Turneu: (Mike Leigh) Life is sweet vs. Le Genou de Claire (Eric Rohmer)

[Liviu-]

Meci: (A3. Mike Leigh (http://www.imdb.com/name/nm0005139/)) Life is sweet (http://www.imdb.com/title/tt0100024/) vs. Le Genou de Claire (http://www.imdb.com/title/tt0065772/) (A4. Eric Rohmer (http://www.imdb.com/name/nm0006445/))

Rezultat: 4 - 3

Perioada de votare: 15 august 2011 - 21 august 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate (http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=98131)

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri (http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=98096)

[Windom]

Pentru cei interesati, Le Genou de Claire se gaseste pe Youtube:
http://www.youtube.com/watch?v=C7k3Rs4g9cA

[Windom]

Le Genou de Claire - Jezas, what a snorefest, what a bore...(:| Un Humbert Humbert de mucava, cu look de Scorsese la tineretze se tot plimba prin cadru si debiteaza platitudine dupa platitudine, cu pretentii de pilde intelectuale, secondat de o romanca care-i tine isonul. Dupa trei sferturi din film, atinge genunchiul unei nimfete. De dragul romancei, cica.
Ce talent are Rohmer asta de a bate apa in piua, ma uimeste cu fiecare film.

2/10

[bremen1980]

Merg si eu pe Leigh . N-am vazut ''Genunchiul..'' dar nu pot sa zic ca Rohmer m-a umplut de entuziasm cu filmele lui ( 3-4 cite am vazut ). Poate ca ''Noaptea mea cu Maude '' a mai mers dar in rest prea multa gargarageala ; ca-n ''Conte d 'hiver '' barbatii cu vorbaraia si femeia cu obsesiile trecutului si cu orgasme lipsa la inventar .In plus in filmul lui Romica nu vine nimeni cu ditamai ananasul la intilnire .;)

[Chambord]

Le genou de Claire

Genunchiul e al 5-lea film din ciclul "6 povesti morale" si daca ar avea intr-adevar o morala aia ar putea fi: Dom'le cu fumeile astea nu-i loc de intors. Cand se apuca ele sa-si teasa panza in jurul tau atunci nu prea mai e pe unde sa scoti camasa onorabil.
Dar chestia cu morala e doar o momeala, un punct de plecare si bineinteles ca orice femeie poate afla cine-i sefu.

Fond:
Lacul Annecy si culmile spectaculoase din jurul lui, fotografiate de Néstor Almendros (Days of Heaven) in asa fel incat sa sporeasca senzatia de vulnerabilitate si intimitate, invitandu-te sa gusti din tot ce-ti iese in cale. Marcajele temporale scrise de mana cu cerneala bleu-clair si care dau senzatia de jurnal erotic.

Forme:
- Jerome, diplomat inca viabil, aflat pe punctul de a se aseza la casa lui care isi petrece o ultima vacanta singur. Interpretat de singurul actor profesionist la momentul turnarii filmului: Jean-Claude Brialy.
- romanca Aurora (interpretata de Aurora Cornu, fosta sotie a lui Marin Preda) - aventura de odinioara, acum gogishica pufoasa si calda pentru care nu esti decat (sau in primul rand) un potential personaj pt cartea ei si care te ia cu accentul ei funny si cu filosofeala si romanul la care scrie pana te trezesti muscand din ea.
- lolita Laura, nu e frumoasa, nu reprezinta nici un pericol, pana cand realizezi ca te-a dus pe degete si iti pune creierii si principiile pe bigudiuri in clipa in care te dai si la ea.
- Claire, bunaciunea pe care ti se pune pata si care te trateaza cu o indiferenta care te provoaca si mai mult.

Din asemenea date de plecare un regizor mai brut ar fi stricat un film, fiind prea explicit. Rohmer picteaza doar cu umbre si filmul lui e provocator si te absoarbe in dualitatea lui ratiune-placere ca intr-o vacanta.


nota 2 (din 2)



Life Is Sweet

"Oh blimey !!" (am incheiat citatul). (La un moment dat aveam de gand sa ma apuc sa numar de cate ori are sa mai repete femeia aia exclamatia asta)

"Viata..." e dulce intr-adevar. Atat de dulce ca dupa ce am terminat cu "ea" simteam nevoia sa rontzai niste pickles ceva. Desi am incercat sa nu-l compar cu "Le genou" in timpul vizionarii, subconstient n-am reusit. As it went, ma simteam ca un licean pedepsit de director sa-si petreaca sambata seara inchis in laboratorul de chimie cu tocilarii clasei, in loc sa iasa cu fetele in oras.

Filmul este (si face tot posibilul sa arate cat e de mandru de asta) un freak show. N-am nici o problema cu asta, sunt si britanicii oameni (sper ca din fericire nu sunt asa toti altfel am pus-o), dar am o problema cu faptul ca it tries too damn hard sa faca din aceasta poveste socialista (a propos, cum plm (arguably) cei mai in voga cinesti britanici ai momentului - tov Leigh Mike si tov Loach Ken sunt ambii amandoi niste comunisti sadea ?) o poveste de viata.

Aveam o presimtire, banuiam eu ceva, asa ca mi-am zis ca inainte de a viziona aceasta opera trebuie sa ma imunizez cumva, ca un vaccin pe care-l faci inainte de a pleca in safari, asa ca am zis sa ascult ceva siropos dar a-biotic si m-am apucat sa fac un karaoke pe "21 guns". A ajutat. Dar virusul a fost mai puternic.

In primul sfert de ora, toate personajele concurau unii cu altii pe 3 planuri: care are ochelari mai penali, care vorbeste mai pitigaiat si care debiteaza mai multe cuvinte (care se voiau inteligente / amuzante) pe unitatea de timp. Apoi am inceput sa-mi dau seama ca soundtrackul asta parca seamana cu muzica de la circ, de cand eram mic (probabil, subtil, se sugera ca Viata e un Circ. Ce sa zic. Deep). Apoi am realizat ca e primul film in care-l vad pe eternul Jim Broadbent - tanar (si eu care credeam ca omul asta a fost dintotdeauna moshulik, cel putin eu numai filme cu el asa vazusem).

Apoi mai erau astia doi tineri, copii lu' Jim B, dar oricat am incercat n-am reusit sa-mi dau seama care din ei era baiat si care fata sau daca erau amandoi fete sau baieti si la un moment dat am renuntat sa mai incerc. Apoi sotia lui Jim B a zis ceva profund uneia din cele 2 fete (sau baieti). Cica "No, I'm not perfect but I'm up there fighting !". Atunci am realizat ca Revolutia Socialista nu va muri niciodata. Si ca Omul Nou va triumfa.

nota 0 (din oricat)


Vot: Le genou de Claire

[Liviu-]

Life is sweet

Cred ca meciul asta e mai putin interesant, mai ales in ceea ce priveste filmele in sine, dar poate chiar si al discutiilor. Nu am prea mult de zis despre cel britanic. Sunt la al treilea Leigh si incep sa cred ca dialogul abundent e un trademark de-al sau. Doar ca spre deosebire de Naked (l-as revedea cu cea mai mare placere daca o sa se ajunga si la el), dialogurile sunt mai putin interesante si curg intr-un ritm mai putin alert. Pare un film despre viata simpla si... dulce, mai mult sau mai putin, fara pretentii. Din pacate tocmai din cauza acestei lipse de pretentii filmul n-a reusit sa-mi trezeasca vreo emotie, desi a reusit sa scoata cateva rasete. Personal ma fascineaza si dialogurile rapide cu accentul si expresiile lor britanice. Cu toate astea, desi e un film destul de scurt, senzatia mea a fost cumva contradictorie lungimii sale, iar lucrul asta s-a intamplat din alt motiv decat plictiseala. Motivul a fost irelevanta povestii. Problemele lor simple nu m-au interesat, personajele caricaturi erau amuzante, iar singurul motiv pentru a vedea filmul cred ca-s chiar ele.

Sa vad si filmul lui Rohmer, dar, dupa comentariile anterioare, am ceva retineri.

Merg si eu pe Leigh .

Nu stiu sigur daca ai vrut sa votezi. In caz ca ai vrut te anunt ca trebuie sa vezi ambele filme pentru a fi luat votul in considerare.

[Chambord]

Cred ca meciul asta e mai putin interesant, mai ales in ceea ce priveste filmele in sine, dar poate chiar si al discutiilor.

Sa vezi ce interesante or sa fie discutiile cand vor vota 2-3 useri pe meci.

[Windom]

Din lac in putz. Meciul asta-i dezastru, clar. Daca Rohmer ne-a servit un rahat cu motz, asta-i doar rahat simplu. Lame de-a dreptul, n-am crezut ca Leigh poate scoate asa ceva. Umor grotesc si de prost gust cit incape, in loc de personaje, niste caricaturi jenante. O singura scena mai de doamne ajuta, spre final, intre Alison Steadman si Jane Horrocks. Dar, plasata intre doua risete cu iz de capra debila, e fix pula. M-am enervat, ma abtin de la vot in meciul asta...

[Twinsen]

Sa vezi ce interesante or sa fie discutiile cand vor vota 2-3 useri pe meci.
O discutie interesanta poate fi purtata chiar si intre doi oameni. Oricum nu va fi cazul, turneul asta e prea misto ca sa nu atraga mai multa lume. Am (re)vazut Le genou... dar nu comentez pana nu vad si ce-a facut Leigh.

[Twinsen]

Le genou de Claire - Bla, bla bla, genunchi, hai sa vedem ce ar fi daca ar fi, doar ca nu e, le fin. N-am sa inteleg nicodata de ce Le genou de Claire e considerat unul din filmele importante a lui Rohmer. E in esenta un joc superficial cu una din temele clasice frantuzesti, dragostea intre un barbat matur si o fata tanara. Personajele nu se comporta credibil, filmul nu are miza si sfarseste prin a fi doua ore de trancaneala vag inteligenta. Rohmer poate fi foarte agreabil si cateodata chiar sclipitor in filme ca "L'amour, l'apres midi", unde totul se leaga si exista o tensiune si un suspans real. Din pacate nu e cazul aici.

Life is sweet - Nu stiu cat de mult a contribuit faptul ca voiam ceva usor dupa atata filozofie si ca ma asteptam la ce e mai rau din ce citisem pe thread, dar Life is Sweet mi-a placut. E un feel-good movie autentic, pe care tocmai datorita simplitatii sale nu-l banuiesti de ipocrizie. Actiunea se centreaza in jurul unei familii si a prietenilor acestora. Toti sunt ciudati in aparenta, in fond reprezinta diverse grupuri sociale, mai ales din zona clasei de mijloc si de jos. Ar putea fi chiar considerat un film "muncitoresc" - tatal e bucatar, mama vanzatoare si ocazional chelnerita, una din fiice e instalator (serios!) iar celalta somera si bulimica. Leigh are o doza mare de simpatie pentru fiecare personaj, iar atunci cand rade de ciudateniile fiecaruia, nu se simte nici o picatura de rautate. Problemele prin care trec personajele sunt tratate cu acelasi spirit muncitoresc, ideea de baza fiind ca trebuie sa infrunti viata cu simtul umorului si cu multa vointa.

Desi tin mult la Rohmer, Le genou de Claire e mai aproape de snobism intelectual, decat de rafinamentul psihologic cu care ne trateaza de obicei. Votul meu merge la Leigh, good old lad!

[Windom]

E un feel-good movie autentic, pe care tocmai datorita simplitatii sale nu-l banuiesti de ipocrizie.
Tocmai asta e problema, nu mi s-a parut autentic ci fals. Pornind de la overacting si pina la ciudateniile alea fara nici un rost. Daca aceasta ciudatenie ar fi fost motivata cumva era ok. Insa, din ceea ce am vazut eu, Leigh ne-a oferit mai mult un freak show decit povestea unei familii. Unele personaje parca vin direct din Austin Powers. Pe Timothy Spall, un actor cu potential, l-a transformat intr-un fat fuck freak. De ce? Care-i ratiunea lui de a exista in film? Si in Naked exista ciudatenie, dar acolo e folosita cu cap...

[Twinsen]

Eu am luat Life is Sweet mai degraba ca o comedie, decat ca film social. Din perspectiva asta, e ca si cum te-ai plange ca Jim Carrey se stramba in The Mask. Ciudateniile sunt pur si simplu pentru efect comedic, dar filmul nu e un freak show! Exista o gramada de working class people care se regasesc in personajele filmului. Leigh incearca sa le descreteasca fruntile si sa ii incurajeze, iar mie imi e clar ca tine cu adevarat la ei. Da, la Timothy Spall s-a exagerat, dar e un personaj secundar.

[Federico]

Vazut si eu Genunchiul. Destul de splendid. Peisagistica misto, personaje interesante (mai putin romanca) bine jucate (mai putin romanca) si binte intricate, atmosfera degajata si languroasa sustinuta perfect de la cap la coada si de sporovaielile interminabile fara (!) pretentii intelectuale asa cum il acuza Windom, insa pe alocuri obligandu-te sa-i sanctionezi lipsa de tensiune (asa cum il acuza Twinsen); inteleg ca se axeaza pe o perspectiva optimista, dar totusi, o minima doza de conflict e indispensabila altfel se ajunge la siroposenie sau utopii imbecilizatoare, in cel mai rau caz si la letargie in cel mai bun.

8/10

LE:
Vazut si leigh-ul. Extraordinar film. Mai ales raportat la asteptarile cu care l-am aprehendat. Ciudatenia pe care i-o reclama Windom si Chambord nu mi se pare atat de umflata pe cat sugereaza ei , cu atat mai putin sa fie vorba de freakshow. Eu as numi-o diferenta. Ma rog, e o chestiune de semantica, dar chiar daca ciudatenie e termenul correct nu vad de unde problemele. Oamenii care nu-s ca noi sunt ciudati si-n realitate, iar personajele lui Leigh sunt reale. Pe mine m-au convins, le-am crezut. Intrebarea, mi se pare mie, nu e cat de ciudate sunt ci cat de vii sunt. Am luat si eu in considerare posibilitate de exagerare si inteleg pe ce va sunt fundate reprosurile (Chambord) dar tin sa va reamintesc banalitatea (si realitatea) ca cin-s-aseamana s-aduna. O familie de jerpeliti materialmente si saraci cu duhul intelectualmente si culturalmente n-avea cum sa atraga un anturaj mai breaz. Poate s-a exagerat un pic la Aubrey (ochelarii si sapca, atat) si la bucatareasa lui insa "caricaturi jenante" (Windom) ? Scena cu betia si scandalul de la restaurant e de un realism aproape deprimant [replica "I want to fuck you Wendy" si administrarea cuvantului fuck in general ( pt care eu am o slabiciune si pe care il consider in stare de minuni daca e dozat si plasat adecvat – de ex in Mulholland Drive, prima oara cand pronunta Naomi Watts cuvantul, daca nu ma-nsel e prima oara in tot filmul, dupa ce revine la realitate, imi produce electrosocuri de fiecare data. Scuzati digresiunea) in contextul naiv si optimist al filmului, rasturnarea meselor, cadrul cu el intins pe spate pe podea in chiloti] . O alta scena soc, e cea in care apare la orizont prietenul Nicola-ei. Ea care pana atunci parea copil innocent, incepe sa-l french kissuiasa p-ala (de ce urmeaza nici nu mai e nevoie sa amintesc). It killed me. Da asa, functioneaza filmul: incepe luandu-te pe sus cu o briza de umor nevinovat si dup-aceea da cu tine de pamant. Filmul devine progresiv din ce in ce mai trist cu cat se apropie de final. Personajele incep sa-si exfolieze invelisul protector al ridicolului sau cinismului si sa scoata la lumina vulnerabilitatea aia atat de induiosatoare a tutror fiintelor umane. In sensul isi dezvaluie spledoarea ultimele trei secvente cu Nicola - dialogurile cu prietenul, cu maica-sa si cu sora-sa.

9/10

Vot: Leigh

[rvn]

"genunchiul lui claire"
pai,cred ca in filmul asta, arahnida de care vorbea omu ca se fofileaza in "conte d'hiver", aici are trei capete...asta...trei trupuri:doua de nympheta si al treilea, mai copt si mult mai periculos,avand "experienta' mult mai vasta in tesutul lipicios
asadar,e clar:avem 4 bucati de personaje rohmeriene autentice.imi place rohmer,recunosc,in primul rand tocmai din cauza tipologiei personajelor sale si a modului cum se "joaca" el,ca regizor, cu ele,ce-si imagineaza sa puna in scena pentru acestea:situatii comice,hilare,in care barbati(si femei),intelectuali, altminteri bine situati in clasa sociala burgheza,isi permit sa se fandoseasca in decoruri exclusiviste,ravnind la carnita "proaspata" ,flirtand cu toate mijloacele lingvistice sofisticate,pana la satisfacerea placerii, la randul ei "delicata",de care sufera si din cauza careia sunt deprimati.
si in cazul penultimului film din seria”six moral tales”,ca si in ultimul,care mi-a placut si mie mai mult,barbatul este pus neasteptat, fata in fata cu ispita,cu tentatia.supliciu placut pentru el,mai ales ca in cazul lui Jerome, eroul nostru din „genunchiul lui claire”,sunt trei la numar si diferite ca potential de cucerire:o mama batraioara dar inca periculos de atragatoare si fiicele ei adolescente,ciresele de pe tort.si cum lui Jerome ii place cel mai mult glazura,o adulmeca pofticios,dar retinut,pana nu mai poate sa reziste fara sa guste.de data asta ,cireasa a avut ceva aparte care sa atraga barbatul:genunchiul,o parte anatomica interesanta si destul de bizara pe post de fetis.

[MinRep]

"Life Is Sweet"
Ce se poate spune de bine despre acest film este ca, pentru toate cele 100 de minute ale sale, nu este niciodata cu adevarat plicitisitor, iar excentricitatile personajelor reusesc sa provoace macar zambete acolo unde este nevoie (desi eu am ras chiar tare de vreo doua ori). Mai mult, Jim Broadbent si Alison Steadman fac un cuplu credibil, in toate nebunia asigurata de fiicele lor sau de personajele lui Stephen Rea si - mai ales - Timothy Spall. L-as mai mentiona si pe David Thewlis, care fura pasiv fiecare dintre cele doua scene ale sale, iar faptul ca Dick Pope este in spatele camerei de filmat a avut rolul de a ma reasigura, oferind cateva "delicii" pe parcurs (tracking-ul cu Jim Broadbent dand indicatii in bucatarie, sau atmosfera unica a restaurantului lui Aubrey).
Totusi, "Life is Sweet" nu este un film adevarat. Cu tot respectul pentru Leigh, acest film de-abia daca este regizat. Stiu ca metoda lui implica improvizatii si experimente, dar acesta este singurul sau film in care nu mi-am putut da seama daca unele scene fac parte din conceptia filmului sau sunt numai adaugate ca umplutura. Sunt prea multe inflorituri in "scenariu", care, cred, ne indeparteaza de la ce putea fi o poveste destul de simpla, onesta si directa despre un cuplu si fiica lor deja adulta care incearca sa-si gaseasca drumul prin viata. Mi-a placut "Life is Sweet" cat a durat, dar nu cred ca o sa imi ramana prea mult in amintire.

"Le genou de Claire"
In mai multe filme de-ale lui Rohmer, exista cate un personaj care, macar la sfarsit, stie mai multe decat celelalte despre adevaratul decurs al povestii din care fac parte. In "Le genou de Claire", acest personaj nu este protagonistul Jean-Claude Brialy, ci scriitoarea jucata de Aurora Cornu. Sigur, calitatea interpretarii este oribila, replicile sunt telegrafiate, iar accentul te zgarie pe urechi, dar - sincer - acest lucru conteaza mai putin. In timp ce Jerome (Brialy) incearca sa patrunda in vietile celor din jur, este Aurora cea careia i se destainuie atat el, cat si alte personaje si - in excelentul cadru final - adevaratul deznodaman al micii povesti.
Este chiar o incantare sa vezi cum se succed elementele povestii in "Le genou de Claire", precum intoarcerea paginilor unei carti.
Iar ca unul dintre asa-numite filme "de vacanta" a lui Rohmer, "Le genou de Claire" profita la maxim de peisajul natural (dar si de cel antropizat) al lacului Annecy, al localitati cu acelasi nume si statiunilor dimprejur. Putin filme filmate "en plein soleil" arata atat de bine. Rohmer se joaca nu numai cu culorile, dar si cu activitatile estivale "obisnuit". Nu multe povesti compuse numai din lenevit la soare, meciuri de tenis si plimbari cu barca prin ploaie reusesc sa fie interesante.
Pentru mine conteaza mai putin despre ce este vorba in acest film. E multa gargara in acest film dar nu cred ca Jerome trebuie luat in serios, cu toate lamentarile si asa-zisa sa fixatie pentru genunchiul Clairei. Mai degraba ma intereseaza regia lui Rohmer, foarte precisa, dar lasand loc pentru interpretari. In fond, toate rationalizarile personajelor nu sunt decat incercari de a da sens unei istorii absurde.
A, da, si Béatrice Romand e extraordinara.


Votez cu Rohmer, fara ezitare.

[Windom]

Sunt prea multe inflorituri in "scenariu", care, cred, ne indeparteaza de la ce putea fi o poveste destul de simpla, onesta si directa despre un cuplu si fiica lor deja adulta care incearca sa-si gaseasca drumul prin viata.
Ei, aici e buba. Daca toate elucubrațiile astea erau realizate macar sub cupola unei "licente artistice", putea sa fie iertat. Insa exista in film o doza sanatoasa de umor a la American Pie, caruia eu nu i-am vazut deloc rostul. Tot comportamentul ala impins la extrem, pentru ce mai exact? Ca sa demonstreze... Scena aceea din local de care vorbeste Federico mi s-a parut destul de grotesca. Adica, nu poti lua in serios comportamentul personajului in scena respectiva, dupa ce, pina in acel moment, ratiunea sa de a exista in film este legata strict de giumbuslicurile pe care le face. La fel, cu Alison Steadman. Intr-adevar, ne ofera o scena dramatica reusita catre final. Pentru ca in secventa urmatoare sa rida din nou aiurea ca proasta in tirg. Este una dintre hibele filmului - face echilibristica intre comedie si drama, cazind iar si iar in nas, la fiecare pas.

[MinRep]

Este una dintre hibele filmului - face echilibristica intre comedie si drama, cazind iar si iar in nas, la fiecare pas.
Da, sunt de acord. Nu cred ca au stiut daca vor sa faca o comedie sau o drama...

Cat despre Steadman, cred ca exuberanta ei in anumite scene putea fi mai bine gestionata. Practic, toate scenele cu ea si Timothy Spall sunt foarte nelalocul lor. Dar in scenele "de familie", nu ma deranjeaza deloc, mai ales ca si personajul Broadbent pare sa aiba acelasi simt al umorului.

[rvn]

Iar ca unul dintre asa-numite filme "de vacanta" a lui Rohmer, "Le genou de Claire" profita la maxim de peisajul natural (dar si de cel antropizat) al lacului Annecy, al localitati cu acelasi nume si statiunilor dimprejur. Putin filme filmate "en plein soleil" arata atat de bine. Rohmer se joaca nu numai cu culorile, dar si cu activitatile estivale "obisnuit". Nu multe povesti compuse numai din lenevit la soare, meciuri de tenis si plimbari cu barca prin ploaie reusesc sa fie interesante.

am avut norocul sa vad cu ochii mei(chiar daca pentru foarte scurt timp) zona turistica respectiva.imaginile din film n-aveau cum sa arate altfel,decat ca in realitate.rohmer a ales perfect locatia pentru filmari.poate daca nu era cadrul natural absolut superb,plictiseala trancanelilor ar fi fost insuportabila.

[Windom]

Da, cadrul natural mi-a amintit de comediile erotice nemtesti de pe SAT1 simbata seara. Sweet memories of times gone by... Pentru asta are un punct. Glumesc. No soup for you. Next.

[Mercutio]

Vazut si eu Genunchiul. Destul de splendid. Peisagistica misto, personaje interesante....
man, imi plac intovarasirile de cuvinte pe care le faci. :)
tre' sa vad si eu filmul.

[rvn]

"life is sweet"
as completa un pic titlul si as spune dulce-amara..
clar,Mike Leigh are un stil aparte de a face filme.n-am mai vazut nimic regizat de el pana acum si sincera sa fiu am stat un pic in dubiu pana sa postez mesajul,fiindca evident,trebuie sa ma hotarasc cu votul. si cum e greu sa aleg intre ceva pentru care am o slabiciune si altceva care e completamente nou,e greu.nu stiu ce sa zic,chiar nu stiu..
"life is sweet" n-are ceva extraordinar in el ca realizare tehnica.este simplu, placut si mai ales ciudat.nici nu stii ce sa faci,sa razi sau sa plangi.da,este un fel de rasu-plansu.modul cum Leigh lucreaza cu personajele,originalitatea lor este contemplativa:ramai cu gura cascata si nu-ti vine sa crezi ca pe lumea asta ar putea exista oameni mai sancalii ca astia.
ma gandisem sa fac un fel de poll al ciudateniei personajelor si sa motivam votul,dar m-am razgandit,ca pe urma ne distram prea tare si nu-i frumos sa faci glume pe seama oamenilor care sunt saraci cu duhul de la natura.
nu stiu daca familia asta londoneza este reprezentativa pentru patura ei sociala,dar daca ar fi asa...atunci englezul de rand,saracul,traieste intr-o mizerie crunta(spiritual) si se zbate sa supravietuiasca de pe azi pe maine, bucurandu-se de lucrurile marunte si simple ale rutinei zilnice,neincrezator intr-un sistem politic destul de dur,din cauza caruia exista reminiscente.
cronica de familie e surprinzator de realista.cel putin,mie asa mi s-a parut.oameni obisnuiti,napastuiti de soarta,isi duc zilele inerti,dar fara sa-si piarda umorul.un umor englezesc specific,amar, dar dulce pentru spectator,caci actorii, fac tot posibilul sa fie asa.
cele doua exemplare feminine pe post de fiice gemene,Natalie si Nicola,Wendy,mama si Andy, tatal,formeaza gasca principala.lor,li se alatura Aubrey, prietenul de familie,copticel si tamp,iubitul lui Nicola,un tanar cel putin suspect ca ar avea ceva probleme psihice si Paula,bucatareasa lui Aubrey,care cred ca ii intrece pe toti cu fizionomia.aceste caractere,destul de diferite,te induioseaza prin neputinta lor de a-si invinge frustrarile generate de dizabilitatile lor.mai ales fetele.Natalie este ingrozitor de masculinizata,practicand pana si o meserie de barbat,avand chiar si hobby-uri specifice(scena cu jocul de biliard si felul cum sorbea din paharul de bere),iar Nicola este o tanara cu alura firava,suferind de bulimie,avand pe fondul acesta si un nesatios(dar socant de distractiv!) fetis cu ciocolata(mie asa mi s-a parut a fi,dupa culoare) si cate si mai cate alte damblageli.doar parintii par normali,dar rasul acela strident si fortat,plus gesturile lor si nepasarea ca au asemenea creaturi la usa....nu stiu ce sa zic...e destul de greu de interpretat asa ceva,fiindca trebuie sa faci spectatorul sa treaca brusc de la ras la empatie.e singurul lucru care mi-a placut in mod deosebit la filmul lui Leigh si apoi mi-a captat atentia auditiva,muzica.coloana sonora,dulceaga si vesela, s-a potrivit excelent cu atmosfera din film.

Votez cu Leigh in cazul asta dn doua motive:”genunchiul lui claire” n-a fost chiar atat de convingator,iar Leigh are ceva deosebit,mult mai putin sofisticat si pretentios intelectual ca francezul,dar simplu si natural...

[zeno.marin]

Am inaugurat Eric Rohmer cu "Le genou de Claire", un film cu o structura captivanta prin bizar si care graviteaza pe o orbita foarte inalta in jurul ideii de erotism. Un erotism bizar, fetisist, intelectualizat si de o factura foarte psihanalizabila.

Frivolitate si flirt, intr-o intriga ce pleaca de la o simpla provocare pe care Jerome o accepta dupa principiul... "mananci calule ovaz". Sub pretextul aventurii amoroase experimentale, acesta trece mult dincol de granita legala, daramite morala, pomenindu-ne in mrejele unui sir de relatii cu totul neprincipiale cu minora Laura (intepretata superb de Béatrice Romand).

Interesant e episodul discutiei in care Laura dovedeste o precocitate fantastica in analizele filozofice despre relatiile de dragoste si prietenie, doctrina ei mai matura iesind parca victorioasa din disputa cu Jerome.

Jerome, un pradator hedonist rasfatat si lipsit de scrupule schimba macazul interesului catre ceea ce devin o obsesie fetisista pentru un genunchi golas. Mereu la adapostul invocarii casatoriei iminente, un lup in blana de oaie, acest personaj scandalos nu pridideste sa creeze repulsie cu fiecare secunda care trece, cu fiecare gest si imbratisare ce calca de limita spatiului intim.

Daca Aurorei Cornu putem sa-i scuzam accentul catastrofal de vioara dezacordata, intepretarea actoriceasca artificala nu-i poate trece neobservata. Interesant de stiut cum s-ar fi manifestat obsesia sa de colectionar al experientelor erotice fara suportul scriitoarei (un simplu pretext care-i permite lui Jerome sa actioneze).

[aniela07]

Mi-a placut Le genou de Claire. Este simplu, auster, transparent in ceea ce priveste masinatiunile cu experimentele pe ceilalti de dragul obtinerii de material scriitoricesc pentru ca in final « viata » sa bata experimentarea artificiala. Desi totul incerca sa fie exprimat, ramaneau sentimente, trairi care nu puteau fi verbalizate. Mi-au placut dialogurile care sunt construite ca intr-o carte si gesturile personajelor atent regizate. Pe mine m-a prins acest amestec intre dorinta de planificare si realitatea care scapa mereu acestor planuri. Iar iesirile puerile ale prietenului lui Claire sunt atat de reale si tipic frantuzesti incat au fost cireasa de pe tort pentru mine.

In Life is sweet mi-au placut personajele scrantite, vocea macanita si ironiile Nicolei, impresia de improvizatie, de spontaneitate pe care ti-o lasa filmul. As fi asteptat putin mai multa excentricitate si la nivelul subiectului, nu numai al personajelor.

Votul meu : Eric Rohmer.

[Liviu-]

Daca Aurorei Cornu putem sa-i scuzam accentul catastrofal de vioara dezacordata, intepretarea actoriceasca artificala nu-i poate trece neobservata.

De acord. Peste accent am trecut, poate si din cauza ca nu sunt un foarte bun vorbitor de limba franceza, dar interpretarea a fost oribila, cu niste gesturi faciale penibile uneori. Din fericire ceilalti actori compenseaza.

Intr-adevar, filmul poate parea si poate chiar este mai pretentios, dar mi s-a parut suportabil. E o diferenta diametral opusa intre cele doua tipuri de dialog, adica comparativ cu cel din Life is Sweet. Personal mi-a placut mai mult cel din Life is sweet, mai putin pretentios, dar macar amuzant. Filmul lui Rohmer parca n-a avut cine stie ce de transmis prin dialog, asa ca l-am gasit cumva lipsit de valoare (dialogul in sine, nu faptul ca era un mijloc pentru caracterizarile personajelor). Nu ca in filmul lui Leigh n-ar fi, dar are niste momente placute precum scenele in care apare David Thewlis sau discutia mama-fiica, respectiv sora-sora din final.

rohmer a ales perfect locatia pentru filmari.

Splendid loc intr-adevar, dar am simtit ca lui Rohmer parca ii era frica sa ne arate un cadru in care apare doar natura, fara vreun personaj care sa "trancane", ca si cum ne-am fi pierdut cu totul interesul asupra personajelor daca le-ar fi scos pentru un moment din cadru. Un adevarat poet al naturii (precum Tarkovsky ofc), n-ar fi neglijat natura in asa fel si ne-ar fi aratat-o in adevarata ei splendoare. In schimb Rohmer s-a folosit de ea de parca personajele faceau parte dintr-un tablou (nu in sensul bun), natura era statica, doar o chestie de decor, un obiect despre care personajele sa zica ca-i frumos, dar care frumusete nu ne este aratata pe bune. Lucrul asta m-a enervat si ma face sa-i dau votul meu lui Leigh. Initial aveam intentia sa votez cu Rohmer, dar scriind astea am realizat cat de mult a "pacatuit" Rohmer, mai ales cu asa resurse.

[Mercutio]

Am vazut aseara Le genou de Claire. Fac cateva remarci in afara concursului, daca e permis.
Povestea mi-a sunat a "Legaturi Primejdioase" second hand.
Zic asta pentru ca in filmul de fata, spre deosebire de povestea lui Laclos, predomina reflexia in detrimentul experientei. Personajele, cu exceptia lui Claire si a amicului ei, sunt preocupate in principal sa analizeze, sa vorbeasca despre, relatiile lor, in loc sa le traiasca.
Se spune ca geniul lui Shakespeare consta in a portretiza fiecare personaj intr-un fel unic, disctinct de celelalte, prin fapte si mai ales vorbe. Cunoscatorii in domeniu pot recunoaste un personaj, din cele o mie si ceva, doar dupa cateva replici. Rohmer se afla la polul opus.
Toate personajele par a avea acelasi discurs in acest film. Toti sunt fini psihologi, inclusiv Laura, in ciuda celor 15, 16 ani ai ei. Autorul si filozofia lui de viata transpare din spatele fiecarui personaj.

As zice ca filmul ar fi fost mai bun daca: unu, ar fi avut mai putin text, lucru cel face intr-un fel prea literar, prea repetitiv - il ascultam pe Jerome justificand motivul viitoarei lui casatorii de vreo trei ori - si doi, daca rolul Aurorei ar fost atribuit unei actrite ce ar fi putut contrabalansa jocul lui Brialy. Cred ca si o actrita franceza aleasa la intamplare ar fi jucat mai bine. Nu accentul deranjeaza, cum s-a mai spus aici, ci jocul prost.

Am remarcat cu placere, in schimb, pe tanarul (pe atunci) Fabrice Luchini care avea deja stil. Cativa ani mai tarziu urma sa joace in Contes Immoraux de Walerian Borowczyk. Titlu ce pare a fi o replica la filmele lui Rohmer. Filme in care regasim binecunoscuta dilema morala la care e supus eroul principal. Cineva spunea ca nu exista miza in filmul acesta. Exista si aici insa e aproape insesizabila. Similar acelei categorii de filme criminale denumite "who donne it?", as catergorisi Genunchiul lui Claire (precum si altele ale lui Rohmer, L'amour l'après-midi de exemplu) ca fiind un "he's going do it or not?". Daca in primul caz astepti sa afli cine e criminalul, in al doilea caz astepti sa afli care va fi decizia eroului. Va invige constiinta morala sau nu? Isi va incalca Jerome angajamentul sau nu? Isi va insela Bernard sotia sau nu?

[Liviu-]

Fac cateva remarci in afara concursului, daca e permis.

Chiar te rog, pe tine si pe oricine doreste. E scris si in regulament ca oricine poate comenta, votul nefiind obligatoriu. Importante sunt discutiile, chiar daca sunt doar despre unul din cele doua filme.

[rvn]

Cineva spunea ca nu exista miza in filmul acesta. Exista si aici insa e aproape insesizabila. Similar acelei categorii de filme criminale denumite "who donne it?", as catergorisi Genunchiul lui Claire (precum si altele ale lui Rohmer, L'amour l'après-midi de exemplu) ca fiind un "he's going do it or not?". Daca in primul caz astepti sa afli cine e criminalul, in al doilea caz astepti sa afli care va fi decizia eroului. Va invige constiinta morala sau nu? Isi va incalca Jerome angajamentul sau nu? Isi va insela Bernard sotia sau nu?
dar, nu e important daca va insela sau nu! cred ca oricum deja putem vorbi de infidelitate,atata vremecat si Jerome si Bernard,si-au atins scopul!de fapt, cei doi au mers pana la final! nu trebuie neaparat sa ajungi in pat cu ispita. exista o mare diversitate de dorinte intr-o astfel de relatie,de exemplu,Bernard dorea doar o prezenta feminina cu care doar sa vorbeasca,sa-l asculte si sa inlocuiasca lipsa sotiei in cateva indeletniciri domestice comune( cumparaturile,sa zicem),iar Jerome,avea un micut fetis cu genunchiul si nu s-a lasat pana nu l-a atins!
nu cred ca ei doreau sa mearga mai departe.daca ar fi vrut, filmele lui rohmer ar fi fost despre niste simple relatii extraconjugale fara nici un chichirez.

LATER EDIT: e pacat sa postezi in afara concursului.daca tot ai fost curios sa vezi rohmerul,incearca si filmul englezesc. ceva ma face sa cred ca n-o sa-ti para rau daca vei pierde 2 ore din viata cu el.
in alta ordine de idei, ai facut un pas,ai ajuns la mijlocul lacului. mergi mai departe,pana ajungi pe malul celalalt,daca tot ai luat-o pe drumul asta!

[Mercutio]

...incearca si filmul englezesc...
il caut inca, e pe lista mea. :)