SMC
18 Dec 2010, 08:08
Dinner at 8
In 1933, producatorul de film David O. Selznick inca mai era urmarit de succesul pe care il avusese anul anterior cu Grand Hotel – o satira dulce-amara, regizata de Edmund Goulding, in care cinci personaje, din clase sociale diferite, isi intretaie vietile mizerabile intr-un hotel berlinez. Tot in acelasi an, amuzat teribil de o piesa de teatru scrisa de George S. Haufman si Edna Ferber (pe acelasi aliniament narativ cu Grand Hotel), producatorul are revelatia ca poate realize un film mult mai maret, mult mai grandios, in care starurile acelor vremuri sa se desfete in toata splendoarea lor, satirizand mai necrutator burghezia si life-style-ul aristocrat, dar si sa-si umple din nou, fireste, buzunarele.
Pana in 1933, George Cukor regizase deja unsprezece filme, dar nu ajunsese la acea maturitate sentimentala, extraordinar evocata cinematografic si pentru care va avea sa fie recunoscut odata cu Gone With The Wind. (Ironic loc de consacrare, considerand ca Cuckor este concediat pe platourile de filmare de catre Selznick insusi, dar nu inainte de a impune filmului, si noului regizor insarcinat cu terminarea filmarilor, Victor Fleming – al carui respect pentru Cukor depasise demult chiar si granitele adoratiilor oficiale – , nuantele estetice necesare finalizarii lui, in buna credinta a fidelitatii adaptarii operei literare omonime a Margretei Mitchell.)
Asadar, inainte de unanim recunoscutele capodopere precum Camille, The Philadelphia Story, Adam’s Rib sau A Star is Born, semi obscurul, pe atunci, George Cukor, accepta propunerea lui Selznick de a regiza Dinner at 8 – caruia producatorul, devenit foarte repede obsedat de ecranizarea proiectului, ii stabilise deja titlul.
Grabit de “nazistul Selznick” ( cum avea sa fie, mai tarziu, in anii ’40, “acuzat” de presa newyorkeza de scandal, datorita firii sale obtuze si dominatoare ), Cukor nu apuca nici de data asta sa-si demonstreze maiestria in stilizarea melodramatismului, a scoaterii lui din conventiile estetice impuse drastic de cenzorii conservatoristi ( cum altfel! ), ce-l vizasera inca din primii pasi pe care cineastul ii facuse pe teritoriul filmului vorbit. Insa inspirarea filmului dintr-o piesa de teatru in care prima dialogul si prezenta unor staruri de notorietate – prioritati, altfel, ce trebuiau evidentiate in detrimentul oricaror “libertati excesiv de imorale” , asa cum, cu o oarecare nostalgie, cineastul declara ca ar fi fost “predispus”, mult dupa ce razboiul anti-Selznick, pornit de Alfred Hitchock si sustinut de numerosi regizori si scenaristi ai deceniului patru, se sfarsise.
Respectand proportiile conformistilor, asadar, Cukor regizeaza in 1933 Dinner at 8, proiect, de altfel, destul de “indestulator” pentru cineast, in masura in care ” nu trebuia sa ma asigur decat ca aparatul de filmat era pornit” ( marturisire prilejuita cu ocazia unor “momente-Selznick”, pe care presa americana le re-inaugurase la inceputul anilor ’60, odata cu descoperirea de catre un critic-istoric a unei replici de-a lui Cary Grant in North by Northwest, ce facea o trimitere ironica, subtil inserata, intr-o maniera tipic hitchockiana, la detestatul producator ). Cu actori de prima mana care descindeau din teatru si film mut, dar si staruri de cinema, de notorietate, ce incepusera sa dea tonul asa-zisului star-power de astazi, Dinner at 8 avea sa fie o satira desavarsita in incisivitatea ei la adresa inaltei societati ( Preston Sturges si Billy Wilder o fac si ei mai tarziu, punand cenzura pe jar), satisfacand o nevoie de falsa invidie pe care o cerea publicul afectat de Marea Recesiune, atunci in plin apogeu. Cu un comic de situatii si dialoguri lesne de identificat si in contempotaneitate, filmul nu satiriza doar fragmente din viata aristocratiei americane a anilor ’30, dar se va dovedi – prin iscusinta regizorului de a stapani la perfectie o naratiune a carei mizanscene impunea stiinta de a povesti aproape exclusiv prin montaj paralel – o opera cinematografica de o mare precizie narativa, ce refuzase, conform piesei de teatru ce-i statuse la baza, sa se imparta in acte.
Interpretarile sunt si ele pe masura talentului actorilor distribuiti: Marie Dressler ( exceptionala Carlotta Vance, o fosta actrita cam sarcastica, ironica cu sine, dar si de o energie indoielnica); Billy Burke (intr-un rol surprinzator de gazda euforica, in organizarea mult asteptatei cine); Wallace Berry ( in pielea lui David Packard, un bogatas parvenit si profitor, fost miner, actual incornorat ); magnetica Jean Harlow ( sotia lenesa a lui David, santajista si cam prostuta, ce nu face decat sa viseze toata ziua la cercuri sociale mai inalte) si extraordinarul John Barrymore ( intr-un rol magistral al unui fost actor, astazi un infatuat terchea-berchea, ce se mai lupta doar cu o tinerete glorioasa nu demult apusa, umbrit doar de tablourile cu propriul sau profil si cu sticlele goale de bautura), sunt doar cativa din suita de actori care fac in Dinner at 8, probabil rolurile vietii lor.
Aceasta superba comedie, in toata incisivitatea ei, priveste totusi cu o oarecare nostalgie, undeva intr-un trecut recent – al erei filmului mut si al salariilor pe care actorii le primeau atunci, dar si despre o posibila revenire in teatrul ce-i consacrase – pastrandu-si totodata prospetimea si puterea de a ne amuza chiar si la peste 70 de ani de la lansare, dovedind, tocmai prin involutia claselor sociale satirizate, ca mai poate supravietui cel putin inca atat, mult dupa ce comediile-satirice probabil isi vor fi epuizat resursele.
In 1933, producatorul de film David O. Selznick inca mai era urmarit de succesul pe care il avusese anul anterior cu Grand Hotel – o satira dulce-amara, regizata de Edmund Goulding, in care cinci personaje, din clase sociale diferite, isi intretaie vietile mizerabile intr-un hotel berlinez. Tot in acelasi an, amuzat teribil de o piesa de teatru scrisa de George S. Haufman si Edna Ferber (pe acelasi aliniament narativ cu Grand Hotel), producatorul are revelatia ca poate realize un film mult mai maret, mult mai grandios, in care starurile acelor vremuri sa se desfete in toata splendoarea lor, satirizand mai necrutator burghezia si life-style-ul aristocrat, dar si sa-si umple din nou, fireste, buzunarele.
Pana in 1933, George Cukor regizase deja unsprezece filme, dar nu ajunsese la acea maturitate sentimentala, extraordinar evocata cinematografic si pentru care va avea sa fie recunoscut odata cu Gone With The Wind. (Ironic loc de consacrare, considerand ca Cuckor este concediat pe platourile de filmare de catre Selznick insusi, dar nu inainte de a impune filmului, si noului regizor insarcinat cu terminarea filmarilor, Victor Fleming – al carui respect pentru Cukor depasise demult chiar si granitele adoratiilor oficiale – , nuantele estetice necesare finalizarii lui, in buna credinta a fidelitatii adaptarii operei literare omonime a Margretei Mitchell.)
Asadar, inainte de unanim recunoscutele capodopere precum Camille, The Philadelphia Story, Adam’s Rib sau A Star is Born, semi obscurul, pe atunci, George Cukor, accepta propunerea lui Selznick de a regiza Dinner at 8 – caruia producatorul, devenit foarte repede obsedat de ecranizarea proiectului, ii stabilise deja titlul.
Grabit de “nazistul Selznick” ( cum avea sa fie, mai tarziu, in anii ’40, “acuzat” de presa newyorkeza de scandal, datorita firii sale obtuze si dominatoare ), Cukor nu apuca nici de data asta sa-si demonstreze maiestria in stilizarea melodramatismului, a scoaterii lui din conventiile estetice impuse drastic de cenzorii conservatoristi ( cum altfel! ), ce-l vizasera inca din primii pasi pe care cineastul ii facuse pe teritoriul filmului vorbit. Insa inspirarea filmului dintr-o piesa de teatru in care prima dialogul si prezenta unor staruri de notorietate – prioritati, altfel, ce trebuiau evidentiate in detrimentul oricaror “libertati excesiv de imorale” , asa cum, cu o oarecare nostalgie, cineastul declara ca ar fi fost “predispus”, mult dupa ce razboiul anti-Selznick, pornit de Alfred Hitchock si sustinut de numerosi regizori si scenaristi ai deceniului patru, se sfarsise.
Respectand proportiile conformistilor, asadar, Cukor regizeaza in 1933 Dinner at 8, proiect, de altfel, destul de “indestulator” pentru cineast, in masura in care ” nu trebuia sa ma asigur decat ca aparatul de filmat era pornit” ( marturisire prilejuita cu ocazia unor “momente-Selznick”, pe care presa americana le re-inaugurase la inceputul anilor ’60, odata cu descoperirea de catre un critic-istoric a unei replici de-a lui Cary Grant in North by Northwest, ce facea o trimitere ironica, subtil inserata, intr-o maniera tipic hitchockiana, la detestatul producator ). Cu actori de prima mana care descindeau din teatru si film mut, dar si staruri de cinema, de notorietate, ce incepusera sa dea tonul asa-zisului star-power de astazi, Dinner at 8 avea sa fie o satira desavarsita in incisivitatea ei la adresa inaltei societati ( Preston Sturges si Billy Wilder o fac si ei mai tarziu, punand cenzura pe jar), satisfacand o nevoie de falsa invidie pe care o cerea publicul afectat de Marea Recesiune, atunci in plin apogeu. Cu un comic de situatii si dialoguri lesne de identificat si in contempotaneitate, filmul nu satiriza doar fragmente din viata aristocratiei americane a anilor ’30, dar se va dovedi – prin iscusinta regizorului de a stapani la perfectie o naratiune a carei mizanscene impunea stiinta de a povesti aproape exclusiv prin montaj paralel – o opera cinematografica de o mare precizie narativa, ce refuzase, conform piesei de teatru ce-i statuse la baza, sa se imparta in acte.
Interpretarile sunt si ele pe masura talentului actorilor distribuiti: Marie Dressler ( exceptionala Carlotta Vance, o fosta actrita cam sarcastica, ironica cu sine, dar si de o energie indoielnica); Billy Burke (intr-un rol surprinzator de gazda euforica, in organizarea mult asteptatei cine); Wallace Berry ( in pielea lui David Packard, un bogatas parvenit si profitor, fost miner, actual incornorat ); magnetica Jean Harlow ( sotia lenesa a lui David, santajista si cam prostuta, ce nu face decat sa viseze toata ziua la cercuri sociale mai inalte) si extraordinarul John Barrymore ( intr-un rol magistral al unui fost actor, astazi un infatuat terchea-berchea, ce se mai lupta doar cu o tinerete glorioasa nu demult apusa, umbrit doar de tablourile cu propriul sau profil si cu sticlele goale de bautura), sunt doar cativa din suita de actori care fac in Dinner at 8, probabil rolurile vietii lor.
Aceasta superba comedie, in toata incisivitatea ei, priveste totusi cu o oarecare nostalgie, undeva intr-un trecut recent – al erei filmului mut si al salariilor pe care actorii le primeau atunci, dar si despre o posibila revenire in teatrul ce-i consacrase – pastrandu-si totodata prospetimea si puterea de a ne amuza chiar si la peste 70 de ani de la lansare, dovedind, tocmai prin involutia claselor sociale satirizate, ca mai poate supravietui cel putin inca atat, mult dupa ce comediile-satirice probabil isi vor fi epuizat resursele.