cine stie, poate o da si el in truisme... :hmm: dar SERIOS, care-i problema individului asta ? e suparat ca nu toata lumea e cazuta in fund, cu gura cascata de uluire la filmul sau ? o sa asistam la un duel dilematic in traditia lui 'kill bill', numai ca intre gorzo si mitulescu ? :lol:

look at the bright side of things, anyway: it's gonna be fun ! :w00t:

nu, dle leescu.
n-am nicio probl cu corpu meu, dk dspr asta este vba. poate dvs cu al dvs.
iar faptul k am fost expus 2 zile la rind p prima pagina, kiar si a unui ziar d scandal, consider k m-a valorizat in a twisted, funny sort of way...
p moment, da, a fost shocant, ma gindeam la consecinte etc, plus k am fost megafurios k asha cva s-a putut intimpla - tocmai mie, care sunt a control freak! -, dar acu, privind in retrospect, mi s pare cool. iar 'consecintele' au fost tandre, hehe (adik am cunoscut pers. care au vrut sa ma cunoasca precisely bec. of that!)...

deci nu ma consider 'umilit', ci dimpotriva: am beneficiat d public exposure p gratis, iar exhibitionismu meu a fost megasatisfacut ;)

dar c leg. avea asta cu mitulescu?!
it escapes me...

pt notorious

(k scriam concomitent!)

nu, sunt convins k gorzo n-o sa s bage la niciun 'duel' cu cm, in primu rind pt k nu sint d ac. calibru (si aici NU ma refer la kg!!)...
da, da, cred k probl lui cm e k filmu nu a fost primit cu atitea surle & trimbitze p cit s astepta... iar eu i-am spus asta ink d la cj: t superi k am zis k e 'doar' un film bun?? well, wait & see: altii n-or sa zik nici macar atit... :lol:

am vb kiar ieri cu un francez, casatorit cu o romank, f cunoscator al culturii rom etc (a fost cel mai bun director al inst. fr), pasionat d cinema, incl cel rom, etc etc, si mi-a zis: oui, c'est moyen, il a des longueurs en plus...
sa mai traduc?

premiere (ed fr):
"se perd en saynetes tragi-comiques et ne parvient que fugacement a surprendre et emouvoir."
apropos de comment j'ai fete la fin du monde, o stea din 4

:lol: :lol: :lol:

Dle Serban, ati innebunit ? scuzati-mi intrebarea ..

vorbeam despre felul in care, in tot acest forum, n-a fost critica sa va fi fost adresata la care sa nu solicitati dreptul la replica, apoi dreptul la replica replicii, apoi dreptul.. etc. Dreptul la avea ultimul, inatacabilul, indestructibilul Cuvant.

Exactly the case pointed above de dvs, cu telefonul, cu dreptul la replica etc..

Vorbeam de ego si de nimic altceva. Imi pare rau daca ati inteles gresit si imi pare rau daca v-am produs, asa cum se pare, vreo frustrare.

later edit:
recitind postul meu, imi dau seama ca, ortografiat e-go, cuvantul ar fi putut genera, absolut virtual si lateral, intelesul pe care l-ati asumat.

O mie de scuze, ca sa va citez - eu insa am facut-o neintentionat.

O zi cu ceaiuri si umbrele.

mda
cam penibil (din partea mea, ma grabesc sa adaug!)
rog adm. sa stearga timpenia mea d mai sus; a fost clar un malentendu, credeam k dl airlight face referire la prezenta mea gratioasa intr-un ziar deloc gratios... :lol:

dar - venind acum la kestiune - sa stiti, domnu airlight, k nu e DELOC, da DELOC, ac. lucru! aici e vba d o regula nescrisa - i.e. NU s dau 'drepturi la replik' pt o cronik!, va dati seama ce-ar fi dk - prin absurd - s-ar da!?! :w00t:

altfel, sigur k vreau sa am ult. cuvint in anumite kestiuni - cine nu are?!
si asta-mi vine din faptul k eu cred k i'm usually right... ;)

recomand, in ac. pct al discutiei, aceasta splendida recenzie care m-a facut sa ma indragostesc d un domn, robert hughes p numele lui, d care - spre rushinea mea - nu auzisem... acum, k am auzit, nu pot spune decit: robert hughes, c'est moi! 8)

iata recenzia:

A cultural critic makes no apologies for being an elitist.

By Jonathan Yardley
Sunday, September 24, 2006; BW02

THINGS I DIDN'T KNOW

A Memoir

By Robert Hughes

Knopf. 395 pp. $27.95

Robert Hughes has been many things in his more than six and a half decades -- art critic, biographer, historian, polemicist, television commentator -- and he has done all of them exceedingly well. As art critic for Time magazine from 1970 to 2001 (and a continuing contributor), he raised the standards of magazine criticism to new heights and demonstrated conclusively that it is possible to write serious criticism in a mass-market publication. His survey of modern art, The Shock of the New (1981), was and remains the definitive book on the subject, though Hughes's vigorous opinions do not always sit well with certain factions in the exquisitely vicious art world. The Fatal Shore (1987), his history of the founding of Australia , his native country, is a masterpiece of the popular historian's art. His portrait of a great Spanish city, Barcelona (1992), and his biographical study, Goya (2003), are superb examples of their respective genres.

Now Hughes has turned his hand to autobiography, with predictably and gratifyingly rewarding results. His has been a writer's life, and, like most such lives, it has been primarily a life of the mind. Such drama as he has experienced -- two unhappy marriages before a lucky third one, the suicide of his 33-year-old son, a terrible auto accident that brought him within a breath of death -- certainly has been painful, but except for the accident, he devotes relatively little space to these matters in this memoir, preferring reticence over display where private business is concerned, a merciful choice in this age of self-servingly confessional memoirs that attempt to cash in on real or fancied business of the most intimate nature.

The story Hughes prefers to tell, as his title suggests, is the story of his education -- not so much of his formal education, though he does have interesting things to say about the Jesuits who taught him at an Australian boarding school, as about what he learned out in the world. As he says of a book on which he worked when he was young, a biography of Leonardo da Vinci that he never completed: "I realized that my main impulse for writing a book was to force myself to find out about things I didn't know. It has always been like that; the reason for this memoir is the same, to excavate and bring into the light things I had forgotten or repressed, along with the stuff that remained at the front of my awareness. Otherwise, why do it at all?"

Hughes's rise to the eminence he now enjoys did not come easily and began in somewhat unlikely circumstances. His family lived in Sydney and was rather prosperous, but the familial environment was not conducive to the artistic interests that eventually became his life's preoccupation. Born in 1938, he was by a dozen years the youngest of his parents' four children. He never really knew his father, who died when he was 12 but whose influence on him nonetheless was great: "This righteous and inflexible man, a brave warrior but not a professional soldier, a war hero who shot down eleven German planes in the First World War, a fiercely orthodox Catholic, and an intense patriot, determined the direction and conditions of my life. It was at least partly in reaction against him, and what he stood for, that I became an expatriate, a political skeptic, an atheist, a liberal, a voluptuary, and, in most ways, a disappointment to the ethos he lived by. And, perhaps no more creditable than these, a writer about art."

The young Hughes's "introduction to the visual arts" began with cartoons in Punch, the British humor magazine, and a series of illustrated children's books, but it wasn't until he was 15 that a wise teacher got him thinking about the nature of art, and it wasn't until more than a decade later that the full dimensions of his calling were revealed to him. He was in Italy , contemplating "a quite staggeringly complicated and ambitious [14th-century] painting" known as the Maest�*, by Duccio di Buoninsegna:

"Art, I now realized, was the symbolic discourse that truly reached into me -- though the art I had seen and come to know in Australia had only done this intermittently and weakly. It wasn't a question of confusing art with religion, or trying to make a religion out of art. As some people are tone-deaf, I was religion-deaf, and in fact I would have thought it a misuse, even a debasement, of a work of art to turn it into a mere ancillary, a signpost to some imagined, hoped-for, but illusory experience of God. But I was beginning, at last, to derive from art, from architecture, and even from the beauty of organized landscape a sense of transcendence that organized religion had offered me -- but that I had never received."

Earlier, from the Jesuits, Hughes had learned that "no matter what the demands of 'self-_expression' may be, nothing is anything without fully articulate, conscious form." This conviction, coupled with his passionate belief in the transcendent possibilities of art, permitted Hughes to evolve over the years into modern art's most demanding critic. Deeply sympathetic to "the hostile, nervy freedom from parental and religious authority embodied by Surrealism," he nevertheless insisted that art had to be more than "new" to be good, and over the years he came to be a fierce opponent of the faddism to which the art world is so susceptible. He was strongly influenced by the writing of Kenneth Clark, Cyril Connolly and, especially, George Orwell, whose "direct use of the English language, in exposition and in argument," and whose willingness to follow his own nose he emulated to obvious and happy effect.

He started writing about art in Australia in the late 1950s for the Observer, "a fortnightly journal of political and cultural opinion modeled on the English Spectator ," and that is when his education really began. By fortunate coincidence, it was a moment when Australian art, long under the thumb of a conservative Old Guard, began to take tentative steps toward independence and originality, but not much of it was very good, and Hughes had begun to sense "a deep dysfunction in my Australian nature. I didn't feel altogether at home either in the bush or on the beach." He became friends with the distinguished writer Alan Moorehead, best known as the author of The White Nile and The Blue Nile , "my beau ideal of a popular historian," and in time, no doubt, his model for the writing of The Fatal Shore . Moorehead told him in 1962 that "I would have to leave Australia , just as he had done, if my work was ever to go anywhere." Moorehead said: "If you stay here another ten years, Australia will still be a very interesting place. But you will have become a bore, a village explainer."

So with little to his credit except letters of introduction from Moorehead and a bit of money, Hughes headed for the United States and then for London, where "I knew nobody and I felt lost -- a provincial Australian in a place that still, in 1964, tended to look down on Australians." He began to educate himself at the city's great museums, though, and then took up Moorehead's offer to use his house at Porto Ercole, in Italy . His months in that country left him "more at ease in the world and filled with delight at what its human and inanimate contents could mean, say, and create," and when he returned to London in the mid-1960s, he was far better equipped to fit in and find work.

He also arrived in London just as the 1960s were turning into the Sixties. He seems to have done his share of dope and swinging, and he married a woman who was the embodiment of Sixties excess, but he never fell for the "collective self-importance" of the " London underground" with its "adoration of the unbridled truth of the self." He "never for a moment believed the promises of Revolution Now that were floating about -- all that messianic drivel about changing the world by dropping out of it," and he "sensed then, and know with a fair degree of certainty now, that it is an illusion to suppose that sexual promiscuity helps create personal freedom. There is a huge difference between the condition of freedom and that of accepting no responsibilities to anyone."

Most important for the career that was to follow, he rejected "the idea that there was something inherently repressive about old art, as though the past were a dead weight that new art, young art, had to shake off." He learned that "the past is pervasive; it seeps into everything; it is the very air that artists and their public breathe," and he lost for good "a belief in the potency of the avant-garde." He writes: "I have never regained it, and today, looking at the ever-more-feeble efforts on the part of the art world to designate its latest products as 'cutting-edge,' 'edgy,' 'radical,' etcetera, I am not in the least sorry to have lost it. Some new works of art have value of some kind or another. Others, the majority, have little or none. But newness as such, in art, is never a value."

So in 1969, when Time invited him to try out for the position of art critic, he was ready. It was, as he says, still a more or less serious magazine then and it paid far more attention to books and the arts than it does now. Though Hughes is more generous to its founder, Henry Luce, than I would be, he is right to credit its managing editor at the time, Henry Grunwald, with keeping its "cultural priorities" straight. The newsmagazines mattered then in ways they no longer do, and in his three decades at Time, Hughes had much to do with the reputation it enjoyed.

Hughes is, by his own rather defiant declaration, "completely an elitist, in the cultural but emphatically not the social sense." He is, "after all, a cultural critic, and my main job is to distinguish the good from the second-rate, pretentious, sentimental, and boring stuff that saturates culture today." He quite properly refuses to apologize for this: "I am no democrat in the field of the arts, the only area -- other than sports -- in which human inequality can be displayed and celebrated without doing social harm." How right he is, and how vigorously he argues his case -- which is to say the case for informed judgment independent of fashion -- in this splendid book. ·

Jonathan Yardley's e-mail address is [email protected].



[/i]

interesant personaj...

nu stiu ce va spune horoscopul astazi, domnule Serban, dar pana deseara trebuie sa va prostdispunem sau sa va prostdispuneti! :P

referitor la sublinierea mea din spusa dumneavoastra.. problema o pun astfel:

c'est vous, sans doute, mais ou est votre oeuvre ecrite?

altfel... elitismul pe ce se bazeaza?

offf... tocmai cind mi-a aparut prima carte, tocmai acum, imi pui aceasta intrebare, domnule john locke??
sincer, as fi preferat sa nu - cum spune & o raspune personajul meu preferat, bartleby the scrivener... adik, mi s-ar fi parut mult mai arogant (si deci, mai elitist) sa emiti toate parerile p care le emit si eu fara a avea nicio carte tiparita... asha, am intrat in rindul (gros) al lumii :((

in rest, salutari dlui nadashan.
tot asha va chaperoneaza? ;)

ce are-a face elitismul cu aroganta!???
sau in grupul dumneavoastra elitismul si-a pierdut nobletea in mandrie si dispret (fata de ceilalti, of course). si asta se transmite!

poate ca am sa va citesc... Persona. insa intre opera scrisa si carte publicata nu este posibila asezarea semnului logico-matematic de echivalenta. o stiti prea bine, cred! si oricum, a fi in elita nu tine doar de a avea o opera scrisa, n'est pas?

cat priveste chaperonismul, vous vous trompez, monsieur ;)
- e o questiune de credinta in toate, nu una de injectie!

1. pt mine, elitismul este indisociabil d mindrie & dispret: este mindria d a fi altfel si dispretul p care nu poti decit sa-l ai pt turma...
2. da, intre carte publicata & opera scrisa este cale lunga. dar nu ma intereseaza sa o am p ultima, cum nu m-a interesat sa o am - pina acum, cind am cedat unor insistente... - p prima.
3. nu, va inselati: in volumul dspr care e vba nu sint incluse eseurile cinematografice; acelea vor aparea in volumul d la polirom - peste aprox. 1 luna...
4. ah, enfin: 'pt a fi in elita nu e nevoie sa ai opera scrisa' - iata fraza p care o asteptam! ma temeam sa nu fiti adeptul aceleiasi conceptii meskin- contabile & gregar-conservatoare dspr c inseamna 'om d cultura'... nu sinteti, si va felicit!

si cu asta, basta - dja am spus prea mult...
dk as putea - in perioada asta - sa dispar, sa ma ascund intr-o scorbura d sequoia, fara a fi nevoit sa fiu martorul, ba kiar actorul lansarilor :((
ink regret k am acceptat!
dar ma felicit, macar, k am renuntat la emisiunea d p cultural! :P

mais non, pas possible! asta cum s-a intamplat? :(

c'est simple: mi-a pierit keful...
era f 'lucrativa', k sa zic asha, da eu nu vreau sa devin sclavul banilor: cartea care tocmai mi-a aparut e un elogiu adus minimalismului in toate; cum ar fi fost una sa spun, alta sa fac??
plus k, sincer, n-a fost mai mult decit o toana - un pariu sa vad dk pot s-o fac si p-asta. rezultatul a fost decent, dar nu ma pasioneaza teveul... in plus, cand vad cum s tin toti cu dintii d obscurele lor emisiuni, cum UNUL nu renunta, cum s bulucesc sa APARA in cadru - k in sceneta cu dinescu, iliescu & caramitru la lovilutie -, mi-e o sila...
emis. era in grila d toamna, dar i-am anuntat k renunt la ea.
m-am simtit exaltant d eliberat.

dar iti multumesc pt 'concern' :)

revenim la subiect?
ia uitati ce crede o parte din presa franceza:http://www.allocine.fr/film/revuedep...lm=111190.html
spectatorii sunt mai generosi si cu stelele si cu aprecierile, da cred ca sunt romani aia cu 4 stele :P .

-am citit si eu cronica lui Gorzo si nu cred ca filmul lui Mitulescu, in ciuda tuturor defectelor, merita sa fie desfiintat chiar asa. adica o tara-ntreaga se astepta sa fie o capodopera, nu a fost, si acum il aruncam la gunoi. De cele mai multe ori filmele se afla undeva la mijloc. e cazul lui "cum mi-am petrecut..."
-povestea destul de dezlanata si nu prea credibila. Vi s-a parut emotionant? Mie tocmai contrariul. Care emotie? Aia cica de nostalgie?? Nu pe bune, v-ati amintit cum cantam la chitara cantece patriotice in scoala profesonala? sau cand parintii vostri il imitau pe Ceausescu? Poate la bloc, la capitala lumea era mai indrazneata, dar la mine la tzara asa ceva nu s-a mai pomenit. Chiar am resimtit unele probleme de credibilitate, iar daca Gorzo crede ca toarna comunism cu lopata, mie mi se pare ca dimpotriva picura, si nici macar prin locurile esentiale.
-Dar stitul lui Mitulescu asa baranicios imi place foarte mult. te simti ca la cinema. Cinema-ul ala clasic care nu se vede decat in sala. Doroteea Petre e geniala. Poate nu din felul in care joaca ci din contactul cu aparatul de filmat. n-o fi amorezat Mitulescu de ea?! :lol:
-Una peste alta, cred in talentul lui Mitulescu. In perioada in care i-am vazut filmul in Delta citeam "Cruciada copiilor" si mi se parea foarte cinematografica, iar cm un potential regizor.

eu am auzit ceva... ;)
dar probabil e doar o barfa... asa k asteptam confirmari.... :huh:

nu el, aparatul. tot aparatul e si tatal copilului :lol:

allo, dragi prieteni si tovarasi, preocupati de "... sfarsitul lumii",
poate sa-mi spuna cineva dspr ce CARTE ALS e vorba? la ce editura a aparut? ca eu mai citesc si uneori chiar scriu dspr carti...
daca nu e voie sa divulgati aici, scrieti un PM.
za ranee blagodaren :D
tzeluiu vseh, bleaha muha :D

.lvt.

tz-tz!
esti in urma :lol:

salut
cartea despre care vorbeam, Cruciada copiilor, daca asta te intereseaza, e scrisa de Florina Ilis si a aparut la Cartea romaneasca anul trecut. E foarte bine scrisa si foarte vizuala. Detaliile despre copii fac forta cartii si momentele astea mi se par de-a dreptul cinematografice. iar Mitulescu un potential regizor. E o simpla speculatie.

aci io presupun ca e vorba despre cartea numitului Alex. Leo (ca sa pastram o mireasma de A Clockwork Orange in scriere). si, daca binevoieste a ne impartasi datele exacte, subscriu si eu cererii formulate de catre herbert.

am inteles gresit. scuze, dar credeam ca ramanem in zona mitulescu.
oricum, ma inscriu si eu la cererea despre cartea lui als

ba nu, asta e cel mai misto si mai delicios prenume din toate filmele romanesti. Si straine.

Dietetica lui Robinson, la Curtea Veche... ;)

aha.. o carte destul de mare (448 de pagini). un pret modic, 25 de lei online.

is curios cum teoretizeaza minimalismul domnul als
[pana atunci doar idei-intrebari-zambete in paranteza. daca transpunerea teoriei in viata se traduce prin renuntare (la un surplus necorespunzator unei bune-simtiri in propria existenta - de unde si renuntarea la emisiunea de pe cultural - ca bun exemplu de conduita conforma cu teoria)... aducerea ei in domeniul lecturii poate fi... necitirea cartilor avand peste 100 de pagini? (lol - sper sa nu fie asta)]

da... este marele meu regret, dle john locke: dk tot trebuia sa debutez (desi nu stiu d c "trebuia"...), as fi preferat sa fie cu o carticik d max 80 pag... ar fi fost mult mai cool 8)
dar, desigur, consecvent pina la capat, eu NU recomand citirea acestei carti! in primu rind k nu teoretizez nimic; sint lucruri traite, nimic teoretic... numai situarea robinsonului meu pe harta miturilor culturale are parte d cva "teorie"... c est tout.
so: nelectura placuta! :lol:
PS dar nu vi s pare k sintem cam offtopic?? n spurk mitulescu p toti, minca-ti-as!

ah, zilele trecute am remarcat un afis cu filmul lui mitulescu agatat de gara de nord, pe care scria:

"a richly detailed and unusually lyrical film"
(Martin Scorsese)

:lol: citatul lasat, desigur, in engleza, pt ca traducerea, probabil, ar fi facut magulitoarea declaratie sa piarda din vana...

aoleo, da c era asha greu sa traduk, frate!?

"un film bogat in detalii si neobisnuit d liric"!
mare brinza... ;)

eu cred k l-au lasat asha in engleza, in gara d nord, expre - pt turistii straini care n viziteaza tzara :lol:

.da. pt. turci, bulgari, rusi, moldoveni :P ...nu ca ar fi un lucru rau faptul ca suntem vizitati(tranzitati) de turci, bulgari sau rusi...

... mai ales k am mai fost, de-a lungu istoriei - doar k aia nu veneau cu trenu :)

I N C R E D I B I L !!!!
 

Am fost sa-l vad, sa-l pipai si pot sa spun ... ca ESTE !!!

Am reusit sa vad filmul care face sa para "productia" lui Nicolaescu "15" un adevarat film de Oscar nu alta - atit e de prost !! Incredibil - dar adevarat !!

Am zis prost ? Scuze ... e un compliment. :P

In principiu la un astfel de film analiza obiectiva e dificila, daca nu chiar imposibila din cauza "implicatiilor ideologice" din spatele temei alese. A spus careva ca filmul ... e prost-prost ? E un nostalgic ordinar înseamna !
Ca na ... asa, o nostalgie mai "rafinata" si strict delimitata s-ar putea permite ... :lol:


Cred ca singura abordare posibila ar fi despartirea în doua :
1. Critica mijloacelor artistice.
2. Critica "logicii interne" a actiunii din film.

La primul punct ... e simplu de tot. Pelicula e filmata pur si simplu incredibil de prost - faptul ca un microfon tot apare in partea de sus a cadrului e probabil cel mai nesemnificativ aspect. Dincolo de asta ... filmari din unghiuri care probabil se vor îndraznete si sugestive, dar nu prea fac altceva decît sa fragmenteze într-un hal fara de hal filmul ( de aici cred ca vine impresia de "colectie de clisee" si nimic mai mult ), taraganari fara sens pe anumite aspecte colaterale ( precum cheful de botez ), o nepermisa tratare cu rapiditate si usurinta a altora ( mersul cu trenul si trecerea Dunarii - personal mi se pare complet NEPERMIS si de-a dreptul jignitor cît de repede e expediata aceasta secventa :? - care putea lesne constitui unul din momentele de referinta ale filmului ), "faze" ce se vir simbolice dar par doar nefiresti si fara sens ( visul cu roata de cascaval - ca în melodia lui Andries, balonul de guma straina facut de copii care se înalta ... singur - desi pare mai adecvat vîrstei sa arate mai degraba ca un copil poate încerca - doar e momentul viselor, nu ? - sa urce odata cu el decît sa dea drumul la ceva de valoare ) etc, etc.
Metafora din final - cu copilul care merge într-o masina asa ... spre a stabili o legatura cu lumea "mai buna" unde deja era sora sa, într-o masina, care chiar daca e hîrbuita, contine numai copii în vreme ce cei mai în vîrsta stau doar pe margine - pica pe acest esafodaj mai degraba ca o gluma rasuflata si chinuita si un contraexemplu decît ca o valorizare de ansamblu. :(

S-ar mai putea spune mai multe, probabil o sa revin ... :)

Mai daunatoare însa mi se par scaparile tinind de logica interna a filmului. :sick:
Primo - ce securist care se respecta cît de cît era atît de imbecil sa stea într-o mahala infecta ( asa de infecta ca devine loc de deportare pt. un posibil "detinut politic" ) ???? :shock:
Haideti fratilor - nu suntem în ... 2009, cînd e trendy sa stai în suburbie - ci în 1989 cînd în mahala stau doar m necalificatii. :P
Secundo - eu am cunoscut fii de securei si activisti de partid si cu ei spuneau cele mai porcoase bancuri cu Ceasca. Jur ! De ce dracu' fiul de securist trebuie sa fie neaparat : las, mincinos, nitelus pervers etc, etc ?? :?

Salvare temporara - ca poate cade netul.

Re: I N C R E D I B I L !!!!
 

.aci cred ca te-a luat gura foarte pe dinainte.

wah, amicul Coshava e foarte nedrept cu niste ani de munca si cu rezultatul propriu-zis.

nu e interstelar, ok, but give the guys credit for what it is, ca altfel ramanem cu serge si ale lui. poate vrei sa zici si un cuvant despre scenariu, tinere aspirant ?

la faze din astea ma oftic mai rau decat atunci cand l-as fi facut eu.

Re: I N C R E D I B I L !!!!
 

Se poate - se intimpla uneori, recunosc. :oops:

Inceputul l-am scris asa pentru ca mi se pare totusi nedrept ca atunci cind S. Nicolaescu face o timpenie crasa sa fie tavalit pe jos ( cum si merita ) pe cind la un film ca acesta ... hmmm ... sa apara brusc nuante, scuze, etc. :?


Sorry - nu pricep propozitia asta. :)


Nu ma pot pronunta pe moment. Mi s-a parut cam ... aglomerat sa zic asa.


De ce ?
Doar de curiozitate : in afara de jocului Evei poti sa-mi spui ... trei calitati/secvente reusite ale filmului ?
Sincer - nu am nici cea mai mica urma de malitiozitate in intrebarea de mai sus. :)

inteleg ca e la moda sa critici filmul lui mitulescu, dar nu merita sa-l faci mai prost decat "15", cat de in pas cu trend-ul ai vrea tu sa fii...
vrei calitati/secvente bune? mai uita-te o data la el fara nici o prejudecata, si fara sa astepti marea capodopera de oscar

Pe cuvint de pionier ca nu aveam nici cel mai mic habar ca e la moda sa critici filmul lui Mitulescu. :oops:

da, si tipilor de la sundance li s-a parut cam aglomerat..

ca sa intelegi propozitia cu pricina trebuie sa fi facut la randul tau ceva, orice, mai legat decat un home video.

sincer acum, e o demonstratie perfecta a sportului national, datul cu parerea.

Fireste - doar suntem intr-o zona dedicata "datului cu parerea". :)

Ce ti se pare anormal in asta ?

incompetenta.

:D :lol: :D

Am spus absolut la plesneala "aglomerat" - ca voiam sa vad reactia. Oricum e misto chestia cu sa gasesti ceva de care sa te iei de mine ... asa le trebuie "dusmanilor poporului" care nu inteleg valoarea noului realism socialist ... :P

Oricum - ramin la aceeasi parere, filmul e infiorator de prost, si cel mai pacat e ca ideea avea potential. :oops:

Si ca sa detaliez ce m-a iritat cel mai tare in film - e vorba de partea legata de fuga de peste Dunare.
Trec peste aspectul ca mie mi s-a parut extrem de prost redata per ansamblu dar asa ca idee se trage concluzia din secventa aia ca sa treci granita la sirbi era asa ... ca un fel de excursie in care iei trenul ca sa faci blatul ca nu ai bani.Trecerea - reiese ca era ceva la indemina oricui aproape ( granicerii sunt supercalmi si nepasatori, parca fac de garda la un depozit uitat de lume, nu tu controale si verificari de la 30 de km incepind etc, etc ) ca te miri cum naiba nu au fugit milioane de romani pe-acolo ??? :shock:
Doar un pustan fara vreo abilitate si pregatire deosebita nu numai ca a trecut-o usor inot - dar a ajuns asa ... la pas probabil taman pina in Italia. :D

Multi par ca nu inteleg. Nu este o nostalgie a epocii trecute, ci o nostalgie a spectatorului fata de copilaria sa. Filmul se adreseaza clar celor care aveau de la 5-6 pana la 17-18 ani la revolutie. ca de altfel si mitulescu.

In rest am de spus doar banalitati. Imagine si sunet f.bune (finally!), atentie uriasa la detalii (pana la timbrul de pe scrisoare), actori buni, etc.



great marketing.


mai ales in t. severin, dac-ai stii. saracii bunici ai mei, trebuiau sa se impinga pe strazi deoarece erau granicieri si soldati din 10 in 10 cm. n-aveai loc de ei. get real.

Doar de curiozitate - tu de cîte ori ai fost legitimat cînd te duceai la bunici prin '87-'88 ? :?
Sau - ca idee - cam care era locul favorit de trecut Dunarea si de ce ? ;)

Am citit comentariul lui Alex Leo Serban - spunea ca :


Problema mare e ca - daca e privit cu atentie - fiecare moment sufera pe ici pe colo si da o impresie de nefiresc. :(
Sau - si mai rau - subiectele "serioase" sunt tratate superficial ... si viceversa. :oops:

Parerea mea - fireste.

insa pare un juramant folositor :D

"Cum mi-am petrecut dupä-amiaza de 5 octombrie"

Am tras pe mine un tricou cu Vama Veche, nu m-am mai bärbierit cä era târziu, mi-am vârât mobilu-ntr-un buzunar si banii-n celälalt, si la trei si-un sfert am iesit din bloc. Am traversat în fugä bulevardul prin statia de metrou Gorjului, am prins un 336 si l-am luat. Aveam trei statii pân-la Lujerului, dar nu merita sä dau un leu doar pentru atâta, asa cä am coborât la prima si-am täiat-o printre blocuri. Pe leagänele ruginite si cam strâmbe, puradei si alte mlädite îsi comparau playlisturile din ipoduri. Era deja 15:20. Am pus de-un jogging mic, binecuvântându-l încä o datä în minte pe Tudor Chirilä pentru cä-n seara de 8 august a.c., pe Yahoo messenger, m-a convins sä mä las de fumat. Dar cum de-atunci nu-s nici douä luni, dupä vreo trei minute îmi simteam plämânii gata sä plesneascä precum un balon de ciungä, sau poate un montgolfier de chewing-gum plutind peste o stradä desenatä de-un copil - asa c-am continuat în mars vioi. Am trecut calea feratä a statiei-fantomä Bucuresti-Cotroceni, apoi pe cea a tramvaiului 41, transformat în "metroul usor" pe vremea când Bäsescu era primar, si am intrat în Movieplaza. O lume de vis m-a înväluit. Bijuterii si Rolexuri, Mäici Preciste si obeiuri, blänuri si bikini îmi fäceau cu ochiul din mai toate vitrinele. M-am avântat în sus pe cele scäri rulante setate astfel încât sä ocolesti cât mai mult si sä consumi de douä ori pe-atâta timp, si am penetrat în movieplex tocmai când orologiul bätea de trei si jumätate. "La Mitulescu!" i-am gâfâit casieritei, care mi-a clipit din ochi cu un zâmbet debusolat. "Äää, la äla cu sfârsitul lumii!" am precizat, luându-mi adio de la încä 12 RON - cât mâncarea pe douä zile, exclusiv ziarul si dropsurile. Cu sentimentul cä trecusem fraudulos frontiera spre o lume mai bunä, m-am orientat spre sala nr. 5 si mi-am instalat fäptura într-un fotoliu de piele neagrä, tocmai când începeau reclamele la Orange. Având astfel rägaz de meditatie, am reflectat din nou la sinapsa pe care mi-a produs-o dintotdeauna titlul "Cum mi-am petrecut sfârsitul lumii", amintindu-mi de celebra povestire science-fiction "Let's Go to Golgotha!" de Garry Kilworth, în care multi turisti ai timpului, amatori de vilegiaturi în diverse epoci istorice, aleg sä viziteze Ierusalimul din 33 A.D. si sä asiste la Crucificare. Asemuitoare trenduri, doar în aparentä diferite, continuä sä se manifeste si-n zilele noastre, pe varii meleaguri, inclusiv cel teatral-cinematografic - ca drept pildä moda "Let's Be Awed By..." Asa a pätit-o în 1984 "Glissando" de Daneliuc, la fel a pätit, în 1990, "De ce trag clopotele, Miticä", de Frânghie... ästa, de Pintilie monser, mai apoi spectacolele lui Hauswater, textele lui Dan Brown, etc., etc... - si, din câte se pare, proaspätul film al lui Cätälin Mitulescu, mai sus nominalizat.
Päi dac-asa-i moda, "Hai sä cädem pe coada fracului în fata filmului lui Mitulescu!" - doar nu suntem noi mai prosti ca altii!

Filmul e foarte frumos. Începe foarte urât. Oameni posomorâti, haine mohorâte, atmosferä sumbrä, apäsätoare, poze celebre cu Ceausescu, într-o atmosferä festivistä... si deodatä, celebrul portret "în douä urechi" al lui Nea Nicu... arätând altfel! Schimonosit, semi-caricatural! Semn cä "ceva" nu e-n regulä! Si-ntr-adevär, nu e! Bäietelul de vreo nouä ani din centrul secventei este ales cu mare pompä pentru ca însusi Cârmaciul sä-i däruiascä o roatä de cascaval... moment în care întelegem cä, precum Fellini în "Otto e mezzo", Mitulescu a ales sä ne capteze în universul filmului säu prin portita oniricä.
(Precum Fellini, precum Buñuel adesea, precum Tarkovski pe alocuri, precum Daneliuc pe multe locuri... Dar nu-i nimic. Visul rämâne întotdeauna un vestibul inepuizabil!)
Dar nu numai la vis recurge Mitulescu, spre a contura un portret în tuse gros-bizare, ca un fel de mixaj fov-expresionist cinematografic, al lumii de cosmar din ultimul an al comunismului românesc. Multi alti autori, mai cu seamä în film si teatru, au ales de-a lungul vremurilor metoda microcosmului în care regäsim universul macro, iar tânärul nostru cineast o abordeazä si el, cu curajul vârstei sale fragede. Finalul Epocii de Aur e zugrävit/coscovit pe traseul unei strädute din mahala, populate de câteva personaje oscilând între arhetipal si straniu... Familiile ulicioarei graviteazä în jurul uneia singure, la rândul ei concentrate spre cei doi copii ai säi: liceana Eva si fratele ei mai mic, Lalalilu (ce s-ar fi vrut, oarecum, eroina si povestitorul).
Simetria astfel creatä este atât de perfectä, încât aproape nu mai conteazä cä îi lipseste cu desävârsire orice motivatie. În jurul personajelor noastre se întâmplä multe... si nimic. Filmul abundä în incidente finalizate, cu religiozitate, în coadä (sau, ca sä fim în ton, tacâmuri) de peste. Visul expresiv si inspirat de la început (practic, cam singurul moment de cinema al întregii pelicule), se fâsâie scurt - si nu mai are decât un mic ecou în felia de cascaval pe care familia si-o plimbä dintr-o farfurie în alta, la micul dejun. Spargerea bustului sunä (si la propriu, si la figurat) a semnal declansator al intrigii - si nu declanseazä nimic. Protagonista (cä eroinä n-o putem numi) se încäpätâneazä färä nici un motiv sä-si sfideze profesorii (culmea, oameni cumsecade în fond, dincolo de aerele lor de politruci trogloditi), si apämânteazä într-o scoalä profesionalä unde (O, ce surprizä!), directorul e un mameluc (Florin Zamfirescu si reteta doctorului Ardelean din "...Läzärescu"), elevii sunt obsedati sexual (unde-s sporgersii lui Nae Caranfil de altä datä...?), la careu se stä ca-ntr-un fel de închisoare plinä de caterincä (si se bâtâie exact ca la înviorarea din finalul lui "Glissando"), si doar proful de muzicä mai miscä oarece, atât umaniceste cât si actoriceste (o a doua recuperare, în tot atâtia ani, a excelentului Vali Popescu, un actor pe care ai nostri au fost prea ocupati ca sä-l mai observe, de prin anii optzeci încoace).
Si asa mai departe: fantezia cu submarinul; vecinul securist - numit, nici mai mult, nici mai putin decât... Ceausicä! în pana mea de treabä! :( fuga peste Dunäre; Revolutia... practic de fiecare datä îti zici: "Hai cä-ncepe...!" - si nu mai începe! Astfel încât, în final, nu prea are ce sä se termine. Se duce-un feribot frumos, undeva pe-o mare albasträ, în asfintit. Si the end.
Desigur, Cätälin Mitulescu nu-i tocmai tâmpit - e clar cä a vrut ceva cu acest scenariu (semnat împreunä cu Andreea Välean) - dar, din motive pasä-mi-te încä nestiute, povestirea cinematograficä e pierdutä în ceatä încä de la primele secvente, si pierdutä rämâne cu deplinä consecventä. Ce anume vor personajele? Nimic, decât un fel de genericä "libertate" (sä fugim la sârbi, sä-l omorâm pe Ceausescu, s-avem ce mânca si ce-mbräca) - în rest, nici o motivatie realä, nici un scop mäcar formulat, dacä nu si definit, cä de suprateme stanislavskiene, ce sä mai vorbim? Ce fac personajele? Päi, una, alta... Ce se întâmplä cu ele? Tot felul de fleacuri. Tot felul de secvencioare însirate din topor, färä sä contureze nici mäcar o târä de story. Iar story-ul nu existä nici pe planul afectelor (cum s-ar fi putut - vezi filmele lui Resnais), nici în cel psihologic (vezi Daneliuc în perioada bunä, înainte de '89), nici altundeva. Tot scenariul nu e decât un mä dusei si mä-ntorsei (sau, în cazul Evei, nu mä mai întorsei).
Poate cä toatä aceastä însäiläturä porneste, în fond, de la un mare cusur al autorilor ei - lipsa totalä de autenticä inventivitate. Cäci ce, päcatele mele, ce ne spune nou acest film despre finele Iepocii, si în ce fel nou o spune? Aceeasi viziune incoerent cosmarescä am întâlnit-o si în "Timp liber" de Vali Drägusanu, si în elemente sau straturi ale filmelor lui Pita, Daneliuc si Pintilie. Iar marile nenorociri ale vremii sunt si ele binecunoscute - chiar si pentru cei ce nu le-au fost martori: cä nu era mâncare (evident, felia aia de cascaval trebuie sä se plimbe ostentativ prin cadru!), cä nu era luminä (desigur, curentul se-ntrerupe de vreo trei ori, si de fiecare datä cu comentarii apäsate!), cä securitatea (tot de vreo trei ori apare fix acelasi echipaj care descinde, perchezitioneazä stereotip, aresteazä si pleacä), cä scoala, cä una alta... Aceleasi si aceleasi obsesii, cu fortarea acelorasi pedale si încropirea acelorasi poncife "creatoare". La materia inventivitate, ingeniozitate, fantezie, creatie, domnul Mitulescu e invitat sä se prezinte în toamnä.
Cum spuneam, prin actia persoanelor din film (s-ar fi putut numi chiar personaje, dacä aveau mäcar olecutä mai multä consistentä), palpitä oarece pulsiuni, de unde si supozitia cä autorii credeau, într-adevär, cä urmäresc ceva cu ele. Eva îsi träieste din plin adolescenta, främântatä între oscilatii sexuale, crize de constiintä, drag de frätior si dor de ducä, nu o datä fäcând sä vibreze si decorul, si ecranul. Aici, se cuvine sä läsäm orice ironie la o parte si sä-i däm cezarinei ceea ce-i apartine: Dorothea Petre, cu strania ei lipsä de frumusete care însä n-o face neaträgätoare, reuseste sä stäpâneascä admirabil mijloacele de expresie dramaticä, mai ales în momentele de täcere: priviri cu adevärat proiectate undeva într-o lume interioarä, un zâmbet cald, un joc de scenä discret, sobru, dar bogat în nuante si detalii; totul, pânä deschide gura - cäci, din acel moment, falsitatea stridentä a replicilor o trage brutal si nedrept undeva spre Violeta Andrei cea din filmele lui Saizescu de antärt. (Nici nu-i de mirare cä i-au dat «Un certain regard»: anumitele priviri i le-au înteles; anumitele replici, mai putin).
Si mai scandalos este ratat personajul de maxim potential Lalalilu, pentru care se comisese chiar si incredibilul tour de force al gäsirii unui pusti capabil sä dea bine (si sä facä si mai bine) în fata aparatului de filmat! Päi ducä-se toti Näicii si alte marionete care-au spammat ani de-a rândul trackurile bostanian-naghice ale filmului românesc, cä acest Timotei Duma cu sclipiri léaudiene avea-n el destul detergent ca sä ne spele de toate päcatele - päcat doar cä, pân-la urmä, finalmente si-n ultimä instantä, de personajul lui se-alege praful. Cäci bietul pusti se pierde-n poveste la tot pasul, uitat pe drum si iar recuperat, si tot asa, cam ca fetita din "Cäinta" lui Abuladze sau bäietelul din "Prietenul meu, Ivan Lapsin", de Alexei Gherman (alti doi copii care se voiau martorii täcuti ai unor drame, dar nu reuseau sä fie decât elemente de recuzitä - si nu din vina lor!). Personajul nostru e plasat în cele mai imposibile situatii - sub aspect psihologic în primul rând - si pus sä aibä cele mai atipice reactii, rezolvate prin cele mai false replici, în care särmanul interpret e funciarmente incapabil sä creadä. Rezultatul este exploziv-grotesc: un personaj infantil de autentic potential, în interpretarea unui actor copil de mare farmec si spontaneitate, se comportä si vorbeste aproape tot filmul ca un oligofren dislexic care-si cautä cuvintele printre gânduri si viceversa. Bravos, Mitulescule - da' cu pustiu' ce-ai avut?
Pe aceiasi parametri, filmul se rästoarnä ca o vacä pe douä picioare (ambele-n aceeasi parte), cäci spilul ar fi fost ca Lalalilu sä fie de fapt «raisonneur»-ul, mä-ntelegi, comentatorele, ochiul lucid si nemilos, candid si penetrant, prin care radiografiem toatä acea lume. Si nu e. Nu numai raisonneur, dar nici mäcar personaj central nu e - se pierde pe lângä sorä-sa, care-i ia fata tot timpul. Din nou, inabilitate regisoralä în lucrul cu actorii.
Tot în cäpräria actorilor mai remarcäm câteva ciudätenii. Mircea Diaconu, într-un rol care nu justifica prin nimic recursul la un actor cu mijloacele si de statura lui. Jean Constantin, sarmantul nostru pseudo-tigan bufon de odinioarä, scos acum de la naftalinä absolut degeaba, printre vecini. Grigore Gonta, prea putin folosit în cinema de-a lungul anilor, iar acum läbärtat inexpresiv în ostentativ-gäunosul "Ceausicä". Sau Coti Praida, cam singurul dintre "bätrâni" cäruia i se oferä o partiturä cât de cât mai cärnoasä.
Si, în fond, cam acestia sunt factorii care salveazä fata filmului: aportul acestor câtiva veterani (în cel mai bun sens al cuvântului), laolaltä cu montajul cursiv si discret-dramatic al Cristinei Ionescu (o singurä lipsä de racord pe miscare, gravä, dar sä zicem cä s-a väzut si la case mai mari), si mai ales imaginea lui Marius Panduru, de o plasticä subtilä, în clar-obscururi dozate atent, reusind sä acopere poate mai bine decât în orice alt film românesc cenusiul sumbru, cromatica moartä, starea plumburie a acelor ani (cum cred cä doar în «Trahir» al lui Mihäileanu am mai väzut). Toate, rezultând din päcate într-o compozitie cât se poate de falsä în raport cu realitatea pe care o descrie: filmul rateazä starea de ceausism si de ani optzeci, si ca atare îsi pierde orice motivatie, esuând într-o înciocälare de micute ciudätenii cäznite.
Mä refeream mai sus la "Cäinta" - iar paralela ar putea genera o discutie interesantä (mäcar în ceea ce priveste "modurile de a gresi": a gresi inteligent sau naiv? Interesant sau anost? Eficient sau futil?). Ca sä ne rezumäm, deocamdatä, doar la strictul esential, se cuvine sä spunem cä dacä, în "Cäinta", fantezia lui Abuladze îsi lua zborul ca lava unui vulcan, bombardându-ne pe toti cu bolovanii cât casa ai sensurilor, aici creativitatea regisorului planeazä, din päcate, întru totul la fel de firav ca... of... ca un balon de chewing gum... care nici nu existä decât în visul unui copil... Dintr-un film. De Mitulescu.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
5 octombrie, h. 19:30-21:18
Bucuresti, România

oameni buni, romanii mei, fortuit inseamna intimplator, nu fortzat.
(ma mai irita si cite un salutar pus pe loc de de salutat si nu de salvator).

In rest sint de acord cu tine. Ai dreptate.

scuze, am corectat :w00t:

in rest, despre filmul romanesc numai de bine.Care e opinia ta in aceasta problema?

bubulinule, Zaraza clar nu e pt tine! :P

wow, this is soooooo cool! :lol:

MinRepe dragä, pregäteste-te si tu sä trimiti topicul ästa la mine-n poiatä, la Cinematografia româneascä, ok? Multam frumoz.

Parerea mea despre cinematografia romaneasca? In afara de O vara de neuitat, dupa 1989, foarte proasta.

Scenarii nule, actorii inca nu stiu sa joace film, sonorul varza si deja m-am plictisit pina peste cap de injurat in fata camerei: am prins mesajul, sintem liberi, putem spune ce vrem, hai sa trecem mai departe.
Mi se pare mie sau limba romana (vei zice ca am o fixatie si poate e adevarat) suna cumplit de prost (in ambele sensuri) in filmele romanesti?

da, este doar parerea ta; parerea noastra este k 'o vara d neuitat' nici macar n-ar intra intr-un top 10 al cin. rom. d dupa 90... :lol: 'balanta', 'e pericoloso...', 'patul conjugal', 'marfa & banii', pt a nu mai vbi d 'moartea dlui l', 'a fost sau n-a fost?' si 'hirtia va fi albastra' - astea sint filmele care n-ar trebui sa lipseask din oricare top 10 rom.
si da, ti s pare; limba rom. suna la fel si p strada.. suna 'prost'?! exista o solutie: skimbati poporul! ;)