![]() |
De unde sä ia Urs de aur...? :|
|
Pitbul ai facut o obsesie. Ce dracu ai?
|
OK, o iau pe scurtäturä:
"Ursul de aur" nu existä! Marele premiu de la Berlin este Ursul de argint! ...Dacä am vreo obsesie prin zonä, este cea a ignorantei: oameni care se bagä-n vorbä fiind complet pe din afarä. Când ti se face onoarea de a fi invitat la un eveniment dintr-un domeniu complet sträin tie, te comporti civilizat, deschizi ochii si urechile si retii si tu tot felul de lucruri noi - nu casti o gurä cât o surä, înfigându-te sä spui zgomotos tâmpenii incoerente si ostile (nici acolo, pe loc, nici ulterior, de dupä paravanul computerului!) |
ba nu, marele premiu la berlin e ursul de aur, anul asta l-au luat turcii
marele premiu al juriului, urmatorul ca importanta, este un urs de argint, anul asta l-au luat romanii prin umare ce a zis rcst sau cum il cheama e f. corect |
Si atunci de ce tu însuti, într-un mesaj mai vechi (chiar din zilele festivalului), ai spus cä Ursul de Argint e Marele Premiu? Era vorba de o controversä similarä.
L.E. Gata, am lämurit-o. Citisem eu pe fugä. E în topicul ästa: http://www.cinemagia.ro/forum/showth...#post1496 652 |
cred ca te referi la intrebarea lui floydman, care se mira de ce in articolul meu premiul lui serban era "marele premiu al juriului", iar la altii era "ursul de argint". I-am explicat ca la berlin premiul de regie, marele premiu al juriului si parca si cele de interpretare sunt TOATE ursi de argint. Trofeul suprem este totusi ursul de aur.
|
Da, de fapt, la discutia aia mä refeream.
|
INFO si aici:
http://en.wikipedia.org/wiki/Berlin_..._Film_Festival |
Totusi, am scris 4 pagini la acest topic si nu am vorbit despre film aproape deloc. Cred ca e cazul sa existe un inceput si pt asta, nu?
mi-a placut foarte mult filmul. Nota 10 din 10. Nu am ce sa-i reprosez. Povestea e consistenta, si se construieste pe masura ce inaintezi in film. Creste gradat in intensitate pornind de la simpla poveste a unui adolescent ajuns in inchisoare pana la complexitatea unei vieti, a unui destin de familie si a unei tragedii personale. Ca si cum privirea macroscopica, de undeva de sus, se apropie si devine una microscopica,plecand de la imaginea de ansamblu si ajungannd la particulele elementare ale istoriei. Am fost si sunt in continuare impresionata de personajul principal si de actorul George Pisteranu. Incredibil pt un pusti de 19 ani (aproximativ, e anul 1 la UNATC la actorie) sa duca un asemenea rol in spate, de o complexitate atat de mare si atat de schimbatoare. Practic duce tot filmul in spate, chiar daca apar o multime de alte figuri pe langa, fiecare cu rolul lui important. Pur si simplu Pistereanu este o revelatie si daca a facut un rol atat e special, restul vor fi piece of cake pt el. Filmul are multe momente de tensiune, nu doar un singur punct culminant, te tine lipit de scaun, pe verticala, nu pe orizontala, si vibrezi odata cu evolutia situatiei lui complicate. Are si cateva note umoristice si cred ca ar mai fi fost loc de ceva umor pe ici pe colo in film, intrucat la un moment dat devine totul prea grav. Voua cum vi s-a parut, ati simtit nevoie de un pic de contrabalans in tonul serios? |
"Eu, când vreau să fluier, fluier!" - Un pumn în plex...
...şi nu te mai dezlipeşti din scaun Rarissime sunt secvenţele, şi cu atât mai puţine filmele, care m-au "lovit" vreodată în sens aproape fizic. Nu e de mirare pentru nimeni că "City Lights", "Stalker", "The Conversation", "Eraserhead", "One Flew Over the Cuckoo's Nest", "Pulp Fiction", Hiroshima, mon amour¯, "Siberiada" sau "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" au acea forţă de impact care te ţintuieşte în faţa ecranului, paralizat, de la un moment dat şi până se termină. În ceea ce priveşte debutul lui Florin Şerban, secvenţa-detonator este vizita mamei la puşcărie - aflată chiar în mijloc, cu rolul vizibil de "Mid-Point" (pentru a fi urmată imediat de acel "point-of-no-return": pumnul dat psihologului) Până atunci, treaba mai mersese cum mai mersese. Unii ar putea spune că filmul demarează greoi, şi se trezeşte abia pe la jumătate - fals: prima parte decurge subtil, pe fond, pregătindu-şi datele şi acumulând tensiunile pentru acel moment când the shit hits the fan şi, în continuare, nimic nu va mai putea fi ca înainte. De fapt, scenariul e construit de Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban cu o rigoare remarcabilă - dar nu mecanică şi anostă, ci dimpotrivă: principalele lui articulaţii şi relaţiile dramaturgice dintre ele formează o structură originală şi îndrăzneaţă, care ar merita un comentariu detaliat aparte. Lucrurile stau cu atât mai interesant, cu cât geneza întregului film comportă şi un element esenţial de improvizaţie şi cine-verité, pentru a cărui asimilare era necesară o structură scenaristică extrem de elastică - fără a intra în detalii aici, mă refer la modul în care s-a colaborat cu interpreţii neprofesionişti (deţinuţi şi gardieni), care prin însăşi natura lui impunea o mare mobilitate şi adaptabilitate regisorală, pe canavaua unui scenariu care, astfel, numai rigid nu-şi putea permite să fie. Sub acest aspect, "Eu, când vreau să fluier, fluier" se desprinde perceptibil de estetica minimalistă a ultimului deceniu - începând să contureze, foarte posibil, pasul imediat următor. Recent, într-un articol din "Adevărul", Alexandra Olivotto, în dialog cu Anca Grădinariu, Ada Roseti, Andrei Gorzo, Andrei Creţulescu şi Mihai Chirilov, analiza coordonatele etapei actuale prin care trece minimalismul şi perspectivele unei evoluţii în continuare onorabile, evitând autopastişele şi căderile în clişeizare. Florin Şerban, deşi se trage funciarmente din minimalism (unitate strânsă de timp, spaţiu şi acţiune, mijloace economice, deconstructivism), inclusiv cu componenta sa aşa-zis "mizerabilistă" (cum îi etichetează detractorii semidocţi elementul specific de realism frust şi adesea dur, cu accente naturaliste), construieşte o viziune regisorală sensibil diferită: dezvoltarea interioară a personajelor sugerează dimensiuni mai ample, naraţiunea urmează un ritm mai nervos, şi în primul rând decupajul aplică o altă concepţie, mult mai elaborată - cu implicaţiile fireşti la nivelul montajului (aici, executat cu fler şi mână sigură de Sorin Baican şi Cătălin Cristuţiu). Dacă minimaliştii folosesc acumularea de tensiune pe parcursul unor cadre lungi, cu respiraţie amplă, minuţios elaborate compoziţional şi mai ales temporal, între care tăieturile de montaj survin rar şi cu un impact mult sporit, Florin Şerban reformulează aceleaşi elemente de limbaj filmic într-o chimie mai compactă şi mai incendiară. În prima jumătate, când de-abia se construiesc premisele, domneşte un calm aparent, exprimat prin compoziţii placide şi echilibrate (exterioarele penitenciarului, aleile pe care Silviu de deplasează solitar sub dogoarea soarelui de amiază, cadrele largi ale sălii de mese sufocată sonor de manele), printre care survin calupuri de decupaj nervos, cu mişcări de cameră surprinzătoare şi derutante (spălătorul, confruntările verbale încordate, sau aceeaşi cantină, la nivelul cadrelor strânse, urmărind şirurile de deţinuţi la mese). Se remarcă, îndeosebi, ştiinţa lui Florin Şerban de a clădi tensiuni cu ajutorul unor suprapuneri surprinzătoare între imagine şi sunet - de exemplu, prim-planul lui Silviu la gard, privind anxios şi stresat spre poartă, în timp ce apropierea gardienilor e comunicată strict auditiv, prin strigătele de somaţie şi tropăitul paşilor în fugă - procedeu reluat şi în secvenţa finală, pe şoseaua în asfinţit. Sper ca autorul să nu cadă în capcana de a repeta pe viitor, până la saţietate, această figură de stil care deocamdată i-a reuşit atât de bine. În orice caz, procedeul mai are şi efectul de a scoate în evidenţă valenţele designului audio al lui Florin Tăbăcaru, constituit savant cu discreţie, printr-o împletire abilă a diverselor "piste sonore" din penitenciarul pierdut pe câmpiile Dobrogei. Un alt element definitoriu al stilului regisoral şerbănesc (îngăduit fie-mi să-i zic astfel) îl constituie, cam la fel ca la Porumboiu, dar cu o netă tuşă personală, compoziţiile plastice aparent aleatorii, dar cu mare forţă de sugestie – de exemplu, în camera de interviu unde se desfăşoară toată treilea finală a filmului: relaţia între ferestre, mese şi cele câteva obiecte puse pe acestea. I se adaugă grija faţă de felurile alte detalii, ca diversele planuri ale perspectivei (trecerea abia simţită a spinării lui Mihai Constantin prin curte, dincolo de fereastră), sau câte un amănunt de comedie involuntară care, prin contrast, potenţează şi mai mult dramatismul (gardianul care aleargă în paralel cu maşina). Sunt inevitabile rapelurile la alte filme de gen - şi, din fericire, favorabile pentru Florin Şerban. Secvenţa readucerii lui Ursu după evadare constituie un citat onest din "Midnight Express" (Alan Parker, 198), evitând însă capcana similitudinilor explicite (practic, este o abordare diferită, dar şi deferentă, a aceleiaşi formule), dar cel mai puternic se resimte înrudirea cu actualul «Un Prophète» al lui Jacques Audiard - faţă de care orice formă de "inspirare" e complet exclusă, dată fiind cvasi-simultaneitatea realizării lor. Asemănările dintre Silviu şi Malik sunt frapante - atât la nivelul personajelor, cât şi la cel al tratării lor regisorale şi actoriceşti. Fără a-l cunoaşte personal pe Tahar Rahim, dar având acest privilegiu în privinţa lui George Piştereanu, pot spune cu deplină autoritate că tânărul nostru student în anul întâi oferă o compoziţie surprinzătoare. Dacă Audiard urmărea parcursul lui Malik de la boboc, prin ierarhia rangurilor de "săgeată", până la "jupân" şi, finalmente, mare boss mafiot ieşind liber pe poarta închisorii, cu suita autovehiculelor de forţă după el, povestea lui Silviu începe din ipostaza de "jupân", pentru a-i urmări declinul până la "sclav" - sacrificiu liber asumat, în numele principalei sale nevoi dramatice (temă asupra căreia voi mai reveni). Şocantă, însă, este discrepanţa dintre Silviu cel dur pe tot parcursul evoluţiei sale, o semi-fiară a cărei umanitate, prin contrast, se conturează şi mai puternic, şi George, un firicel de băiat ca un paj, pe care la prima vedere l-ai distribui eventual în rolul fiului ascultător dintr-o familie de oameni cinstiţi (cum tot juca, acum vreo treizeci şi cinci de ani, Costică Fugaşin). Aici, meritul revine atât talentului său nativ, cât şi profesionalismului robust al lui Florin Şerban, cei doi lucrând împreună luni de zile pentru a-l identifica pe Silviu înăuntrul lui George şi a-l scoate treptat la suprafaţă – o muncă de creaţie actoricească din care mulţi ar avea ce învăţa. Foarte interesantă se relevă relaţia cu Ana – personajul pandant, revelator pentru anumite laturi esenţiale ale personalităţii eroului. Dincolo de frumuseţea ei nativă, necesară spre a justifica atracţia erotică a lui Silviu (nici un moment dusă mai departe de proiecţiile fanteziste din timpul tracţiunilor la bară), Ada Condeescu şi-a asumat sarcina aparent ingrată a semi-pasivităţii, auto-estompându-se în mare parte, conform principiului "less is more", spre a deveni astfel reperul fix, stabil, în raport cu care creşte frământarea incendiară şi autodestructivă a protagonistului din final – în plus, şi din aceleaşi considerente, însuşi personajul Anei în sine ar putea descuraja o eventuală actriţă cu veleităţi vedetiste: construită dramaturgic şi tipologic cu un fin simţ ale realităţii, Ana e exact tipul studentei la sociologie stereotipă şi limitată, care cu ocazia practicii în penitenciar se pomeneşte absorbită într-un vârtej de evenimente ce o depăşesc complet. Două secvenţe se disting ca definitorii pentru sinuozităţile acestui personaj: izbucnirea de plâns nervos şi, mai ales, epilogul cu cafeaua - secvenţă pivot a întregului episod final: reacţiile ei discrete, atent dozate, marcate de vestigii tăioase ale tensiunilor remanente după experienţa care a marcat-o pe viaţă, întregesc atât personajul, atât relaţia cu Silviu, cât şi desenul pe care-l va urma destinul acestuia. În fond, drama prin care a trecut eroul are veritabile accente tragice: la un pas de eliberare, şi-a asumat sacrificiul următorilor douăzeci de ani, pe care-i va petrece tot în detenţie, numai pentru a-şi salva fratele de la o soartă asemănătoare. Odată clarificate aceste perspective sumbre, Silviu se agaţă cu obstinaţie de capriciul aparent neînsemnat al invitării Anei la o cafea - episod singular şi ultim de viaţă normală, pe care şi-l revendică legitim înainte de a se resemna cu o detenţie înfiorător de prelungită. Practic, acea "ieşire cu Ana la o cafea" e tot ce-a mai rămas din libertatea de care-l mai despărţeau doar câteva zile, după patru ani de închisoare. Pornind de aici, merită să analizăm construcţia extrem de riscantă, dar finalmente reuşită, a finalului. Un posibil cadru de încheiere ar fi fost cel al ieşirii cu maşina pe poarta închisorii; la fel de valabil putea fi şi momentul lăsării lui Ursu pe şosea. Dar, dacă la mulţi autori nehotărâţi sau redundanţi (gen Peter Jackson, de pildă), boala finalurilor succesive ia aproape aspecte cronice), aici în schimb avem de-a face cu un final nu liniar şi repetitiv, ci construit în trepte convergente spre secvenţa-cheie a cafelei - imediat după care, cea cu adevărat ultimă, pe drum, pune un punct teribil de dureros întregii poveşti. De reţinut, ca exemplu al rigorii cu care s-a lucrat, şi faptul că la montaj au eliminat o secvenţă tranzitivă la care ţineau mult, cu maşina străbătând un peisaj de o frumuseţe rară, numai fiindcă ar fi afectat ritmul întregului episod, împingându-l spre acel tip de lungiri tautologice pe care le menţionam mai sus. Revenind la galeria actorilor, desigur că nu putem avea decât cuvinte de laudă la adresa lui Mihai Constantin, care se achită cu aplombul şi fineţea lui obişnuite de un rol care oricum nu i- ar fi pus nici un fel de probleme: directorul închisorii, banal prin însăşi natura funcţiei, "omul potrivit la locul potrivit" în cel mai searbăd sens al noţiunii, ca un paratrăsnet masiv şi steril pentru toate descărcările electrice decanşate de rebeliunea lui Silviu. În schimb, o prezenţă absolut trăsnitoare este a Clarei Vodă, suport şi motor al acelei secvenţe-cheie care spuneam că m-a năucit ca nicicând: vizita. Pornind de la un tandru-pisicos "Ce faci, măăă...?", Clara îşi desfoliază gradual personajul spre a releva tipul de mamă frivolă, egoistă şi iresponsabilă care-şi condamnă indirect copiii la degenerare, în tot ce poate avea mai hidos şi repulsiv. Nuanţele se dezvăluie în straturi, completând un portret din ce în ce mai complex şi mai puternic, până la urlete şi dezlănţuiri de violenţă fizică. Contribuie enorm şi părul de un blond ieftin şi fals, cu rădăcini castanii, care se potriveşte ca nuca-n zic cu trăsăturile Clarei, şi mai ales felul cum camera lui Marius Panduru se apropie de ea pas cu pas, de la planurile largi iniţiale, ce par să includă o vampă oarecare, până la acele grosplanuri din punctul culminant al jurământului, relevând toată nimicnicia şi nevolnicia individei. De altfel, fotografia lui Panduru reprezintă alta dintre marile reuşite ale filmului - o imagine "rough" cu deliberare, granulată brutal şi colorată în tonuri adesea suprasaturate, în ton cu atmosfera locului, evoluţia poveştii şi sentimentul de fatalitate pe care-l imprimă irezistibila caniculă a amiezelor de vară ce strivesc iar şi iar bruma de umanitate a personajelor. Despre modul în care au lucrat cu deţinuţii, ca şi despre intenţiile civice şi educaţionale ale filmului (proiectarea lui în penitenciare va începe foarte curând), ar fi de spus mult prea multe ca să încapă în spaţiul acestei analize. Se impune, totuşi, să insist asupra unui anumit aspect definitoriu: în mare parte, drama se declanşează din cauza neputinţei de a comunica. Observându-l pe Silviu cum ia rând pe rând atâtea decizii pe cât de eroice, pe atât de amarnic greşite, orice om normal se va întreba inevitabil: de ce nu spune clar ce are pe suflet? De ce nu-i explică directorului că se teme pentru fratele său? De ce nu apelează la ajutorul cuiva sau al altcuiva...? Da, aşa am face noi, "civilii" - dar reacţiile lui Silviu au la origine reticenţa extrem de închistată, autistă aproape, a puşcăriaşilor, care mai curând ar suporta cele mai atroce chinuri şi umilinţe, decât să-şi deschidă sufletul. Astfel, "Eu, când vreau să fluier, fluier" îşi atinge adevăratele dimensiuni: un film despre o lume cu neputinţă de imaginat pentru cei din afară, despre o umanitate schilodită în etape - o dată, prin inconştienţa factorilor răspunzători iniţiali (părinţi, şcoală, etc.), şi a doua oară, prin neputinţa şi hibele sistemului care ar trebui să gestioneze recuperarea socială şi morală – de remarcat că Florin Şerban menţine o distanţă sobră, fără nici un accent didactic sau moralizator, nearătând cu degetul pe nimeni: nici pe respingătoarea mamă, nici pe bonomul director, nici pe gardienii brutali prin natura meseriei, şi evident nici pe confraţii de detenţie care desăvârşesc la nivel "executiv" opera dezumanizării. În aceste condiţii, actul lui Silviu, cu toate aspectele lui mai mult decât reprobabile, se arcuieşte undeva spre sublim: sacrificiul de sine pe cât de crud, pe atât de deliberat, numai pentru a-şi salva fratele de la un destin similar. Nimic mai simplu - şi, totodată, cât de complex...! Pitbull (Mihnea Columbeanu) 21-22 martie, 2010 Bucureşti, România |
Originally Posted by Pitbull:
un fel complicat de a spune ca regizorii romani sunt prea lenesi sa faca un decupaj si prea saraci ca sa inchirieze un trepied - haha! |
rc-st :)) buna gluma, dar nu e cazul aici, Filmul de fata NU E minimalist. Daca e nevoie, putem porni de la o definitie a minimalismului si trasaturile sale.
Pitbull, tuta aia de Anca Gradinariu povesteste peste tot ce prost e Eu cand reau sa fluier, fluier, ma lasi cu exemplul ei? Nu mai pot inghiti deloc aerele astea in materie de film. |
Illo, n-am fäcut decât sä dau un exemplu obiectiv de articol în care se aborda un subiect pe care l-am atins si eu.
Dragä rc-st., sunt mult mai convins cä ai un fix cu "decupajul" si "trepiedul" - iar în privinta celui de-al doilea, mi se pare cam ciudat, de vreme ce sunt sanse sä stii ce e si cum se foloseste. Nu m-ar mira sä te uiti la statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate si sä zici: "De ce nu l-or fi sculptat cälare si cu barda-n mânä...?" :-? Acelasi sfat pärintesc - pentru a enspea mia oarä: când se vorbeste despre lucruri pe care nu le cunosti, deschide ochii si urechile, nu gura! |
nu numai ca stiu ce e aia trepied dar stiu si care e cel mai bun din lume, si cat costa sa il inchiriezi pe zi, dar cred ca ai dreptate, imi racesc gura degeaba pe aici
|
Mai degraba Pit isi pierde vremea :)
MI-a placut mult inceputul. Maine il vad si eu. Abia astept. Super cronică, Pit!! |
@rc-st.:
Vezi am ghicit eu bine, că ştii ce-i ăla trepied. E cam ca paratrăsnetul, despre care un elev citat în culegerea de perle şcolare "Râsete fără catalog", de Nicolae Saftu, spunea: "Paratrăsnetul iaşte o ţavă care să pune pe vîrfu căşii şi are trii craci în doauă direcţii." @Ilustra: Eu sunt cam nemulţumit de ea, e destul de dezorganizată, am făcut slalom printre idei fără sä le orchestrez structurat, aşa cum îmi place mie, şi e prea elogioasă: n-am reuşit să-i gäsesc filmului nici un defect. Un elementar bun-simţ îmi spune că trebuie să aibă şi neîmpliniri (reale, nu aberaţii gen "n-are decupaj şi trepied"), dar nu le descopăr, şi asta mă irită teribil. Oricum, mâine-l văd din nou, şi atunci poate le observ - deşi mă tem că de fapt îmi va plăcea şi mai mult... |
Atunci, il vedem impreuna ca vin si eu. :)
Mie mi-a placut, i mean, in alte cronici chiar faceai jonglerii de fraze, aici, fiecare fraza a curs perfect. Un lucru bun clar. |
Daca luam in considerare importanta lui 432 din punct de vedere al actualizarii ideii, putem spune despre acest film ca a intrecut 432 poate ca nu din punct de vedere cinematografic dar cu siguranta se poate clasa pe primul loc intr-un top al filmelor de dupa 89 pana in prezent. (si ma refer strict la noul val) ECVSF este artistic, vizual si intelept.
Ti se face putin frica sa mai faci film cand vezi perfectiunea intruchipata. Dar... nu e loc de mediocritati asa ca... dam tot ce putem! |
Originally Posted by ilustra.films:
Azi l-am luat la puricat, cäutându-i defecte cu lumânarea - am fost mai cusurgiu ca oricând. Cred cä i-am gäsit vreo trei: - Scurtarea primei vizite, de la cincisprezece minute la douä, pare insuficient motivatä; e drept, contribuie la atmosfera usor abuzivä si cam arbitrarä din penitenciar, dar poate ar fi meritat ca aspectul ästa sä se sublinieze putin mai mult. - Nu mi-e clar ce voia secventa de noapte, când un detinut se urcä peste altul în pat, îl încalecä si-l amenintä cä-i scoate ochii. - In secventa discutiei lui Silviu cu Directorul, lângä masinä, când acesta din urmä în refuzä permisia, e o täieturä de montaj usor disjunctä (semi-säriturä), de la planul de doi la prim-planul lui Silviu. Altele, sorry... nope. |
Corect. ECVSFF :)
|
Gloria cinemagista, costumata ca la nunta de provincie, a fost zgornita de pe "scena" in aplauzele asistentei, dupa cateva minute de laudatio libidinos, de producatorul Catalin Mitulescu care a spus "NU se face critica la premiera". PRICELESS :))))))))
|
Originally Posted by farabeuf:
Ori e albä, ori e neagrä. |
farabeuf, mitulescu mi-a spus dupa gala ca nu i-a convenit ca am „indus opinii„ cu discursul meu.
rochia a fost de la wilhelmina arz ;) |
Originally Posted by Gloria:
Intre timp, am mai vorbit cu ceva lume si cam pricep ce s-a întâmplat (mai ales cä mi s-a descris si haosul exasperant al organizärii). Nefiind de fatä, nu pot preciza nimic - dar nici nu mä mir... Cine-a spus cä cinematografia româneascä ar fi o lume a bunului simt si a fair-play-ului? Ingratitudine, mägärii si regläri de conturi, asta scrie-n carte. Cred cä ne putem opri aici cu sordenitätile*, ca sä revenim on-topic - adicä, la filmul propriu-zis. __________________________________________________ ______________ * - Forma contrasä de la "mondenitäti sordide". (n.Pb.) |
Originally Posted by Pitbull:
Atata timp cat o cronica/critica/analiza de film apare DUPA ce exista copia standard, efectul ei asupra obiectului artistic in cauza este nul. Anyways, stii ca polemicile nu ne ies bine... |
Originally Posted by Gloria:
Poate n-aveti aceeasi masura. |
Nu väd de ce am polemiza, cu ce-ai zis acum sunt de acord: e de la sine înteles ce spui - dar cum ar putea o cronicä/analizä/criticä sä aparä "înainte" de finalizarea produsului artistic? Si ca atare, evident cä efectul ei asupra lui nu poate fi decât nul - importante sunt efectele asupra altora, pe viitor...
Nedumerirea mea se referea la antonimia dintre "laude" si "critici". Oricum, m-as mira ca Gloria sä fi criticat filmul - nouä, de-aici, ne-a pläcut tuturor. Iar o atitudine pozitivä la prezentarea de premierä mi se pare adecvatä, nu? Altfel, de ce te-ar mai invita producätorii sä cuvântezi? |
Pit, rezultatul cronicii de film tip “rezumat” + lista “ce mi-a placut ca e artistic a la nu stiu care alt film” practicat de toata lumea, dar mai ales tu o ridici lately la grad de arta, ma rog, poate cu exceptia lui ALS, are ca rezultat standardizarea din filmele noului val: Cristi Puiu a facut o ciorba si critica dupa ce a papat bine bine bine a publicat bucuroasa reteta. Daca n-ai vedea pe IMDB cine cum cand, cam orice film de val, scurt sau lung, ar parea facut la aceeasi casa de productie de oricare combinatie de regizor, operator, monteor, scenaristi si cel mai des in aceleasi locatii :)))))
|
Fara, iartä-mä, dar din mesajul de mai sus chiar nu înteleg nimic - nici sensul, nici legätura cu subiectul... :| No ill intent, I swear!
|
Deci am mai scris lucrurile astea...acum ani de zile...ca la CNC-uri civilizate exista angajati sau colaboratori niste producatori executivi care stiu si film si business si care vin la filmari, la montaj, etc pentru a superviza cum se cheltuie banul si cum se respecta planul de filmari, decupajul rezultat in urma scenariului, etc, etc. Adica tu + analizele tale nescrise ai fi arondat pe langa un debutant la lung de exemplu cu care ai sta sa vezi ca e OK decupajul, coerent, logic, etc. Nu i-l faci tu, nu-i spui cum, dar verifici ca nu e ba din mana, pa din trav, ba cadru fix, ba macara etc etc si ai fi pe generic producator executiv, adica chiar ai produs tu, personal, filmul ala de la concurs pana la premiera, ai fi producator delegat CNC, OK?????
|
Da, acum pricep ideea, si e OK - dar tot nu väd legätura.
|
Si eu nu zic in subtext nu fa tu filme, dar vad ca iti place sa-i ghidezi pe altii, adica te inteleg perfect ca e fix ce-mi place si mie :)))))
|
Ti-am explicat de ce "cronicile tale" contribuie la standardizarea filmelor si nu la profesionalizarea lor cum ar trebui....
|
Mä îndoiesc cä analizele mele au atâta impact... :| Sincer...
Iar legätura cu discutia noasträ de aici care e? |
Originally Posted by Pitbull:
|
Guess what? Chiar am de gând asta, dar o iau cätinel, ca sä fiu sigur cä iese bine. Deocamdatä, cursurile mele merg destul de OK, îmi fac si eu mâna, si tocmai planific niste mici workshopuri experimentale. Dacä astea reusesc, se prea poate sä mä avânt la ce sugerezi tu aici.
|
CNC-urile civilizate - iar ma repet - au cursurile lor organizate ca sa se asigure ca respectivii talentati (inclusiv animatii, videoclipuri muzicale) nu ajung la un TV particular sau la un producator. Chiar dc proiectul e respins sau nu se mai face respectivii baga la CV cursul care a fost foarte practic ;)
|
Well said - and how true! M-ar tenta o discutie aprofundatä despre asta - te bagi?
|
Daca ii mai dadeau baiatului asta 10 role ....ei bine mai umplea zece role cu filmul sau....cu vajaitul vantului, cu zumzetul albinelor, cu susurul apei....Din 94 de minute ale filmului 30-40 au fost cu blank...Mai bine il facea un scurt metraj si astfel nu mai trebuia sa stau eu in cinema studio 1h30 sa o ascult pe umflata de langa mine cum isi implora iubitul sa ii cumpere bluzita pe care o vazuse pe Magheru inainte de film.
Oamenii nostri au inceput sa faca filme la metru....Probabil cati metri de pelicula consuma atatia euro li se acorda de la buget. Urmeaza Poker....A inceput promovarea lui in presa: "Jojo se dezbraca in filmul lui Nicolaescu". Asa se atrage publicul, asta va insemna Poker: tatele lui Jojo. Oare Sergiu Nicolaescu va avea aceeasi abordare ca Florin Serban sau Catalin Porumboiu....va avea un blank de 5-10 minute in care vom privi tatele lui Jojo? Sper sa nu... |
Originally Posted by adisilav:
...Iesirea prin Särindar. |
Originally Posted by TAMARAINSA:
NU AU VOIE. Conform Conventiei Europene a Drepturilor Omului, la care România, ca membrä U.E., e parte semnatarä, dreptul de ingerintä a statului în viata privatä a cetäteanului exclude privarea de domiciliu - mai pe scurt: legea interzice evacuarea cetäteanului din ultimul säu domiciliu proprietate de stat. Problema e cä cetätenii si juristii români nu stiu asta, asa cä evacuärile abuzive merg din plin! Adevärul e cä Legea e de partea cetäteanului, si îl apärä! Totul e sä stii cum! Le C.E.D.O. Strasbourg, s-au judecat deja destule cazuri similare din state membre ale U.E. Curtea a dat câstig de cauzä cetätenilor, obligând statul la daune substantiale. Exemplu: Hotärârea în cauza Cosic contra Croatiei (15 ianuarie 2009) - evacuarea chiriasului cu încälcarea dreptului la domiciliu. Reclamantei Katarina Cosic i s-a atribuit de cätre o scoalä primarä din Pozega, gratie calitätii sale de profesor, un apartament de serviciu. Ulterior, în urma unor complicatii juridice (le am, dar n-are rost sä le copiez aici), statul a evacuat-o. Legal, avea dreptate. Dar nu-i putea încälca dreptul la domiciliu. Katarina Cosic a dat în judecatä cazul la C.E.D.O. si a câstigat. Alte cazuri: Stankova contra Slovaciei. Alla Jacobson contra Suediei. Connors contra Regatului Unit McCann contra Regatului Unit Angelova si Iliev contra Bulgariei Chassagnou si altii contra Frantei Deci, Tamara: NU AU VOIE SA TE EVACUEZE. Dacä ai un avocat, comunicä-i tot ce ti-am scris eu aici. Dacä nu, îti dau eu o avocatä bunä. Si mai vin si la äia care vor sä te evacueze, sä le dau peste nas (nu glumesc! Când e vorba de asa ceva, chiar mä bag - si fac urât!) |
Da e cam mult offtopic pe aici. Nu că aș vrea să fiu rău, dar chiar nu mă interesează țâțele lui Jojo sau evacuarea Tamarei pe acest topic.
Legat de film pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost modul de prezentare al celor care greșesc și apoi nu mai primesc o nouă șansă. De exemplu Silviu cu toate că a fost băiat cuminte tot timpul, o dată pleacă și el din zonă și e pus la pământ și bătut. Sau scena când care a declanșat toată isteria. Un mic moment de agitație pe fundalul unei situații disperate pentru el și totul se transformă în haos. Nici el nu a fost mai bun, nici el nu și-a iertat mama și oricât ar fi încercat ea, el tot ar fi urât-o. E trist că așa e societatea, dar e real. |
Foarte bine zis: trist, dar adevärat...
Este, practic, nucleul moral al filmului. Päcat cä n-ai fost cu noi la forumeeting, când am discutat cu ei pe larg despre toate astea. S-au relevat multe lucruri din viata realä a închisorilor care ne fac sä întelegem totul si mai bine. |
Puteam sa jur ca am vazut filmul in program la cinema in Timisoara si acum dintr-o data a disparut :-|. Nu as vrea sa ajung la vreo varianta care sa implice cuvantul "rip".
|
Pit, da-i fetii filmul!!!!!!!!!
|
De unde, cä nu-l am! :|
|
Facem rost. :D
|
Faceti, faceti.
|
7000 de spectatori in weekend, deci eu cand vreau sa fluier, fluier devine cel mai popular film de la 432 incoace
|
Excelent! :D
Iatä încä o cronicä demnä de atentie: Dorinţă de autenticitate - "Eu când vreau să fluier, fluier" Iulia Blaga Hotnews.ro, martie 2010 S-a scris atât despre lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban, premiat la Berlin, încât românii au probabil impresia că e ca şi cum l-ar fi văzut deja. S-a strâns şi de un inventar al criticilor - aduse de cei care, normal, nu au văzut filmul a cărui premieră a fost pe 26 martie 2010: iarăşi sărăcie, iar ţigani care să impresioneze juriile festivalurilor, minimalism naşpa, aşteptăm filme despre o Românie normală, peliculele româneşti premiate în afară sunt nişte porcării. Chiar aşa, de ce aţi mai vedea filmul? Nu e un patriotism de doi lei, dar banii pe care i-aţi da pe bilet (în loc să luaţi filmul de pe net) ar fi o contribuţie modestă, dar personală la producţia unui alt film care peste un an, doi ar putea lua un alt premiu important. Sau, mai bine, aţi contribui la finanţarea "unui film normal despre o Românie normală", în care imaginea să fie "frumoasă", sunetul clar, subiectul uşor - e adevărat, piaţa duce lipsă de astfel de filme. Dovadă că cereţi lejeritate unor filme care nu îşi propun asta, la fel cum cereţi reţetă americană (mai ales cadre scurte!) de la nişte cineaşti care au cu totul alt stil. De ce aş cere de la La dolce vita să fie Jandarmul şi extratereştrii sau The Hurt Locker? Dar nu aşa vroiam să încep. Eu când vreau să fluier, fluier merită văzut măcar pentru faptul că a fost făcut cu sinceritate şi cu o ostentativă (!) lipsă de ostentaţie. Mă îndoiesc profund că regizorul Florin Şerban şi producătorii Daniel şi Cătălin Mitulescu nu şi-au dat seama că subiectul e sinucigaş pentru sălile din România. Nu ştiau că o comedie cu Moş Crăciun vinde mai multe bilete? În altă ordine de idei, cât de fraieri ar putea să mai fie occidentalii încât să vibreze azi la filme româneşti cu şi despre deţinuţi sau, în general, la "mizerabilismul" românesc încât să premieze nişte filme doar pe baza subiectului? Criticii buni, care miros o reţetă cu precizia unui câine şoricar, simt când un film se conformează unei reţete. Şi nu le place. Criticii străini care au scris de bine despre filmul lui Florin Şerban la Berlin nu au scris atât de laudativ cum au făcut-o despre 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile la Cannes, dar au apreciat faptul că e frust, natural, sincer şi direct. Tot ei (criticii) au spus deja că minimalismul nu poate fi exploatat prea mult pentru că dă în suprasaturaţie. Dar filmul lui Şerban nu e minimalist. E atât de preocupat de a fi autentic încât ignoră ideea de stil. Şi nu e La dolce vita dar, într-o perioadă în care totul în cinema s-a inventat deja deci totul se copiază, are naivitatea de a fi egal cu sine şi de a-şi asuma greşelile. Filmul tratează despre un tânăr, Silviu, care mai are câteva zile până să fie eliberat din închisoare. Lucrurile se precipită când află că mama sa a revenit din Italia pentru a-l lua pe fratele mai mic. Asta e tot. Sau aproape tot. Silviu cunoaşte o studentă la Sociologie care face practică la penitenciar. Ea are buze frumoase. El e tot mai disperat că nu va putea preîntâmpina plecarea fratelui şi că mama îl va nenoroci şi pe micul Marius aşa cum l-a nenorocit pe el (dovadă că a ajuns unde a ajuns.). Derapajul nu e departe. Ghinionul fetei e că se nimereşte acolo. Flirtul se hrăneşte din pericol. Epilogul e previzibil. Liniştea care se lasă după e necesară şi pentru personaje, şi pentru noi, care am gâfâit o dată cu ele. Eu când vreau să fluier... nu are respiraţia amplă, calculată a filmului lui Jacques Audiard, Un prophète, şi nici pe cea sacadată, de metronom a lui The Hurt Locker, pentru că îşi propune să ne arate lucrurile aşa cum s-ar petrece în realitate. Nu-mi spuneţi că în realitate personajul pe care îl joacă Jeremy Renner în filmul lui Kathryn Bigelow nu se poate bâlbâi o dată din grabă sau neatenţie. Sau că evenimentele se desfăşoară şi în viaţa de zi cu zi după tăieturi eficiente care înlătură pauzele de joc şi senzaţia că timpul a înlemnit şi noi odată cu el. E adevărat că, fiind obişnuiţi cu filmele americane, ne aşteptăm ca totul să funcţioneze după o rigoare care nu e cea a realităţii. Florin Şerban şi co-scenaristul Cătălin Mitulescu au prelucrat materialul oferit de piesa de teatru a Andreei Vălean şi au făcut în aşa fel încât desfăşurarea evenimentelor să curgă fără să aibă un ritm vizibil (suntem într-o puşcărie) până când, de la un moment încolo lucrurile să se precipite iar izbucnirea lui Silviu să fie iminentă. Imaginea lui Marius Panduru e în ton cu tonul filmului. Nu edulcorează şi nu stilizează pentru că nu suntem la mare în concediu, ci într-o puşcărie unde există o continuă luptă pentru putere, iar eroul e supus unor presiuni tot mai mari din toate părţile. Aparatul de filmat nu amuşinează de departe, ci e prezent în ceafa personajelor (revista Variety a scris pe bună dreptate că urmărirea cefei protagonistului e ultra-folosită, că e un procedeu care a obosit). Aparatul ne oferă ocazia de a fi martorii poveştii, el e intermediarul. Imaginea e în mod voit autentică, imediată. Filmul e lipsit de ritm, dezordonat, aşa cum reacţionează şi Silviu când fură mingea colegilor şi dă nişte pase aiurea cu ea. Un soi de ritm apare când se repetă cadrul de la masa din cantină. De ce fel de ritm avem nevoie când senzaţia de iremediabil e atât de prezentă? Aceeaşi dorinţă de autenticitate l-a făcut pe regizor să caute pe cât s-a putut interpreţi neprofesionişti. E puţin spus că George Piştereanu, care era în clasa a XII-a când a făcut filmul, e un pariu câştigat. Cât de colţos şi de iraţional, cât de dur şi de rănit poate fi pe ecran acest băiat atât de blând în viaţa de zi cu zi... Cealaltă descoperire e Ada Condeescu. La 21 de ani şi câteva scurtmetraje făcute la UNATC, unde e studentă, are naturaleţea pe care alţi actori o capătă în zeci de ani de muncă. Clara Vodă în rolul mamei e elementul-cheie al filmului. Din cauza mamei se întâmplă ce se întâmplă. Cu deţinuţii care îşi joacă de fapt propriile roluri e altă mâncare de peşte. Pentru ei şi din pricina lor, acesta nu e un simplu film, iar munca la el e mai importantă decât ce vedem pe ecran sau premiile de la Berlin. Povestea lui Silviu e şi povestea lor. Nu s-au născut ca să fure sau să ucidă, dar au avut ghinionul unei familii proaste şi a unui context care i-a împins în greşeală. Faptul că noi am avut mai mult noroc nu ne face neapărat mai buni. Eu când vreau să fluier... are greşelile lui. Una e cea cu aparatul care stă prea mult în ceafa eroului. Alta e că uneori scene bazate pe improvizaţie nu par nici reale, nici bine jucate - interpreţii poticnindu-se în timpul replicii. Din punct de vedere dramaturgic, gestul lui Silviu e întâmpinat de gardieni şi de directorul penitenciarului cu o prea mare lipsă de reacţie. Dacă Silviu a ajuns jupân, adică un fel de şef, de ce se poartă unii deţinuţi aşa urât cu el? Acestea nu sunt însă nişte chestii majore, pot fi parţial înţelese prin prisma autenticităţii dorite de regizor. Tema socială e, în ultimă instanţă, un element care putea lipsi. Nu socialul e, cred, miza acestui film, cât dorinţa lui Florin Şerban de a face un anumit soi de cinema. Iar acest pariu cred că i-a ieşit. Sper însă că şi-a asumat riscul să nu prindă la publicul larg. |
All times are GMT +2. The time now is 01:37. |
Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.