Nu ma supar, stiu ca e unul dintre defectele mele. O sa incerc ca la urmatorul meci sa scriu mai mult .

Mi-a plăcut mult filmul lui Ruiz, deşi nu ştiu ce aş putea spune despre el. Mi-am luat drept lecturi de vacanţă cărţile lui Gellu Naum, poate ar fi fost mai bine să scriu atunci despre film, dar acum asta este. S-au făcut multe asocieri cu alte filme, mie însă universul lui Ruiz îmi aminteşte de cel al lui Werner Schroeter, cu pasiunile sale voit exagerate, cu atitudini îngheţînd în poză, cu „violenţa” amintind de indestructibila legătură dintre Eros şi Thanatos. Dar lui Ruiz îi lipseşte campul lui Schroeter.

În fond, e greu să te pronunţi asupra realităţii experienţei Isidorei. Nu ştii dacă e vorba de un After Hours mai sălbatic sau doar de o secvenţă de vis. Oricare dintre ele ar fi, bucata de dialog în care Isidore discerne fără greş cu care dintre capetele rotitoare ale lui Toby are de a aface nu este decît un plus de graţie şi de inteligenţă pentru ea. În cazul în care este un vis, care observă the menstrual organization of a battle, ştii că nu ai vrea acel vis psihanalizat, distrus, dezasamblat, corelat cu exteriorul. El trebuie pus în insectar aşa cum e, cu barocul său inclasabil, pentru că la lumina muşcătoare a laboratorului s-ar oxida şi ar dispărea. Eu mă întreb dacă nu ar fi pusă în discuţie heterotopia lui Foucault, mai ales că avem şi o oglindă acolo, film, aluzii la cimitir, grădină, heterocronie – dacă ar fi numai şi pentru a enumera principiile heterotopiei, filmul acesta se potriveşte ca o mănuşă. Nu mă bag în detalii, că iar pun dulăii pe mine.

Seriously? Ma faci sa devin feminista si ala-i teren minat.
Eu n-am inteles exact in film cum se trece de la la extaz la agonie. Adica in primele 5 minute totul pare roz, fustite,buzite inrosite, nunta, familie, casa, de-alea. O fi lantul casatoriei, presiunea unei familii? Psihicul sensibil al barbatului alfa nu poate rezista presiunii celui mai ravnit contrat social? Intreb si eu ca tot omul. Ca sa fiu sincera, am urat personajul masculin din rasputeri. Bineinteles, cinste lui Cluzet. N-am inteles de unde i-a aparut nebunia (ca e evident un caz patologic.) si vocea in cap. En fin... Filmul mi-a placut pentru ca mi-a parut onest. Nu s-a incurcat in trimiteri si simbolisme aiuritoare. Mi s-a parut extrem de uman. (mai ales ca de data asta pisica n-a patit nimic!). Mi-a placut ca filmul afost cumva egal cu ek insusi si si-a pastrat subiectivitatea si coerenta pana la sfarsit. Si dincolo de el:)

Um...si bineinteles, eu nu am cum sa cred in elucubratiile lui Paul. Nelly e, la urma urmei, o femeie copil. Faptul ca e jucausa nu i se trage dintr-o sexualitate exacerbata ci, mai degraba, dintr-o naivitate usor adolescentina.

Si da, imi place Sartre. Si da, imi place si Chabrol. Si da, "Infernul e celalalt".

Am zis ca filmul mi-a placut tare? Nu? Bine, L`Enfer mi-a placut tare in ciuda faptului ca are unele fisuri asa. Prefer sa cred ca-s intentionate.

Says who?:))

Asta era si ideea, dupa cum am spus, prin montajul ala sec, la foc automat, Chabrol ne teleporteaza direct in etapa post-coitala a casniciei.:D Si o face atit de repede tocmai pentru a ne pune in pielea personajului principal, care se intreaba in fata oglinzii 'Ce naiba fac eu aici'?

Cind gelozia isi baga coada, lucrurile pot degenera destul de repede. N-avem de unde sa stim daca omul nostru era cu toate tziglele la mansarda inaintea aparitiei duduii (pare destul de labil si cind il intilnim prima data). And the voices... They're always there, waiting for an opportunity to knock.:D

Says...everybody I know.

Prima parte o pot pricepe. Dar faza cu vocea tot nu m-a convins. E prea inconsecventa pe masura ce filmul se desfasoara. Nu ti se pare? E folosita oarecum cu timiditate. Parca nici Chabrol n-a fost 100% convins de ea. Nu-i fully commited, vorba aia.

Normal ca e folosita cu timiditate, asta denota insecuritatea posesorului.:D All in all, vocea legitimeaza cazul patologic, prin urmare nu consider ca a fost folosita aiurea. E un om care, in final, nu mai poate discerne realitatea de fantezie si are nevoie de cineva care sa-l lamureasca cum stau lucrurile. Nefiind nimeni prin preajma, vorbeste cu sine, singurul in care mai are incredere. Sau nu?:)) Insecurity splits personality. A se vedea, din nou, Lost Highway.:D

Zizek vede peste tot Lacan, eu vad peste tot Sartre, tu vezi peste tot Lynch. Vorba maica-mii, fiecare cu boala lui.

Eu vorbesc cu vocea mea din cap mai mult decat vorbeste el in film...si nu-s caz patologic. (inca) Schizofrenic cum e, daca tot a venit vocea, trebuia s-o foloseasca mai mult. Sau sa o lase neauzita. Asta mi s-a parut unul din punctele slabe ale filmului. In rest imi place, nu ma intelege gresit :D

La ville des pirates

Trebuie sa fiu de acord cu toata lumea din jur si sa zic ca la inceput mi s-a parut interesant, dupa care a inceput sa fie obositor. Si usor manierist, daca mi-e permis. Ce-am vazut eu...si ce mi-a ataras atentia in special au fost imaginilie cu trimiteri la , impresionism, post-impresionisti, da si pe la Seurat, pointilism, de-alea, cu trecere obligatorie prin Turner si sa nu-i uitam pe oamenii cu fete de legume ai lui Arcimboldo. Am descoperit trimiterile astea cu placere...in rest, nu stiu, mi-a parut usor pretentios. Inteleg o intentie buna, cu imagini si scene memorabile...dar cand functioneaza mai degraba ca fragmente dispersate in toate partile ma impiedica sa pot aprecia produsul ca intreg. If that makes any sense.

Sa nu mai zic ca in momentul in care a aparut Toby-7-faced ma tot gandeam de unde-l stiu pe tip. Imi trezea asa o amintire cam neplacuta. Si angoase puternice. Si caut eu frumusel pe imdb...si ce-mi este dat sa vad? Rolul principal in A Tale of Springtime al lui Rohmer. That explains a lot... Adica imi explicam angoasa.

Scena mea preferata e aia in care o loveste el cu ciocanul peste fata si ea il scuipa cu sange.

Eu am citit filmul ca pe un soi de marturie a felului cum, involuntar, femeia e usor defavorizata de tot felul de factori istorici, sociali, biologici chiar. Dar nu ma bagati in seama, citesc Simone de Beauvoir momentan si am tot felul de idei care mai de care mai nastrusnice.

Votul meu e pentru Chabrol. Mi s-a parut un film mai inchegat si mai pe intelesul meu.

Dupa toate comentariile anterioare, nu prea mai e mult de spus despre povestea acestui Othello francez din L’Enfer. Ce mi-a placut la film este tensiunea continua, nu sunt momente in care sa te gandesti ca poate lucrurile se rezolva, iar la final nu ni se ofera o impacare siropoasa si neverosimila ; omul era nebun, iar nebunia nu dispare cu un zambet frumos si o revelatie miraculoasa a propriei deviatii. Dupa intunecarea atmosferei din film si dupa ce relatia celor doi se eternizeaza in obsesiile lui Paul, nu mai este nici o cale de intoarcere la ceva ce s-ar putea numi normalitate. Mi-a placut ca finalul filmului nu s-a conformat unei cerinte stereotipe si neadecvata aici de a incheia povestea cu vreo morala.

Pentru La ville des pirates am renuntat destul de repede sa mai caut o descifrare psihanalitica a povestii labirintice (nici nu cred ca filmul isi propune sa aiba un sens unic, unitar, dar si mie mi-a mirosit ca e vorba de o cautare a identitatii cum a spus Namaste si mi-au mai si revenit in memorie cursurile despre Lacan cu la quête de l’objet intretinuta de distantarea fata de aceasta care nu poate fi niciodata anulata, daca nu esti pervers, bineinteles ; oricum Lacan nu a fost niciodata printre preferatii mei cu son manque de l’objet cu tot) si m-am lasat in voia imaginilor care iti ofera o satisfactie stilistica perfecta cu lumina aia magica de apare mai mereu.
Daca tot s-a discutat despre scenele preferate din film, a mea e cea cand fata lui Isidore este deformata treptat de sangele care se prelinge in prim-plan.

Votez cu La ville des pirates pentru atmosfera sa de transa pe care eu nu am mai regasit-o in nici un alt film pe care l-am vazut (hm, poate Psycho?) si pentru refuzul de a crea un sens, pentru toleranta la contradictii, paradoxuri, impulsuri (sexuale) bizare care nu au nevoie de justificari.

In sfarsit am vazut si eu La ville des pirates si se pare ca ma incadrez asemanator cu majoritatea. Ma asteptam sa-mi placa mai mult, in general prefer ceva cu mai multa imaginatie si imperfect decat ceva mai banal si bine facut. N-a fost sa fie. Desi filmul are material de mestecat pe tot parcursul sau, la nu foarte mult timp dupa inceput mi-a scazut entuziasmul si n-am reusit sa intru in poveste. Nu prea as avea mare lucru de adaugat, ma bucur ca altii au scris ceva mai elaborat si mi-au mai transmis putin din entuziasmul lor fata de film, dar tot nu-i indeajuns incat sa-mi schimb votul, pentru ca, sincer sa fiu, mi-e cam totuna cu oricine as vota. Am sa merg totusi pe Chabrol.

Si eu am asteptat, cumva, sa vad La ville des pirates. Simteam ca o sa fie (inca) o excursie suprarealista inspre lumile lui Gellu Naum. Stiam ca vizual va fi mai mult un trip decat o poveste al carei fir narativ poate fi urmarit sau cel putin intuit. Din pacate, dupa vizionare, am ramas numai cu schitele stangace ale Lyggiei Naum si cu putin din desenul Starea lumii.
Oricum ar fi, am primit ceea ce asteptam- o excursie vizuala. Planul secventa din inceputul filmului m-a castigat definitiv, in primul rand pentru ca stabileste din primele minute o conventie si, in al doilea rand, pentru ca acea conventie este pe placul meu. Faptul ca un cadru echilibrat, care prezinta o situatie colocviala si niste trairi absolut umane (vezi trasaturile comportamentale ale celor doua femei) este intrerupt numai de un puseu al camerei (!) care tinde catre lumea "de afara", este prima si cea mai importanta trimitere catre plotul filmului. De aici inainte avem de a face cu jocuri.
Windom zicea ca se face abuz de cadre pretentioase. Am inteles exemplul pe care l-a dat, cel cu POV-ul "maselei", ca sa-i zic asa, insa nu cred ca e suficient. Dupa cum am scris mai sus, conventia este deja stabilita si, asa cum si tu ai observat, Windom, aici este mai degraba vorba de feeling si de atmosfera decat de o dorinta arzatoare de a epata.
De asemenea, in centru nu cred ca se afla acel "Peter Pan from hell", cat cuplul Isidore- Peter Pan care, prin relatia lor, creeaza un fel de basm. E drept ca totul devine confuz, insa mie nu mi-a pierit cheful, ci mi-a starnit interesul.
Primul lucru pe care l-am observat in timpul vizionarii a fost trimiterea directa catre Maya Deren. Am vazut ca si MinRep a scris asta- folosirea prim-planurilor, in special pentru studiul reactiilor Annei Alvaro si cateva cadre in care personajul tine cutitul in mana, par desprinse dintr-o varianta provocatoare cromatic a filmelor At Land si Meshes of the Afternoon.
Inca o observatie buna a lui MiniRep este cea privind cadrele descriptive ale insulei. Din cate stiu, exista povesti frumoase legate filmarile peisajelor- am inteles ca au avut un colorist on-set care picta in fata obiectivului. (Ma interesez si revin cu mai multe detalii, si eu sunt curioasa de tehnicile folosite.)
Pentru mine scena preferata ramane planul secventa de la inceputul filmului. Este vorba de naturaletea (atat a miscarilor personajelor in mizanscena cat si a camerei) prin care esti scos dintr-o lume si plonjat in alta.

Revenind la trairile umane privite indeaproape, ajungem la Infernul lui Chabrol.
Aici primeaza din toate punctele de vedere constructia personajelor. Este vorba despre naturaletea si banalitatea reactiilor acestora in raport cu evenimentele din jur ; ciudatenia atitudinii lui Paul in raport cu angajatii si clientii sai, schimbarile temperamentale, rigoarea pe care acesta o atribuie inchipuirilor sale, continua nevoie de confirmare- Paul este un personaj verosimil, este uman.
Mi-am adus aminte, cu ocazia asta de ceea ce spunea un regizor pentru care personajele si ceea ce reprezentau acestea, defineau filmul. (influentat, desigur, de sfaturile lui McSorley) :

People kill themselves because of society’s inability to educate, in terms of love, any further than a given point. Nobody in this world seems to be able to love beyond a certain point; they all go up to a certain point, then they become emotionally tired of it, or bored, or hurt. They change and their love doesn’t transcend certain obstacles. For somebody who is very sensitive and idealistic, as we all start out to be, it becomes a dramatic experience. You can either make that bridge or not and we are going to make this picture for people who are possibly lost…”

Aici ma opresc si, oricat de mult as fi vrut sa aleg Orasul Piratilor, imaginatia mea primeaza. Cred ca e mult mai important ce imi inchipui eu ca s-a intamplat legat de relatia dintre Nelly si Paul decat ceea ce mi-a fost dat sa vad (incifrat sau nu) de catre Raoul Ruiz in Orasul Piratilor.

Vot: Chabrol

votul meu ar fi fost, desigur și fără dubii, pentru orașul pirateriei, pardon piraților. nu de alta, dar cum ar fi spus tipa aia jucată de charlotte g. în antichristul lui trier: i can't side with the gynocide . de ce? pentru că, în mentalul meu minimalist mobilat, soțul din l'enfer o consideră vinovată pe soața lui indiferent dacă s-a culcat sau nu cu locatarii hotelului. din cauza simplă că le-a aprins acelora imaginația erotică, că s-a lăsat posedată de ei măcar și la nivelul inavuabil al imaginației, că a încurajat "încornorarea" la nivelul fantasmei. rugurile (contra)reformei s-au aprins cam tot la nivelul acesta: o femeie cu vino-ncoace se spunea că e responsabilă pentru dublul ei imaginar, pentru armata de succubi pe care o trimitea să violeze visele pașnice ale enoriașilor luterani sau papistați. că ea e direct responsabilă dacă cel ce o dorește e chinuit de fantezii insuportabile sau are aparatul fantasmatic infectat letal de imaginea ei. (medicina ficiniană, blame culianu pentru interpretările astea). pentru el, omul care a strîns cureaua ani la rînd, care a progresat spre avuție fără să ardă etape, găselnițele de marketing ale neveste-si - anume că o nevastă frumoasă și fidelă este cea mai bună campania publicitară pentru o afacere, din cauză că clineților le place să-i ofere mici favoruri ca să fie în preajma ei (e privilegiul femeilor frumoase să ne ruineze , spune unul dintre ei) - i se par niște shortcuturi inacceptabile. treaba lui.

dar nu numai. la ville e un film splendid. e ciudat că infernul lui clouzot implica la fel de multe experimente vizuale, op art și experimente sonore. păcat că a eșuat. nu am mai fi avut vertigo în fruncea topului SS dacă clouzot nu pierdea controlul uzinei infernale.

Și de ce n-a fost?:)

am ratat finișul, care a fost în 23 pare-mi-se. m-am mișcat încet.