Dupa ce am vazut Le Samourai principala mea nedumerire era legata de motivul pentru care Costello nu isi exteriorizeaza sentimentele. Pentru ca nu vrea sa faca asta sau pentru ca nu le are? Daca ar fi sa iau in considerare un cuvant repetat obsedant cand vine vorba de personajul lui Delon (si de film, in general) as ajunge la concluzia trista ca "samuraiul" nu se exteriorizeaza pentru ca asa e cool.
Trecand peste asta, mi-a placut filmul. Mi-a placut atmosfera (rece cum spunea si varu), mi-a placut ritmul lent al filmului, mi-a placut meticulozitatea gesturilor pesonajelor (nu doar ale lui Jeff- vezi scena cu plantarea microfonului). As remarca, in legatura cu titlul filmului, sfarsitul lui Costello (pana la urma tot un fel de sinucidere).
Legat tot de detaliile concrete ale filmului:
Originally Posted by Twinsen:
Intre timp, pe masura ce nu gaseste absolut nici o dovada, inspectorul perspicace mobilizaza tot mai multe forte.
|
Sincer, chiar mi s-a parut amuzanta ironia dar mi se pare putin nedreapta. Si sa desconsideri tot filmul din cauza asta mi se pare deplasat. Pur si simplu inspectorul nu se bazeaza pe dovezi materiale ci pe intuitie- respectiv e absolut convins de faptul ca martorul care ii furnizeaza lui Costello cel mai solid alibi minte. Fara alibi ramane doar descrierea care se potriveste, un martor care l-a recunoscut cu precizie ca fiind autorul asasinatului plus bandajele insangerate pe care le gasesc oamenii inspectorului mai tarziu (deci vezi, gaseste si dovezi) |
