Da, sunt de acord ca si-a scos parleala mai tarziu cu alte filme (mi-a placut foarte mult Sarabanda) doar ca acum vorbeam de Seventh Seal in sine, nu tineam musai sa-l compar cu alte filme ca sa-l scot pe Bergman :D

Ce zice Roger Ebert de la Suntimes?

Perhaps that is why it is out of fashion at the moment. Long considered one of the masterpieces of cinema, it is now a little embarrassing to some viewers, with its stark imagery and its uncompromising subject, which is no less than the absence of God.

http://rogerebert.suntimes.com/apps/...401010358/1023

Ok, deci tu contesti componenta estetica a discursului cinematografic, invocand desuetudinea tehnicii interpretative. Fa un remake!

E simplitate si naivitate in intrebarile alea intr-adevar dar perioada in care se desfasoara actiunea filmului era una dominata de simplitate si naivitate. Nu trebuie sa o raportezi la gindirea noastra moderna. Bergman se afla el insusi intr-o criza spirituala in acea perioada, era de parere ca lumea a fost prinsa in ghearele raului absolut reprezentat de bomba atomica pe care o considera echivalentul molimii negre din Evul Mediu.
Daca stai bine si te gindesti, pina la urma toate intrebarile ce au legatura cu religia au un grad mai mare sau mai mic de naivitate in ele...;)

Totusi, Tarkovski isi ridica intr-un mod mai nuantat problema, te pune si pe tine ca spectator in dubiu si macar nu-ti vine sa razi, are o anumita sobrietate in fata careia simti nevoia sa fii politicos.

asta e in general problema filmelor europene.

Eu unul apreciez felul (aparent) naiv in care se pune problema in A saptea pecete. Actiunea se desfasoara in Evul Mediu, nu te puteai astepta de la un cavaler medieval sa porneasca discutii docte despre Dumnezeu. Odata acceptat acest aspect, vizionarea filmului a devenit o placere tocmai datorita perspectivei alese. De altfel, filmele lui Bergman nu se caracterizeaza prin dialoguri foarte complexe, ci tocmai prin exprimarea directa si cu simplitate a ideilor si sustinerea acestora prin impletirea tututor mijloacelor aflate la dispozitia sa: imagine, montaj, miscarea camerei, sunet etc. "Combinatia" astfel obtinuta e mai puternica decat o mie de eseuri despre existenta lui Dumnezeu sau despre altceva, tocmai pentru ca spectatorul interiorizeaza mesajul. Daca stilul lui te atinge sau nu, asta e alta problema, for me it hit the spot, the soft one.

Vad ca nu a amintit nimeni de Izvorul fecioarei (Virgin Spring) - sau mi-a scapat mie postarea respectiva. Oricum, un film simplu, un basm transpus pe ecran, poate lent si eventual plictisitor pentru unii, insa nu si pentru mine... Scena cu copacul nu o voi uita prea curand.

Caci acum privim printr-o sticla intunecata
 

Am avut impresia unei piese de treatru profund dramatizate, cu imagini coplesitor de lungi, cu alternante zi-noapte imperceptibile, dar surprinzatoare in acelasi timp. Ce m-a impresionat? Lumina. Luminile sunt "negre", dar cu contururi clare si cu contrast naucitor. Acel contrast frumos si pur, ce aminteste parca de un filmul de propaganda. Imaginea "e mai perfecta" decat chipurile actorilor, o afirmatie care sustine impecabi acel "constructio ad sensum" in forma cinematografica.
Intreaga desfasurare marcata de cateva accente din muzica lui Bach, e excesiv dramatizata, secventele fiind aproape chinuitor de lungi. Dialogurile sunt intense, dar rare si lente, iar daca subtitrarea nu inseala "Traduttore, Traditore!" atunci aproape ca as suspecta ca filmul a fost scris pentru teatru.

Ciudate relatii, ciudate cupluri. Odata il avem pe David, un scriitor vaduv, cu un suflet gol al carui egoism las este umplut doar de suferinta fiicei sale, folosita ca subiect de studiu in scrierile sale. Apoi un frate, Minus, cu o sexualitate cel putin indoielinca care fuge de colo colo pe plaja pentru a spori tensiunea dramatica, apasat si complexat fiind de relatia sa spunem neprincipiala frate-sora. Si in fine, un sot Martin foarte iubitor si resemnat care... ei bine, nu participa in film decat ca element de legatura. Pe masura ce defectele tuturor ies la iveala, singura normala in ciuda halucinatiilor sale mistice, ramane chiar... Karin, a carei expresivitate actoriceasca nu fascineaza in toate ipostazele, jocul ei purtand clar marca anilor 60.

M-as mai gandi apoi si la felul in care este impartit filmul - cu granite clare, distincte, pe episoade sau chiar acte (episodul picnicului, episodul ploii, episodul lectiei de latina). De-ar fi sa aleg un fragment reprezentativ pentru compozitia filmului acestuia, atunci cred ca m-as opri la scena din gradina in care dupa o lupta intre frati (soldata cu un scuipat) lectia de latina continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar actele nu au importanta, pentru ca practic tot filmul e un pretext pentru fundal: simbolistica sugerata subtil si jocul puternic dar aproape imperceptibil de lumini creat Bergman, care te poarta de la amurg la rasarit in cateva cadre.

Filmul vorbit care te lasa mut
 

O pelicula "aseptica", radiind aceeasi lumina fabuloasa si imaculata care l-a facut celebru pe Bergman alcatuita pe alocuri din succesiuni statice de fotografii artistice. Din nou un film in acte, de data asta cu delimitari mult mai perceptibile decat la "Through a Glass Darkly". Din nou o intriga pe marginea nebuniei, mai mult schitata, insa suficient de prezenta incat sa permita fanteziei sa zburde in absolut orice directie.
Secventele trec fulgerator in fractiuni de secunda pe langa tine, socante, schizofrenice, cu imagini si idei recurente aduse inclusiv din alte flme, ireale si absurde ca un vis urat. Filmari din profil, in semi-intuneric sau lumina dumnezeiesc de uniforma, si meditatii teatrale, cu voce tare, aproape in versuri. Imagini supra-realiste, ultraviolente si socante pe alocuri precum sinuciderea celebrului calugar budist, dedublare, compasiune, vinovatie.

Si ce vedem? O cavalcada de simboluri tenebroase care creaza atmosfera unui psihic deformat - un paianjen, o rastignire, doi batrani in morga, un copil care nu-si gaseste locul intr-un pat situat undeva in neant, o oaie cu jugulara taiata. Primul impact e senzatia unui mister total, dorind a fi preludiul unei analize psihologice mai mult "artistice", marcate de parcurgeri la granita subliminalului.
Poate ca ar fi mai bine sa nu cautam mesaje ascunse acolo unde nu e cazul. E o capcana in care cad multi dintre cei care supraliciteaza intentiile artistice care de multe ori sunt doar decorative. In caz ca totusi insistam, putem imperechea acele fractiuni de imagini cu teme sau cu episoade care vor aparea mai tarziu in film.

Un film sugestiv si puternic dar minimalist, parca prea incaract cu simboluri, prea patetic. Caci patetic este cuvantul care descrie cel mai bine monologul interminabil al Almei, ajutata substantial de tacerea expresiva a semi-catatonicei Elizabeth. Si nu e clar pana la urma cine are mai multa nevoie de terapie, pentru ca de fapt Alma este cea care se foloseste de actrita sa-si vindece constiinta destainuindu-se, creand un zbucium nefiresc de profund si o apropiere excesiva intre cele doua.

Aceata pendulare exagerata intre intimitate si senzualitate, parasire si auto-alienare, intre confesiune increzatoare si tradare creaza o consistenta temei, dar din pacate exista scene supraincarcate du dramatism (vezi scena cu Gunnar Björnstrand). Ideea prezentarii aceluiasi monolog din ambele perspective (Bibi Andersson vs. Liv Ullmann) este fantastica, iar asa ceva determina atributul de arta in filmul lui Bergman. Din pacate punctul culminant, cu jumatatile de personalitate puse una langa alta, ca intr-un film mut, mi se pare indoielnica si strica gustul. Vazand-o ai senzatia ca cineva iti explica un banc pe care tu de fapt l-ai inteles. Pacat, nu era necesara....

O incheiere circulara si seaca precum aceasta propozitie.

faptul ca Bergman a preferat aceasta introducere,n-a fost intamplatoare si nici noua ca procedeu.sunt destule exemple de filme in care, prin imagini sugestive,prin simboluri,plasate chiar ca secvente de inceput,autorii incearca subtil sa ne arunce cateva "firicele"cu care noi,spectatorii, sa facem legaturi pe parcursul desfasurarii epice sau la final.
e normal sa cauti aceste mesaje.mai ales la un autor ca Bergman si mai ales la un film psihologic. problema ar fi,cum interpretam acele imagini,daca vedem mai mult decat niste efecte vizuale interesante sau gasim intr-adevar sensuri legate de ceea ce se intampla celor doua personaje din film...
sincer,nu cred ca e o capcana.e doar intentia de a ne face sa gandim mai putin sau mai mult.

de fapt, intentia este sa te oblige la replay.

Sa gandesti mai putin? Da, tocmai asta m-a afectat la imaginea oglindita. Tot restul era complet sugestiv, fara sa mai fie nevoie de metafora asta.
Sa gandesti mai mult? Nu suspectam vreo capcana intinsa in mod deliberat de catre artist, ci la efectul care are loc atunci cand esti silit sa comentezi o pictura abstracta. Oh, si ce usor este sa comentezi picturile abstracte!
De fapt ce spun, exista mereu riscul sa supra-atribui si sa depaseti intentia autorilor, fie pentru ca devii euforic, literlmente extaziat la modul sincer, fie pentru ca simti nevoia sa substitui nepriceperea ta cu interpretari care sa camufleze acest lucru. Da, in fond si asta face parte din snobism. Cati poeti nu s-ar rostogoli de ras in mormant daca ar mai putea citi interpretarile date de criticii lor?
Vrei sa dam interpretari la cateva imagini? Atunci hai sa lansam cateva speculatii, pornind de la cosmarul de factura abstracta:
- asocierea dintre oaia sacrificata si secventa catre final cand Alma ii raneste bratul Elisabetei
- asociere intre [...ceva cenzurat din cate am citit dupa...] si confesiunea erotica a Almei
- asociere intre dans-diavol-schelet si intreaga indee de nebunie
- asociere intre fotografia gavroche-ului cu brate ridicate, amenintat de pustile germane si mama denaturata care isi respinge pruncul
- asocierea intre...
Bun, cred ca se mai pot adauga vreo cateva dar sunt justificate in vreun fel?
Nu cumva fortam totul sau gresim macar pe undeva?
Daca nu, atunci unde?...

In 1966 nu exista acest lux. Trebuia sa derulezi tot filmul. Sau sa...iei notite.

eu mi-am format o anume parere,desi nu ma pot lauda ca am vazut sute sau mii de filme din toate categoriile,deci pot gresi dar totusi o spun: un creator in arta cinematografica se exprima prin imagine,ceea ce vrea sa transmita privitorului prin intermediul lor si al actorilor este mesajul filmului.cu cat un autor apeleaza la mai putine artificii care aglomereaza ecranul si lasa libera imaginea si fata actorului sa vorbeasca,este in perceptia mea un artist desavarsit.
privitorul e liber sa "guste" daca e capabil s-o faca.ceea ce pricepe el,poate nu e sensul dat de autor,dar cu siguranta e sensul care-i place lui sa-l gaseasca. atunci cand suntem sensibilizati de felul in care artistul a ales sa ne faca cunostinta cu opera sa,inseamna ca el si-a atins scopul.

Fragi salbatici
 

Iata ca am trecut si prin a treia experienta a vizionarii unui film al marelui Bergman si-mi vin in minte primele impresii, dar cu urme de indoiala si usoara tristete sau, voi fi onest, un pic de deceptie. Senzational episodul primului vis, ca premonitie pentru moartea care se strecoara prin usa dormitorului. A facut tot filmul pentru mine. Esenta de film, nu alta. Ratacirea pe strazile sinistre si necunoscute e un cosmar frecvent la multi, la fel de intalnit precum senzatia de abandonare, deziluzie si alienare exprimata atat de des in filmele lui Bergman. Ceasul fara limbi, expresia vesniciei unde timpul nu mai are consistenta, manechin cu chip contorsionat si mortul din sicriul care cade din dricul fara vizitiu au toate ceva comun: o presimtire sumbra pe care o are spectatorul. Nu ca ar fi previzibile, dar mai degraba potrivit ar fi "de ce iti este teama nu vei scapa", caci spaima vine ca rasplata la asteptare tensionata.

Cine nu s-a asteptat ca ceasul din buzunarul profesorului Borg sa fie replica zadarnica a ceasului de strada? Cine nu a intuit ca mana din sicriul intredeschis, cazut pe caldaram e chiar...el insusi? Tocmai aici e farmecul: cumva astepti ceva tenebros si tipic de cosmar sa se intample si chiar acel lucru se intampla. Interesant inceputul celuilalt vis, cel cu purgatoriul, umbrit din pacate de scena infidelitatii un pic cam de prisos. La fel de rafinat finalul, un vis frumos sau un sfarsit frumos de viata. Expresiv jocul exceptionalului Victor Sjöström fara de care am citit ca acest film nici n-ar fi existat. O nota buna si pentru superba Ingrid Thulin, simpatic si Max von Sydow in - cred - cel mai scurt si mai minor rol al carierei sale (angajat la benzinarie).

Totusi cu tot respectul pentru opera lui Bergman si echipa sa constanta de actori intreb: este permis sa-ti placa mai putin un film al unui mare regizor sau "orgoliul de cinefil" te obliga sa te extaziezi la toate?... Marturisesc ca m-au deceptionat profund secventele cu Bibi Andersson, jucand exagerat, cu voce monotna si recitand texte aproape cantate. De vina e structura frazelor ne-natural de elaborate si incredibil de artificiale. De-a dreptul insuportabili ca o pata de fragi salbatici pe un sort alb au fost si cei doi cabotini, "copiii" de pe bancheta din spate (trecuti bine de 30 de ani) cu pasiuni si discutii elevate despre filozofie, dar comportament de scolar (suturi in fund si sapca de strengar). Tot irelevante au fost si gemenele cu cozi impletite ca si intreaga scena nici macar nostima de familie, sau cuplul neconvingator din masina rasturnata.

Lumina excesiva o pot intelege, dar artificialiatea disonanta nu.

in plus fata de ce-ai mentionat tu:
stupida dedicatie muzicala pentru unchiul cel surd si oribila coafura scurta a lui Bibi.
si n-am inteles de ce a fost debarcat din masina in mijlocul padurii cuplul acela ciudat...
in fine...mare ti-e gradina lui Bergman si poate,cum am zis intr-un mesaj anterior,filmele lui cer obligatoriu replayul.suprarealismul excesiv nu este usor de rumegat si uneori avem tendinta sa spunem ca ne aflam in fata ridicolului.chestie de gust!
eu apreciez mult spectaculozitatea peisajelor.marea si tarmul,vazute in alb si negru sunt fabuloase.marea,cel putin,este mult mai frumoasa ca atunci cand verde-albastrul ei ne-ar fi orbit.

Det sjunde inseglet
 

Un proverb italian spune: "La sfarsitul jocului (de sah) si regele si pionul intra in aceeasi cutie". Asa ca asocierea dintre sah si moarte exista de ceva vreme iar o cautare a acestei teme poate sa mai dezvaluie alte exemple. Categoric alegoria e foarte puternica sub forma inegalabilei pelicule a lui Bergman.

Picturile lui Hieronymus Bosh ar fi prima asociere dintre modul socant de convingator prin care Bermgan reda atmosfera de ev mediu si realitatea lugubra a acelor timpuri salbatice si primitive. Acest element de legatura, sesizabil doar prin paradigma scenei cu pictorul, reda perfect elementul de grotesc ce stapaneste peisajul si vine la fel de intamplator precum modul in care Bergman se foloseste de actori pentru a-si reda propriile sale idei despre conflictele interioare de natura existentialista. Aceleasi tanguiri, aceleasi ganduri, aceleasi senimente de alienare, aceeasi atmosfera de abandon sufletesc, de izolare, de mizantropie educata sunt reluate si acum.

Si as putea continua aici mult si bine, dar nu am reusit sa inteleg niciodata cauza, ci doar sa vad un efect, o forma fara fond - vocea depresiei constante a lui Bergman prin cantecul actorilor gandind cu voce tare: "Oare trebuie sa ne facem din frica un idol si sa-l numim Dumnezeu?" sau "Este atat de teribil de greu de conceput sa-L poti percepe pe Dumnezeu prin propriile simturi? De ce se ascunde El intr-un nor de promisiuni eludabile si miracole invizibile?". Intreg filmul este asadar o alegorie tip "vanitas", cu decoruri fabuloase si costume extraordinare, a caror expresivitate este infinit mai mare in alb si negru decat ar putea reda orice film color contemporan. Ceea ce frapeaza iarasi sunt figurile actorilor, impecabil de realiste priin grotescul fizionomiei lor (vezi scena impresionanta a cortegiului de oameni care se autoflageleaza care culmineaza cu un monolog).

Numai ca realismul acestei capodopere se termina brusc si ne pomenim (inevitabil) cu prezentele feminine diafane, imaculate si recursive din filmele lui Bergman. Ma refer desigur Bibi Andersson care reuseste sa saboteze prin jocul ei un film intreg cu cea mai gratioasa ingenuitate. Sarmana Bibi - febletea mea cu antecedente - nu e singura, asa ca s-o iertam. Caci a jucat mai fandosit in alte filme - "Fragii salbatici" - care reapar in acest film, amestecati medieval cu lapte de capra. Sa nu le iertam nici pe Inga Gill sau Maud Hansson cu tipatul ei neconvingator si iata, nici pe Nils Poppe (Jof) de exemplu, jongleurul incepator cu un stil de interpretare excesiv de fortat si de copilaresc.

Scene si scene. Contrastante prin abordare, dar cu un contrast nedorit. O explicatie pe care o putem invoca pentru artificialitate exagerata este ca actiunea se petrece in evul ciumei bubonice, iar pe atunci cam asa erau piesele de teatru in realitate: grotesti, la randu-le. In acest context, scena primitiva de teatru este chiar savuroasa, pentru ca imi imaginez ca astfel aratau cu adevarat reprezentatiile actoricesti medievale. Explicatia insa nu rezista mult, caci stilul acesta de joc se regaseste si in alte filme ale sale. Si repet, acest lucru parca deranjeaza. Undeva dizolvate imperceptibil de film, se afla scene jucate cand primitv si infantil, cand bine si natural, cum de pilda ar fi episodul impresionant petrecut la carciuma. Nu pot sa cred ca acest contrast intre drama realista, jucata natural si scalambaiala de teatru de amatori poate sa fie ceruta ca si balans sau contrast de catre regizor, pentru a mari efectul dramatic. Sau asa sa fie?...

Marturisesc ca nu voi putea niciodata intelege sau sa ma impac cu contrastul intre desavarsirea profunzimii unor imagini, idei, metafore, alegorii sau orice figura de stil si "over-over-over-acting"...

Sa nu uitam si de site-ul ACESTA

Ingmar Bergman =D>

Un articol mai vechiut dar extrem de elocvent, poate fi gasit AICI . Parfumul rindurilor lui Alex Leo Serban nu isi pierd,se pare, niciodata obiectivitatea si ineditul.

Attachment 1570
mi se pare foarte interesant punctul de vedere al lui Browne.si adevarat.oricum, imaginea cu copilul care incearca sa atinga fata femeii cu manuta este cu siguranta liantul dintre inceputul si finalul acestui film.mi-a placut Persona, in primul rand pentru maniera in care Bergman a reusit sa le faca pe cele doua personaje-actrite sa se completeze una pe cealalta si strategia terapeutica abordata, inedita si excelent aleasa, ca temelie a relatiei speciale ce s-a infiripat ulterior intre cele doua femei.

INGMAR BERGMAN - The BEST :x

Mi-au placut multe filme facute de el, ultimul fiind Sarabande, magnific!
Un demolator de mituri pentru cei care inca mai cred ca numarul banilor face filmul bun (vezi si pe la noi). :)

Despre "Rusinea" - Skammen (1968), care e un film foarte bun, nu prea am vazut sa fie amintit, dar merita sa fie vazut.

intr-adevar, comentariile au fost putine,in ciuda faptului ca, doua filme atat de concentrate, ofereau destule posibilitati de a lansa idei,pareri,pozitii...
se pare ca, "Rusinea" este sortita sa fie un titlu potrivit pentru filme extraordinare...
http://www.cinemagia.ro/forum/showth...hlight=SKAMMEN

Multumesc, am citit cu bucurie comentariile despre film.
Este un film de valoare din care se remarca analiza profunda, detaliata si, in general, "Rusinea" e un etalon al filmelor cu razboi.
Intr-adevar, vizionarea lui creeaza impresii puternice, dar nu trebuie nici sa exageram, cum am mai vazut si prin alta parte, spunand ca altul nu mai e ca el, pentru ca exista si alte filme deosebite ale genului. Unele isi propun chiar sa redea batalii ce au avut loc, sprijinindu-se, unde e posibil, pe participanti la evenimente.
Nu ma refer cand zic filme cu razboi la cele de tip "desene animate" sau, mai nou spus, "jocuri pe calculator", in care totul e un iures, eroul e invincibil, pe scurt, filme de genul "pe cai, ca se filmeaza", "bum-bum", "hai, sa vedem cine are bomba mai mare", ori alte asemenea exprimari, dupa placul dvs (si apropo, filmele romanesti au la acest capitol o bila alba), ci la filme ca Paths of Glory, de exemplu.

cu placere.
acuma nu stiu cat de exact putem incadra filmele intr-o anume categorie, de regula, sunt un melanj din toate: actiune,drama, umor, aventura...depinde in ce situatii sunt puse personajele, in raport cu interiorul lor si cu exteriorul, cu lumea care le inconjoara. Shame-ul lui Bergman este atat de concentrat pe ceea ce li se intampla celor personaje principale, incat, razboiul este doar "invadatorul" lumii lor, un pretext perfect pentru accentuarea starii conflictuale dintre protagonisti si nu subiectul in sine al filmului. am vazut cu totii filme asa zise de "razboi". unele sunt adevarate epopei, unde, gasim armata in toata splendoarea, ca personaj colectiv. mai putin conteaza viata de dincolo de conflictul armat, teatrul de razboi este scena principala, impersonala, rece, lipsita total de sentimentalism. un astfel de film, imprumuta mult din calitatile documentarului.
in schimb, sunt unii autori care sunt preocupati mai mult de plasarea fortei dramatice in sarcina personajelor, prin prisma vietii lor particulare, asa cum este ea influentata, invadata,deformata ireversibil, de evenimente istorice independente de voita lor, asa cum este razboiul, conflictul armat, in general.
asadar,vorbind strict de Shame, primele scene sunt cumva temelia pe care Bergman a asezat cu multa pricepere, toata constructia ulterioara a filmului, in care intra, desigur, inevitabil, si scene de razboi. intentia lui, nu a fost de dramatiza evenimentele, ci, de de a le folosi ca un "decor", un fapt generator de stari conflictuale rezumate strict la personajele sale, de-atfel, unul dintre comentariile din link, cel al lui Windom, surprinde excelent acest raport drama colectiva in timp de razboi/drama personala, in viziunea lui Bergman, care, da, este inegalabil cand vine vorba de imagine, patina aceea speciala pe care o imprima parca creeaza impresia ca cei doi sunt pe insula nepamanteana, iar razboiul care vine peste ei, este si mai nepamantean.
rusinea este o trasatura tipic umana. inseamna, cumva, constientizarea pierderii demnitatii, o injosire pe care suntem nevoiti s-o suportam, fiindca este rezultatul faptelor noastre. mi se pare fascinant ceea ce a facut Bergman din "Shame", o demonstratie minunata de arta imbinarii psihologiei de personaj, cu istorie vazuta prin ochiul dramaturgului poetic.
Attachment 2857

M-a uns comentariul. Foarte frumos ai prins esenta.
Asta a fost ideea, sa se simta prezenta si sa prezinte razboiul si consecintele lui fara sa invadeze ecranul numai cu bombe ca sa fie credibil.
Filmul a pus razboiul la locul lui, pentru ca razboiul nu e un lucru stralucitor, asa cum il prezinta altii.
Unii nici nu se gandesc la urmarile sale, daca stau bine in fotoliu cu telecomanda in mana sa vada filme cu razboi, ori razboiul e altceva, nu un show, caci asta fac unii din filmele cu razboi.
"Rusinea" se mai refera si la un alt aspect, in afara razboiului, in general. Este vorba de un razboi civil, adica se ajunsese la nebunia sa se omoare suedezi intre ei, nu ca si cum ar fi rusii cu nemtii in razboiul mondial, fiecare cu treaba lor.
E drept si ca suedezii, in ce priveste razboaiele, au avut mereu inclinatii ciudate, chiar vizavi de vecinii lor scandinavi. dar unde nu au ei gusturi ciudate?
Termin cu o gluma amara, ca nu vrem sa luam in ras situatia. La acest film nu s-au facut "sechele" pentru ca dau destule sechele razboaiele.

multumesc.
sunt cativa ani de cand am vazut filmul si mi-era teama ca, uitand detaliile, n-o sa fiu in stare sa scriu doua-trei fraze despre el. dar este imposibil sa uiti repede un Bergman, nu? asa cum este aproape imposibil sa-i deslusesti tainele de la prima vizionare...
cum spuneam, au trecut ani de cand am vazut "Shame", dar nu am uitat secventa aceea cand Liv isi facea cu gratie toaleta de dimineata. cei doi, ca toti artistii, sufereau de boemie, dar, vezi, una este sa fii boem in Paris sau Roma si alta este pe insula suedeza. austeritatea decorului este amprenta de necontestat a marelui Bergman si ea vine, desigur, la pachet, cu toata suita de trasaturi bolnavicioase ale celor doua personaje, incat este imposibil sa nu ramai cu ele pe retina.
ceea ce m-a frapat pe mine, a fost contrastul dintre frumusetea aproape ireala a lui Liv si modul lor de viata, pe de-o parte, dar cel mai mult,pe de alta parte, contrastul dintre aparenta ei fragilitate,spirtitul ei practic, puterea interioara extraordinara si incapacitatea totata a lui Max, de a face fata indatoririlor unui barbat-cap de familie. lumea artei este o sfera mult prea inalta. cei care au norocul de a intra in ea,poate cunosc o altfel de fericire, dar devin vulnerabili la mizeriile lumii comune. de-aici,cred ca nu mai este decat un pas, pana la autodistrugere. deci, chiar daca nu venea razboiul, cei doi, ar fi fost cu siguranta victimele propriei lor neadaptari. si uite asa, razboiul vine ca o lectie de viata, una cinica, ce-i drept...

Si eu am vazut filmul cu ceva ani in urma, dar tocmai de aceea, facand comparatie cu altele la care publicul nu-si aduce aminte nici titlul dupa o vreme, si sa plusez, spune ca nu mai sunt bune alea, altele nou aparute sunt bune - ba, da ce-mi place sa spun de astea! -, la filme ca acesta de care vorbim, si in aceste conditii, tot mai gasesti argumente sa vorbesti despre el dupa multi ani, fapt ce arata valoarea de care tot spuneam.
Ei, filmul asta e un fel de trei in unul, ca sa zambim.
In afara razboiului despre care am vorbit, alienarea la regizorul suedez e o tema frecventa, ce isi are originea in imensitatea spatiului si singuratatea oamenilor de pe acolo, specific nordicilor, pe care il gasim descris si in cartile lor (de aici si mitologia lor particulara), conditii in care oamenii trebuie sa se descurce.
Iar a treia "craca", fiindca n-a zis nimeni ca filmele lui sunt simple, se refera la conditia artistilor in societate (adevarati, nu parati) si pacatul in care cad o parte din ei (treaba cu turnul de fildes, izolandu-se de realitate), bransa a artistilor, nu a izolatilor, din care face parte si el (si mai e si suedez, cu imensitatea spatiilor, etc). :)
Dar cu ocazia asta face si studiu de caractere, pentru ca in cazul omului, acesta nu se vede in conditii obisnuite, ci atunci cand au loc schimbari: unii se descurca, altii nu, unii raman drepti, altii nu, si tot asa.
Puterea filmului, indiferent de toate marile forte care ii preseaza (au si partea lor de vina in asta, ca fiecare om in parte), este ca nu se resemneaza in astfel de incercari, ci cauta solutii, cauta firescul care i-a fost furat, chiar printr-o rusinoasa adaptare la conditii si in acest fel finalul este evident (poate fi acea eterna rusinoasa adaptare contemporana fata de eroica secolelor trecute, cantata dintotdeauna de marii poeti, pe buna dreptate).
Amintesc tot in acest sens, al cautarii de care spuneam, ca finalul chiar se termina cu un vis de restabilire a linistii avute.
Termin glumind, plecand de la ce am vorbit noi: cei care au mai vazut filmul, e timpul sa-l vada, iar cei care nu l-au vazut, e timpul sa-l revada ... dupa ce au citit ce am tot scris noi pe aici! :)

asta este clar, macar pentru cine a vazut macar 3-4 filme ale lui. acuma, nu stiu daca toti nordicii o iau pe aratura din cauza singuratatii, dar, cu siguranta, de atata de timp de cand populeaza Peninsula Scandinava, s-au adaptat excelent la mediul ei de viata.

Bineinteles ca nu e vorba de o generalizare, nici prin gand nu mi-a trecut asta. Eu nu-i numesc nici macar ciudati, decat cu ghilimele in anumite cazuri. Or fi mai directi, mai tacuti, mai salbatici, etc, au felul lor de a fi.
Sa spun doar cateva detalii, ca nu deviem intr-o discutie despre suedezi.
De aceea am si specificat foarte clar, originea lucrului, cu sensul ca de acolo vine si asta, inclusiv, nu ca suedez = nebun, ca sa vorbim foarte detasat. :)
Bine ca ai remarcat asta, sa nu creada altii cine stie ce!
Iar despre asa ceva, culmea, s-a nimerit sa discut si cu altcineva, tot zilele astea, despre o carte excelenta, "Sub ghetar" de H. Laxness, despre care spunea respectivul ca e ciudata.
Nu, aia e viata lor. I-am spus: dar te-ai gandit ca poate si ei spun despre noi, la randul lor, ca suntem ciudati cu felul nostru de a fi?
Revenind, am spus doar faptul ca originea acestui lucru se afla in modul lor de a trai, ce lasa amprente.
Conditiile fac omul sa fie intr-un anume fel. E greu la Cercul Polar sa dai noroc cu ursul alb in fiecare zi!
Sau singur pe mare, cu gandurile, cu frica de a nu-l inghiti valurile, sau orice exemplu, comuniunea cu Dumnezeu e altfel, ca la noi la tara, aceeasi treaba, singur cu problemele, nu ca la oras.
Acum, modern, si ei fug la oras, o sa aiba si nebunie de oras.
Inca o paranteza, A. Kaurismaki prinde bine viata nordicilor, are si un stil care imi place.
Nu vorbesc de nebunie in general. Asa, toate trebuie cautate la origini. E vorba numai de acea nebunie de care spuneam, pe care o studiaza, probabil ii placea sa studieze tema.
Dar asta nu inseamna ca nu au si ei nebunii lor, ca orice tara. Ca unii oameni sunt mai tari, altii mai labili, exista un segment, iar el, in filmele sale, s-a aplecat tocmai asupra celor cu astfel de probleme, si cu compasiune, si cu speranta de a gasi cumva o solutie, e alaturi de ei, dupa cate se vede.
Deci nu e vorba ca toti sunt zurlii, iar pe de alta parte, daca facea filmele cu oameni obisnuiti, poate, din diferite motive, deveneau plictisitoare pentru public (nu comentez desi e de comentat destul), si oricum, sa spunem drept, nu ii ofereau asa mare deschidere spre orice directie, cum ii ofera aceasta premisa.
Iar despre conditii, ca sa fie mai bine exemplificat, vezi din alt loc, Italia, in "Padre padrone", ce era si ce a ajuns sa faca la inceput faimosul lingvist in conditiile aratate?
Deci, pentru clarificare, nu vorbim de nebunie generalizata, ci de doua chestiuni, anumiti oameni in anumite conditii, ca si aceasta situatie din filmul de la care am plecat, dealtfel, care vizeaza generalul, pune intrebari, dar nu neaparat inseamna generalul.
Ma bucura mult sa discutam, sincer,

ha ha haaaa!
filmele lui Bergman sunt chiar plictisitoare pentru public. si sunt convinsa ca din cauza multiplelor si prea complicatelor probleme existentiale pe care trateaza intr-un stil nu prea usor de inghitit si nici de digerat. destinul lui Bergman a fost sa faca filme, asta a fost forma de arta pe care el a ales-o ca sa exteriorizeze ceea ce mintea sa sclipitoare ii punea pe "tava". educatia severa cu profunde implicatii religioase, primita de la parintii sai, o regasim in mai toate filmele sale, la fel cum obsesia pentru deslusirea tainelor cele mai ascunse ale personalitatii femeii, ne-a fericit cu cel putin trei sau patru filme exceptionale: "Strigate si soapte", "Persona", "Tacerea". una dintre actritele mele preferate din filmele lui este Ingrid Thulin. cine a vazut filmele lui,nu pe toate, macar pe cele reprezentative, si-a dat seama ca lucra cam cu aceeasi actori. avea si un cameraman preferat si foarte apreciat de critica, nu-i asa? dincolo de toata singuratatea specifica nordicilor, Bergman a fost inzestrat cu viziune si cu un fantastic potential intuitiv, in domeniul explorarii naturii umane, cea mai sensibila si complicata dintre toate care exista pe pamant.

p.s ma bucur ca-ti place sincer ca discutam, dar tu inca nu ai aflat cat de bine stau eu la categoria "simt al umorului". recunosc, doar uneori.

Daca-i asa, imi inchipui cat ar fi de plictisitoare in ipoteza pe care o spuneam eu.
Da, asa spuneam si eu intr-un cuvant, ca e artist, si e o conditie obligatorie sa vada ce altii nu vad. :) Asta imi aduce aminte de Moliere, care la reprezentatie piesei sale, Tartuffe, a fost intrebat de cardinalul "in functie", uimit de ce vazuse acolo, cum a putut sa faca asa ceva extraordinar, cum a putut sa surprinda toate acestea in modul acesta unic, iar Moliere i-a raspuns ca asa sunt oamenii, unii vad anumite lucruri, iar altii, chiar daca lucreaza in continuu cu ele, nu le observa. Nu am pus ghilimele, ca stiu cam de mult asta, dar cam asta e sensul.
Fiind parte a culturii, inevitabil cand discuti de acest regizor, spectrul se largeste din ce in ce mai mult, si ajungi sa vorbesti de multe lucruri ce depasesc granitele filmelor, principii, filosofii, caci asa e firesc, toate au un demers, dar de dragul forumului sa pastram limita filmelor cu trimiteri cand si cand, si asa e plictiseala, dupa cum sustii.:)
La filmele adaugate intervin si eu cu unul, Nara livet, pe care eu il consider un film cu o incarcatura extraordinara, ce aduce intr-adevar framantari si controverse. Si e iar unul dintre ale sale pe care il apreciez mult.
Iar de umor, felicitari! Asa e bine, ca trebuie sa fie prezent in viata,

Reluati va rog aceasta sectiune...! Este foarte interesanta.