Cinemagia Forum - UCENICIA LUI WILHELM - povestire despre cinema

Originally Posted by herbert:

Draga Mihnea,
Am citit cu interes – uneori cu placere - scrisorile lui Wilhelm catre Lili. Nu stiu cati ani aveai atunci, sigur erai mai tanar cu aproape 20 de ani, dar aveai deja o siguranta de invidiat in scris. Mie mi-a placut povestea lui Wilhelm, regizor in devenire. Parfumul si recuzita epocii sunt savuroase. Eu n-am prins prea mult socialismul multilateral dezvoltat, dar vad ca regimul era „populat” de absurditati kafkiene...

As avea niste sugestii.
Cred ca posezi suficient material pentru o excelentisima povestire.
Ar trebui, in opinia mea, sa „impamantenesti” personajele, sa le dai nume romanesti – pe cat posibil reale. Fugi de excesul acesta fascistoid, e pacat.
Burlescul si parodia din text sunt uneori in exces. Sigur, naivitatile si exagerarile se prind bine de Wilhelm, dar ar trebui sa contureze o lume reala, pentru a spori interesul si curiozitatea celor care n-au cunoscut vremurile...
Mai poti „lucra” la personajul Wilhelm: un tic ceva, niste clisee de expresie, mai baga-i o expresie straina in gura, ca sa fie mai convingator in relatarile sale din „strainatati”. Cum arata acest Wilhelm? E frumos, e stupid, e prostut, e virgin? Un conflict ceva in trupa de filmare...
Baga si un ciob din chipul lui Lili in povestire. „Am vazut o fata (frantuzoica) care semana cu tine...”. Si porneste descrierea capsorului, a funduletului s.cl. Nu uita de picioare si mers – e foarte important la femeie.

Succes si felicitari pentru cat si cum ai scris.

Mai discutam, daca nu ma/ne plictisim.

Scumpe Herbie,
Iti multumesc pentru frumoasele aprecieri si sfaturi, în care recunosc modul de gândire al unui profesionist al literelor.
Tin sä-ti spun din capul locului cä toate observatiile si recomandärile tale sunt justificate. Prin urmare, singura replicä pe care ti-o voi da nu e de fond, ci de context.
Incep prin a preciza cä “Ucenicia lui Wilhelm” e, într-adevär, una dintre prozele mele de tinerete. Aveam 26-28 de ani când am scris-o, si 31 când am publicat-o. De-atunci, m-am îndepärtat de ea atât de mult, încât nu mai simt nevoia s-o îmbunätätesc. Acum scriu lucruri cu totul diferite. Am dezgropat-o numai pentru voi, dat fiind cä se referä la perioada “romantismului socialist” din cinematografia româneascä (apropo, pe-asta o stiai? “Romantismul socialism” a fost una dintre ultimele ineptii esteticoide fätate de mintea lui Nea Nicu, dupä notoria Conferintä de la Mangalia, 1983.
Iar acum, remarca mea principalä fatä de comentariile tale:
Cum spuneam, ele sunt juste. Numai cä par sä facä abstractie de un anumit lucru: “Ucenicia lui Wilhelm” nu e sub nici o formä o povestire “realistä”. Wilhelm si Lili Marleen, ca personaje (si persoane) NU EXISTA, ei sunt doar niste pretexte pentru o glumä, pentru un joc intelectual hazliu.
De asemenea, tu spui:
“Ar trebui, in opinia mea, sa „impamantenesti” personajele, sa le dai nume romanesti – pe cat posibil reale. Fugi de excesul acesta fascistoid, e pacat.”
Päi tocmai asta e! Contextul Germaniei naziste si al celui de-Al Doilea Räzboi Mondial este ESENTIAL pentru povestire. Dacä l-as elimina, referindu-mä NUMAI la românia si cinematografie, “Ucenicia lui Wilhelm” ar înceta sä mai existe, devenind o cu totul altä prozä (mai bunä sau mai proastä – ar depinde numai de mine).
In introducerea din primul mesaj al topicului, am fäcut o referire la Woody Allen. Prin acea perioadä, am citit câteva proze de-ale lui, de un haz nebun. Acele “transferuri de temperamente” constau în a vorbi despre ceva, într-un context cu totul diferit. “Dacä impresionistii ar fi fost dentisti” era o parodie dupä scrisorile lui Van Gogh cätre Theo, în situatia în care Vincent (si toti ceilalti pictori ai epocii) erau… dentisti! Descria protezele lucrate de Degas, cu mäselele arätând ca niste balerine, scandalul cu Gauguin, când plombau dinti pe o pajiste unde sufla mistralul si le rästurna aparatura dentarä, sau tribulatiile lui Toulouse-Lautrec, care era prea scund ca sä ajungä la gura pacientilor! Iar “Mr. Big” era un voit hibrid de film noir si filosofie: detectivul primea misiunea sä-l gäseascä pe… Dumnezeu! Cel mai nostim moment era când primea un telefon: “Tot îl mai cauti pe Dumnezeu? Vezi cä tocmai a ajuns la morgä un tip care corespunde descrierii…”
Fascinat de acele savuroase schite, am încercat si eu sä compun ceva asemänätor – si am ales, evident, douä domenii pe care le cunosteam bine (si care n-aveau nici o legäturä între ele): Al Doilea Räzboi Mondial… si Buftea!
Asa cä “Ucenicia lui Wilhelm” rämâne doar un exercitiu umoristic structurat între acesti doi poli.
Repet, as putea sä preiau recomandärile tale cu privire la “substanta personajelor” si, respectând contextul pe care mi l-am propus, sä le pun în aplicare. Cu sigurantä, povestirea ar avea numai de câstigat. Dar… pur si simplu nu simt nevoia.
Singurele modificäri pe care le-am fäcut acum, dupä 18 ani, su fost de naturä lingvisticä (am mai învätat si eu de-atunci!), plus câteva detalii privitoare la istoria realä (nu cea “oficialä”) a WW2 (despre lagäre, despre “gazare”, despre “holocaust”), pe care le-am descoperit între timp. Si mi-au mai venit în minte câteva poante (aia cu blitz-krieg-ul, de pildä). Dar nimic mai mult.
Oricum, discutia rämâne deschisä. Chiar mi-era dor de suetele literare din vremea aia!