eu tocmai ce am temrinat de citit cartea ieri. o sa mai astept un pic pana ma uit la film, ca altfel sigur nu-mi place.

Mai lasa un pic sa se sedimenteze, dar oricum, sa te astepti la o ecranizare extrem de fidela.

pai…cormac mccarthy este un imitator-unii zic “epigon”-al lui faulkner, cel pentru care exista o singura carte ce merita a fi citita(ai ghicit care). imitator in ce priveste sententiozitatea, implacabilitatea tonului din vechiul si noul testament, pentru ca,stilistic vorbind, sunt destule diferente intre ei.la fel si filmul:daca-l deschizi undeva pe la mijloc, ai spune ca e un film de sokurov.
deci…da, am mai vazut, am mai citit,nu e nimic nou, dar asta nu scade ceva din valoarea celui mai bun film pe 2010.

dar de ce nu trage la oscaruri? a intrat prea tarziu, sau ce? :-/

E prea valoros pentru Oscaruri.;)

e prea deprimant pentru Oscaruri, :D .

Eu nu prea vad asemanarile dintre McCarthy si Faulkner, chiar daca toata lumea zice ca ar fi. :-/ Mi se pare mult mai aproape de Hemingway, cel putin la modul de constructie a personajelor.

@bremen - cam toate romanele lui Faulkner sunt in tinutul Yahoo.com (Yoknapatawpha :P), inclusiv Zgomotul si Furia.

Mie mi se pare suspect ca filmul asta a fost ocolit de toate premiile, nu numai de Oscaruri.

Si eu am observat ca unele ecranizari cu teme apocaliptice au fost ocolite de premii...:-?

Dar macar la Independent Spirit Awards sa fi intrat. Chiar nu inteleg, n-o fi fost promovat cum trebuie...

Un poem al disperării - The Road

Ca o persoană cu un caracter pronunţat antisocial, întotdeauna am avut o slăbiciune pentru filmele cu subiect post-apocaliptic, fie ele mai reuşite (The Omega Man, Testament, Letters From a Dead Man), ori mai puţin reuşite (The Stand, I am Legend).
Dispariţia elementului social perturbator, „liniştea”de după, acceptarea, într-o formă sau alta a noilor realităţi, sentimentul de eliberare ori disperare, toate au fost zugrăvite, mai mult sau mai puţin original, din perspectivă spirituală ori socială, în filmele respective.
Auzisem de The Road anul trecut, prin vară, atunci cînd am dat peste un trailer al filmului. Mi-a stîrnit automat curiozitatea deoarece părea, din start, ceva deosebit. Pînă la apariţia filmului, am comandat cartea lui McCarthy, de pe Amazon. A fost o lectură destul de dificilă, fiind un scriitor greu de „descifrat” în original, îndeosebi datorită descrierilor foarte plastice. Spiritul cărţii însă l-am prins şi am fost foarte fascinat de lectură.
Spre deosebire de alte ecranizări, aşteptate cu relativă suspiciune după lecturarea prealabilă a cărţii care a stat la baza lor, numele lui John Hillcoat a constituit o garanţie suficientă pentru a mă convinge în legătură cu reuşita ecranizării. Sinonim cu noţiunea de „fatalism”, apărea ca cea mai reuşită alegere pentru transpunerea cărţii pe ecran.
Filmul este, într-adevăr, o revelaţie. În categoria filmelor post-apocaliptice, constituie o experienţă aparte. Pînă acum, aveam un grup de oameni, supravieţuitori ai unei catastrofe, care încercau, într-o formă sau alta, „să îşi revină”, adică reuşească, într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat, să reinstaureze normele sociale existente înainte de producerea respectivului eveniment. Cu o singură excepţie, din ce am vazut eu, şi anume Letters From a Dead Man, aveam de-a face, întotdeauna, cu o „apocalipsă exteriorizată” – care afectează profund mediul în care trăiesc personajele, însă care nu prea reuşeşte să afecteze respectivele personaje decît fie la nivelul relaţiilor sociale, fie la cel al relaţiei lor cu exteriorul, cu noua ordine a lucrurilor.
În The Road, această „apocalipsă” este una la nivel spiritual, are loc în interiorul personajelor. Cea exterioară constituie doar pretextul. În momentul în care se produce acel „ceva”, se declanşează, la nivel personal, dezintegrarea spirituală. Treptată, irevocabilă, asemenea, dezintegrării mediului în care trăiesc personajele. Celula familială se descompune, legile morale nu se mai aplică nici măcar la acest nivel. Există, pe la jumătatea filmului, o secvenţă în care tatăl şi fiul descoperă un buncăr cu provizii. Atunci cînd intră înăuntru, tatăl aprinde lumina iar această alungă întunericul pentru 3-4 secunde, după care se stinge. Acelaşi lucru se întîmplă şi in interiorul personajelor. Trăiesc undeva între viaţă şi moarte, stafii, carcase goale în care, din cînd în cînd, pîlpîie o lumină. Doar atît cît să nu se stingă. Este acel „foc” pe care „îl duc mai departe”. În van şi fără speranţă însă, de unde şi fatalismul ce străbate filmul de la un capăt la altul.
Cinematografia lui Javier Aguirresarobe este, în acelaşi timp, superbă şi dezolantă, reuşind să capteze perfect lumea imaginată de McCarthy, prezentînd dezastrul într-un mod minimalist, doar prin cîteva shot-uri de efect. Personajul feminin, interpretat de Charlize Theron, este mai proeminent conturat decît în roman, lucru ce are un efect pozitiv pînă la urmă, accentuînd lupta care se dă în interiorul personajului principal între hotărîrea de a merge mai departe şi tentaţia sinuciderii. În centru se află însă relaţia tată-fiu (două interpretări actoriceşti de excepţie – a le numi „de Oscar” începe să sune a jignire), un alt element care deosebeşte The Road de celelalte filme cu subiect post-apocaliptic. Remarcabilă, de asemenea, apariţia lui Robert Duvall.
Trebuie menţionată, de asemenea, extraordinara coloană sonoră marca Nick Cave & Warren Ellis, ale căror acorduri se insinuează exact atunci cînd trebuie, pentru a accentua dezolarea, fatalismul, ori pentru a sublinia melancolia trecutului.
După ce ai văzut filmul îţi dai seama de ce nu a fost agreeat la Oscaruri – nu tu albăstrele, nu tu zaharicale de doi lei ori ipocrizii ordinare. Avem de-a face cu un film care nu face compromisuri şi nici nu are nevoie de idoli aurii pentru a-i fi recunoscută valoarea.
Categoric, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2009.

Frumoasa recenzie! Iti merge mana, nu te lasa! ;)
Eu am vazut filmul de 2 ori si il si vedeam la Oscaruri macar pt. Viggo Mortensen care joaca extraordinar si nici macar nu se chinuie.
In fine, se pare ca Academia si-a cam pierdut din luciditate, dar nu pot spune ca ma deranjeaza faptul ca e pe acolo "Avatar" sau "Up In The Air" ( 2 filme injurate care mi-au placut mult).

Dar de ce va luati numai de Academie? Nu sunt singurele premii cinematografice ale anului, e mai strigator la cer ca nimeni nu a luat in seama filmul asta.

adica noi suntem nimeni, bre? :D

Iar baiatul pare a fi singura speranta a unei umanitati ingropate in barbarism si in cenusa post-apocaliptica. El este purtatorul bunatatii, al focului care nu trebuie lasat sa se stinga. Nascut intr-o lume ajunsa in pragul colapsului, ar putea baiatul avea aceeasi semnificatie a unui Cristos menit sa ajute oamenii sa se salveze de la autodistrugere ?

Voi vedeti speranta si salvare oriunde.:D Eu nu agreez viziunea asta. E o poveste fatalista, dupa ce s-a declansat dezintegrarea pe toate planurile nu mai exista cale de intoarcere. Vorbeste omul de Cristos si de pastrarea focului doar pentru a gasi puterea sa vietuiasca de pe o zi pe alta. Nu cauta lumina de la capatul tunelului pentru ca asa ceva nu exista. Tot ceea ce planuieste in clipele care i-au mai ramas e sa aiba grija de copil.
Daca e sa gasesc un punct slab atit filmului cit si cartii e finalul, practic, o himera care te amageste. Se mentioneaza atit in carte cit si in film faptul ca "the world is slowly dying". Asadar lumea se duce naibii, indiferent daca stafiile care o mai populeaza se opun sau nu. Iar dupa ce ne livreaza ideea asta, finalul ala se potriveste exact ca nuca in perete (daca e interpretat din perspectiva sperantei).
Speranta moare ultima. Dar tot moare.

Si totusi, finalul e unul deschis si are, printre altele, si un iz de speranta, oricat de sublima e intunecimea acelei realitati.

PS: "the world is slowly dying" nu e acelasi lucru cu "the world is dead"
Acea ultima suflare simtita in ceafa pe parcurs nu a avut inca loc (desigur, nu inseamna ca nu va avea loc la un moment dat :D )

Exact, e vorba de o catastrofa naturala (indiferent daca a fost declansata de un element antropic sau nu), independenta de vointa umana, pina la urma. Speranta e o chestie ce tine de firea umana. Eu zic ca se putea si fara ea, ar fi iesit primul film post-apocaliptic "cu coaie". Asta nu inseamna ca nu e un film curajos ci doar ca nu a mers all the way...

Spre deosebire de alte filme apocaliptice The Road priveste mai mult aspectul psihologic si mai putin motivul apocalipsei si povestea baiatului ramas fara tata. Mi s-a parut un film chiar bun si care te pune pe ganduri.

Total de acord.

Sau privind lucrurile putin si altfel (dupa cum am inteles eu din film):
Se da un grup de oameni de ambele sexe, pus in lumea aceea post-apocaliptica. Au de ales intre doua lucruri: se auto-decimeaza mancandu-se intre ei ? Sau se pun pe treaba si procreeaza ? Depinde. :D
La un moment dat, poate soarele va rasari din nou. Asta nu avem cum sa stim. Insa, inseamna asta ca trebuie sa renuntam la orice dram de umaninate ? Pe de alta parte, la fel cum astazi soarele straluceste si, in general, lumii ii merge bine, oamenii sunt oricum la fel ca cei din film: incearca sa supravietuiasca pe diferite cai.

Daca cei "buni" din film se folosesc de acea flacara pentru a-si crea sperante, oare cei "rai", pradatorii, de ce aleg sa mai traiasca ? De ce nu au ales sa se sinucida (ca de ex sotia tatalui) ?Speranta exista si la acestia: speranta de a pune mana pe carne proaspata, de ex. Care categorie e mai prejos ?

tipologiile prezentate sunt mai multe ;) nu este vorba doar de barbati vs femei. se pot analiza pana si aceia care praduiau tot ce puteau, tatal si copilul la randul lor fac alegeri diferite (faza cu negrul si mosul) etc :)
mi-a placut si faptul ca filmul demonstreaza ca nu doar cei rai au capacitatea de a supravietui