Este bine sa ai idei, dar sa nu devii idealist, sau in cel mai rau caz, idiot...!

Cretzu: n-am fost niciodata bun la fizica. Cum bine n-am fost bun la multe alte materii. In liceu faceam filme si Doamne... multumesc ca directoarea si toti profesorii ma sustineau ca as fi ramas corigent de multe ori (afara de profu de mate care era extrem de exigent dar CE filosof era. Ce filosof!!)

Tot cauți să mă prinzi cu garda jos.

Nu se ia mai greu Bacul. Totul este relativ. Corect spus este „foarte puțini iau Bacul”, dar raportat la numărul mare de absolvenți.
Dar și aici se poate discuta. Cei care iau note foarte mari, vor spune că a fost ușor, dar este foarte posibil ca de fapt ei să nu fi învățat nimic. Adică să nu știe nimic folositor. Așa cum, cei care nu au luat Bacul, pot lua permisul de conducere din prima. Deci e vorba de „motivație”, nu de capacitatea intelectuală.

O cunoștință mă roagă să mă uit peste lucrarea copilului său. S-a dat simulare pe școală, e-n clasa a VIII-a și examenul de Evaluare națională nu e departe, stresul începe să bată la ușă. Profesorii mai dau cîte o simulare, decizii pe care le iau de regulă consiliile profesorale, astfel că toți elevii claselor a -VIII-a dintr-o școală se confruntă cu același subiect și își evaluează întrucîtva nivelul pregătirii. Subiectele sînt redactate de profesorii școlii, căutînd să respecte modelul examenului național.

Mă uit mai întîi peste subiect. Li s-a dat ca text-suport o doină populară. Printre altele, li se cere elevilor să prezinte semnificațiile titlului textului dat. Mă încrunt puțin. Doina populară nu are titlu, căci, respectînd caracteristicile literaturii populare, se transmite oral și are caracter colectiv. Cine culege textele și le publică, le ordonează, convențional, după primul vers, care nu devine însă titlul doinei. Trec peste.

Mai observ că li se cere să noteze două trăsături prin care să justifice că textul este o creație lirică, dar nu i de dau copilului punctele corespunzătoare pentru că acesta, deși a notat două trăsături, nu le-a și exemplificat. Cerința însă nu viza exemplificarea. Mă uit mai departe.

La subiectul de tip compunere-eseu li se cere să argumenteze că textul dat aparține speciei literare doină populară. Din start nu îmi sună bine. Modelul oficial de subiect vizează motivarea apartenenței unui text la o specie sau la un gen, nicidecum argumentarea. Am mai explicat într-un alt articol de ce, precum și faptul că formularea cu argumentare, scăpată anul trecut chiar în subiectul oficial, a fost o eroare. Trec peste asta și mă uit la repere.

La modul generic, se cere să se precizeze trăsăturile speciei. Cîte? Toate? Păi da, din subiect așa reiese. Copilului i s-a făcut un semn pe lucrare și o observație: definiție incompletă. Unde scrie însă că trebuie să dea o definiție? Subiectele oficiale au un standard fix: să se precizeze patru trăsături ale genului/speciei. Nu toate, căci am intra în dezbateri nesfîrșite despre care sînt acestea, plus că ar fi imposibil de stabilit punctajul prin barem.

Apoi, nu se cere definiție. Logica mea spune că oriunde în lucrare sînt precizate aceste trăsături, ele trebuie luate în considerare, nu doar dacă sînt înșirate într-o definiție pusă la începutul compunerii. Așa s-a format însă cutuma școlară. Un șablon: începeți, copii, cu livrarea definiției speciei. Deși, avînd în față un text anumit, logic mi se pare să se pornească dinspre acesta înspre asocierea lui cu trăsăturile unei specii, nu de la livrarea unei definiții pe post de introducere, invariabil. În fine, mă uit mai departe, li se cere copiilor să exemplifice trăsăturile doinei populare prin cel puțin două argumente. Las deoparte formularea „cel puțin“, care e improprie unui test de evaluare profesionist. Se precizează exact ce aștepți. Dar exemplificarea nu se face prin argumente, eventual argumentele se susțin prin exemple. Nu, nu sînt chițibușar: aceste neclarități și erori de formulare creează confuzii în mintea copiilor și îi determină să lucreze după șabloane.

Copilul cunoștinței a lucrat bine. Are o compunere curată, ordonată, cu argumentele potrivite. N-a precizat în definiție că „sentimentele puternice“ pe care le transmite doina populară pot fi de jale, de dor, de melancolie etc., fapt pentru care definiția nu a fost considerată completă. A precizat, pe parcursul compunerii, că textul transmite sentimente de jale, de dor. Și a mai precizat în definiție, așa cum le ceruse profesorul, că aceste sentimente puternice transmise de doina populară „evidențiază sensibilitatea specifică a poporului român“. Lucru mare, aș zice, că fix poporul român are specific această sensibilitate.

Una peste alta, doar pe compunere copilului i-au fost scăzute vreo șase puncte, acolo unde eu i-aș fi scăzut maximum trei. Mă întreb dacă notele vor fi trecute în catalog, pentru că ar fi o ilegalitate: doina populară este conținut de clasa a VI a, iar evaluarea/notarea curentă se referă strict la conținuturile și competențele asociate clasei în curs.

Profesorul în cauză este o persoană respectabilă, pe care o prețuiesc pentru implicare și seriozitate. Nu e, aici, decît un studiu de caz, prin care vreau să mă refer la un cadru mai larg. Se dau șabloane de construcție a unor tipuri de compuneri. Dacă n-ai pus definiție la început nu e bine, dacă definiția nu e fix aia dată de profesor nu e bine. Se impun formulări de tipul „tablou de cuvinte“, „blocuri strofice“, „titlu analitic format din două substantive în vocativ și un adjectiv propriu-zis, creînd un orizont de așteptare“, „propune cititorului o deschidere spre lumea textului“, „prin îmbinarea dintre lumea terestră și lumea cosmică tabloul capătă culoarea măreției“. Le cerem analize de profunzime, semnificații ale unor figuri de stil și imagini artistice care să răscolească, să ajungă la punctul acela de identificare a emoțiilor rafinate, unor elevi de clasa a VIII-a, lipsiți de experiența vieții și a diversității emoționale, lipsiți deopotrivă și de experiențele lecturilor formatoare în acest sens. Nu că nu le-au parcurs din lene, ci pentru că nu au încă vîrsta necesară, nu a venit încă timpul lor. Le spunem că sînt inconsistenți cînd nu pot simți ca noi, adulți încercați în lecturi și experiențe de viață. Și le mai spunem și că pe vremea noastră…, uitînd că acum e vremea lor și că vremea aia a noastră nu e neapărat cea mai bună în care se poate trăi. Sîntem, cu toții, probabil, robii propriilor noastre sensibilități, opinii și ambiții atunci cînd ne raportăm la elevii noștri. Dar ar trebui să nu ne mai întrebăm de ce copiii ăștia ajung să nu citească, de ce ajung să li se pară poezia o chestie indigestă, absurdă, insuportabilă. Prinși în buclele noastre de vanități intelectuale și emoționale, amendăm uneori chiar și cu note elevi care nu pot vedea, încă, la 14 ani, că versul „foaie verde, mărăcine“ ascunde în el un „bogat orizont de semnificații, care se pliază pe o sensibilitate melancolică, nostalgică și reflexivă, specifică poporului român“.

Se făcea carte pe vremea lui Ceaușescu?

Exceptînd nostalgicii incurabili ai vremurilor ceaușiste, aud acea melancolie transformată într-un soi de certitudine și din gura unora care, deși nu sînt nostalgici împătimiți, au acest derapaj de la realitate în ceea ce privește Școala românească de dinainte de ’89. Pe vremuri, spun aceștia, se făcea carte, nu ca acum.

Să fie adevărat? Se făcea mai multă carte înainte de Revoluție? Erau manualele mai bune decît cele din prezent? Erau profesorii mai bine pregătiți decît cei de azi? Învățau mai mult elevii de atunci decît cei de azi? Era o programă mai „sănătoasă“?

În ceea ce privește pregătirea mai bună a profesorilor, există aspecte care ciuntesc această generalizare: înainte de Revoluție meseria de profesor era considerată a fi una privilegiată – de aceea, în învățămînt ajungeau, pe lîngă profesori extrem de bine pregătiți, și pile sau activiști, profesori angajați politic și nu neapărat datorită competențelor.

Cît privește acel „se făcea carte“, să nu uităm de practica obligatorie la care erau supuși elevii. Cam jumătate din timpul anului școlar era dedicat orelor de practică, cînd elevii trebuiau să meargă în fabrici sau uzine, pentru a-și desăvîrși statutul de om al timpurilor socialiste. Bun la carte, bun la strung.

Iar dacă vorbim despre carte, manualele erau construite în jurul propagandei. Înainte de perioada ceaușistă, erau de proveniență rusească, uneori traduse fără nici un fel de adaptare la contextul românesc. Mai apoi, textele manualelor umaniste, pornind cu Abecedarul, erau menite să îndoctrineze pe linie de partid. Îmi povestește mama, profesoară de engleză, că la literatură nu aveai voie să vorbești despre anumiți scriitori, chiar dacă erau vitali pentru înțelegerea unui anumit curent; nu aveai voie nici măcar să descrii un breakfast autentic britanic, ci să-l adaptezi, musai, la alimentele românești. Așa se ajungea ca un britanic să mănînce de dimineață pîine cu margarină, în loc de ouă ochiuri și cîrnați. În cabinetul de limbi străine, o colegă, profesoară de franceză, a fost admonestată odată pentru că îndrăznise să pună niște afișe cu sculpturile lui Rodin. Ideea a fost considerată o propagandă capitalistă și profesoara – mustrată sever.

Să ne amintim puțin și de promovabilitatea elevilor. Dacă aveai corigenți, trebuia, ca profesor, să faci un „raport de justificare“, prin care să spui care au fost cauzele care au dus la această „nereușită“ – căci vina aparținea în exclusivitate profesorului; dacă școala depășea un anumit număr de corigenți pe an, profesorii erau sancționați cu tăiere din salariu. În aceste condiții, bineînțeles, toată lumea lua Bac-ul pe vremea lui Ceaușescu.

Mentalitatea cum că pe vremea lui Ceaușescu școala era mai bună este, de fapt, o iluzie. O iluzie pe care ne place s-o avem din cauza situației dezastruoase în care se află azi educația: pornind de la salarii nemotivante pentru a mai fi cu adevărat dascăl (excepțiile find rara avis), ajungînd la nenumăratele reforme făcute pe genunchi, care n-au produs decît sincope grave. Ca să nu mai vorbim despre multitudinea de miniștri pe care Ministerul i-a avut după Revoluție (25 în 29 de ani!) – un indiciu clar al dezinteresului pentru acest domeniu.

Să nu ne amăgim așadar. Faptul că azi educația în România este lăsată de izbeliște nu înseamnă că înainte de Revoluție școala românească era o mină de aur. Punînd în balanță dezinteresul de azi al autorităților, cu propaganda „măcelarilor“ comuniști din trecut, cred că se poate găsi un echilibru (deloc plăcut): în România nu a existat, de fapt, nici un interes real pentru un sistem educaţional eficient. Nici pe vremea lui Ceaușescu, nici după Revoluție.

Geniul creativ nativ, al omului, este sufocat încă din primii ani de viaţă, spun specialiştii, din perspectiva unor studii recente. NASA a contactat, în urmă cu mai mulţi ani, două personalităţi din domeniul educaţiei creative, cu deosebite contribuţii în abordarea computerizată şi interactivă a inovaţiei, în luarea deciziilor şi în gândirea strategică – Dr. George Land si Beth Jarman – pentru a dezvolta un test specializat, în vederea măsurării potenţialului creativ al inginerilor şi al celorlalţi oameni de ştiinţă, angajaţi ai acestei agenţii, responsabilă cu cercetarea aerospaţială civilă şi militară din SUA (National Aeronautics and Space Administration).

Ulterior, testul, care viza capacitatea de a propune idei noi, diferite şi inovatoare în rezolvarea problemelor, adaptat, a fost aplicat şi pe 1600 de copii, cu vârsta cuprinsă între 4 şi 5 ani, apoi după cinci ani, respectiv zece ani, asupra aceloraşi subiecţi. Rezultatul, în cazul copiilor de 4-5 ani, a fost uimitor, în sensul că 98% dintre aceştia s-au dovedit a fi geniali din punctul de vedere al creativităţii. Când copiii au împlinit zece ani, testul a arătat o scădere a creativităţii la 30%, iar după alţi cinci ani, adică la vârsta de 15 ani, la 12%. Dintre adulţi, numai 2% mai manifestau o capacitate imaginativă prodigioasă.

Pentru a nu exista niciun fel de dubiu în privinţa acestor rezultate, pentru a se demonstra că nu este vorba de cazuri izolate, testele au fost repetate de multe ori după aceea, mai ales că s-a mai ivit o problemă – aceea că şcoala, aşa cum este concepută la momentul actual, sufocă geniul creator pe care omul îl are la naştere.

Un astfel de studiu, desfăşurat pe o perioadă îndelungată, permiţând analiza comparată a datelor, a redeschis, prin constatările făcute, câteva întrebări – De unde vine capacitatea noastră creativă? Creativitatea este înnăscută sau se învaţă? Ce rol are experienţa? De ce geniul creativ cu care ne naştem scade în mod dramatic, încă din copilărie? Câţi dintre adulţi mai păstrează ceva din geniul creativ, înnăscut, după anii şcolarităţii? Sistemul şcolar ne privează de beneficiile geniului nostru creativ?

Geniul creativ – o calitate excepţională a personalităţii. Cum se manifestă oamenii creativi?

Studii recente, nu numai testele NASA menţionate anterior, arată că puţini oameni îşi păstrează şi îşi dezvoltă, odată cu vârsta, geniul creativ, care se manifestă într-o manieră misterioasă, adesea paradoxală. Gândirea creativă necesită o cunoaştere complexă, uneori diferită de ceea ce numim logică, reflecţie, pare a se ivi surprinzător şi nu neapărat în momentele în care este absolută nevoie de aceasta.

Neurostiintele, în prezent, definesc creativitatea într-o manieră mult mai complexă decât în ştiinţa tradiţională, care insistă doar pe diferenţa dintre partea stângă a creierului, responsabilă cu gândirea logică, raţională, analitică, şi cea dreaptă, creativă şi emoţională. Este vorba de un număr mare de procese cognitive, de căi neuronale complicate, de emoţii şi de o mulţime de alte aspecte, pe care cercetările încă nu le-au lămurit în întregime. Persoanele creative au tendinţa de a evita drumurile bătute, rutina, previzibilul, iar o astfel de calitate implică o multitudine de trăsături, de ipostaze şi de manifestări:

- Curiozitatea intelectuală, deschiderea către experienţe şi stări de spirit noi, explorarea atentă a exteriorităţii, dar şi a interiorităţii sunt semne ale spiritului creativ;

- Motivaţia interioară este esenţială pentru oamenii creativi. Psihologii au demonstrat că aceste persoane îşi găsesc resursele de energie în activităţile dificile şi simplul gând la motivaţia interioară, care le susţine orice demers, conduce la o sporire a creativităţii.

- Persoanele care au fost atente şi şi-au cultivat creativitatea eşuează adesea in diversele lor demersuri, spune un celebru psiholog, Steven Kotler, care a scris mai multe studii despre geniul creativ al lui Albert Einstein. Aceşti oameni ştiu însă, au învăţat să-şi gestioneze eşecurile şi mai ştiu că, până la urmă, vor găsi soluţia pe care o caută, implicit succesul;

- Persoanele creative visează cu ochii deschişi, simt nevoia să-şi lase spiritul liber, în astfel de momente ivindu-se adesea idei şi conexiuni neaşteptate; este şi motivul pentru care, din când în când, au nevoie de singurătate. Mai mult, in astfel de momente sunt mai multe şanse de a ieşi din zona reprezentărilor limitate şi de a explora noi orizonturi ale gândirii. Este un fel de a stimula ceea ce unii psihologi numesc “reţeaua cerebrală a imaginaţiei”, prin care se creează o “distanţă psihologică”, necesară pentru a reflecta la o problemă ca şi cum ar fi total necunoscută si necesitând un răspuns foarte personal.

- Când cineva realizează ceva la un înalt nivel, concentrarea asupra acelei activităţi este ca un fel de “transă”, în care se pierde noţiunea timpului, tocmai pentru că se realizează un echilibru între competenţă şi sarcina de împlinit.

- Informaţiile pe care le primesc din realitatea înconjurătoare, pentru cei care şi-au cultivat geniul creativ, devin suportul unor construcţii mentale atipice;

- Au înţeles, din experienţă, că geniul creativ se manifestă cu mai multă putere în anumite intervale de timp, în funcţie de particularităţile individuale (unii se simt mai inspiraţi în prima parte a zilei, alţii seara etc.) şi urmează acest ritm care le este propriu;

- Oamenii creativi ştiu să adreseze şi să-şi adreseze întrebările cele mai potrivite. Indiferent dacă este vorba de o conversaţie pasionantă sau anostă, de momentele de singurătate, indiferent de vârstă, ei nu îşi pierd curiozitatea şi capacitatea de a pune întrebări;

- Creativitatea este, de fapt, o expresie individuală a oricăror aspecte care definesc viaţa, în general, iar pentru persoanele creative totul devine o ocazie pentru a se exprima. Aceşti oameni au bun gust, sunt foarte receptivi la frumos, au spiritul clar şi concentrat, au capacitatea de a face conexiuni pe care ceilalţi nu le pot face.


Sistemul educaţional distruge geniul creativ pe care îl avem la naştere?

Dacă studiile şi testele efectuate de specialiştii NASA au arătat că, la vârsta de 4-5 ani, geniul creativ se manifestă aproape 100%, în timp ce la vârsta adultă rămâne doar 2% din acest potenţial creativ, s-au căutat răspunsuri care să explice o asemenea situaţie.

S-a ajuns la concluzia că principalii “vinovaţi” pentru înăbuşirea geniului nostru creativ, un adevărat miracol cu care am fost înzestraţi la venirea în lumea aceasta, sunt: şcoala, familia, mediul în care un om creşte şi se maturizează.

Dr. George Land, unul dintre specialiştii la care a apelat NASA, explică faptul că fiecare dintre noi posedă două tipuri de gândire: divergentă (pe care o avem de la naştere şi care corespunde imaginaţiei) şi convergentă. Din nefericire, gândirea convergentă, cea care o limitează pe cea dintâi, este cea cultivată prin educaţie, prin toate modalităţile care, mai evident sau mai subtil, ne transmit că trebuie să ne supunem obiceiurilor, normelor, inerţiilor, stereotipiilor de gândire şi comportamentale.

Suntem învăţaţi toată viaţa, în şcoală sau în familie, că nu trebuie “să ieşim din rând”, că unele lucruri sunt “imposibile”, că “aşa se procedează” şi “nu trebuie să mergem contra curentului, dacă vrem să ne fie bine” etc.

Conştient sau nu, ne subordonăm mentalităţii comune, ne lăsăm ghidaţi de mecanisme preconcepute despre cum trebuie făcut un anumit lucru, despre cum să luăm o decizie, cum să rezolvăm o problemă. Trăim într-o “cutie”, în care suntem puşi de mici, de către cei din jur şi avem impresia că aşa este cel mai bine, comod în orice caz.

Kenneth Robinson, profesor la Warwick University (Marea Britanie), expert în educaţie, consultant internaţional în acest domeniu, sublinia, în conferinţele sale, că “pe măsură ce creştem nu se dobândeşte creativitate, ci se pierde”. Sistemele de învăţământ actuale, din toată lumea, spune acesta, urmează aceeaşi schemă în ierarhizarea materiilor de studiu, cu puţine excepţii, punând accent pe matematică şi limbi, artele aflându-se la polul opus.

Mai mult, şcoala, de oriunde ar fi, nu îl învaţă pe elev să înveţe, să descopere şi să se descopere, nu îl stimulează să devină creativ, dimpotrivă, îi oferă informaţii pe care acesta să le memoreze, fără a găsi propriile soluţii şi, foarte grav, îl stigmatizează pentru eşec. Teama de eşec accentuează autocenzura, iar despre creativitate, în general, se apelează la clişee potrivit cărora numai unii pot fi creativi.

Părinţii, pe de altă parte, în marea lor majoritate, aplică reguli rigide în educaţia copilului, unele perpetuate din generaţie în generaţie, uitând că realitatea s-a schimbat, că ar trebui să-şi ia alte repere, au pretenţii exagerate sau inadecvate vârstei copilului, oferă recompense menite să substituie timpul pe care ar trebui să-l petreacă alături de cei mici, adesea nu fac diferenţa între nevoile proprii şi cele ale copilului.

Nu este de mirare că, în condiţiile în care şi şcoala şi familia neglijează sau ignoră dezvoltarea inteligenţei emoţionale, la fel de importantă ca şi inteligenţa cognitivă, copiii vor fi privaţi de partea cea mai importantă a personalităţii lor în formare, iar geniul creativ se va estompa tot mai mult, până la a fi înăbuşit total.

Dacă mulţii ani de şcoală, pe de o parte, familia şi societatea, pe de altă parte, converg spre acelaşi “model” educaţional, comportamental, evident că omul adult va fi unul care se va conforma, fără a-şi mai pune întrebări, acestui model standard, iar geniul lui creativ, excepţional în primii ani de viaţă, nu va mai conta, pentru că va fi “uitat” sau ignorat definitiv.

Cum ne putem recupera geniul creativ?

Specialiştii spun că omul, dacă vrea, poate să fie 98% creativ, ca în primii ani de viaţă, dat fiind faptul că această capacitate nu dispare niciodată, este doar înăbuşită din ignoranţă, din pricina mediului de viaţă şi a altor factori menţionaţi anterior:

Ne putem recupera geniul creativ dacă vom acorda importanţă gândirii divergente, care să ne salveze de inerţii, de ceea ce vine doar din exteriorul nostru, fără a corespunde propriilor convingeri;

Să gândim “out of the box”, pentru a găsi soluţii originale la problemele cu care ne confruntăm;

Să ne (re)descoperim capacitatea intuitivă, una dintre cele mai valoroase forme ale gândirii creative, ale cărei resorturi încă nu au fost descifrate pe deplin de către oamenii de ştiinţă, dar care există şi care ne ajută să fim mai performanţi, să luăm decizii, mai ales atunci când logica nu pare a fi mulţumitoare.

Să renunţăm la rutină, să ne asumăm şi riscuri, să ne reevaluăm convingerile, pentru a descoperi în ce măsură facem alegeri în funcţie de dorinţele şi aspiraţiile noastre sau doar pentru că “aşa trebuie” sau “aşa fac şi ceilalţi”.

Să ne facem un obicei din a nu opta pentru prima soluţie a unei probleme, să căutăm variante, să reaşezăm argumentele, până ajungem la o soluţie originală.

Să ne imunizăm la clişeele pe care le auzim neîncetat în jurul nostru, de felul: “Nu se poate!”, “Este imposibil!”, “Este stupid!”, “Nu se face aşa!”, “Nu merge!” etc. şi să ne cultivăm pasiunile si originalitatea.

Să nu ne fie teamă să redescoperim, în sinele nostru profund, “copilul” de cinci ani şi geniul creativ excepţional, care nu ne abandonează niciodată, noi îl pierdem pe drum, prea preocupaţi de modelele impuse.

Steve Jobs, celebrul antreprenor american, cofondatorul Apple.Inc., considerat de mulţi un “vizionar”, sublinia că “A fi creativ înseamnă a stabili conexiuni între lucruri”. “Când întrebi un om creativ cum a făcut cutare sau cutare lucru, spunea Jobs, acesta va răspunde că pur şi simplu “a văzut” soluţia, tocmai pentru că, spre deosebire de ceilalţi, legăturile pe care geniul creator le face nu seamănă cu nimic altceva”.

Este o evidenţă că realitatea, în mare măsură, are chipul pe i-l dăm fiecare dintre noi, în funcţie de personalitate, educaţie, gândire, mentalităţi etc. “Trăim toţi sub acelaşi cer, dar avem orizonturi diferite”, spune o zicere celebră a lui Konrad Adenauer. Ne putem lărgi orizonturile, spre binele nostru şi al celor din jur. Pentru a progresa, la nivel individual şi la nivel colectiv, este nevoie de oameni liberi în gândire, creativi, care să îndrăznească să schimbe o realitate când aceasta nu mai corespunde aşteptărilor.

Felicitari tuturor pentru implicare!
Idee (blamata de unii): Trandafire, Patraulea! Dormiti, ma? :)