E absolut necesar sa incerci filme care nu se afla in zona ta de comfort pentru a dezvolta o cultura cinematografica.
Eu am inceput sa merg intensiv la cinema de prin clasa a 5a sau a 6a.Ce-i drept,vedeam in mare parte filme care mi se par slabe acum dar de atunci s-au schimbat drastic gusturile mele,cum e si normal de altfel pentru oricine.

Nu cred ca si-a inceput cineva viata de iubitor de film cu capodopere (ma rog poate doar cei carora mama le citea din Kant, cand erau mici, in loc de povesti, dar ii compatimesc sincer). Eu nu am fost pasionat de film (same goes for music, literature) decat ca entertainment value pana sa intru la facultate, pana am plecat de acasa si am dap putin cu capul de Viata.

Declicul cu Filmul chiar il pot localiza destul de bine temporal. Era in 2001. Pana atunci mergeam foarte rar la cinema, si doar la filme de actiune, comedii, fun stuff. Intr-o zi am vazut din intamplare la stiri un reportaj despre povestea reala, se zicea,a unui un film care avea sa vina la noi in cinema-uri. Era vorba despre o echipa de soldati americani care pleaca intr-o misiune simpla cu cateva elicoptere intr-un orasel african. Mergeau la sigur, timp estimat de rezolvare: cateva ore. Treaba fiind simpla, bineinteles pleaca slab echipati/aprovizionati. Dar ... un prost de civil african se apuca gospodareste sa traga intr-unul din elicoptere ... si de acolo toata misiunea simpla se duce naibii, bravii nostri soldati se trezesc intr-o lupta de gherila, care pe care, timp de cateva zile si nopti cu un intreg oras de africani nebuni. Cam asta era povestea. M-a intrigat foarte tare. Titlul filmului: Black Hawk Down. Atunci mi-am zis ca trebuie neaparat sa-l vad. Si a doua zi am uitat de el. Peste nu stiu cate saptamani trec prin fata unui cinematograf, intamplator si surpriza! vad afisul filmului. Pac, imi trece prin fata ochilor iar toata povestea. Fac imediat rost de bilet si ma duc sa-l vad... A fost primul film, vazut la cinema, de care pot sa spun ca a sters cu mine pe jos. Tehnica de filmare POV / hend-held / FPS like, montajul care te facea sa-ti rozi unghiile (habar n-aveam ce e ala montaj, dar ... eram acolo, in the very middle of the shit happening) ... wow ... nu mai experimentasem asa ceva. Am iesit de la film, clatinandu-ma. De atunci am inceput sa merg la cinema, aproape saptamanal, cand nu eram in sesiune ... Restul e istorie :)

Ce amintiri am de prin generala cand aveam in oras 4 cinema-uri si le frecventam saptamanal.Cand n-aveam cu cine sa merg,ma duceam singur iar cateodata mergeam la 2 filme unul dupa altul cum mai fac si acum din cand in cand.
Tin minte ca de prin 2006 am inceput sa-mi cizelez gusturile in materie de film, pentru ca atunci mi-am luat primul laptop si dadeam de tot felul de liste si recomandari.Acum vad anual in jur de 300-400+ filme :))

Eu am intrebat pentru ca Malombra parea sa aiba un point (si inca cred ca are). Dar totusi, nu vad cum as fi putut eu sa incep cu Kenji Mizoguchi (de la care nici acum n-am vreun film vazut) sau La terra trema pe care atunci cand am dat de el nu stiam daca sa-l bag sau nu la watchlist (ma gandeam ca la cate am pe lista n-o sa apuc sa-l vad niciodata); am verificat si totusi il am :D.

Eu abia-s major, si la filme ma uit de vreo patru ani (cam abia in ultimii doi am inceput sa ma uit la filmele pe care acum le consider bune), dar de inceput am inceput cu Rambo, American Pie &co ...
Cred ca cele mai accesibile filme penrtu cineva care vrea sa se apuce serios de cinematografie ar fi, pentru inceput, chestii din top250 imdb - alea mai usoare:

Fight Club
Seven
Pulp Fiction
American Beauty
Amelie
Trainspotting
etc.

felicitări celor blagosloviți, pe mine nu m-a dus capul să fac oculta legătură între bruce willis și bergman. :P

prima mea experiență, ha, da cui îi pasă? totuși. am contribuit mult timp la un grup online de animație stop-motion. grupul, în timp, a început să o ia la vale, spre scurt-metraje de avangardă și experimentale, repertoriul ubuweb. cu filmele de lung metraj nu am avut mult timp decât contacte decente, banale. îmi plăcea filmul mut, oferta la teleu era rară, dar când era, nu ratam. filmul mi-a intrat în viață prin urechi. și astăzi privesc un film mai mult cu urechile, de aceea landscape in the mist al lui angelopoulos nu mi-a plăcut, l-am revăzut cu volumul închis, iar sugisball mi s-a părut fantastic. din același motiv, tabu al lui murnau mi se pare deplasat , în timp ce the hunter al lui rafi pitts m-a hipnotizat. îmi place l'inhumaine, dar suport greu filmele în care la generic, după ce ai fost torturat ca un cobai, bagă un soi de muzică din aia, care vrea să zică - oi, idiots, n-o luați așa în serios, ca în milyang, a lui lee chang-dong. în fine, ideea ar fi că e important ce cauți în film, din ce zone vii, ce alte preocupări ai, să nu ai o ”persona” de cinefil care să se bată cap în cap cu ce gândești în alte circumstanțe.

declicul meu cred că a fost lansat de teshigahara, de filmele lui făcute în colaborare cu takemitsu - un tip minunat - și kobo abe, filme în care muzica, densitatea narativă, imaginea, dar și ramificațiile care trec dincolo de cele 1,5 - 2 h ale filmului , fac un tot formidabil.
iar la primul meu tarkovski, nostalghia, am adormit de 3 ori :">

cred că e important să nu citești critică de film decât după ce ai văzut vreo mie de filme care te lasă cu ochii în soare. citești altceva, încerci să cartografiezi singur teritoriul înainte de a apela la cărări bătute. fără prejudecăți, cum ar fi, aventurier. cea mai bună critică de film oricum vine, după mine, din exteriorul domeniului, sau e interdisciplinară.

Uh, what? :-/ Milyang e un studiu psihologic exceptional, iar muzica cu siguranta nu vrea sa faca misto de privitori.

mie așa mi s-a părut, la urmă.
drace, doar nu confund cu une vie toute neuve(prod). la oasis nu, nici la never foreve(pr)r, că doar pe astea le-am văzut.
nu la milyang e la sfârșit ceva gen tango, astor piazzola sau similar? o chestie care pe mine, după toate transformările emoționale ale tipei, de la disperare la pojghița aia de religiozitate nevrotică, dureros întinsă ca peste o rană prost curățată, m-a lăsat cam ”wtf?” . filmul e critic la adresa formelor importate de creștinism și a opacității emoționale a acestora, dar nu cred că era cazul să se termine pe o notă de ”și mâine e o zi, let„s dance”.
știu că muzica genericului nu e așa importantă, dar contează cum se încheie o experiență cinemat(ograf)ică, mai ales că eu nu sunt omul care sare din scaun o dată cu fade-outul, eu mai stau să văd cum regizorul mulțumește bonei și vacii milka pentru că i-au asigurat o copilărie fericită și o bursă la vgik.

Unul dintre motivele pentru care am un mare respect pentru Milyang e tocmai ca nu judeca cu usurinta crestinismul si cu atat mai putin "formele importate" ale acestuia. Ca fost crestin, am fost socat sa vad intr-un film coreean o descriere atat de precisa si nuantata psihologic a ce inseamna crestinism adevarat. Experienta religioasa a protagonistei nu e defel o pojghita, ci un nou mod de raportare la realitate. Finalul narativ al filmului e de o durere surda, dar devastatoare, cat despre muzica, mie unul nu imi suna fericita sau a invitatie de a dansa.

creștinism adevărat? eroina, la sfârșit, își revine din letargia convertirii, atunci când criminalul îi aruncă în față că EL a iertat-o. ea vine, aparent generoasă, aparent dornică de reconciliere, și el o sfidează, sau, mai corect o privește ca pe o egală, nu ca pe cineva căruia i-a greșit, ci ca pe cineva care i-a greșit. și atunci toată credința ei se topește. de ce? e mărinimia ei doar un travesti al orgoliului, al răzbunării care împarte cu mână largă doar pentru a-l umili pe cel iertat? criminalul, i-o ia înainte, el se încumetă să ierte primul. ea , mama distrusă, nu se aștepta la un astfel de gest.
și chiar și așa, e omenește posibil să întorci și celălalt obraz în asemenea situații? și dacă acesta e pilonul central în creștinism, proba focului, atunci protagonista se pare că își dă seama de absurditatea și inumanitatea ei și o refuză, se răzvrătește. din film îmi aduc aminte de ciorchinii aceia de credincioși adunați ca să cânte, extaziați de o soartă prea indulgentă, vizibil agresați de răbufnirile protagonistei. o iartă pentru că așa li se cere, dar a ierta pe cineva și a-l mângâia pe cap, spunându-i ” lasă, mamă, c-o să treacă” nu e cea mai bună formă de a-l ajuta. rejucarea cotidiană a ritualului unei fericiri lobotomizate nu e cel mai bun înlocuitor pentru un copil mort. formele de creștinism din film nu fac decât să izoleze un issue, să-l lase să fermenteze la loc ferit, aplicându-i din când în când, ca plasture, o rugăciune colectivă.

bine, filmul nu dă chiar așa, cu parul, mie mi se pare că dă foarte puțin cărțile pe față. dar scena finală te face să te întrebi dacă o religie, ca set de atitudini, interdicții, decizii, intenții nu presupune mai întâi să te întrebi cinstit, tu pe tine, cât poți duce și până unde și să recunoști că atunci când nu mai poți duce, apăi nu mai poți, indiferent de ce îți spune catehismul. iar dacă nu recunoști, buba tot se va sparge odată, așa cum s-a întâmplat la închisoare. și până la urmaă, este religia garanția autenticității? de ce să iei pe tine o haină care e prea mare ? iar de aici încolo, eu nu am înțeles încotro bate: spre forma aia de religiozitate, spre asimilarea religiilor străine, spre tradiție? mi-a murit busola.
trebuie să revăd filmul :|

Pentru tine crestinismul e ceva ridicol din start, arunci de-a valma termeni ca "letargia convertirii", "fericire lobotomizata", "absurditate", "inumanitate", fara sa intelegi de fapt despre ce vorbesti. E exact atitudinea reflectata intr-o gramada de filme.

Milyang e exceptional, prin faptul ca, fara a fi un film crestin, e capabil sa ilustreze psihologia unei experiente religioase. Si odata ce ajunge la nivelul asta de intelegere ,e imposibil sa mai judece si sa dea verdicte simpliste. Filmul nu prea "bate" nicaieri, doar arata. Cand ii moare copilul protagonistei, apare intrebarea naturala "de ce?", iar un raspuns atat intelectual cat si emotional, nu e deloc usor de gasit. Din momentul in care alege religia ca solutie, Dumnezeu chiar exista pentru ea, nu e nicio pojghita aici, ci efectiv un mod de interpreta realitatea. Intalnirea cu criminalul e motivata atat de dorinta sincera de a-l ierta cat si de orgoliul de a se dovedi superioara lui. Prabusirea vine din revolta impotriva unui Dumnezeu care il iarta pe ucigasul copilului ei, devenind oarecum complicele acestuia. Dar daca ar fi putut sa accepte lucrul asta si sa ramana credincioasa, atunci viata sa ar fi avut un sens, spre deosebire de finalul ambiguu si pustiu.

Nu e totul pierdut. You can start with this :)
http://blogs.indiewire.com/theplayli...owned_die_hard

Si da, Die Hard e un foarte tare film de actiune, cum sunt foarte putine. Nu consider ca particula "actiune" e vreo tinichea legata de coada unui film. Din contra, e mult mai greu sa faci entertainment destept decat drame destepte.

La fel cum e greu sa faci horror bazat pe suspans decat pe gore.Daca nu-ti place Die Hard ori ai ceva la mansarda,ori esti un snob cu un par infipt in c*r! Yippee ki-yay, motherfucker!

Twinsen, așa o fi , cu spui tu. eu tind să cred că nu arunc așa, de-a valma, pentru că nu știu de unde ți-a venit ideea că aș lua în derâdere creștinismul sau orice altă confesiune, exemple please. parcă am spus, destul de clar, că filmul prezintă FORME de credință, MANIERE de a crede, nu definiția bună la toate a creștinismului. da, pentru mine a zâmbi încurcat când omul de lângă tine e sfâșiat e o problemă, a pune pe seama deranjamentelor mentale o izbucnire de revoltă e și aia o problemă.
iar că nu știu despre ce vorbesc, păi așa e , eu nu am decât doi ochi și o memorie failibilă. tu nu?

eu pricep că nu suntem de acord, dar de aici și până a-mi pune în cârcă un anti-teism batjocoritor e cam mult, nu crezi?
pentru mine filmul rămâne povestea unei persoane care, împovărată de durere, își ia asupră-și o povară și mai mare, pe care nu a putut-o căra. femeia aia vrut să fie sisif, a vrut să arate că poate suporta neomenescul și nu i-a reușit, și nu sunt eu aia care să judec că nu a reușit pentru că era mai slabă sau mai nepricepută decât alții sau pentru că furia durerii, a nedreptății, a împins-o să vrea să repete scenariul divinității care iartă cu brațele deschise pe cei ce i-au schingiuit fiul. ea s-a dedicat, a vrut să compenseze golul lăsat de răpire, dar până și biblia abundă de cazuri în care nu cei mai devotați sunt și cei mai premiați. viața pare să dea dreptate acestei dezordini, e ceea ce se întâmplă cu femeia asta. când merge la ucigaș, singurul lucru pe care îl mai imploră de la el e să-i lase ultima urmă de demnitate, de superioritate legitimă, aceea de a-l putea ea ierta, dacă nu absolvi de vină. iar el îi fură și chestia aia, o zdrobește. și o mai și face, la bătaie de joc (sau nu?) părtașă la o crimă nedefinită, pentru care o iartă. pentru mine e și un film despre limite, dar repet, e un film care nu celebrează ANUMITE forme de reverență religioasă. ce să-i faci , eu am văzut dubii unde tu ai văzut osanale, se mai întâmplă.

toate cele de mai sus sunt la modul IMHO - (sper că se vede asta). nu-i neg filmului calitățile, dacă îi contest anumite aspecte, nu înseamnă că îl fac zob și trag apa, sper că și asta se înțelege.

” Prabusirea vine din revolta impotriva unui Dumnezeu care il iarta pe ucigasul copilului ei, devenind oarecum complicele acestuia.”

eu cred că el încearcă să o tragă și pe ea în mocirla crimei, pentru că iertând-o , odată că o face pe ea egala lui și pe el egalul ei, dar prin asta îi spune: nu ești cu nimic mai bună decât mine, sunt la fel de puri sau la fel de impuri, o apă și un pământ. iar în capul ei ce o fi: ” cum de nu se desface cerul? cum de lucrurile continuă să curgă la fel?” . tu crezi că ea trebuia să creadă și mai departe, chiar după ce a fost martoră la o ordine injustă de lucruri. spui că finalul e pustiu și trist și, înțeleg, ca să nu fi fost așa,ea trebuia să treacă peste sine și să creadă mai departe. atunci viața ei ar fi avut un rost. pentru tine lucrurile par să se rezolve într-un angajament religios, care elimină durerea sau o sublimează. pentru mine nu. și mai ales nu în formele de creștinism din film. eu nu o văd pe ea ca pe o creștină autentică, pentru că acela (creștinul) nu vrea să-și demonstreze că e hardcore. eu văd creștinismul ei ca o sfidare. și nu o pot judeca.
în fond, câți nu văd ca normal faptul că un părinte ucide pe asasinul copilului său?
femeia asta ce poate? ăsta nu e kill bill, ea nu se poate răzbuna decât pe sine și pe dumnezeu, despre care i s-a spus că ar guverna în mod drept lumea.

ultimul edit.

@Chambord, haha, tare linkul. merge cu o cafea. cât ai zice pește mă bag la citit.
și lui wittgenstein îi plăceau westernurile :-B

@Kriss
te anunț după ce văd filmul din ce categorie fac parte, dar parcă păr în kewr nu țin minte să fi găsit.
:-? mai știi.. în ultimul timp am cumpărat numai legume de la supermarket, modificate, că alea din piață erau bocnă. so u never know.@-)

Spune-mi ca glumesti te rog.Cum e posibil sa nu fi vazut Die Hard de cand te afli pe pamantul asta?

l-am văzut, dar la cât îl ridici în slăvi, m-am gândit că ” i was missing something”. :))
deocamdată, mulțumită articolului lui Chambord, am revăzut Sikomi, aștept On The Ice și sunt cu ochii pe Susanne Bier și pe ... alina plugaru, care a sărbătorit valentine's day cu iubitul: batalionul 30 vânători de munte.

Pai nu numai eu il ridic in slavi,uita-te pe orice top cu filme de actiune sa vezi ca Die Hard se afla tot timpul in primele 3 locuri.Probabil ca nu-ti plac filmele de actiune dar ma indoiesc ca te uiti non stop doar la cele artsy.

Imi aduc aminte de finalul Mortii d-lui Lazarescu. Omul saracu cu burta in sus, on his way to kicking the bucket. Fade-out. Generic pe o melodie saltareatza, Angela Similea sau ce naiba era. WHAT ?! :-O Parca l-am vazut pe Cristi Puiu zicandu-mi: Hai ba boule nu mai fa mutra aia, a crapat un mosneag, ei si ce ... chelner ! 2 pahare, o sticla de Saniutza ... si da in pla mea muzica aia mai tare ... mai doruleeeeeeeeee maaaai.

tare aș fi vrut să-ți răspund că ”cineva tre' s-o facă și pe asta”.
dar la cele 5-6 ore de timp liber pe zi nu mă uit non-stop nici la dragon ball, d'apoi la producții artsy-fartsy.

@Chambord - dap, domnu lăzărescu, pleacă unu, vine altu' ..

la celălalt capăt al spectrului se situează JLG.

dialogul de la începutul lui Le mepris, dintre brigitte bardot și michel piccoli, mmmm goodie goodies

(muzică gravă , ca pentru a ilustra miracolul nașterii/renașterii/emoțiile unei mater dolorosa, cam cum pun americanii când se gândesc la 9/11)

conversație frivolă în care brigitte își inventariază farmecele și îl pune pe michel în fața sarcinii dificile de a alege care dintre ele îi place cel mai mult. dar există aspect frivol al femeii, al iubirii? o tratare ”serioasă” a unui subiect nu înseamnă însă o abordare întunecată,expresionistă.

încă de la început filmul își arată cu franchețe dessous-urile, cum și din ce e făcut, ațele din covor.

voi ce ați răspunde în locul lui piccoli?

http://www.youtube.com/watch?v=56ahqtLA3ZY