Văd Aurora ca pe o supapă (terapeutică) prin care Puiu s-a eliberat de o parte din violenţă. Bun, asta e interpretarea mea, pentru că filmul e ca un test Rorschach, fiecare vede ce vrea în el. Ăsta e specificul tuturor "operelor deschise". (Alex. Leo Serban)
http://inmemoriam-als.blogspot.com/2...rorschach.html

:)

N-am vazut Aurora, dar dupa cum spuneam, daca exista astfel de fime atunci sunt fara sens. Bine, asta e si un pic de tautologie. Din fericire marea majoritate a filmelor nu sunt asa.

a spune despre un film pe care nu l-ai vazut ca este fara sens nu este o exagerare?

Vad ca runda asta ma bag in discutii numai pe fond de neintelegeri :P De data asta de natura pertinenta insa :D

Din ce a spus Twinsen nu reiese vreo declaratie asupra filmului Aurora. De altfel Aurora nu e genul de film din care nu reiese nimic, iar fiecare vede ce vrea. Twinsen s-a limitat la afirmatii despre genul de film, nu despre Aurora in sine. Cred ca te-ai grabit putin cu afirmatia asta.

Cred insa ca si Twinsen greseste cand contesta filmele care nu au un mesaj direct, desi spune "Nu vreau sa mi se ofere nimic mura in gura, dar vreau sa mi se ofere ceva nou pentru mine, sa simt ca sunt mai implinit intelectual sau emotional dupa vizionare.". Pai asta depinde foarte mult de spectator. Pentru tine poate nu a avut efectul asta, dar pentru sustinatorii sai cred ca l-a avut. Sunt si filme confuze, care nu transmit nimic direct, dar care prin imaginile respective pot trasmite lucruri in functie de privitor. Nu pot exista filme care sa fie pentru toti. Unii prefera American Pie si vad ceva in filmul ala, dar nu inteleg absolut nimic dintr-un Tarkovsky. Altii invers. La un nivel mai restrans, eu il apreciez enorm pe rus, dar nu m-a atras absolut deloc Godard pana acum. De altfel mi se pare... hai sa nu zic irelevant, dar nu cred ca ceea ce vrea sa spuna regizorul e singurul lucru important intr-un film. Cred ca mai important e cum reusim noi sa ne raportam la el, ce reusim noi sa extragem, sa simtim din experienta respectiva. Cred ca nici nu conteaza daca e acelasi lucru cu mesajul dorit a fi transmis de regizor (in caz ca exista). Mesajul pe care il extragem noi poate fi chiar mai relevant, iar atunci cand se aduna mai multe persoane se invart mai multe idei. De asta l-am si adus in discutie pe Tarkovsky mai devreme. Imi plac filmele sale pentru ca nu numai ca nu-ti dau mura in gura, dar sunt chiar departe de lucrul asta. Practic poti jongla cu multe idei diferite de cele ale regizorului si asa poti iesi mult mai castigat decat cu un mesaj direct.

Cat despre runda in sine n-am avut timp sa vad decat filmul argentinian si cred ca nu o sa fac vreun progres in sensul asta. Poate reusesc sa-mi fac ceva timp pentru Ten. Dupa comentariile din celalalt topic suna chiar interesant.

"Eu caut sa inteleg ce a vrut de fapt sa transmita filmul si nu sa-mi inventez propriul meu film. " (Twinsen)
Da, si io-s de-aceesi parere. Cred in obiectivitatea esteticului, si cred ca sensul ideal de a citi arta e ala de a o face ca si cum ai crea-o chiar tu. Adica sa vezi lucrurile exact asa cum le vedea autorul cand le construia. La asta se referee Goethe (citat de Tarkovski in "Sculpting in Time") cand spunea: sa citesti o carte buna e la fel de greu ca si scrii una. Sigur, asta e idealul si ca orice ideal e inaccesibil, dar solutia e sa vaslesti atat cat te tin puterile in directia aia.

Windom, ce spune lynchezeu acolo (thx for the link btw ;) ) nu exclude obiectivitatea unei interpretari. De fapt nu e vorba de o interpretare – asta inseamna gandire analitica si n-are ce cauta-n arta (decat pan’ la un punct). Ci-i vorba de suprapunerea intuitiei tale cu cea a autorului. Io cred ca filmul (arta) emite niste ondulatii spirituale de-o anumita frecventa, si p-astea le recepteaza o intuitie unica, obiectiva setata pe o lungime de unda corespunzatoare. Numai ca ea-i foarte greu de depistat si nu exista retete pt asta. Autorul nu vrea sa influenteze receptorul prin note de subsol, nu pt ca orice viziune e la fel de corecta, ci pt ca nu poate sa-l indrume catre viziunea corecta, si-l lasa pe el sa-si asume responsabilitate. Zic io.


Aci-s la antipod insa cu opinia. A-senzationalismul (sudarii) relatiei mi se pare de o naturalete suprema. Viata reala e mai degraba plictisitoare decat asa de exaltata precum incearca sa (ne) iluzioneze agitatii aia de la Hollywood. Sunt pentru colimarea artei pe lucrurile extraordinare dar nu in directia robotilor cu super-puteri sau a extraterestrilor albastri (sunt sigur ca nici tu, dar iau extrema ca sa evidentiez directia asta) ci in directia vietii banale de sub nasul nostru. O descoperire estetica e cu atat mai extraordinara cu cat se face intr-un context mai prozaic. I-usor sa decolezi pe alte planete, sau sa centrezi povestea pe un criminal cat mai psihopat, sau pe o idila concupiscenta numai buna pentru labagiii de serviciu, ca sa atragi atentia. Da’ sa-ncerci sa tii clientul priponit de scaun cu un politist care mananca ciorba sau cu doi cvasi-muti care bat campii (la propriu) prin localitati obscure, ai nevoie de tupeu.
In fine, problema de fata e insa una fundamental de fapt – ce-i aia arta pan’ la urma? Afect sau Concept? Vrei sa simti ceva sau vrei sa gadesti ceva? Io nu-s decis. E posibil sa fie ambele concomitent, sau e posibil sa fie loc pt amandoua pe rand, pt toate gusturile. Inclin insa spre prima varianta. Privita din unghiul asta scena defecatiei devine atinsa de aripa geniului de care vorbea @varu, iar filmul o capodopera. Scena asta blestemata si alte 3 care contin cate-un penis striga din toti rarunchii: RE-A-LI-TA-TE!
Ai dat exemplul cu copacul (si cu stirile de la ora 5). Si ala e real, care-i faza? Pai, cred io ca faza e ca realul virgin si realul re-produs estetic nu-s acelasi lucru. Ceva-mi spune ca la asta se referea prietenul nostru Alex de Large cand zicea: “It's funny how the colors of the real world only seem really real when you viddy them on the screen.” In fata realului nemediat suntem orbi. Avem nevoie de arta ca sa ne trezeasca simturile. Arta nu e o imitare ci o descoperire a realitatii (spunea Cassirer) .
In fine din nou: sunt foarte entuziasmat de el, mi se pare de departe ce-l mai greu nume din turneu de pan-acum (n-am vazut ATTDAATTL. Nici Paisan). Mi-a placut la nebunie muzica si lucrul cu camera (atat incadraturile cat si locomotia). Actorii parcimoniosi in locvacitate si expresivitate sunt de-o naturalete impecabila. Filmul mi-a inculcat o senzatie a scurgerii timpului mai percutanta decat la Tarkovski. Wenders is literally sculpting in time here. B-)


PS: Vot (cu ambele maini): Wenders.

Tu ai scris foarte frumos ce ai scris luat ca intreg (vorbesc serios), dar aici te-a cam luat putin valul. :D
Eu nu am facut asocierea asta, tu o faci, in urma unei demonstratii, ce-i drept :D
Pai atunci sa vezi si Lisbon Story-ul, ca acolo (acelasi) Rüdiger Vogler mictioneaza, deci ai si cealalta aripa a geniului. Ambele aripi. :D

In filmul lui Wenders muzica mi-a placut foarte mult, nu numai pentru ca puncta foarte bine evolutia lui Bruno, dar chitara aia electrica a facut minuni.
Imi plac in general filmele si cartile unde calatoria e importanta, nu destinatia. Stiu ca ideea asta nu functioneaza pentru multa lume, dar pe mine ma caracterizeaza. Imi place lipsa suspansului, a unei actiuni propriu-zise, absenta unui scop catre care sa te mobilizezi in favoarea descoperii de sine o data cu descoperirea locurilor intamplatoare intr-un timp care se dilata fara a te mai presa.
Plus ca imposibilitatea de comunicare reprezentata sub forma unor convorbiri telefonice esuate este una din imaginile cosmarurilor mele nocturne.
Iar hotararea de schimbare din final care nu accelereaza ritmul filmului, desi o nemultumire certa este exprimata pe parcursul intregului film (americanizarea societatii germane, cinematograful care isi pierde valorile fundamentale), arata cum ar trebui sa se petreaca orice schimbare (dupa parerea mea) : cu naturalete, fara traume, ci firesc, fiind ceruta de natura lucrurilor care, inevitabil, evolueaza.

Desi sunt sensibila la o anumita forma de poezie, faptul ca am vazut El Lado oscuro del corazon dupa Wenders i-a cam risipit farmecul si l-a facut sa para ostentativ. Povestea de iubire e frumoasa, frumos spusa, dar amestecul dintre iubire, moarte si poezie nu poate fi apreciat dupa Wenders.

Pentru implicatiile personale pe care le are filmul,
votul meu merge la Wim Wenders

Da, stiam (banuiam) si n-am vrut sa las sa se-nteleaga ca tu ai facut referire tot la chestia aia. Am vrut sa imprumut doar formularea ta nu si continutul ideii.

Nu stiu daca o sa ajung sa vad filmul lui Wenders ca sa pot vota, asa ca o sa scriu deocamdata citeva cuvinte despre filmul lui Subiela, pentru care trebuie sa-i multumesc omului, pentru ca l-a propus in concurs.

Daca ar fi numai descoperirea poeziei lui Mario Benedetti si tot ar fi un mare cistig pentru mine, pot asculta dialogurile cu ochii inchisi, de fapt am dat rewind de multe ori doar ca sa ascult vocile actorilor, intelegind cel mult 1-2 cuvinte din 10, iar poezia recitata in germana, hmmm, iubesc sa aud germana chiar daca nu inteleg absolut nici o iota (call me Wanda if you want). Am crezut ca poezia in germana apartine altui autor, dar este chiar Benedetti cel care o recita, ce incintare. :)

Desi prima imagine e un fragment de poezie urmata de personajul principal declamind o poezie, inceputul filmului mi se pare distonant cu poezia pe care o reclama, pentru ca inca nu ne-a ajuns la inima. Imaginile, muzica si poezia se indreapta incet dar sigur spre inima noastra, numai ca drumul nu e neted, e impiedicat. Eroul nostru invata sa mearga pe sirma, cade, se ridica si porneste mai departe si noi simtim in hurducaituri toate incercarile lui de a se mentine in echilibru pina cind ajunge in punctul unde devine atit de usor ca zboara.

Incepind cu a doua jumatate a filmului totul devine poezie pura, muzica parca devine mai intensa si pe mine cel putin m-au emotionat in mod deosebit Dunarea Albastra si Oliviero indreptindu-se prin iarba inalta, ca prin valuri, spre “mama” lui, de fapt incercind s-o regaseasca chiar si intr-o infatisare absurda.

Nu neg anumite elemente puerile, o anumita intensitate dramatica exagerata care nu aduce si nu poate aduce nimic nou momentului deja creat, dar ii iert regizorului aceste mici scapari, care pot fi o emblema a autorului (din pacate e singurul film vazut asa ca e neverificata afirmatia).

Cred ca e un film pe care nu-l poti vedea decit cu inima, intelectul poate sa se relaxeze in timpul asta. Eu recunosc ca mi-a mers exact acolo unde a fost tintit, la inima.

Citeva idei din film care ar putea fi crosetate:

“How to love without possessing? Or be loved without stifling? Love is a pretext to appropriate the other to enslave the other to transform the other's life into your life. How to love and ask nothing in return? And need nothing in return?”

Si citatul din final, care mi-a placut “I could never pay you for what you did to me... casting light on the dark side of my heart. Why did you choose to stay poor while leaving me so rich?”

Oricum filmul nu e doar o poveste de dragoste, e iluminare prin dragoste, e cunoastere interioara, trezirea constiintei.

Si o mica dedicatie, pentru toti cei carora le-a placut filmul si in special omului, Corazon coraza (Inima in carapace?) recitata in germana de Benedetti (imi place mai mult decit varianta spaniola).

http://www.youtube.com/watch?v=CVCEQ238ZR4

Am cumparat DVD-ul cu filmul asta si la materialele suplimentare Wenders explica in timp ce pe fundal ruleaza imagini din arhiva personala cu tatal lui (medic, autoritar, foarte stapan pe meseria lui si in general foarte stapan pe situatie) si cu mama lui (retrasa, stinghera, fara personalitate) ca in familia lui era exact asa: mama astepta intotdeauna sa vada ce spune tatal si in functie de parerea lui isi modela si ea o parere, niciodata nu vorbea prima data si niciodata nu a avut o parere prin care sa confrunte sau sa contrazica parerea sotului.
Copiii simteau intotdeauna figura puternica a tatalui si in timp renuntau sa mai ceara vreodata in vreo chestiune parerea mamei. Era inutil. Genul asta de familie a creat la Wenders fascinatia fata de tata si a crezut mult timp ca unicul lui drum e sa devina medic. Si chiar a facut medicina. Gestul de a descoperi cinemaul si de a renunta la medicina e practic si revolta lui de adult fata de figura paterna extrem de puternica ce l-a marcat.
Avand tabloul asta biografic mai larg, poate intelegem ca o astfel de scena vine din strafundurile memoriei, sunt acolo niste demoni si niste energii pe care Wenders a gasit sa le puna pe ecran in felul asta si sa nu fie totul foarte explicit ca memoria nu inregistreaza actiuni explicite de la A la Z.

@Windom
Nu stiu daca ai vazut aceste materiale suplimentare explicative din biografia lui Wenders.
Daca nu le-ai vazut, tot ce ai spus tu e o super-intuitie, ai mers fix pe cararea lui Wenders.

Deductie logica, mai degraba. Nu am DVD-ul, dar suna interesant bonusurile alea, o sa caut, poate gasesc ceva pe yt.