<<Un țigănuș de vreo zece ani se apropie de mine în târg la Bolintin: Nu ești dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?>> (pe scenă până la 97 = record GWR consemnat)??* Radu Beligan = 5 ani, decedat = 2016 iulie 20 :*Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opozitiile. Teatrul te învață să-l cunosti și să-l iubești pe celălalt.* -<<"Între acte">>-**Venise spre lumea artei puțin intimidat, dar hotărât să‑și facă drum. Nu era un naiv. Știa că un actor trebuie să pândească întâmplarea care să‑i dea rolul, regizorul care „să creadă în el“, cronicarul care să‑l semnaleze. Tot așa cum știa că scriitorul se desăvârșește în colaborarea dintre talentul său și timp, că soarta manuscrisului lui depinde de atenția unui redactor, de bunăvoința unui șef de secție, de capriciile unui director de editură, de „luminile criticii“. Presupunea că nu‑i va fi lesne să se afirme nici în teatru, nici în literatură, și că va avea de întâmpinat multe dificultăți. Dar nu bănuia că va avea de luptat cu un front de adversități și că, pe măsură ce va depăși obstacolele, ostilitatea va crește. Își închipuise, desigur, că o vocație suscită rivalități și provoacă dușmănii. Păstra însă iluzia că, de vreme ce avusese succes pe scenă și cronica dramatică îl menționase elogios, de vreme ce cartea lui se tipărise și fusese consemnată cu interes, lucrurile vor merge mai ușor. A înțeles iute că se înșelase. A înțeles rapid că alta era calea reușitei. Nu avea niciun rost să încerce să intre pe poarta cea mare. Era infinit mai ușor de pătruns pe ușa de serviciu, adică să facă scandal, să revendice, aliindu‑se cu unul dintre clanuri și devenind „mardeiașul de serviciu“. A învățat vertiginos alfabetul lucrurilor ; producea teamă și forța prețuirea. Curând după aceea a devenit un „nume“ și s‑a integrat perfect în profesiune. Acum avea un grup care să‑l susțină și să‑l apere, să‑l impună. Numai că în acel cerc restrâns, în care întâlnea aceiași oameni, aceleași idei, aceleași obiceiuri și aceleași manii, preocupat să câștige mai curând în lupta cu ceilalți decât cu sine, puterea sa de creație a început să se stingă ca o flacără prost aprinsă, iar darurile lui, să se atrofieze. La bilanțurile de fine de an era, de regulă, citat, apărea la televiziune, i se editaseră cărțile ; făcea filme. În secret, îl mâna însă o nemulțumire, căci pe sine însuși nu se putea minți : intrase în aristocrația puterii, dar nu și în cea a harului, câștigase autoritate, dar își pierduse talentul. Nu‑l acuz și nu‑l condamn ; pentru rechizitoriu contez pe ceilalți, pentru pedeapsă – pe propriile lui ranchiune.**
***
**<Leonce și Lena>, spectacolul lui Ciulei, m‑a încântat. Încă o dată se reliefează personalitatea unui om de teatru dăruit cu mari și multe însușiri. Atât de diverse sunt harurile lui, încât ele se concurează în înfăptuiri care nu‑s poate mereu echilibrate și armonioase, dar sunt totdeauna îndrăznețe și originale. O inteligență artistică guvernată de demonul semnificațiilor și de insomnia imaginilor expresive retranscrie piesa lui Büchner cu o vigoare fără măsură comună. Vigoarea unui tablou în care ideile au o plasticitate de neuitat. În "Leonce" și "Lena" ne aflăm într‑o lume de mici state în care fiecare căpetenie e un tiran absolut, înconjurat de paraziți (dominând peste milioane de inși extorcați de puterea lor de muncă, îndepărtați de la orice formă de viață a cugetului), ne aflăm într‑un univers de crime și de trufii degringolând în arbitrar, ticăloșie și disoluție și în care (pe spinarea celor abrutizați moral și material) puternicii zilei iau în discuție – abstract și van – structura, substanța și compoziția metafizică a omului. Această lume e văzută în toate nimicniciile și doliurile ei. Despoți și marionete mânuiți de un mecanism pe care‑și închipuie că‑l controlează – dar ai căror bufoni sunt în realitate –, sunt dispuși după legile unei geometrii a dictatului și obedienței care depersonalizează și nivelează existența, reducând‑o la aparențe și la zadarnica ei teatralitate. Am scris că în spectacolul lui Ciulei lumea e văzută, fiindcă prin privire înțelegem grotescul și abjecția fundamentelor ei. Ochiul sarcastic al regizorului se ferește însă să evidențieze numai consecințele nefaste ale autorității arbitrare în alianță cu stupiditatea feroce ; el reține, chiar dacă batjocoritor, și melancoliile invincibile ale conștiinței, dezaxările și revoltele ei instinctive și de atâtea ori dinainte pierdute.**
***
**Există opere care deșteaptă în rândurile unor oameni de artă, încă înainte de apariția lor, un val de entuziasm, și pe care scriitori, regizori sau critici se grăbesc să le aplaude susținându‑le și promovându‑le cu o nobilă pasiune. Și există alte spectacole, volume, expoziții întâmpinate cu o tăcere compactă, ori respinse cu un expedient de politețe când nu sunt de‑a dreptul ținta unor atacuri succesive. Sunt reacțiile vii, pătimașe ale conștiinței estetice, și vă întrebați, desigur, de ce m‑a cuprins dintr‑odată dorul de a rosti cele mai brutale banalități. Dacă o să vă răspund că mie unuia adeseori această unanimitate de cuget și simțire a unei tabere mi se pare din cale‑afară de suspectă, dacă o să vă mărturisesc că mă intrigă siguranța cu care sunt identificate personalitățile și legitimate imposturile, ca și promptitudinea diagnosticului critic, o să surâdeți. Dumneavoastră nu mai sunteți de mult atât de candizi.(..)** Numai că instinctele despotice ale unora dintre oamenii de artă și literatură care dirijează cursul acțiunilor la bursa valorilor, prin însuși faptul că răspund de un teatru, de o revistă, de o editură, au devenit peste măsură de aprige, iar cei ce refuză să se înregimenteze într‑o „tabără“ sau alta riscă să fie victimele unor răzbunări. Numai că jocul intelectual e amenințat cu măsluirea, că e tot mai puțin loc pentru cei ce refuză să aparțină unui grup și‑și iubesc condiția de „civili“. Pentru acești „civili“ pledez. Și nu sunt unicul care o face. Și nu sunt singurul care așează infinit mai prejos trofeele ce se pot smulge într‑o bătălie pseudo‑artistică decât pe cele ce se pot cuceri față în față cu tine, la masa de lucru sau pe scenă. Alături de mine se află, desigur, atâția alții pentru care arta e un mod de a fi, nu de a avea.**
***
(**Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense - Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia Olimpică de
aur etc. -, dar micile plăceri ale vieții sunt la îndemâna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să‑ți parchezi mașina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific.
<<<<În artă, ca și în știință, anacronismul sfârșește prin a fi pedepsit.>>
Nu vă încăpățânați să cuceriți marile premii. Mulțumiți‑vă cu bucuriile mărunte. Ele există pentru fiecare dintre noi. Din plin.**)

??*126 de ani;<<„Teatrul trebuie să fie poate nu o tribună, dar în orice caz un loc din care să se poată învăţa ceva. Să fie dominat de o credinţă şi să stea la baza unei credinţe. Altfel, se înjoseşte, îşi murdăreşte numele.">> ??* Victor Ion Popa <<Arta nu este un lux, nu mai aparţine celor puţini - ci e dreptul tuturor - o şcoală de suflete formate - o hrană necesară ca aerul şi lumina. Arta, acest fum ușuratic și frumos al trăirii, durează peste veacuri și e singura carte de vizită pe care o poate depune un neam la poarta veșniciei.>>; comandant de pluton in luptele de la Marasesti si Oituz, scrie "Gândirea năpraznică" și "A fost odată un război", hăruit om de teatru - ,,Locuia, fiind director, într-un mare şi vechi bloc al teatrului, în care erau găzduiţi aproape toţi actorii. Lîngă cele două camere ocupate de el, se aflau atelierul teatrului şi magazia de decoruri. Nopţile, Victor Ion Popa şi le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el..ce credeţi că făcea ? Făcea pe tîmplarul, pe dulgherul, pe tapiţerul...Era, în acelaşi timp, croitor şi zugrav. Era de toate. Ştia să întindă şi tapete. Numai cizme pentru costume nu mi-aduc aminte să-l fi văzut cusînd.“;V.I,Popa recunoștea - "Eu am muncit mereu, și niciodată n=am știut ce e vacanța."
Eugen Lovinescu :**Dl Popa - un admirabil caricaturist, desenator si creator de statuete expresive. Puțini știu că dl.Popa a debutat prin a fi actor si ca e uneori și poet. Mai rămânea să găsim în acest tânăr atat de dotat și un autor dramatic. Premiată anul trecut (piesa Ciuta, 1922), de critica dramatică a zilelor noastre (premiul Societatii criticilor), Ciuta a vazut lumina rampei anul acesta, nu numai in concertul de elogii al presei cotidiene, dar și la adăpostul unei remarcabile favori publice.**; V.I.Popa primește Marele premiu Caragiale.
***
"Valerim și Valer-Doamne", 1933 - "Capodopera epică a lui Victor Ioan Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist, amintind, dar nu intr-un spirit de imitație de Baltagul domnului M.Sadoveanu" - reține Șerban Cioculescu.
***
**Urgia lui Dumnezeu n-o tămăduieşte gura oamenilor", acesta i-a fost gîndul, tot timpul procesului. Căci, în cugetul lui Manlache, toată întîmplarea grozavă n-a fost decît o pedeapsă binemeritată, pentru nişte păcate pe care nu şi le ştia, ori nu voia să ie ştie. Şi astfel, uriaşul acesta cu pumnii de fier s-a dus la ocnă blînd ca un copil, fără să crîcnească împotriva urgiei ori a greului de muncă de acolo, cum nu crîcnise împotriva vrerii lui Dumnezeu. Ceea ce ştia numai el singur era de ajuns să îndreptăţească şi nefericirea, şi osînda. Avusese toată viaţa porniri sîngeroase. îl împiedica de Ia înfăptuire doar frica altora în faţa pumnului şi furiei lui. De aceea cînd ucisul a scos cuţitul din teacă, Manlache a gemut ca o fiară bucuroasă. În sfîrşit avea protivnic, aşa cum îi dorise inima. îl avea şi nu I-a scăpat. A trăsnit o singură dată cu săcurea şi I-a făcut zdreanţă roşie, cursă la pămînt, fără nici o părere de rău. Dar nu s-a ştiut niciodată că lovitura a fost trasă cu colţul muchii, iar nu cu ascuţişul, cum a spus uşuratecul raport legist, cum nu s-a ştiut nici că ucisul fusese, înainte vreme, ibovnicul nevestei lui Manlache.**
***
**La început, domnul Elefterescu - fercheşul judecător din Tecuci, căruia procurorul îi dăduse ră?*vaşele, ca unul ce instruia afacerea toată - a bănuit că scrisorile sînt ticluite chiar de Manlache Pleşa, de prin locurile pe unde o fi fost el ascuns, ca să deruteze cumva cercetările sau convingerile anchetatorilor. Dar prietenul dumisale, domnul Virgil Predescu, profesor la gimnaziu şi om cu porniri scriitoriceşti, interesat de legenda lui Manlache, de care auzise multă vreme vorbindu-se, i-a cerut să-i dea voie, într-o zi, să vadă dosarul crimei. Pe domnia-sa îl interesase repeţirea sistemului de ucis, adică stă?*ruinţa lui Manlache în uciderea cu muchea săcurii şi nu cu ascuţişul ei - cum era firesc. Asta îi sugerase lui Virgil Predescu o dramă, pe care voia s-o intituleze : Muchea de secure sau Muchea securii - forma definitivă nu era încă dată. Judecătorul i-a întins dosarul, zîmbind pe sub mustaţă de ingenuitatea prietenului său. Pentru un magistrat ca el, cazul Manlache era simplu şi la fel cu toate cazurile de criminali recidivişti. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît descripţia fizică a lui Manlache semăna în chip desăvîrşit cu unul din tipurile descrise de Lombroso în cartea lui nemuritoare. Spiritului real al magistratului avea deci motiv întemeiat să i se pară comică încercarea lui Predescu, care ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat. - Ia seama, magistre, să nu faci una din acele groaznice greşeli judiciare care osîndesc pe veşnicie judecătorul şi dau slavă osînditului..a încheiat Virgil Predescu, bătîndu-l pe umeri. Eu sînt fericit că mi s-a deschis perspectiva asta, fiindcă, din punct de vedere literar, e o lovitură neaşteptată. Dar tu, bagă de seamă să nu cazi singur victimă, făcînd o victimă nevinovată. Omul tău, după dosar, îmi aminteşte prea mult pe Valjean al lui Victor Hugo.**
**Ofiţerul îl aştepta să cadă. Zadarnic. Nici nu se clintea. A tras încă o dată, ca în lemn. Manlache a încleştat dinţii şi a scrîşnit cu barba înfiptă în piept :— Aşa ! Aici !...Trage ! Ca o maşină, acela a tras iarăşi. Atunci uriaşul a pornit spre el, cu paşi rari şi grei — sub care tremura pămîntul.— Trage !...Degetul ofiţerului a tresărit pe trăgaci, ca la poruncă. Focul a pornit...Iar Manlache venea, venea, venea, crescînd nesfîrşit, ca o iazmă, în ochii înceţoşaţi de prăpădul groazei. Paralizat, ofiţerul a scăpat revolverul, mîinile au bălăbănit de două ori în gol, s-au frînt fulgerate de dambla, genunchi iau scăpătat... Mîna lui Manlache era ca un ştreang. Un zvîcnet, un sughiţ scurt l-a întins pe spate şi a rămas aşa, acolo, cu ochii deschişi mari spre cer, cu Firicel alături...în zece lacuri de sînge, ca un butoi de spaimă, din care ţîşneşte viaţa prin zece vrăni deodată..— De ce ai făcut asta, Manlache ? Dar uriaşul nu mai auzea. Manlache se stingea încet şi fericit, zîmbind cu ochii turburi şi buni, care nu mai desluşeau nimic dincolo de ei, unor vedenii liniştite şi blajine, ce-i purtau sufletul undeva, în sus, sprea ceaţa cerului încruntat.**
***
((Dar în pîcla domoală din el, acolo unde mai licărea pîlpîirea unei flăcări de lumină, un copilaş cu picioruşe subţiri cînta neauzit din buze fragede, cu ochii prinşi pe lacrima de argint, rourată în mînuţa cît o frunză de grîuşor. Iar cîntecul acela, ca şi cînd ar fi fost cel din urmă paznic al vieţii, ieşea strop cu strop din gura lui, mai rar, tot mai rar, mai încet, tot mai încet, şi se ridica plutind uşor, undeva, înspre înaltul cerului, după Vasîle. după Rusanda, după Firicel şi după roată osînda din viaţa chinuită a lui Manlache Pleşa. Şi aşa, şedea acolo, într-o linişte mare, mîngua spinarea frîntă a lui Firicel, samănă tuturor zilelor lui, şi murea şoptind încet, să n-audă decît lumea mai bună spre care se ducea :
„După dealul...
Velerim şi...
Şi cu poarta...de...tă-mi-ie...
...Doamne...")
***
??*Victor Ioan Popa :<Take, Ianke și Cadâr>*Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă. Sînt acolo trei prăvălii modeste, de tîrguşor provincial. Întîia este a lui Take, a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr. Casa lui Take şi a lui Ianke sînt construite absolut la fel, numai ca sînt cu totul altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sînt roşii, iar tabla de pe acoperiş albă, pe cînd casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe acoperiş roşie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: „La Take” e neagră cu litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Casuţa micuţă a lui Cadîr şi firma lui au luat de la fiecare cîte o culoare. Aşa de pildă zidurile sînt roşii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie. Numai Cadîr are specialitatea naţiei lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri. E vreme de vară. Toate cele trei prăvălii au perdele în faţa, cît ţine micul trotuar provincial – fireşte şi ele deosebit colorate. E cald şi zăpuşeală. Ghiceşti apropierea serii - dar vipia nămezii s-a prelungit pînă aici. Poate să fie ora cinci. Uliţa e pustie şi nu se aude decît foarte departe - undeva - cîntecul trist al unei flaşnete. Toţi trei negustorii, uşor si comod îmbrăcaţi de vară, dormitează pe scaune înadins puse în faţă, fiecare la prăvălia lui.*

??* 69 de ani, Horatiu Malaele (1952 august ziua întâi):**Cu toată scormoneala lui filosofico = religioasă, cu toată cercetarea lui speculativă și râvna lui dialectică, după atâtea și atâtea milioane de ani, omul nu a fost în stare să dea un răspuns clar în ceea ce privește scopul lui pe pământ. Și, dacă îmi permiteți excesul, nici pe alte pământuri. Nu a fost în stare sau nu a sosit timpul. Până una = alta, viața omului este măsurată doar de câteva acte administrative și de câteva amintiri subiective. Atât. Când apusul îi face umbră tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase cui va dori, mărturii ale trecerii lui.** ( Horațiu Mălăele, volumul "Tahomir", All, 2020).
***
Pamflet :”A fi sau a nu fi...Aceasta e intrebarea. **Primul om care a fost abilitat să răspundă a fost Hamlet...nefericitul prinț al Danemarcei, nefericit, nefericit...dar Print, putea să răspundă orice, sau să nu răspundă, deloc, avea acoperire. Ce tărăboi ..s-a făcut cu acest “A fi, sau, a nu fi” până când, omenirea a fost tulburată de o altă întrebare: “Mă iubeste / Nu mă iubește" , întrebare care a decimat imense culturi ...de margarete. Și, ajungem astfel la cea de-a treia întrebare, și mai adâncă...și mai tulburatoare...și mai ..și ..“A lua...sau a nu.. lua” ..A lua ce? ...A lua .. ce se ia : în turcește ciubuc, în franceză purboar (pour boire), în germană Şperţ, în rusă, Davai minia,...în limba elevată ...Șpagă ..popular, simte-te cu ceva, sau.. Bagă Mare.“ A lua...sau a nu.. lua”. A lua = înseamnă vilă, opt camere, piscină, casă de vacanță, apă caldă, apă rece. A nu lua = apartament la bloc, două camere, baie,...la cadă, apa caldă, apa rece, vara caldă, iarna rece :. A lua = autoturism, ultimul tip, mereu alte fete, cu parfum “Madam" Rocha”. A nu lua = autobuz, lângă tine mereu aceeasi ...aceeasi, cu parfum..”Madam" Aragaz”. A lua = baruri, chefuri, noapte de noapte, mereu alt pat, când să mai dormi?, A nu lua = seară de seară la televizor, mereu în patul tău, cum să mai dormi? A lua = covoare scumpe, persane, nu se aude când vii, ...nici cu cine...vii. A nu lua = linoleum, se aude fiecare pas, ..Iar ai venit la ora asta stricatule...?!!. A lua = ţi se organizează un flagrant, te filmează, te dă pe micul ecran, și nici măcar fotogenic nu ești. A nu lua = liniște,, serviciul tau....munca ta...spaga ta ..na, că tot aici am ajuns“. A lua sau a nu ..lua” ..mare încurcătură; nenorocit a mai fost și Hamlet ăsta, si-a luat el intrebarea cea mai ușoară, aia cu “A fi sau a nu fi”, și ne-a lasat nouă pe asta mai grea “A lua, sau a nu lua”..
Vă multumesc!**
***
Volumul biografic, "Rătăciri", Ed. Allfa, 2012**Și copilăria..Și satul...Cu casa de la ţară casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, care‐si trăgea numele după un copil de‐al lui Basarab îngropat în picioare- după cum spunea neica Ionel, ruda noastră majestuoasă din Capitală. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi şi beţivi, olteni adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți, oltenii mândri ai fratelui Minulescu :
sunt cel din urma strop de vin
din rustica ulcică de pământ
pe care l-au sorbit la rând
cinci generații de olteni,
cei mai de seama podgoreni
dintre moșneni și orășeni ...
Cu moșu Lică, tata lu’ tata, cel care ne spunea povesti caraghioase, numai de el ştiute, rupte din noaptea care‐i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam de râs printre porcii lui coloraţi care mergeau pe biciclete, şi dovlecii lui uriaşi plini de broaşte ce cântau la muzicuţa ca Vasilică - chioru’ din capu’ satului...Cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spăla în copaie cu leşie ca pe cămăşi, şi care îl luase pe moşu’ pentru că într‐o noapte, pe când era şi ea tânără, frumoasă şi de măritat, îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, însuşi Dumnezeu, care i‐a zis „du‐te după Lică al lu’ Mălăele“ şi ea s‐a dus. Cu mama Bănicoanea, străbunica mea dinspre mama, care bea ţuică povestind şi chiuind pe luncile Tehomirului, şi care a murit pe la nouăzeci şi ceva de ani pentru că n‐a mai vrut ea să trăiască..Cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, caldă şi blândă ca un cozonac oltenesc...Cu moşu’ Hoară, tata lu’ mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s‐a dat cu comuniştii nici d’al dracu’, îndurând mai degrabă umilinţa de a merge unsprezece kilometri la o fabrică unde era portar, decât să fie slugă la <ăștia care mi-au furat pământul și casa.>. Cu mutu" satului, făcătorul de case. Cu Floarea, cea frumoasă și bogată"n trunchi. Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfintiti, caltabosi, sugiuc, turtă dulce, dar mai ales înghețată colorată de la țigani. Cu mine, care mă țineam de mâna copilăriei, alergând încolo și încoace, fără nicio treabă. Copilăria = Cadoul ce ni=l face Viața pentru ce vom avea de îndurat.**
***
("Trecerea") :**Băiatul, după câteva ore de aşteptare, rămăsese abătut în faţa şcolii ţintuite în lacăte grele. Din spatele unui geam străjuit de grilajul îmbătrânit, mută şi parcă sufocată, îi făcea semne disperate Copilăria. De atâta aşteptare, unui creion din penar începură să‑i dea primii muguri. Resemnarea făcu loc oboselii şi se ghemui pe pavajul rece din faţa puşcăriei micului său trecut. Adormi. Un vis confuz şi trist îl însoţi o vreme. Se trezi senin şi împăcat, iluminat de gândul că nimic din ceea ce se petrecuse nu avea să se mai întâmple. Scuipă în palme, îşi aprinse prima ţigară din scurta lui viaţă, trase şapca pe ochi, traversă strada cu paşi mari şi, fără să bată, intră hotărât pe o uşă înaltă şi grea. Deasupra, pe o firmă obosită şi cu vopseaua spartă, se putea citi cu relativă uşurinţă:
<<„Viaţa – Societate pe acţiuni>>
***
Horațiu Mălăele, volumul "Rătăciri" :**de fi-va supărarea ta un punct în zare/ această perspectivă mă miră și mă doare,
de fi-va supărarea ta un pumn de cuie,
această răstignire mă moare și mă suie,
de fi-va supărarea ta perna de pat,
pe care somnu-ți sta culcat,
de fi-va ea, așa cum pare,
o mică sau mai mare supărare,
tu află acuma, mândra mea poveste,
ca dacă totu-i trecător,
și asta este**
***
(„În cinema, sau în ceea ce fac, fie că regizez, fie că joc, fie că desenez, nu caut să fac un lucru extravagant, extremist sau insolit. Eu lucrez cu armele mele estetice şi cu ceea ce mă reprezintă, asta înţeleg să fac.”)
***
https://www.digi24.ro/magazin/timp-l...ra-masti-79986

112 ani《Excepțional explorator al oceanului planetar》??* oceanologul Jacques=Yves Cousteau, născut 1910 iunie 11??* și "Beția adâncului": în admirabilul volum al abisurilor mărilor▪︎《"Lumea tăcerii"》▪︎:
<<"Mediterana adăpostește comori care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei ast?*fel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.">>
***
**Prima vară când am folosit acvalangul în mare a fost o perioadă memorabilă. Era în anul 1943, în toiul războiului, într‑o țară aflată sub ocupație, dar, cum trăiam bucuria scufundărilor, nu prea ne gândeam la toate aceste împrejurări nefericite. În vila Barry locuiam următorii: Dumas, Tailliez, soția și copilul său; Claude Houlbreque, cineastul, cu soția; Simone și cu mine, plus cei doi copii ai noștri. Ne vizitau destul de des Roger Gary și soția lui, el fiind un vechi prieten de‑al meu, directorul unei firme de vopsele din Marsilia. Probabil că celor din trupele de ocupație le păream un grup de turiști puși pe distracție.**
***
**Primul nostru aparat de filmat a fost un Kinamo vechi, pe care l‑am
cumpărat cu 25 de dolari. Papa Heinic, un refugiat maghiar, i‑a
confecționat niște lentile minunate; Léon Veche, mecanic pe torpilorul Le Mars, i‑a construit o carcasă etanșă. În perioada aceea de război nu puteam face rost de film de 35 de milimetri, așa că am cumpărat niște bobine Leica de 15 metri și am lipit negativele într‑o cameră obscură. Unul dintre locurile unde filmam era Insula Planier, principala radă a portului Marsilia, unde se afla și vestitul far pe care trupele germane în retragere l‑au distrus fără niciun motiv, în 1944. Sub insulă, pe un platou stâncos înșelător, se afla Dalton, un vapor englez de 5000 de tone, cu prova la 13 metri adâncime, coborând în adânc spre pupă. Nava avusese o soartă interesantă. Dalton părăsise Marsilia în noaptea de Crăciun a anului 1928, cu o încărcătură de plumb, fiind folosită de o companie grecească de navigație. Atrasă de farul de pe Insula Planier ca un țânțar de lumina lămpii, nava se îndreptase direct spre insulă, dar se izbise violent de ea și se scufundase. Paznicul farului coborâse repede și reușise să salveze întregul echipaj. După cum povestea acesta, toți erau beți criță, de la băieții de cabină până la comandant. Spiritul sărbătorilor îi copleșise pe toți, fără deosebire. Cu aprobarea administrației farului, Tailliez, Gary, Dumas, Houlbreque și cu mine am debarcat de pe nava de aprovizionare, care venea acolo săptămânal, încărcați cu acvalanguri, sulițe, arbalete, aparate de filmat, cu un compresor de aer și mâncare. Angajații farului erau încordați, întrebându‑se îngrijorați când vor distruge naziștii clădirea sau când va ieși vreun submarin
englez noaptea la suprafață, ca să ocupe insula. Am coborât scările de piatră și am intrat în mare, înotând spre forpicul epavei Dalton. Adâncimea la care se afla era subliniată de un perete de stâncă abrupt, precum și de senzația neplăcută din urechi, care se accentua pe măsură ce coboram tot mai mult. Când te scufunzi cu capul în jos în apa a cărei presiune crește permanent, ai senzația că te înfigi în mare ca o pană de lemn; apoi, după ce înghiți în sec, simți cum urechile ți se desfundă și te
poți mișca în largul tău.**
***
**Ne‑am făcut curaj să înfruntăm ineluctabilul: trebuia să coborâm până la pupa navei Dalton = nu exista alt mod de a descoperi care erau limitele scufundării cu acvalangul. Am înotat de‑a lungul pântecului navei și am ieșit în cealaltă parte, spre abisul rău prevestitor, unde zăcea secțiunea din spate a vaporului, la 40 de metri adâncime. În apa limpede precum cristalul, priveliștea era parcă vrăjită: obiectele nu aveau umbre. Catargele, plăcile metalice și oamenii păreau uriași, suspendați în lumina ce venea din toate părțile.
Bordajul de lemn al punții pupa dispăruse, lăsând la vedere o încâlceală de grinzi metalice și de coaste. Nu se vedeau nici algele acelea verzi și maronii cu care ne obișnuiserăm. Stratul de vegetație era aspru și plin de chestii tăioase. Am observat pe dunetă o structură ciudată, care aducea cu Chivotul Legii purtat pe străzi în Ziua Tuturor Sfinților. Atât mai rămăsese din cocpitul de modă veche, iar deasupra lui trona timona de avarie, cu spițe lipsă, pe lângă care roiau bancuri de pești mărunți și negri ca niște insecte. Am înotat cu prudență spre balustradă și am privit peisajul monoton al nisipului ce dispărea undeva spre orizontul amorf. Ne simțeam la fel de confortabil ca la 15 metri adâncime. Dobândeam un nou simț, al mării, prin care evaluam adâncimea. Ne analizam senzațiile, încercând să nu inventăm simptome. Înainte de a plonja de pe falsbordul pupa, am testat apa, ca
să ne convingem că ne puteam îndepărta de navă. Am trecut de
grilaj și am ajuns pe fundul mării.**
***
**Dumas credea că ne puteam aventura și mai în adânc cu
acvalangul, după ce, de mai multe ori în vara aceea, ne întorseserăm în siguranță de la 40 de metri adâncime. S‑a hotărât să testeze, într‑un experiment supravegheat cu grijă, limita la care ne puteam scufunda fără riscuri. Eram de părere că nu avea să stea la adâncime îndeajuns încât să se confrunte cu un atac al bolii de decompresie. Știam ceva despre boala de decompresie din lucrările de pionierat ale savantului francez Paul Bert, scrise după 1870, și din studiile aprofundate ulterior ale fiziologilor englezi și americani. Boala de decompresie, sau boala chesonierilor, este dureroasă, debilitantă şi uneori are consecințe fatale pentru scufundători. Primele observații medicale notabile au fost efectuate asupra muncitorilor terasieri care lucrau în puțurile sub presiune, pentru a săpa fundațiile pilelor Podului Brooklyn. Adesea, muncitorii erau scoși la suprafață în poziții chinuite și contorsionate, care le aminteau colegilor acestora de o postură feminină la modă în acea perioadă, numită contorsiunea greacă. Acest accident groaznic, dar ușor de evitat a fost denumit „boala de decompresie“.**
***
"Dumas s‑a cufundat din nou. M‑am uitat în jos și l‑am văzut pe Didi coborând sub greutatea plumbului și înotând contra curentului, ca să prindă parâma. Când a apucat‑o, o explozie de bule de aer a ieșit din regulator, semn că obosise foarte tare. S‑a odihnit ținându‑se de frânghie și apoi a început să coboare repede, ținându‑se de ea în marea aceea agitată și tulbure. Încă suflând greu după efortul depus pentru a mă menține la suprafață, l‑am urmat până la punctul meu de pază, cu 30 de metri mai jos. Îmi simțeam mintea năucită. Didi n‑a aruncat nicio privire în sus. I‑am văzut mâinile și capul dispărând încet în apa cenușie."
***
《"Iată cum a descris el acea scufundare-record: „Lumina nu
își schimbă culoarea când suprafața mării este agitată, așa cum se întâmplă de obicei. Nu reușesc să văd bine. Ori soarele
apune repede, ori mi‑a slăbit vederea. Am ajuns la nodul care
marchează 30 de metri adâncime. Nu simt că organismul ar da
semne de slăbiciune, dar continui să respir greu. Și afurisita de
parâmă nu vrea să stea întinsă ca lumea…O ia oblic în supa asta
gălbuie. Și se înclină tot mai mult. Începe să mă îngrijoreze. Oricum, mă simt minunat. Parc‑aș fi în extaz. Sunt amețit și fără griji. Urechile îmi țiuie și am un gust amar în gură. Curentul mării mă clatină ca și cum aș fi băut prea mult. Am uitat de Jacques și de oamenii din bărci. Îmi simt ochii obosiți. Cobor mai departe, încercând să mă gândesc la fundul mării, dar nu reușesc. Mă simt toropit, dar din pricina amețelii nu am cum să adorm. În jur este puțină lumină. Întind mâna să apuc nodul următor și nu reușesc, încerc din nou și‑mi leg centura de el. Să urci este floare la ureche, mă ridic ca o bulă de aer. Scăpat de lest, trag de parâmă și mă avânt în sus. Senzația aceea de beție dispare. Sunt treaz și mă apucă furia că am ratat misiunea. Am trecut de Jacques și urc mai departe, în grabă. Mi se spune că am stat în apă șapte minute.“》
***
(„Lumea tăcerii”, Jacques-Yves Cousteau & Frederic Dumas, Editura ART, 2018)

<<<Dame Commander of the Order of the British Empire>>>
Decedată marți 2022 octombrie 11, la 96 de ani ??*Angela Lansbury, născută pe 16 octombrie 1925??* ▪︎un amplu interviu = (șapte capitole, 210 minute)▪︎în《Archive of America Television, anul 1998》
***
https://interviews.televisionacademy...ngela-lansbury

Decedat: ziua a treia din ianuarie 2023 ??*Mitică Popescu??*<<<***Un actor nu joacă niciodată pentru el însuşi. Prin ceea ce facem, îi chemăm cu mare dragoste pe spectatori să vină aproape de noi. Invitaţia e făcută de foarte multă vreme, de când am apucat pe aceste drumuri. Chiar dacă nu atingem perfecţiunea, efortul nostru de fiecare zi de a o ajunge este închinat publicului.***>>>
***
《*Fac parte din categoria actorilor care nu trag textul spre ei, ci se duc spre text, căutând şi bucurându-se ca un copil că au găsit cheia cu care să descuie uşa.*》
***
● Revista "Teatrul azi", numărul 3, martie 1996, Interviu Adina Bardaș = Mitică Popescu ● :
***
☆Adina Bardaș:=**Personajul pe care-I interpretaţi în Pescăruşul spune la un moment dat: "Nu se poate trăi fără teatru". E o simplă replică, sau un adevăr de viaţă reflectat în întreaga dumneavoastră carieră?
??*Mitică Popescu :《**Din punctul meu de vedere, aş spune că nu e numai o replică. Mai există însă şi un alt punct de vedere, cel al spectatorilor care, prin prezenţa sau absenţa lor la reprezentaţii, comentează cât se poate de elocvent fraza lui Sorin. Nu pot să o demonstrez acum, risipind alte vorbe, dar o dovadă evidentă a adevărului ei e că eu nu pot să trăiesc fără teatru.[..] Niciodată nu am detaliat felul în care construiesc un rol, cum "se întâmplă" o anumită stare. Cred că nici nu interesează. La fel ca în multe alte lucruri din viaţă, consumatorul se bucură de rezultat şi se ţine departe de drumul întortocheat, nesigur, lung care a condus la un produs reuşit.**》
***
☆Adina Bardaș= Şi totuşi "atelierul" unui mare actor merită a fi descoperit.
??*Mitică Popescu:**Știți că munca la un spectacol e frumoasă, utilă,
interesantă, cu bucurii şi cu necazuri, dar numai pentru actor.
Pentru ceilalţi, ceea ce se întâmplă în repetiţii e "crud" şi nu e plăcut pentru ochi.**
***
☆Adina Bardaș=**Ce satisfacţii v-a adus această meserie, pornind de la primul an de institut, de la debutul pe o scenă profesionistă, trecând prin experienţele de la Teatrul Tineretului din Piatra=Neamţ, de la Teatrul Mic sau Teatrul Levant?
??*Mitică Popescu:**Pot să spun că meseria nu mi-a adus necazuri. Mi-a adus numai bucurii, chiar dacă uneori s-a întâmplat ca un text să fie mai slab, sau eu nu am fost în forma cea mai bună, sau n-am
înţeles anumite lucruri. Dar n-arn de ce să mă plâng până la această vârstă. Meseria de actor mi-a adus într-adevăr bucurie.**
***
☆Adina Bardaș = **Regizorii...
??*Mitică Popescu:*Lumea actorilor este legată de aceşti oameni pe care viaţa în teatru îi face mai puţin vizibili pentru public. Regizorii sunt foarte importanţi pentru cariera unui actor. Noi nu putem exista fără ei. N-am cum să spun că un anumit rol m-a marcat, că un altul mi-a plăcut cel mai mult sau l-am făcut cel mai bine. M-am străduit în fiecare zi în această meserie. Iar dacă am iubit ceva cel mai tare, acest "ceva" a fost întotdeauna ultimul rol. Nu m-am îndrăgostit în mod deosebit de un personaj, pentru că, dacă aş fi făcut-o, aş fi rămas la el. Fac parte din categoria actorilor care nu trag textul spre ei, ci se duc spre text, căutând şi bucurându-se ca un copil că au găsit cheia cu care să descuie uşa. Mai ales că în meseria asta nu poţi să spui niciodată că <<știi>>.Cum învaţă un copil să meargă, nesigur la început, ridicându-se în picioare treptat şi apoi alergând, aşa învăţăm şi noi fiecare rol, pe care trebuie într-o zi să-I terminăm, spre a ne înfăţişa cu el înaintea publicului. De multe ori, suntem foarte trişti când cade ultima cortină peste un spectacol.*
***
☆Adina Bardaș = **Aţi sperat vreodată un rol care nu a mai venit?
??*Mitică Popescu:** În teatru am refuzat rareori un rol. Am căutat să văd ce înseamnă un personaj sau altul. Chiar dacă suntem actori, noi avem o altă părere despre ceea ce suntem, ne vedem altfel în oglindă faţă de cum ne vedeţi dumneavoastră, altfel îmi aud glasul decât mi-I auziţi dumneavoastră. Doar cineva care ne priveşte ştie, poate mai bine decât noi, spre ce putem tinde, ce putem deveni pe scenă. Am mare încredere în regizori şi în partenerii de joc.**
***
☆Adina Bardaș = **Scriaţi în revista "Teatrul azi" acum patru ani: <<"Solidaritatea în ideal e mai necesară ca oricând".>> S-a pierdut sau s-a întărit această credinţă?
??*Mitică Popescu :**Nu s-a schimbat nimic. Fireşte, în afara faptului că au trecut anii. Dar eu, când spuneam aceste cuvinte, speram că până în 1996 se va rezolva ceva. Văd că nu s-a întâmplat mare lucru.**
***
☆Adina Bardas = **Aveţi un public al dumneavoastră, care vă caută fi vă așteaptă. Ce le cereţi dumneavoastră spectatorilor?
??*Mitică Popescu:《**Meseria noastră exclude singurătatea. Un actor nu joacă niciodată pentru el însuşi. Prin ceea ce facem, îi chemăm cu mare dragoste pe spectatori să vină aproape de noi. Invitaţia e făcută de foarte multă vreme, de când am apucat pe aceste drumuri. Chiar dacă nu atingem perfecţiunea, efortul nostru de fiecare zi de a o ajunge este destinat publicului.**》
***
☆Adina Bardaș =**Un actor trebuie să fie modest?
??*Mitică Popescu:** Orice actor se arată în faţa celorlalţi după firea lui, după temperament, capricii sau educaţie. După părerea mea, modestia nu se învaţă, caracterul nu se schimbă. Un actor se poate pricepe să se ascundă, să-şi mascheze defectele ori marile satisfacţii, dar există lucruri care-i
aparţin, bune sau rele. Şi care se văd oricum, fac parte din personalitatea lui.**
***
《**Ca să fii respectat de oameni, trebuie mai întâi să te respecţi tu pe tine. Să ştii să te ridici de la masă la timp, fără să jigneşti pe nimeni. Eşti persoană publică, îţi porţi crucea. Noi, actorii, suntem ai tuturor şi ai nimănui. Nu poţi atinge performanţe decât dacă ai parteneri talentaţi. Dar mai presus de toate e nevoie de muncă, de foarte multă muncă. Învăţăm să fim actori de la tot şi de la toate. De la ce ne înconjoară, oameni, evenimente, natură. Munca, dacă este făcută cinstit este răsplătită până la urmă.**》
***

100 de ani:***Aveam treisprezece ani când am citit Hamlet. A fost pentru mine una dintre cele mai pasionante descoperiri, un eveniment din care a izvorât interesul meu ulterior pentru teatru***??*Liviu Ciulei, născut= 7iulie 1923??*:***Am citit că focul este primul spectacol. În jurul focului, oamenii stau și tac, și la adăpostul tăcerii, lumea interioară capătă primordialitate; amintiri, gânduri, fantezie, toate capătă relief. Declanșarea acestei vibrații interioare se realizează în artă prin forță de sugerare.***:★"poetul al cărui poem este spectacolul" = ( Radu Stanca, despre regizorul piesei "Cum vă place" și filmului "Pădurea Spânzuraților")★;**Aş vrea să rezum în câteva cuvinte ceea ce a constituit pentru mine punerea în scenă a piesei Cum vă place la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”: contactul apropiat cu un text de înaltă vibraţie poetică; o pasionată explorare prin sensurile ideologice şi filozofice ale lui, descoperite zi de zi în spatele fiecărui cuvânt, la traducere, în faza de concepţie, în faza de repetiţii, descoperirile noastre sau ale ghizilor care au urmat aceleaşi cărări cu mult înaintea noastră; studiul în comun cu colaboratori pasionaţi şi exigenţi faţă de munca lor, ca scenograful Ion Oroveanu şi compozitorul Theodor Grigoriu, şi cu un colectiv de actori dornic de a se depăşi, proaspăt şi receptiv; bucuria că am găsit în tehnicienii de scenă, de la şeful de atelier până la maşinist, nu numai nişte executanţi care s-au întrecut profesional, ci şi sprijinul conştient al unor muncitori, care au avut pentru încercarea noastră o înţelegere şi o căldură, depăşind obişnuitul. Şi, în sfârşit, contactul cu un public exigent şi cald, sensibil şi inteligent, capabil de a înţelege cele mai fine nuanţe, cele mai subtile intenţii filozofice, exprimate liric sau comic, apt de a răspunde invitaţiei de a completa convenţia teatrală. Un public care, activat, devine un judecător drept, recunoscător pentru faptul că-i soliciţi inteligenţa şi sensibilitatea, înţelegător în faţa propriilor noastre lmite.*★Liviu Ciulei★:《 actor, scenograf, profesor de teatru la Columbia University și New York University, director de teatru, regizor; fiul, Thomas Ciulei, este, la rândul său, regizor.》
***
Liviu Ciulei= anul, 1957 a regizat primul său film – 'Eurupția'; – în 1960 = filmul 'Valurile Dunării', pentru care obține marele premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Este consacrat între cei mai buni regizori români = odată cu Filmul "Pădurea spânzuraților", pentru care primește = luna mai 1965 = Premiul pentru regie al Festivalului de la Cannes, decizia juriului fiind în unanimitate; Între anii "62="73; devine Director al Teatrului Bulandra: 《**După un spectacol cu piesa Cum vă place, care se juca de câteva stagiuni, a venit la mine în cabină cineva și mi-a spus că a fost în sală domnul Tovstonogov și că își dorește să luăm masa împreună. Stând cu el la masă mi-a spus: <<Eu am venit să stau douăzeci și patru de ore în București. Nu îmi fac datoria față de Teatru, față de crezul meu, dacă nu îți spun următorul lucru: dumneata trebuie să fii directorul acestui teatru. Ți-am văzut spectacolul și știu ce vorbesc. ●"Dar cum se poate? Nici nu sunt membru de partid.."● După nouă luni am fost numit directorul acestui teatru.**》
***
"Cum vă place" s-a montat în multe feluri. Câteodată, dorinţa de original face ca personajele să apară chiar în salopete, ca în spectacolul de la Stratford (Connecticut) din anul acesta, sau într-o pădure sub forma unui palat, realizată de Salvatore Dali, pentru spectacolul din 1948 regizat de Lucchino Visconti. Eu personal am ales costumaţia inspirată din tapiseriile şi tablourile pre-renaşterii, pentru a accentua depărtarea în timp, cerută de un basm povestit în epoca elisabetană. Am considerat că aceasta nu alterează înţelegerea unor relaţii sociale ale epocii, ca, de pildă, regretul lui Adam pentru „relaţiile feudale, patriarhale şi idilice” deranjate de burghezia în dezvoltare. Nu mi se pare întâmplătoare similitudinea de procedee pe care am descoperit-o într-o discuţie foarte interesantă, pe care am avut-o în timpul Festivalului cinematografic internaţional de la Moscova (1961), cu marele regizor italian Lucchino Visconti, care, montând la Paris piesa elisabetană a lui John Ford, Tis Pity she's a Whore, a întrebuinţat tot o scenă elisabetană din necesitatea de a comunica direct cu publicul, din aceeaşi necesitate de a evita „trompe oeil”-ul şi iluzia şi s-a lăsat, de asemeni, inspirat, la crearea costumelor, de pre-renaşterea italiană.
***
Mărturisesc că nu am urmărit, ca scop, de a fi original, consider că pur şi simplu am transpus în limbaj scenic elementul poetic. Am căutat să realizez, prin mişcare, relaţiile dintre personaje. În general, mişcarea personajelor este concepută ca o mişcare strict scenică, specific scenică, atât compoziţional cât şi ca expresie; dar, atât gestul individual, cât şi mişcarea de ansamblu, poartă sub acest înveliş „scenic” (ca un sâmbure), situaţia de viaţă din care e inspirat şi pe care o reflectă, ferind rezultatul de formal. „Noul” cred că apare tocmai în încercarea de a reliefa, prin toate mijloacele aplicate, conţinutul de idei. Desigur că toate acestea pot fi luate numai ca o afirmaţie. Nu am căutat să inventez nimic (ineditul nu înseamnă neapărat „nou”), ci am preluat din stampe diferite acţiuni, modele de comportament ale epocii care ajutau la înţelegerea sensurilor, încercând în plus ca scenele să vorbească atât prin cuvinte, cât şi prin elementul vizual, care să nu contrazică, ci să împlinească situaţia.
***
**Nu cred că aceasta este "demonstraţie de regie”. Cred că aceasta este pur şi simplu regie. Fără acest lucru cred că nu există regie. Aspectul de regizor, organizator al unei recitări în picioare a unui text, nu mă interesează.**
***
De ce nu am pus spectacolul în mod tradiţional? Dar care este modalitatea de a face un spectacol tradiţional, montând o piesă a lui Shakespeare?**
***
《**În orice punere în scenă, un punct esențial de început este alegerea principiului estetic director. Această alegere înseamnă chinul unei munci cu tine însuți, nelipsită de îndoieli, de polemici, de ezitări, de încăpățânări într-o atitudine față de text care poate să fie eficace sau, dimpotrivă, să se dovedească un obstacol în spectacol.**》
***
??*Liviu Ciulei: Revista Teatrul, nr. 1 (anul XXIV) ianuarie 1979: 《*Odată, când filmam la Pădurea spânzuraţilor, îmi amintesc, bătea un vânt uscat, trebuia să facem noroi, apa se aducea greu, o mie de probleme, se aştepta mult, actorii pierdeau timpul; Costache Antoniu stătea pe un scaun pliant, de filmare, râdea în barbă şi-mi spunea: „Deh, meserie grea!” Ziceam, atunci, că mai încolo o să-mi fie mai uşor, dar tot mai grea pare meseria noastră, din ce în ce mai grea; şi grea, şi incomodă. Incomodă pentru autor, pentru critici, câteodată şi pentru public, chiar pentru actori. De ce incomodă? În primul rând, din pricina caracterului ei subiectiv. Regizorul este responsabilul citirii textului. Al citirii ilustrate a textului. Sigur, fiecare om citeşte în felul lui, fiecare cititor are subiectivitatea lui, puterea lui de pătrundere, experienţa lui. Simpla lectură a unui text dramatic înseamnă, într-un fel, o modificare a intenţiilor autorului. Cu atât mai mult e subiectiv actului regiei. După ce ai citit textul, mai trebuie să-l şi transpui într-o viziune scenică, să-i dai expresie scenică şi aici subiectivitatea este şi mai mare. În ultimul timp, folosesc termenul de „ecuaţie a spectacolului”. Ea conţine foarte multe necunoscute: actor, text, scenograf, ş.a.m.d., cărora, peste un timp, li se adaugă altă necunoscută – publicul. Mişcarea culturală, în ansamblu, este un alt termen al ecuaţiei: ce se joacă în celelalte teatre? Ca să rezolv ecuaţia repertoriului teatrului meu: în peisajul cultural al Capitalei, cum se exprimă personalitatea Teatrului „Bulandra”? Vedeţi, aşadar, câte elemente vin să compună acest fenomen extraordinar de complex care este spectacolul. Sigur că cel mai important argument în realizarea unui spectacol – pe care, ca regizor, totuşi, numai subiectiv poţi să-l priveşti – este ziua de azi. Meseria noastră este, într-un fel, o meserie jurnalieră, produsul ei este efemer, e o artă de o seară. În organizarea teatrelor noastre, pe care o consider foarte favorabilă, spectacolele au o durată de viaţă mai mare, chiar şi în provincie poţi să vezi un spectacol reprezentat de-a lungul mai multor stagiuni, lucru rar întâlnit în sistemul de teatru comercial. Dar, în alte ţări, chiar în teatrul subvenţionat, foarte rar se reia o montare în stagiunea următoare; viaţa ei ţine patru-cinci săptămâni.
★Tocmai actualitatea regiei este incomodă. Indiferent de epoca textului, noi facem artă actuală, într-o concepţie contemporană. Noi reliefăm, prin spectacol, actualitatea. Regia este considerată uneori incomodă şi pentru că poate deveni o forţă activă. Are capacitate de influenţare, într-o oarecare măsură. Superbă este, în 'Furtuna', conştiinţa acestei limite a capacităţii de înrâurire a artei, pe care Shakespeare o are. Este aproape tragică, această conştiinţă a limitei. Concluzia lui e că arta poate înrâuri numai acolo găseşte teren fertil.★
***
??* Liviu Ciulei:《O totală fugă de convenţii şi de spectaculos sau o totală eludare a acestora, este aproape imposibilă. Oricât am vrea ca teatrul să nu fie „spectacol”, ci studiu, eseu, descriere sau explicare, oricât am fugi de convenţia scenei „a l’italienne”,
înscriindu-ne acţiunea într-o scenă-arenă sau elisabetană, sau cum vrem să-i spunem, modalitatea de transmitere a gândurilor şi a situaţiilor ajunge totuşi să fie exprimată prin convenţie. Se nasc alte convenţii, dar tot convenţii sunt…Dorind să aducem realitate şi viaţă pe scenă, trebuie să avem întotdeauna modestia de a ţine seama de o lege: viaţa nu poate concura viaţa, n-o poate cuprinde, în complexitatea ei. În cel mai fericit caz, reducând-o scenic, o poate esenţializa.》
***
??*Florian Potra = "Luceafărul, 22 mai 1965:《Ciulei e un fel de Visconti al nostru. Atât ca directori de scenă, cât şi ca regizori de film, li se pot recunoaşte afinităţi, puncte comune : o anumită corporalitate şi o bogăţie a imaginii, gustul pentru detaliul exact, un anumit rafinament estetic, o măsurată încredere în literatură. Există, bineînţeles, şi elemente diferenţiale decisive : bunăoară, Visconti e muzical, simfonic (cu o cultură şi o formaţie solide în acest sens), în timp ce Liviu Ciulei se simte atras (tot datorită unei educaţii specifice) de configuraţii plastice, scenografice. Dar legătura cea mai sensibilă între cei doi artişti o impune – principial şi metodologic – însăşi realizarea Pădurii spânzuraţilor. Dacă Visconti, alături de Laurence Olivier, e dat mereu ca exemplu de felul cum un cineast trebuie să se apropie şi, mai ales, să se depărteze de o operă literară – Ciulei a folosit din plin acest exemplu. Pentru regizorul nostru, secondat de Titus Popovici, romanul lui Rebreanu nu a constituit decât un punct de plecare, o sursă iniţială de inspiraţie. Ei au păstrat doar trama, desfăşurarea exterioară a acţiunii, înlocuind semnificaţiile romanului cu altele noi, fără îndoială mai ample, mai învecinate cu spiritualitatea momentului actual.》
***

71 de ani:≪≪Scrisoare către Dumnezeu/ Să-i scriu că sunt printre cei vii/ Și dacă vrea acum să vin/ Nu=s pregătit, mai stau puțin≫≫ ??*Horatiu Mălăele??* = "Decalog", din volumul "Rătăciri":★Nu vă creați o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreținut și ușor de depistat.
★Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu-i poti să-i distrugi”.
★Rămâi modest. Dar fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.
●Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi pași înapoi ca să-mi pot lua avânt.
●Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuși, schimbă obiectul într-o altă podoabă.
●Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus trebuie unanimitate.
●Nu-ţi explica greşelile. Învăluieşte-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.
●Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor.
●Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiție și frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le crezi scop.
●Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi există după principiu „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură dar relaxantă fatalitate.
***
??*Radu Beligan:《**Tot ceea ce face Horațiu Mălăele atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic?**》
***
??*"Horațiu despre Mălăele"《*Când scrii te descoperi pe tine, eşti mult mai tu, pentru că ai şi posibilitatea selectivă, să zici că nu, e mai bine aşa. Eşti ca un pictor care ştie complementaritatea culorii şi e bine ca din prima să pună o pată de culoare. Dar nu, el o testează de şase ori, până zice aşa, tabloul ăsta e al lui, tabloul ăsta se numeşte Baba sau Van Gogh şi asta este perso?*nalitatea lui. Altfel, dacă ar face-o din prima, s-ar putea să deseneze ca nea Guţă din colţ, care deschide pictură de gang. Da, evident, n-ar mai fi el.**》
***
??*Oana Pellea:《**Desenează superb. Joacă genial. Recită fabulos. Regizează minununat….ca și când toate astea n-ar fi fost de ajuns… și scrie excepțional! Nu poți decât să-l iubești! N-ai scăpare… îl iubești și gata! Un Artist cât o lume!**》
/// /// /// /// ///
??*Horațiu Mălăele:《**Nici nu-mi dau seama că sunt actor sau caricaturist. Mi-e foarte dragă o vorbă a lui Paul Valery care, într-un interviu pe care l-a dat spre sfârşitul vieţii, fiind întrebat: Dacă n-aţi fi fost ce-aţi fost, ce v-ar fi plăcut să fiţi?, scriitorul francez a răspuns: Mi-ar fi plăcut să fiu ori actor ori caricaturist.**》
*****
??*Andrei Pleșu:《**Nu te poți «plictisi» niciodată de «isprăvile» lui Horațiu, pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri. O experiență îmbogățitoare!**》
*****
??*Horațiu Mălăele: volumul , ●"Poezii și vorbe=n vânt"
Poemul: 《"Autobiografică"》**A fost odată un om…
Ce-a vrut... a fost un pic...
Și el acolo un om...
Un fel de... cum să zic?...
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în „a fost odată"》
*****
《**Copilăria – cadoul pe
care ni-l face viața
pentru ce vom avea de
îndurat.**》
****
??*Dan C. Mihăilescu = în "Prefața" volumului de poezie:
*Mălăele este un as al croşetării de impulsuri contrarii. Dai să râzi, dar te împiedici de-un rictus. Crezi c-ai prins miezul poantei, dar te agasează ori te nelinişteşte o grimasă, o coborâre complice a glasului. Te înfioară sonoritatea agresivă a unei replici „definitive”, dar imediat eşti anesteziat de-o şoaptă perfid-conspirativă.*
***
V=aţi gândit vreodată la legăturile dintre poanta unui banc şi morala unei fabule? Exact aici cred eu că se află legătura de chei pentru tipul de comic, pentru sertarele cu umor şi uşile ironiei lui Horaţiu Mălăele. Ele nu-s deloc puţine, fie pe scenă sau ecran, fie-n caricaturi, desene, acuarele, uleiuri. Dacă poanta încheie, pune direct capacul şi declanşează râsul, de multe ori morala fabulei preferă ocolul, devoalările succesive. Poanta vizează iute o ţintă fixă, în vreme ce morala, ca înţelepciune bătrânească, e mai prudentă, mai coticită, cultivând falsa ezitare, surâsul ambiguu, dubla semnificaţie. Asta inclusiv atunci când sensul e clar şi obiectivul e ferm luat în cătare. Între poanta caricaturală şi morala fabulei oscilează şi captivanta ambiguitate din jocurile (pe scenă sau pe hârtie) ale lui Horaţiu Mălăele. Totul e să nu ne lăsăm orbiţi de lucirile de spadă ale celei dintâi, neglijând privirea dibace dindărătul dioptriilor celei din urmă.
***
《**Alt autor? Altă viziune? Altă lume interioară? Nicidecum. Multivalenţa actorului proteic şi ambiguitatea „omului secret” Horaţiu Mălăele.**》
***
??*Horațiu Mălăele: ★Cândva★:
《**Cândva am să înalţ un zmeu,
Scrisoare către Dumnezeu,
Să-i scriu că uneori sunt trist,
Dar cred în El şi cred în Crist,
Să-i scriu că sunt printre cei vii,
Să-i scriu că fericit voi fi,
Că nu-s deştept dar nici prea prost,
Să-i scriu că sănătos am fost,
C-a fost uşor, a fost şi greu,
Să-i scriu că-i mulţumesc mereu,
Şi dacă vrea acum să vin,
Nu-s pregătit, mai stau puțin.**》

71 de ani:≪≪Scrisoare către Dumnezeu/ Să-i scriu că sunt printre cei vii/ Și dacă vrea acum să vin/ Nu=s pregătit, mai stau puțin≫≫ ??*Horatiu Mălăele??* = "Decalog", din volumul "Rătăciri":★Nu vă creați o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreținut și ușor de depistat.
★Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu-i poti să-i distrugi”.
★Rămâi modest. Dar fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.
●Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi pași înapoi ca să-mi pot lua avânt.
●Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuși, schimbă obiectul într-o altă podoabă.
●Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus trebuie unanimitate.
●Nu-ţi explica greşelile. Învăluieşte-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.
●Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor.
●Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiție și frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le crezi scop.
●Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi există după principiu „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură dar relaxantă fatalitate.
***
??*Radu Beligan:《**Tot ceea ce face Horațiu Mălăele atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic?**》
***
??*"Horațiu despre Mălăele"《*Când scrii te descoperi pe tine, eşti mult mai tu, pentru că ai şi posibilitatea selectivă, să zici că nu, e mai bine aşa. Eşti ca un pictor care ştie complementaritatea culorii şi e bine ca din prima să pună o pată de culoare. Dar nu, el o testează de şase ori, până zice aşa, tabloul ăsta e al lui, tabloul ăsta se numeşte Baba sau Van Gogh şi asta este perso?*nalitatea lui. Altfel, dacă ar face-o din prima, s-ar putea să deseneze ca nea Guţă din colţ, care deschide pictură de gang. Da, evident, n-ar mai fi el.**》
***
??*Oana Pellea:《**Desenează superb. Joacă genial. Recită fabulos. Regizează minununat….ca și când toate astea n-ar fi fost de ajuns… și scrie excepțional! Nu poți decât să-l iubești! N-ai scăpare… îl iubești și gata! Un Artist cât o lume!**》
/// /// /// /// ///
??*Horațiu Mălăele:《**Nici nu-mi dau seama că sunt actor sau caricaturist. Mi-e foarte dragă o vorbă a lui Paul Valery care, într-un interviu pe care l-a dat spre sfârşitul vieţii, fiind întrebat: Dacă n-aţi fi fost ce-aţi fost, ce v-ar fi plăcut să fiţi?, scriitorul francez a răspuns: Mi-ar fi plăcut să fiu ori actor ori caricaturist.**》
*****
??*Andrei Pleșu:《**Nu te poți «plictisi» niciodată de «isprăvile» lui Horațiu, pentru că în aura lor te pierzi și te regăsești, te bucuri și oftezi, te amuzi și cazi pe gânduri. O experiență îmbogățitoare!**》
*****
??*Horațiu Mălăele: volumul , ●"Poezii și vorbe=n vânt"
Poemul: 《"Autobiografică"》**A fost odată un om…
Ce-a vrut... a fost un pic...
Și el acolo un om...
Un fel de... cum să zic?...
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în „a fost odată"》
*****
《**Copilăria – cadoul pe
care ni-l face viața
pentru ce vom avea de
îndurat.**》
****
??*Dan C. Mihăilescu = în "Prefața" volumului de poezie:
*Mălăele este un as al croşetării de impulsuri contrarii. Dai să râzi, dar te împiedici de-un rictus. Crezi c-ai prins miezul poantei, dar te agasează ori te nelinişteşte o grimasă, o coborâre complice a glasului. Te înfioară sonoritatea agresivă a unei replici „definitive”, dar imediat eşti anesteziat de-o şoaptă perfid-conspirativă.*
***
V=aţi gândit vreodată la legăturile dintre poanta unui banc şi morala unei fabule? Exact aici cred eu că se află legătura de chei pentru tipul de comic, pentru sertarele cu umor şi uşile ironiei lui Horaţiu Mălăele. Ele nu-s deloc puţine, fie pe scenă sau ecran, fie-n caricaturi, desene, acuarele, uleiuri. Dacă poanta încheie, pune direct capacul şi declanşează râsul, de multe ori morala fabulei preferă ocolul, devoalările succesive. Poanta vizează iute o ţintă fixă, în vreme ce morala, ca înţelepciune bătrânească, e mai prudentă, mai coticită, cultivând falsa ezitare, surâsul ambiguu, dubla semnificaţie. Asta inclusiv atunci când sensul e clar şi obiectivul e ferm luat în cătare. Între poanta caricaturală şi morala fabulei oscilează şi captivanta ambiguitate din jocurile (pe scenă sau pe hârtie) ale lui Horaţiu Mălăele. Totul e să nu ne lăsăm orbiţi de lucirile de spadă ale celei dintâi, neglijând privirea dibace dindărătul dioptriilor celei din urmă.
***
《**Alt autor? Altă viziune? Altă lume interioară? Nicidecum. Multivalenţa actorului proteic şi ambiguitatea „omului secret” Horaţiu Mălăele.**》
***
??*Horațiu Mălăele: ★Cândva★:
《**Cândva am să înalţ un zmeu,
Scrisoare către Dumnezeu,
Să-i scriu că uneori sunt trist,
Dar cred în El şi cred în Crist,
Să-i scriu că sunt printre cei vii,
Să-i scriu că fericit voi fi,
Că nu-s deştept dar nici prea prost,
Să-i scriu că sănătos am fost,
C-a fost uşor, a fost şi greu,
Să-i scriu că-i mulţumesc mereu,
Şi dacă vrea acum să vin,
Nu-s pregătit, mai stau puțin.**》

Astăzi = duminică, 18 august 2024 decedat = **Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete.** = inegalabilul ??*Alain Delon??*《***Sînt mulțumit pentru că am făcut ce am vrut, e bine să faci ce vrei, cînd vrei, cu cine vrei, cum vrei, e ceva neprețuit, singura întrebare e că nu știi mereu ce însemni pentru ceilalți.***》; Alături = 50 de filme pe care le=am cuprins în colecția ce=i poartă numele, ●creată pentru Cinemagia, în urmă cu 7 ani (14 august 2017)● = producții cinenatografice de mare valoare artistică, care <obligă> a fi integral urmărite. Extraordinar actor!
*****
??*Alain Delon:《**Dacă este un lucru de care sunt mândru, este cariera mea.**》
***
??*Alain Delon:《*Actoria este cea mai frumoasă meserie din lume.*》
*****
● Alain Delon = un artist complet:
《▪︎Dalida & Alain Delon – Paroles paroles =1973▪︎》
??*Alain: C’est étrange, je ne sais pas ce qui m’arrive ce soir
Je te regarde comme pour la première fois
??*Dalida: Encore des mots toujours des mots les mêmes mots
Je ne sais plus comment te dire
Dalida: Rien que des mots
Mais tu es cette belle histoire d’amour que je ne cesserai jamais de lire
Dalida: Des mots faciles des mots fragiles c’était trop beau
Tu es d’hier et de demain
Dalida: Bien trop beau
De toujours ma seule vérité
Dalida: Mais c’est fini le temps des rêves
Les souvenirs se fanent aussi quand on les oublient
Tu es comme le vent qui fait chanter les violons
et emporte au loin le parfum des roses
Dalida: Caramels, bonbons et chocolats
Par moments, je ne te comprends pas
Dalida: Merci, pas pour moi mais
Tu peux bien les offrir ?* une autre
Qui aime le vent et le parfum des roses
Moi les mots tendres enrobés de douceur
Se posent sur ma bouche
Mais jamais sur mon cœur
Une parole encore

Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Écoute-moi
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Je t’en prie
Dalida:Paroles et paroles et paroles
Alain: Je te jure
Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles
Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent

Voil?* mon destin te parler, te parler comme la première fois
Dalida: Encore des mots toujours des mots les mêmes mots
Comme j’aimerais que tu me comprennes
Dalida: Rien que des mots
Que tu m’écoutes au moins une fois
Dalida: Des mots magiques des mots tactiques qui sonnent faux
Tu es mon rêve défendu
Dalida: Oui tellement faux
Mon seul tourment et mon unique espérance
Dalida: Rien ne t’arrêtes quand tu commences
Si tu savais comme j’ai envie d’un peu de silence
Tu es pour moi la seule musique
qui fait danser les étoiles sur les dunes
Dalida: Caramels, bonbons et chocolats
Si tu n’existais pas déj?*… je t’inventerais
Dalida: Merci pas pour moi, mais
Tu peux bien les offrir ?* une autre
qui aime les étoiles sur les dunes
Moi les mots tendres enrobés de douceur
Se posent sur ma bouche mais jamais sur mon cœur
Alain: Encore un mot juste une parole

Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Écoute-moi
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Je t’en prie
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Je te jure
Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles
Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent
Alain: Que tu es belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Que tu est belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Que tu es belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles
Alain: Que tu es belle !
Dalida: Paroles et paroles et paroles et paroles
Paroles et encore des paroles que tu sèmes au vent.
******
??*https://www.sudouest.fr/culture/musi...e-17121346.php
******
??*Victor Homescu:
*****
https://www.cinemagia.ro/liste/colec...PMNZY99cWtV3NQ
*******
https://m.youtube.com/watch?si=rN-_5...ure=yo utu.be

3 ani de la decesul unei marcante personalități = ??*Ion Caramitru??*: <<**El a fost Hamlet-ul generației mele.** = dedicație pentru Mica, soția actorului, ●George Banu = în memoriam = un articol=omagiu《●Ion Caramitru = un actor pe scena lumii●》**Dacă m-ai purtat/ vreodată-n a ta inimă, atunci/ te mai lipsește-un timp de fericire/ și-n lumea asta aspră tu mai poartă-ți durerea/ ca să-i spui povestea mea…**( Hamlet)《**Dispariția lui Ion Caramitru a intervenit ca un naufragiu, ca o prăbușire, ce a produs șocul unui seism, personal și colectiv. A produs o fractură, în cei ce-i eram apropiați ca și în cei ce-i urmăreau actele pe scena teatrului, ca și pe cea a lumii. Prin dispariția lui, relieful nostru interior se modifică brusc și violent. Doliul atenuează supărarea inimii, dar uneori șterge detaliile și accentuează contururile ființei plecate; el are consecințe duble. Și azi, identitatea prietenului de ieri îmi apare dintr-o altă perspectivă, inedită. Aceea a singurătății lui. Singurătatea «eroului cultural», așa cum îl definește Mircea Eliade. A celui care se plasează și acționează din poziția centrală ce asociază scena și viața pe axis mundi. O nevoie de responsabilitate îi determină gesturile și opțiunile. În acest sens, Caramitru ne apare azi ca un erou cultural.**》
***
**Caramitru, dincolo de reușite din tinerețe, de la Leonce și Lena la Vicarul, e asimilat de mai multe decenii unui rol emblematic, Hamlet. Cu el a debutat și pe el l-a jucat ani de-a rândul pe vremurile nopții ceaușiste. Cu el a venit la Paris și grație acestui spectacol ne-a reunit pe noi cei de mult exilați. Un rol emblematic se împlinește nu doar prin talent ci și prin coincidența între identitatea lui și aceea a interpretului. Caramitru a confirmat-o, căci el a interpretat Hamlet nu ca un prinț melancolic, ci ca un prinț animat de dorința de a se confrunta cu «lumea ieșită din țâțâni», atât în teatru cât și în afara lui. El a fost Hamlet-ul generației mele.**
***
??*Hamlet《**Dacă m-ai purtat
vreodată-n a ta inimă, atunci
te mai lipsește-un timp de fericire
și-n lumea asta aspră tu mai poartă-ți durerea, ca să-i spui povestea mea..**》
***
**Caramitru a iubit ca nimeni altul poeții și poezia română. I-a apărat splendoarea, a făcut să-i răsune vorbele, frazele cu un ecou grav, îndelung, ecou de clopot sacru. El nu mai juca un personaj ci parcă evoca un aed antic, ce exaltă versurile depuse în sine și nobil reînviate pe scenă. Vocea-i atesta intensitatea implicării. Și, astfel, singurătatea recitatorului se convertea în mărturie a omului.**
***
**Caramitru a participat la istoria țării, s-a implicat, i s-a dăruit mereu, jignit, cum îmi spunea, când auzea comentariile ironice despre omul politic, ce devenise, și obsesiv redus la disprețul canonic: «ei, un actoraș». Un actor care-și asuma deplin dorința de a interveni dincolo de scenă, de a acționa, de astă dată, cu gesturile sale și cu vorbele sale. Nu ale altora, ale unor personaje, ci ale lui, proprii. Și, niciunde, această comunitate între teatru și viață nu se revelă mai explicit decât în 'Jurnalul Revoluției', spectacolul semnat de Carmen Lidia Vidu, unde cele două identități dialogau în mod egal. Atunci l-am văzut ultima oară în sala de la Național și, apoi, amintire definitivă, el mi-a continuat, în mașină, povestea…Revoluției.**
***
*Asocierea indefectibilă între scenă și lume îi era indispensabilă. Caramitru se dăruia lumii dar, pe timp de pandemie, mi-a șoptit la telefon: «îmi lipsește scândura scenei». Grație prezenței sale constante în spațiul teatral și politic, a inițiativelor pe care le-a avut și realizat, a reușitelor pe care le-a obținut, Caramitru a atins, repet, dimensiunea unui erou cultural. Erou ce își asumă singurătatea proprie ce, apoi, prin actele lui, reverberează dincolo de el. El a acționat, pe un fond de constantă responsabilitate solitară, nu autoritară, ci deplin asumată ca necesară condiție de viață și de împlinire. E ceea ce am resimțit și recunoscut. El a fost un erou ce s-a dăruit celorlalți. Și de aceea, plâns de oameni care l-au iubit sau doar l-au admirat. E ceea ce Homer povestește despre eroii din Iliada.**
***
《**El a iubit viața și cum să uit că, vorbind cu el, în timpul verii, îmi spunea că de pe pridvorul casei de la Moeciu, acolo unde uneori se refugia, își privea copacii pe care îi plantase de mult și tocmai citea cartea lui Garbriel Garcia Marquez, Povestea târfelor mele triste. Pacea dinaintea sfârșitului. Sfârșit pe care, consternat, l-am urmărit de la Paris, aproape seară de seară, alături de Mica, soția lui.
●Caramitru s-a prăbușit violent, ca un brad fulgerat.●》
******
??*Scriitorul Nicolae Coande: 《**Creator de teatru și producător de evenimente istorice culturale, atent la firul subțire care-l desparte pe actor de spectatorul din sine, Ion Caramitru a avut de înfruntat adversitatea ignarilor, dar și a oamenilor pretins culți, aparent finuți, făcuți însă din aceeași urzeală bizantină a perfidiei care îl hrănea veninos pe Iago. Caramitru l-a jucat pe Hamlet atent tot timpul să vadă ce face Iago. Acesta e rolul vieții sale: atenția la rău și la netrebnicia românească. A plecat dintre noi, dar netrebnicia e încă aici. La noi, Iago este nemuritor..**》
*****
??*Actorul Emil Boroghina: 《**Fără Ion Caramitru vom fi infinit mai săraci. Întreg teatrul românesc va fi infinit mai sărac.**》
******
??*Ion Caramitru:《**Hamlet e piesa pieselor. L-am jucat pentru prima dată integral, într-un spectacol care dura cinci ore, într-o epocă de dictatură dură. Lumea venea la spectacol, ştiind că durează cinci ore, pregătită să stea. Spectacolul aceĺa tăia în carnea vie a realităţilor de-atunci.**》
*****
《**Până în 1989, eu îl jucam pe Hamlet, după aceea, Hamlet m-a jucat pe mine.**》