Nu am votat inca, pentru ca nu le-am vazut pe toate. Haneke ma incita.
Nu am vazut La Pianiste, am citit doar cartea, dar, din ce am auzit despre film, mi-e teama ca o sa ma dezguste oarecum, in felul in care spunea si PK.
Funny Games inca astept sa il vad in varianta originala, sper sa il difuzeze intr-una din saptamanile urmatoare pe Cinemax. Am vazut varianta noua acum cateva luni si nu m-a lasat indiferenta. Scena cu telecomanda este antologica.
Totusi, intre filmele enumerate in sondaj nu am regasit unul care efectiv m-a zdruncinat, chiar daca nu abunda de violenta "in sensul clasic" al termenului si ma refer aici la Al saptelea continent.
Personajele lui Haneke ma intriga. Pe de o parte ma enerveaza, pe de alta parte simt un pic de compasiune pentru ele, ma irita si ma atrag in acelasi timp. Ma socheaza, dar incerc sa le inteleg. Orice as simti, insa, nu le pot judeca. Cel putin in primele filme, [i][Al saptelea continent/I] sau Videoul lui Benny, iti prezinta niste nevrozati despre care nici nu mai stii ce sa crezi sau ce sa iti vina sa faci? Sa ii iei la palme sau sa le iei apararea?

L*76*236
 

Sa fac si eu un comentariu inteligent: "Nu poa' si Haineken asta sa faca un film cap coada sa priceapa omu ceva?..."

Probabil ca ar putea, dar atunci mai mult ca sigur si-ar renega propria creatie, pentru ca filmele sale au ceva in comun pestele in a carui coada se si termina. Daca exista un inceput, atunci sfarsitul are loc undeva mult in afara filmului si mult in afara intelegerii oricui incearca sa desluseasca ceva ce nu a fost menit sa fie inteles. Senzatia anticipabila, si cam singura la Haneke, e ca oricat de mult vei manca, tot vei pleca flamand de la masa.

Caci totul frizeaza abstractul, prin fragmente si detalii, cioburi si franturi intelectual solicitante, transpuse in cadre care se opresc cu sacadare enervanta. Si nu oricum, ci intr-o anarhie morbida si matematic pe cat de riguroasa pe atat de implacabila. Totul poarta amprenta unei recurente metodice, de la simplitatea chinuitor de detaliata a imaginilor cotidiene, la analogiile cu desertaciunea vietii.

[Der Siebente Kontinent (1989)]