Pitbull
29 Nov 2010, 12:13
"Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1" - Acceptabil
Sfârşitul mediocrităţii
"Formula Harry Potter" (zi-i concept, serial, "univers" - o-ho-ho! - pe hârtie şi/sau pe ecran) nu m-a impresionat niciodată. E o joacă necoaptă, lipsită de substanţă şi de scânteie, de orice idei cu adevărat novatoare şi dătătoare de aşa-zise "vertijuri intelectuale", cum ziceam noi acum un sfert de veac, sub influenţa lui Bugariu. Desigur, comparaţia cu Tolkien, din care s-a adăpat la greu, ar fi dezavantajos de deplasată - iar în ultimii ani au apărut destule romane, filme, seriale fantastice mult mai isteţe (m-au convins sensibil mai mult cele revendicate de la Philip Pullman sau Neil Gailman, de pildă). Pe scurt, dacă Harry Potter este considerat de o turmă întreagă ditamai capodopera, la fel de absurd ar fi şi să-l considerăm un fiasco de la cap la coadă. Nu e nici mai mult, nici mai puţin, decât o splendidă mediocritate. Principalul reproş pe care-l aduc poveştilor urzite de J.K. Rowling e că se întind nepermis de mult pe coordonatele cantităţii (lungime, lăţime şi abundenţă de elemente) lipsindu-le atât profunzimea, cât şi o sistematizare cu adevărat inteligentă.
Două exemple, numai: relaţia dintre dimensiunea magică (Hogwarts, micii şi marii vrăjitori, etc.) şi lumea reală cu care coexistă. În mod normal, o asemenea osmoză ar fi trebuit să ducă la diverse rezolvări creatoare şi convingătoare, pe coordonatele convenţiilor fantastice (fie şi numai prin trucuri de soiul escamotărilor improbabile, dar totuşi acceptabile, ca-n "Men In Black", sau de tipul acceptărilor făţiş-simpliste, gen Marvel Heroes - ca să nu mai vorbim de dezvoltările elaborate, care pornesc de pe la Stephen King şi Michael Moorcock, ducând în ultimă instanţă tot spre marii clasici). Rowling, însă, alege formula cea mai comodă: o lume vrăjitorească autoconţinută, care ignoră aproape total relaţiile cu realitatea, pierzându-şi astfel atât starea de real, cât şi potenţialul de empatie cu cititorii şi spectatorii - ceea ce ridică un semnal de alarmă cu atât mai grav asupra nivelului de percepţie al publicului contemporan, sedus în proporţii gregare de nişte subproduse formulaice fără nici un har. Iar pentru al doilea exemplu de "aşa nu" promis mai sus am ales prezenţa componentei sexuale în "Harry Potter and the Half-Blood Prince" - motivată legitim de ajungerea personajelor la vârsta adolescenţei, dar neangajată prin nimic în main plot-ul poveştii: o droaie de turbioane hormonale, atracţii, inhibiţii, obsesii şi altele din gama cunoscută, funcţionând exclusiv în sine, fără nici o finalitate sau semnificaţie subtanţială. Poate nu întâmplător, filmul din 2009 era cel mai trenant şi plicticos al seriei - inspiraţia autoarei începuse să se sleiască, iar inserţiile voit novatoare nu reuşeau să imprime prospeţimea necesară.
Apare, aşadar, cu atât mai surprinzătoare calitatea actualului "Harry Potter and the Deathly Hallwos: Part 1", conceput ca un "început al sfârşitului" - căci, din câte ni se spune, cu acest episod al şaptelea, povestea se va termina de-a binelea (probabil fiindcă o interesa doar conceptul de vrăjitori copii, hai şi adolescenţi, iar maturizarea lor inevitabilă îi scoate definitiv din ecuaţie - deşi, cu puţină imaginaţie, s-ar fi putut rezolva şi asta; nu c-aş regreta, cei drept, şi nici c-aş suspecta-o pe Rowling de păcatul imaginaţiei). În orice caz, jumătatea de scenariu pe care am avut deocamdată ocazia s-o vedem filmată se ţine mult mai bine în balamale decât majoritatea precedentelor: premisele acumulate pe parcurs se articulează aici strâns, destul de compact, lansând o aventură decentă, cu fir epic urmăribil şi ritm narativ alert (David Yates părând să-şi fi regăsit nervul de narator în imagini). Chiar dacă plotul se lansează cam precipitat, după un setup scurt, susceptibil de expediere, putem trece cu vederea formula, dat fiind că filmul face parte dintr-un serial de lungă durată, consolidat în mintea spectatorului pe plan atât informaţional, cât şi afectiv, tensional şi iconic. Mai are şi meritul unei soluţii ingenioase şi pline de umor pentru amorsarea întregii acţiuni (episodul fugii cu ajutorul elixirului de clonare a aerului), continuate imediat cu o excelentă secvenţă de urmărire - deşi, din nou, nu putem scăpa de impresia dezagreabilă a lumii reale ca decor complet lipsit de viaţă (aici, prin coliziunea - şi coliziunile - de pe şosea). După care, însă, distanţarea tot mai accentuată de universul prozaic (dar nu în decorul autosuficient de la Hogwarts, ci explorând meandrele şi interstiţiile unor teritorii insolite şi complicate) reuşeşte să-i confere întregului film o energie proprie, autosuficientă. Cel mai bine coagulate, precum şi expresive vizual (şi, din nou, nu lipsite de umor) mi s-au părut secvenţele din Ministerul Magiei, şi cele cu casa lui Lovegood. De asemenea, folosirea vrăjilor aplică mult mai riguros logica fantasticului, inclusiv în ceea ce priveşte factorul de imprevizibilitate - una dintre secvenţele reuşite în acest sens fiind scufundarea lui Harry după Spada lui Gryffindor, când medalionul se "însufleţeşte" şi încearcă să-l înece în eleşteul îngheţat. Pe partea negativă, nu m-au încântat goblinii (incredibil de inexpresivi, cu toate eforturile suupralicitte ale realizatorilor de a ne trezi duioşia la adresa lor, şi mult prea tributari versiunii cinematografice a lui Gollum, din filmele lui Peter Jackson - pastişă care nu poate fi scuzată în numele relaţiei inspiratoare dintre opera lui Tolkien şi epigonismele lui Rowling), iar interacţiunile cu "încuiaţii" (adică "ai noştri") rămân schematice şi repetitive.
Despre eroi, multe lucruri n-ar mai fi de spus - în genere, îşi fac onest datoria (atât ca personaje, cât şi ca actori). Din fericire, Ralph Fiennes are şansa să se afirme mai puternic decât în trecut, graţie unui Voldemort mai activ, mai accentuat expresiv şi mai intens exploatat dramatic - secvenţa finală, organizată în jurul lui, reuşind de minune să arunce cârligul către partea a doua a filmului, pe care o vom vedea în primăvară. Nu ne rămâne decât s-o aşteptăm cu speranţa că se va menţine măcar la aceeaşi nivel - prilej cu care voi continua şi analiza, în direcţia celorlalte compartimente profesionale. Nu de alta, dar dacă le epuizăm aici pe toate, s-ar putea ca data viitoare să nu-mi mai rămână decât fie să mă repet, fie să povestesc sfârşitul mediocrităţii - şi atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 noiembrie, 2010, h. 11:30-12:54
Bucureşti, România
Sfârşitul mediocrităţii
"Formula Harry Potter" (zi-i concept, serial, "univers" - o-ho-ho! - pe hârtie şi/sau pe ecran) nu m-a impresionat niciodată. E o joacă necoaptă, lipsită de substanţă şi de scânteie, de orice idei cu adevărat novatoare şi dătătoare de aşa-zise "vertijuri intelectuale", cum ziceam noi acum un sfert de veac, sub influenţa lui Bugariu. Desigur, comparaţia cu Tolkien, din care s-a adăpat la greu, ar fi dezavantajos de deplasată - iar în ultimii ani au apărut destule romane, filme, seriale fantastice mult mai isteţe (m-au convins sensibil mai mult cele revendicate de la Philip Pullman sau Neil Gailman, de pildă). Pe scurt, dacă Harry Potter este considerat de o turmă întreagă ditamai capodopera, la fel de absurd ar fi şi să-l considerăm un fiasco de la cap la coadă. Nu e nici mai mult, nici mai puţin, decât o splendidă mediocritate. Principalul reproş pe care-l aduc poveştilor urzite de J.K. Rowling e că se întind nepermis de mult pe coordonatele cantităţii (lungime, lăţime şi abundenţă de elemente) lipsindu-le atât profunzimea, cât şi o sistematizare cu adevărat inteligentă.
Două exemple, numai: relaţia dintre dimensiunea magică (Hogwarts, micii şi marii vrăjitori, etc.) şi lumea reală cu care coexistă. În mod normal, o asemenea osmoză ar fi trebuit să ducă la diverse rezolvări creatoare şi convingătoare, pe coordonatele convenţiilor fantastice (fie şi numai prin trucuri de soiul escamotărilor improbabile, dar totuşi acceptabile, ca-n "Men In Black", sau de tipul acceptărilor făţiş-simpliste, gen Marvel Heroes - ca să nu mai vorbim de dezvoltările elaborate, care pornesc de pe la Stephen King şi Michael Moorcock, ducând în ultimă instanţă tot spre marii clasici). Rowling, însă, alege formula cea mai comodă: o lume vrăjitorească autoconţinută, care ignoră aproape total relaţiile cu realitatea, pierzându-şi astfel atât starea de real, cât şi potenţialul de empatie cu cititorii şi spectatorii - ceea ce ridică un semnal de alarmă cu atât mai grav asupra nivelului de percepţie al publicului contemporan, sedus în proporţii gregare de nişte subproduse formulaice fără nici un har. Iar pentru al doilea exemplu de "aşa nu" promis mai sus am ales prezenţa componentei sexuale în "Harry Potter and the Half-Blood Prince" - motivată legitim de ajungerea personajelor la vârsta adolescenţei, dar neangajată prin nimic în main plot-ul poveştii: o droaie de turbioane hormonale, atracţii, inhibiţii, obsesii şi altele din gama cunoscută, funcţionând exclusiv în sine, fără nici o finalitate sau semnificaţie subtanţială. Poate nu întâmplător, filmul din 2009 era cel mai trenant şi plicticos al seriei - inspiraţia autoarei începuse să se sleiască, iar inserţiile voit novatoare nu reuşeau să imprime prospeţimea necesară.
Apare, aşadar, cu atât mai surprinzătoare calitatea actualului "Harry Potter and the Deathly Hallwos: Part 1", conceput ca un "început al sfârşitului" - căci, din câte ni se spune, cu acest episod al şaptelea, povestea se va termina de-a binelea (probabil fiindcă o interesa doar conceptul de vrăjitori copii, hai şi adolescenţi, iar maturizarea lor inevitabilă îi scoate definitiv din ecuaţie - deşi, cu puţină imaginaţie, s-ar fi putut rezolva şi asta; nu c-aş regreta, cei drept, şi nici c-aş suspecta-o pe Rowling de păcatul imaginaţiei). În orice caz, jumătatea de scenariu pe care am avut deocamdată ocazia s-o vedem filmată se ţine mult mai bine în balamale decât majoritatea precedentelor: premisele acumulate pe parcurs se articulează aici strâns, destul de compact, lansând o aventură decentă, cu fir epic urmăribil şi ritm narativ alert (David Yates părând să-şi fi regăsit nervul de narator în imagini). Chiar dacă plotul se lansează cam precipitat, după un setup scurt, susceptibil de expediere, putem trece cu vederea formula, dat fiind că filmul face parte dintr-un serial de lungă durată, consolidat în mintea spectatorului pe plan atât informaţional, cât şi afectiv, tensional şi iconic. Mai are şi meritul unei soluţii ingenioase şi pline de umor pentru amorsarea întregii acţiuni (episodul fugii cu ajutorul elixirului de clonare a aerului), continuate imediat cu o excelentă secvenţă de urmărire - deşi, din nou, nu putem scăpa de impresia dezagreabilă a lumii reale ca decor complet lipsit de viaţă (aici, prin coliziunea - şi coliziunile - de pe şosea). După care, însă, distanţarea tot mai accentuată de universul prozaic (dar nu în decorul autosuficient de la Hogwarts, ci explorând meandrele şi interstiţiile unor teritorii insolite şi complicate) reuşeşte să-i confere întregului film o energie proprie, autosuficientă. Cel mai bine coagulate, precum şi expresive vizual (şi, din nou, nu lipsite de umor) mi s-au părut secvenţele din Ministerul Magiei, şi cele cu casa lui Lovegood. De asemenea, folosirea vrăjilor aplică mult mai riguros logica fantasticului, inclusiv în ceea ce priveşte factorul de imprevizibilitate - una dintre secvenţele reuşite în acest sens fiind scufundarea lui Harry după Spada lui Gryffindor, când medalionul se "însufleţeşte" şi încearcă să-l înece în eleşteul îngheţat. Pe partea negativă, nu m-au încântat goblinii (incredibil de inexpresivi, cu toate eforturile suupralicitte ale realizatorilor de a ne trezi duioşia la adresa lor, şi mult prea tributari versiunii cinematografice a lui Gollum, din filmele lui Peter Jackson - pastişă care nu poate fi scuzată în numele relaţiei inspiratoare dintre opera lui Tolkien şi epigonismele lui Rowling), iar interacţiunile cu "încuiaţii" (adică "ai noştri") rămân schematice şi repetitive.
Despre eroi, multe lucruri n-ar mai fi de spus - în genere, îşi fac onest datoria (atât ca personaje, cât şi ca actori). Din fericire, Ralph Fiennes are şansa să se afirme mai puternic decât în trecut, graţie unui Voldemort mai activ, mai accentuat expresiv şi mai intens exploatat dramatic - secvenţa finală, organizată în jurul lui, reuşind de minune să arunce cârligul către partea a doua a filmului, pe care o vom vedea în primăvară. Nu ne rămâne decât s-o aşteptăm cu speranţa că se va menţine măcar la aceeaşi nivel - prilej cu care voi continua şi analiza, în direcţia celorlalte compartimente profesionale. Nu de alta, dar dacă le epuizăm aici pe toate, s-ar putea ca data viitoare să nu-mi mai rămână decât fie să mă repet, fie să povestesc sfârşitul mediocrităţii - şi atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 noiembrie, 2010, h. 11:30-12:54
Bucureşti, România