N-am pretentii de expert, sunt doar un embrion cinefilistin in comparatie cu multi din zona cinemagica, dar am simtit aici un Teshigahara neglijent, in care omul fara harta isi cauta, chiar si la final, patratica in tabloul mendeleevic teshigaharic (fara sorti de izbanda, insa).

The Man Without a Map

Ancheta disparitiei se dovedeste a fi un pretext. Dar ce vrea sa transmita autorul? Detectivului ii sunt blocate toate caile, pistele incercate de el nu duc nicaieri, cei anchetati ori nu stiu, ori nu vor sa spuna, ori stiu eronat. De obicei intr-o poveste politista detectivul urmareste un fir, descopera niste indicii, care, pana la urma, il ajuta sa rezolve afacerea, sa descopere criminalul, sa-l gaseasca pe cel disparut, sau mai bine zis, sa afle adevarul. Adevarul: cred ca despre asta este filmul. E ca si cum ar pune intrebarea: e posibila aflarea adevarului? Ce il motiveaza pe detectiv? Sotia disparutului nu da impresia ca i-ar pasa daca acesta ar fi regasit sau nu, iar intre timp el a fost concediat. Ideea vine, cred, din budismul zen (religia principala in Japonia), cel putin asa interpretez eu. Pentru a afla adevarul (ca sa ajungi la iluminare cu alte cuvinte) trebuie sa-l cauti, desi s-ar putea sa nu-l gasesti niciodata. Insa cautarea e importanta. Lucrurile nu sunt niciodata ce par a fi, ele nu trebuiesc confundate cu reflexia lor (vezi toate filmarile prin geamuri si vitrine). Nimic nu e clar, la fel ca imaginea cu orasul vazut de sus, cea cu care incepe filmul. Iar scena de la sfarsit cu pisica calcata pe astfalt, reda ideea reincarnarii, ideea ca in realitate (realitatea ultima) nimic nu dispare din lumea asta, iar el, detectivul, a inteles, a ajuns la adevar.

Un film interesant. Dar, cinematografic vorbind, Sindromul mi se pare mai valoros.
Votez pentru Sindromul Asteniei!

the road to hell is paved with good intentions
 

Semi-off-topic:

Bunicutele din Sindromul asteniei



Bunicutele noastre din Tara Fagarasului

Am ramas restant cu cateva cuvinte despre The Asthenic Syndrome. Filmul il vazusem chiar din primele zile ale rundei, dar, pentru ca deja s-a spus mai tot ce aveam si eu de zis, am tot amanat. Faptul ca nu-mi trece nimic nou prin cap fata de ce s-a spus e o bila neagra pentru mine din moment ce e un film destul de complex si s-ar putea gasi destule adaugiri. Mi-a placut in special prologul, intr-un contrast stilistic important fata de restul filmului. E ordonat, clar, foarte direct, pe cand restul, si tot odata majoritatea, filmului e mai haotic, cam 'all over the place' cum zicea marcus, si poate ambiguu in intentie uneori (mai exista si posibilitatea de a fi incercat sa vad prea mult in unele scene). Per total mi se pare ca Windom a rezumat numai bine ideea filmului, cea a unei societati care si-a pierdut directia si, prin urmare, totul e haotic, poate de asta si stilul despre care vorbeam.

Filmul mi-a placut si as vrea sa mai vad ceva de Muratova. Dupa cum merge votul mai mult ca sigur voi avea ocazia. Eu acum merg pe The man without a map, din partea mea ar fi pacat ca filmul asta sa nu primeasca niciun vot. Also, pentru cei care n-au vazut deja, recomand cu cea mai mare caldura celelalte filme Teshigahara-Abe, eventual vazute chiar in ordinea in care au fost facute: Pitfall, The woman in the dunes, Face of another.

Folks, nu plecati urechea la materialele anti-salutare (noroc, Mr. Gadea, trollolol) colportate de malevolentul user Namaste si stati departe de Lev. Mai ales daca aveti varste fragede.

Tolstoy, Namaste, Federico. Unde am mai vazut sirul asta ? :-? Don't answer that ! I'm paying for the ride. Don't answer that !

The Man without a Map

Am reusit si eu sa-l vad intr-un final. Um...e primul film pe care-l vad regizat de nenea asta. Nici nu sunt eu extrem de pasionata de cinematografia asiatica, in all fairness. Si ca dovada, am si adormit la el prima data. N-a fost un film accesibil si nici nu m-a prins extrem de tare. Poate pe la mijloc cand incepe cu adevarat nebunia aia a cautarii mi-a trezit putin mai mult interesul.

Am citit ce-ati zis voi de el si in principiu sunt si eu de acord. Nu stiu ce as putea adauga nou. Poate ca momentul mortii fratelui tipei e destul de important pentru ca se suprapune oarecum temporal cu inceputul transformarii detectivului (momentul cand imbraca haina disparutului mi s-a parut destul de graitor in acest sens). Pentru ca practic dispare gardianul, piedica ce l-ar tine pe el departe. Odata cu disparitia `interdictiei` detectivul isi poate insusi o identitate. Mi s-a parut interesant procedeul ala de zoom in care e folosit in film. Ca si cum personajele sunt mereu pandite, parca-ar fi un soi de soricei din astia de laborator supusi unui experiment usor morbid. Personajul e surprins de multe ori fragmentat, ba de ferestre inchise, ba de obloane, ba de masinuta aia in care pare ca-si duce existenta.

Mi-a placut sfarsitul ca idee. Cand zice el ca I`ll invent another name for you. One that I`ll never forget. Am parafrazat ca nu mai retin exact. Nu mi-a placut ca au omorat pisica :(

Filmul ca intreg mi s-a parut mult prea `inchis`. Chiar am fost total deposedata de harta la un moment dat. Nu am inteles rostul personajului care se sinucide. Nici rostul secventelor alora usor psihedelice. Mi s-a parut ca i-a lipsit o oarecare unitate. Si coerenta. Ca si stare l-am simtit...cred ca asta e unul din punctele lui tari. Iti da starea aia euforica si usor inconfortabila in acelasi timp. Parca esti intr-un trip din ala indus chimic.

The Asthenic Syndrome

Now that was something else. Am o gramada de lucruri care mi se-nvart ca elicopterul in cap despre filmul asta.

Cand a inceput ma gandeam...ce obscuritate de film alb-negru-sepia imi dau oamenii astai sa vad? Am zis ok...sigur e ceva artsy pantsy...I can deal with that. Mi-a placut de Anatasha, am empatizat cu ea la un moment dat desi era cam universal nesuferita. Ma si obsinuisem cu atmosfera filmului si deja mi se parea ca ma uit la nu stiu ce raritate si ca Muratova e un copil din asta teribil al cinematografiei caruia ii place sa faca lucrurile total anacronic.

Pe urma a inceput filmul. Si mi-a parut rau ca s-a terminat ceea ce parea a fi un film asa de dragul artei. Imi plac filmele de dragul artei. Rusilor nu, ca se plangeau ca nu a fost filmul destul de entertaining. Unul a si adormit pe-acolo. In fine...ideea e ca in momentul ala...orizontul meu de asteptare s-a fisurat iremediabil si am avut asa...sa-i spunem soc artistic. Si nu mi-a mai placut filmul ca imi daramase asteptarile de super-mega-arta alb-negru. Dupa vreo 20 de minute in mijlocul noului film mi-am dat seama ca imi place. Tare. Mi s-a parut un soi de Songs from th Second Floor al lui Andersen intretaiat de nostalgia aia tarkovskiana de care zicea si Windom. Mi s-a parut intesat asa de trimiteri culturale si ironii subtile pe care mi-a fost mai mare dragul sa le descifrez. De exemplu litera K care sta sprijinita pe perete in momentul in care personajele vorbesc despre absurditatea justitiei. Statuile alea, vestigii ale cultului personalitatii si felul cum ele prind viata si ironic, la un moment dat, reprezinta imaginea iubirii si a interactiunii dintre doua...sau mai multe.. persoane.

Evident ca filmul e o privire amara asupra societatii sovietice bolnave, fara nicio posibilitate de..hai sa-i spun, mantuire. Si oameni care mai de care mai deraiati care se preumbla somnambuli pe-acolo. Una dintre scenele mele preferate a fost cea in care vine blonda plinuta, director didactic cica, acasa. Si vede psicile alea in scara blocului si spune ca `uite cum stau nesimtitele, nu fac nimic si nici macar nu le e rusine` :) Mi s-a parut o replica ce contine esenta problemei unei astfel de societati. Am recunoscut romanisme cu carul pe-acolo. Si ma opresc acuma ca as putea scrie incontinuu. Si nu vrem asta.

Oricum, runda asta a fost tare grea pentru pisicute. Sper sa-si ia revansa mai incolo.

Votulmeu e pentru Muratova.

Pentru ca este destul de tarziu si peste 2 minute intram in jumatatea de ora-limita, voi scrie succint de ce votul meu merge catre Sindromul Astenic

Recent, am vazut Woman in the Dunes si acum ~o saptamana am terminat de citit The Ark Sakura. Cumva, ma asteptam ca The Man Without a Map sa ma duca undeva in zonele astea, sau (macar) undeva intre. Era, totusi, vorba despre acelasi regizor, respectiv aceeasi sursa de inspiratie pentru poveste. Ei bine, nu. Dupa vizionare, am ramas in aer. Inca am impresia ca am vazut un film al carui parcurs se vrea self-sufficient, inchis, discontinuu. Mi se da un personaj, mi se dau niste repere (vagi), insa nimeni nu spune nimic despre linia de aterizare. De ce?

Acum, in aceeasi ordine de idei, incifrat este si filmul Kirei Muratova, insa aici e vorba despre altceva. Suntem, ca si in The Man Without a Map intr-un fel de puzzle, insa aici participi tacit si iti alegi traseul. Fie ca mergi cu Nikolai, fie ca o alegi pe Natasha, ajungi sa iti recunosti traseul intr-un context marcat prin "hypnotism of lying and mutual deception".

(Este 11:59, ma opresc aici, dar, daca este permis, revin cu mai multe ganduri legate de Sindromul Astenic)

Daca te referi la scop, sfarsit, ideea filmului as zice ca ti se spune ceva intr-un mod mai mult sau mai putin subtil. Am scris despre asta in mesajele anterioare.


Sigur ca e permis, votul e ceva optional, mai importanta e discutia despre film.

PS: Namaste, mi-ar fi placut sa fi votat si tu, mai ales ca din cate se pare le-ai vazut pe ambele. Daca te grabesti iti accept votul :P Si ca idee pt viitor, desi e destul timp si n-ar trebui lasat chiar pe ultima zi, accept voturi care vin la cateva ore dupa ce se inchide runda, atat timp cat nu inseamna eliminarea cuiva (ca sa nu existe suparari). Daca rezultatul e transformat intr-o egalitate se accepta din moment ce ambii regizori vor merge mai departe, deci mai multe filme de vazut.

Nu l-am vazut pe tot.
Daca faci o concesie si mai astepti cateva zile, sa intru in concediu, o sa votez si eu. :">

Eh, asta nu se primeste :P In schimb ar fi mai mare placerea sa-ti accept votul in celelalte meciuri :D Dar tot ai putea reveni cu o mica parere despre film, sunt sigur ca se gasesc curiosi :P