac o paranteza aici, eu am scris despre ce cred eu ca e filmul asta, tu ai raspuns cu ceva din afara filmului, ca nu cred ca filmul are de-a face cu tarani si balegar si medici si apendicite si alune si coca-cola, eu ti-am raspuns la ce tu ai scris, dupa care la replica mea tu ai virat-o din nou in interiorul filmului, dar nu e bai, acum iti raspund punctual la fraza ta)

Pe la sfarsitul secolului 19, cand si-a publicat Caragiale piesele de teatru, au aparut multe voci in randul burgheziei ridiculizate de Caragiale care au avut acelasi discurs in sensul argumentelor tale: pai frate asta isi bate joc de noi, de patura subtire, educata? Astia care reprezentam clasa de mijloc suntem betivi, curvari, astia care ne conduc sunt toti niste mangafale, niste loaze? Ce exemple ne da nenea asta? Nu putea sa scrie si el niste piese frumoase, moralizatoare, ceva cu care sa educe poporul needucat.
In apararea lui a iesit Titu Maiorescu, cel mai scolit de la Junimea, care a dat argumentul urmator: scopul artei e catharsisul, adica emotia artistica. Catharsis-ul e purificarea prin arta. Daca arta reuseste sa-ti produca o emotie estetica suprema (ca e prin ras, ca e prin plans, ca e prin disperare, ca e prin frumos, ca e prin grotesc, e treaba ei), ceva care te deconecteaza de la realitate si te purifica de problemele tale zilnice, atunci ea si-a atins scopul. Iar Caragiale atinge acest tel prin ras. Si filmul lui Anderson a atins pe unii prin disperarea lui, prin ce-o mai fi atins, dar clar e o emotie care tine de arta. Iar aceste emotii estetice sunt in varful piramidei aleia.
Ca nu te-a atins pe tine e absolut OK pentru ca emotia nu trebuie sa fie unanima, dar nu poti sa-mi dai argumentul respectabilitatii institutiilor sociale cand vorbim de arta. Ca altfel ar trebui sa interzicem unui elev de 16 ani de liceu sa-l citeasca pe Caragiale care ridiculizeaza institutiile statului (prefectul e imoral, protipendada e alcoolica, politistul e corupt si alunecos etc.) si sa-l educam cu filmele patriotice ale lui Nicolaescu unde suntem cei mai tari si i-am batut pe toti.

Ma rog, la genul asta de discutii cineva care a terminat filologia poate sa fie mai convingator ca mine, eu-s calculatorist.


Sari de la una la alta. Bai la faza asta nu sunt foarte sigur de ceea ce spun pentru ca nu fac parte din breasla, dar cred ca lucrurile decurg in felul urmator: exista cinema de consum si exista cinema de arta, asta spunand-o asa, grosso-modo. Bineinteles ca in cinemaul de consum facut la Hollywood exista si valoare artistica certa, dupa cum si multe filme pretins de arta sunt gunoaie. Normal ca ambele au nevoie de bani, de finantare ca sa fie facute, tot grosso-modo vorbind. Cred totusi ca in spatele procesului banilor care se dau pentru filmul in speta, motivatiile sunt totusi diferite intre cele doua categorii de filme: exista o imensa motivatie catre succes (= sa faca bani) pentru un film facut la Hollywood si studioul (= bossul din umbra care sare cu banul) priveste regizorul ca pe un angajat care sa-i execute niste scheme care sa-i aduca bani. Scopul filmului e tacit profitul.
In cinemaul de arta, festivalier, arthouse, evident ca acelasi regizor are si el nevoie de bani. In dese cazuri, mai putini ca la un film de la Hollywood, ca nu comparam un film care costa 1, 2 sau 5 milioane cu un film in care salariul lui Bruce Willis costa 15 milioane. Bun, din momentul in care a facut rost de bani (= i-a convins pe fraierii cu bani sa-i dea mana libera) ca sa-l faca, cinemaul de auteur are un cu totul alt scop si anume: punerea pe pelicula a acelor obsesii ale acelui auteur de cinema. Atat. Obsesiile acelui artist. Ca obesesiile omului ala se intalnesc intr-un punct cu obsesiile mele sau ale tale sau ale altor milioane de oameni, se poate intampla sau nu. La fel, un film ca al domnului Roy poate sa fie vandut sau nu, sa primeasca distinctii sau nu.
Dar categoric cred ca exista aceste doua feluri diferite de a face cinema: cinema de consum si cinema de autor de film de arta, si scopurile sunt oarecum diferite. Banii versus exhibare obsesii.

Liviu-, ai ales un film excelent.

Cred ca l-am vazut exact acum un an, a avut un efect nemaintalnit (unic?) asupra mea si inca il consider unul dintre cele mai deosebite filme pe care le-am vazut vreodata. Songs from the Second Floor este in primul rand genul de film de moment, care te fascineaza de la prima scena si te tine in priza de la un capat la altul, nu atat prin dinamismul actiunii ci prin ineditul pe care-l ofera (scene ciudate, bizare, atat de diferite una fata de cealalta, dar care au totusi un numitor comun: imaginea sumbra a societatii luate per ansamblu si cea a individului lipsit de speranta, domniat de disperare, neputincios, pesimist.
Insa, pe langa impresia de moment, ideile pe care le ofera filmul raman, cel putin pentru o perioada, subiecte de meditatie.
Imi pare rau ca nu am timpul sa-l revad, chiar as fi facut-o cu mare placere, mai ales ca multe scene mi le amintesc vag si mare parte din impresiile facute au disparut. Am ramas mai degraba cu imagine din Du levande, pe care l-am vazut mai recent, in iarna.

Ar fi fost thumbs up (si nota aproape de 10).

Tu ai zis ca filmul ar merge pe principul ca: "ti-am dat banii si odata cu faptul ca ti-am dat bani ti-am inoculat si ideea ca tu de fapt traiesti, cand de fapt tu nu traiesti deloc, pentru ca nu faci nimic efectiv pentru tine". Eu afirmam ca viziunea asta ca si indemnul din film de a sta jos si a fi iubit, nu prea au tangenta cu realitatea. Cand muncesti de obicei ajuti alti oameni si prin efortul asta comun, viata fiecaruia se imbunatateste. Munca e ceva ce ar trebui apreciat si respectat. Banii sunt un aspect important, dar nu esenta muncii. In film vad doar o portretizare negativa a muncii cu oameni albi la fata si suferinzi, urland prin metro, de parca munca ar fi o boala.
Pentru mine nu exista arta. Exista doar viata. Pana si filmele cele mai fanteziste au radacinile in viata noastra cea de toate zilele, sunt expresii ale unor dorinte mai mult sau mai putin constiente legate de realitate. Si cand vad un film intodeauna incerc sa observ care e baza lui in realitate, ce transmite de fapt . Iar in Songs from the Second Floor am vazut echivalentul unui zugrav calificat, care dupa cateva beri, iti explica el cum sta treaba cu patronii, cu politica, cam cu orice, totul exagerat si negativ. Caragiale facea oamenii sa rada, nu soca gratuit aratand vagine paroase a unor femei in varsta. Eu ca fost crestin, agnostic de multi ani, ma simt jignit de potretizarea ieftina si stupida a crestinismului in filmul asta. Si cei care cred ca religia e un mod de controla masele, n-o sa intelega ce vreau sa spun.
Unde sunt oamenii astia? Eu ma uit in jur si vad oameni obisnuiti. E vara, se sta pe terasa, se rade, tinerii fac sex, batranii isi plimba nepotii. A ca exista unele persoane lipsite de speranta si dominate de disperare, de acord, dar tu ai vorbit de "societatea luata pe ansamblu".